Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Eseuri

Dincolo de drum

La naiba,nu mă vedeam în stare să îmi număr clipele rămase în pom .
Stăteam sub pat și mă uitam la tavanul galben care nu ajunsese încă până la mine ca să mă convingă că eram unul din pacienții doctorului Albu. Picioarele mi le ridicasem fără nici o problemă fiindcă aveam de gând să le aghăț de perete,cel care se transforma neâncetat în ceva fizic dar de altă natură.
Lucrurile îmi trecuseră de strâmtoare și căutau să vină aproape de mine,în căbănuță.
Și asta nu că aș fi fost mare boier și doldora de bani ci datorită faptului că fusesem în stare să cumpăr treptat ba un ciocan,ba un cui.
Soția fusese de acord să mă lase să procedez așa fiindcă în felul acesta reușea să mă scoată din cârciumi,dintre prieteni . Și asta nu că nu mi-ar fi plăcut în mod deosebit atmosfera de pierzanie însă aveam o mulțime de amici gata să mă ia pe sus în cazul în care i-aș fi ocolit.
Era odihnitor să stau în fumul gros din local chiar dacă firea ar fi vrut să îmi pătrundă înăuntru și să ia loc pe singurul scaun pe care reușisem să îl scot la iveală.
Pe el aș fi putut să îmi pun chiar și avântul, stare care nu ajunsese încă la capătul drumului.
GICĂ PROSTU,CÂINELE NOSTRU...strigau prietenii mei din copilărie, ferindu-se de privirile mele inchizitorale .
Chiar dacă nu știam ce putea să însemne cuvintele respective. Acuma ar fi trebuit să am habar de semnificașia lor dar la astfel de explicații creierul meu se întorcea de pe o parte pe alta și își vedea pe mai departe de somn .
Singura legătură cu viața o reprezenta autostrada lată situată la vreo două sute de metri de construcția ridicată recent de mine pe un singur nivel.
Eram sigur că mă amestecam până la confuzie cu ființa noului meu adăpost și probabil că îmi lipsea un lanț care să mă fi ținut la o distanță egală de orice situație.
Uitam că știu să gătesc așa că rămâneam nemâncat zile în șir. Poate că eram mult prea singur? Aprindeam lumânare după lumânare și tot nu îmi ciocănea nimeni la ușă. Ar fi putut să intre și fără să fi bătut,fără să știe că nu îmi păsa de așa ceva.
Ar fi putut să mă omoare sau măcar să îmi dea borșul dar nu tresăream absolut deloc înaintea unei astfel de posibilități .
Acoperișul îl ancorasem bine așa că îmi trecuse de oarece vreme să mă mai uit în sus. Venise vremea să se uite tavanul la mine . Până acolo ajungea doar zgomotul mașinilor care traversau fâșia lată de beton însă eram sigur că nu după multă vreme aveam să nu le mai aud.
De intrat în mine nu aveau cum fiindcă îmi construisem hogeacul sus pe panta care se izmenea din pădure.
Aș fi urlat și eu ca lupii nevăzuți dar mi-e că m-ar fi nimerit și pe mine cu puștile lor păcătoase . Arme care la o adică nu purtau nici o vină deoarece eu puteam să fiu cel care își expunea faptele către vânători. Multă lume avea să mă întrebe de ce nu o făcusem înapoia lor.
Singurul izvor din zonă se afla la patru kilometri distanță și după un an de zile urma să constat că producea apă vie. Dar nu aveam cu ce să o car până la cabană. Și odată adusă acolo, urma să nu mai fiu eu punctul principal de atracție din program .
Gata,nu mai îmi trebuiau puncte de atracție și nici izvoare de vreme ce soțioara mea plecase la Domnul doar cu două luni înainte să fi terminat cabana pe care o botezasem PITULICEA. Pe ea o chema Mia și avusese o mică problemă cu uterul dar doctorului care se ocupase de ea îi tremurase mâna,îi spărsese peretele și de aici i s-a tras moartea. Dar poate că în realitate nu fusese nevasta mea ci doar amantă.
Așa o prezentasem peste tot în ultimii doi ani de viață. Adjectivul o făcea să roșească dar ne-am continuat plimbările sub clar de lună așa că totul avea să reintre în normal.
Mai îmi aduceam aminte doar de seara în care făcusem dragoste îndelung după care ea avea să se arate nemulțumită că nu pătrunsesem suficient adâncurile la care eu mi-am luat un SNAGOV,am ieșit afară și am început să bombănesc faptul că femeilor nu le era niciodată îndeajuns .În urechile nepotului care se nimerise taman atunci să treacă pe la noi. Dar cred că nu a priceput mare lucru.
Însă trebuie că era prietena mea și nu soția lui. Greu de crezut? Dar oameni buni,ascunse sunt căile Domnului. Asta ne repeta părintele Vrânceanu la fiecare slujbă în care ne punea să stăm cu toții în genunchi pe cărarea ce ducea către Negoiul.
Însă nu ăsta fusese motivul pentru care mă mutasem de acolo și ajunsesem dincolo.
Acuma puteam să alerg ca un armăsar în jurul muntelui,fără să îmi dau seama că timpul trecea și prin mine.
Și nu ar fi stricat să fi simțit mâna Miei aterizând în căbănuță pentru a mă fi liniștit.
Dar dacă nu murise? Întrebarea me se răsucea în jurul corpului și căuta să mă strângă de gât.
Trebuia să mă duc la TREI IERARHI și să verific dacă trupul dragei mele se afla în racla de pe peretele din stânga. Plătisem o mulțime de bani pentru un astfel de loc fiindcă gândul că ar fi putut să fie invadată de viermi nu îmi provoca senzații care să mă fi lăsat să ajung la liman.
Părintele Vrânceanu se mutase tot acolo și îmi dădea de știre că Mia mea nu începuse să se descompună.
Puteam să fiu bucuros de o astfel de veste dar mă întrebam dacă nu cumva și celălalt nu era la fel de mulțumit.
Nu,nu eram bucuros și dacă stăteam întins pe patul din coșmelie nu puteam să văd nici măcar stelele care se prefăceau că trăiesc intens viața pe care o duceam și eu .
Cai înaripați străbăteau ținutul în lung și în lat fără să fi putut să dea de urmele mele. Nu trebuia să îmi fac bagajele pentru vreo călătorie fiindcă din doi sau trei pași făcuți către sud urma să mă trezesc în apropierea bisericii. Am respirat adânc vreme de mai multe minute după care am intrat. Până aproape de raclă rămasă cu capacul în lături.
Nu se găsea nimeni înăuntru așa că am ieșit din așezământ fără să mai fi fost nevoie de vreun îndemn. Lumina fusese pușin chioară dar am putut să văd că piatra sau capacul mormântului soției mele era puțin dat într-o parte.
Ar fi trebuit să îl întreb pe părinte de o astfel de neascultare a legii dar niște babe urmară să îmi spună că dumnealui fusese ridicat la ceruri cu macaraua .
Eram cu totul dezorientat și nu mai știam ce să cred. Murise miuța mea sau părintele Vrânceanu?
Dar dacă ar fi dispărut însuși Dumnezeu? Ca să mă lase cu o durere imensă în piept.
Și să nu credeți că durerea aia imensă datorată pierderii ei m-ar fi doborât fiindcă începusem doar să mă întreb
cum avea să arate următoarea. Așa mi se păruse corect,vii cu vii și morții cu morții.
Însă Mia rămăsese suspendată într-o țară a nimănui datorită mormântului ei liber. Poate că Preaânaltul avusese de gând să o readucă la viață de vreme ce nici măcar strop de putrefacție nu se apropiase de ea.
AI ZICE CĂ DOARME, îmi șușoti preotul în clipele în care ar fi trebuit să se ocupe de iertarea păcatelor și de drumurile pe care le avea de făcut prin locurile sfinte.
Văzând cum stăteau lucrurile, îmi luam câte o felie de pită,o ungeam bine cu untură după care scriam cu paprică numele satului bunicii. Turnu Roșu.
Încântarea mă făcea să uit că aș fi putut să mănânc totul sub pulpana popii.
Părintele îmi trase o cruce largă care mă purtă până în apropiere de lumea cealaltă.
Mă legănam de pe un picior pe altul neștiind ce era mai bine să fac. Să intru sau nu?
Și poate că Mia urma să se strecoare printre întrebări și să îmi vină aproape ca să începem încă o lună de miere.
Așa,întorși cu spatele către publicul din sală.


CĂLĂTORIE GRATUITĂ


M-am dat jos din autobuz și am realizat pentru a mia oară că gara noastră semăna cu o damigeană golită de niște bețivi aleși la întâmplare.
Icnetele de râs mă zgâlțâiau și mă făceau să ajung repede la intrarea care urma să mă ducă pe lângă casele de bilete construite cu geamuri largi . Nici una din casierele care se pregăteau ore în șir pentru schimbul următor nu avea să își fluture mâna ca să mă cheme să iau un bilet. De destinație nici măcar eu nu eram prea sigur. Îmi propusesem să traversez holul subteran care urma să mă ridice la suprafață,în apropiere de o linie numerotată cu începere de la limita oricărei posibilități.
Mi se spusese că eram felcer și cu noțiunea asta în cap m-am așezat pe prima bancă mai lată care se nimerise să fie aproape de gura tunelului.
Picioarele nu aveau chef să mă poarte mai departe așa că m-am pus jos având grijă să nu îmi mototolesc fulgarinul potrivit oricărei inconsecvențe. Eram nevoit să îl port mereu fiindcă dușmanii mei îmi promiseseră să facă pipi pe mine în orice împrejurare. Ah,ce mult aveam să râd de ei mai încolo.
Pantofii îmi fremătau de mulțimea pașilor făcuți până acolo dar i-am pus unul sub altul pentru ca mai apoi să încep să meditez la nemurirea sufletului.
Era ziua mea liberă și înțelegeam să mi-o petrec după vrere.
Mă trezisem relativ repede dar am rămas nemișcat ca să îmi dau seama dacă eram primul care o făcuse. Eram cel dintâi, așa că m-am dat jos de lângă consoartă și am reușit să ajung neauzit în bucătărie.
Nici chiar eu nu am putut să percep vreun zgomot scăpat pe jos. Dincolo de geam puteam să văd o natură care nu avea de gând să facă ochi. Mi-am umplut până la refuz toate buzunarele posibile și imposibile cu feli de pâine și carne după care am ieșit afară pe ușa din dos. Mireasma zilei respective mă lovea cu arome pe care nu puteam să le recunosc. La plecare am avut grijă să nu trântesc ușa și să nu uit să mângâi câinele care se întinsese de-a latul drumului meu. Nu m-a lătrat fiindcă îl hrăneam seară de seară cu lapte și miere .Duceam cu mine o rană imensă care îmi pornea din suflet dar nu mă durea foarte tare fiindcă ajunsesem să respir după voie. Puteam să mă îndrept către orice direcție așa că am ajuns în stație.
Șoferul primului autobuz ajuns acolo îmi spuse că în ziua respectivă se circula gratuit dacă îmi doream așa ceva din toată inima. Nu i-am răspuns de vreme ce nu era cardiolog ci doar un conducător auto care începea să îmbătrânească .
Am urcat și mi-am propus ca la a cincea oprire să mă dau jos. Dar îmi apărea dificilă o astfel de numărătoare așa că am coborât la întâmplare.
În apropiere de gara de călători.
Mi-am scos o felie de pâine din buzunar fără să îmi dau seama că era goală și am început să mușc din ea fixându-mi privirea pe clădirea sticloasă a gării, cea care aducea cu un bidon umflat cu promisiuni.
Ca cel pe care îl adusesem de la bunica,plin cu vin de a doua.
Lăsasem bidonul după ușă dar toți cei din apartament râdeau ca niște apucați, fără să îmi fi împărtășit motivele unei astfel de stări. Devenisem o insulă în mijlocul oceanului.
Așa că eram nevoit să mă simt bine pe bancă,motiv pentru care de data asta mi-am întins extremitățile până în apropiere de calea ferată.
Nu mi-ar fi stricat încă un sandwich dar m-am gândit că nu avea rost să mă grăbesc. Să fi procedat și eu ca perechea de picioare lungi până-n gât care se pusese pe banca mea dar pe partea cealaltă.
Precis că femeia respectivă trebuia să ia trenul către o persoană fără nume sau chip. Se așezase la egală distanță de margini. Ca mine.
Dar la urma urmei era ziua mea liberă și nu a ei.
Pe mare se anunța furtună la care eu mi-am ridicat mâinile fără să pricep motivul unei astfel de reacții. Mare lucru dacă ploua pe întinderea apei.
-Mare lucru,mare lucru...zise demoazela din spatele meu. Nu puteam să îmi dau seama cum de fusese în stare să îmi citească gândurile.
Nu eram sigur dacă îmi plăcea sau nu o astfel de scamatorie. Poate că ar fi fost mai bine să mă fi pus alături de ea însă nu știam cât putea să fie ora.
O mână lungă care părea să nu se mai sfârșească îmi arătă ceasul fixat pe perete. Cu un deget alb care amenința să se apropie de bunătățile mele.
Eram nevoit să îmi adun mințile dar ele mi se puneau de obicei în calea oricărei situații favorabile . Una care nici măcar apropiere nu devenise încă .
Reflectam eu dar ea mă privea deja de la un capăt la altul. Și zău că eram contrariat de statul ei îndelung pe o astfel de bancă, construită din bucăți de lemn puse la oarecare distanță unele de altele.
Oare nu o dureau bucile?
M-am ridicat și am trecut dincolo, aproape de ea, ca să îmi fie dat să văd că o stăpânea un soi de tremur nervos care pornea din vârfurile picioarelor și părea să se oprească puțin mai jos de gât. Aș fi vrut să stau de vorbă cu fata dar nu știam cum să încep.
-Cu începutul,domnule...Pornirea mea era departe de orice final. Pe drum puteam să mă pierd fără voie pe cărări care nu duceau nicăieri.
Începusem să iau foc în interior iar fumul îmi ieșea pe nări de parcă m-aș fi dedat la mahorcă.Dar dumneaei nici vorbă să se fi mutat mai încolo.
Îmi țineam privirile în pământ fiindcă nu aveam curaj să o privesc în ochi. Puteam să mă uit doar către picioarele ei lungi care păreau să se apropie de intențiile mele.
Palmele îmi erau pregătite pentru o ascensiune pe atari meleaguri dar nu eram sigur că ar fi fost indicată o astfel de manevră. Dar îmi tremurau amândouă de nerăbdare
.
Și ce n-aș fi dat să fi fost mâna mea pe acolo .
Intențiile mele bune cât și cele rele se legănau ca în prima zi de la facerea lumii și așteptau să îmi vadă reacția. Iar eu mă simțeam părăsit de orice posibilitate de a fi judecat.
Eram nevoit să uit de ea de vreme ce din ziua mea liberă nu trecuse nici măcar jumătate.
Însă ea îmi dădu mâna mea imaginară deoparte,își scutură câteva fire inexistente de praf după care se ridică și dispăru în tunelul din apropiere.Cel care rămăsese cu gura căscată.
Era prea târziu să mă fi sculat și să fi alergat după ea.
Și de altfel nu vedeam rostul unui astfel de exercițiu.
Rămăsesem doar cu umbra mea care nu se despărțea niciodată de mine.
Ar fi fost de dorit să mă fi gândit la ceva filozofic de pildă dar memoria mi se lipise de fundul dumneaei.Cel care mi se arătase la plecare în toată splendoarea lui chiar dacă dânsa ar fi putut să fie de altă părere.
Eram sigur că începusem să parcurg drumul care trecea prin sala caselor de bilete pentru ca de acolo până afară să îmi mai fi rămas doi pași sau cam așa ceva.
Dar i-am recunoscut profilul înapoia unui geam imens,loc de unde vindea bilete de călătorie și tare îmi venea să mă fi pus la coadă.
Însă nu puteam de vreme ce începusem să uit de existența Atotputernicului.Eram aproape sigur că nu mă veghea din înalturi fiindcă domnișoara îmi făcea semne disperate cu mâna,menite să îmi atragă atenția.Chiar dacă s-ar fi putut să fie vorba de un altul .
Să fi ajuns la linia de plutire?
Nici eu nu știam care ar fi putut să fie dar îmi fu dat să văd că rămăsesem fără umbră.
Mi-am scos din buzunare un ultim sandwich și am început să îl consum cu gesturi mecanice,vreme în care pașii mă duceau cu un ocol larg dincolo de sticla transparentă înapoia căreia ea nu încetase să producă gesturi de om dezaxat.
Îmi pierise orice poftă pentru așa ceva de vreme ce eul meu interior mă forța să mestec mai cu tragere de inimă bucata de carne așezată între cele două felii de pâine care DĂDEAU să moară.
Poate că ar fi trebuit să mor eu?
Afară norii grei se pregăteau să se reverse de-a lungul și de-a latul trotuarului pe care mă îndreptam către stația de autobuze.
Nu mai credeam în nimic și în nimeni.
Fusesem de două ori foarte aproape de ea dar nu am ajuns să întind mâinile pentru a o fi luat în brațe.
Adică ăsta fusese finalul unei zile libere și ceva îmi spunea că trebuia să revin în sânul familiei.
Un autobuz opri în stație și un șofer asemănător cu primul mă invita să urc fără să uite să îmi zică verde în față că de o oră se terminase cu călătoriile gratuite.


UN SINGUR LOC


Vremea se întorcea pe toate părțile de parccă era la plajă.Nu mai știam ce să cred,era o chestie bună sau rea?
Singurul avantaj care îmi rămăsese îl constituia casa sau mai degrabbă căsoaia care îi fusese dată nevestei mele de către tatăl ei,mare general într-o armată câtă frunză și iarbă.
La început îmi plăcuse să mă cuibăresc acolo și fiica dumnealui îmi permitea să îmi desfășor posibilitățile în toate direcțiile.
Umblam crăcănat și îmi era greu să ajung chiar și la tutungeria din colț,să îmi fi cumpărat un pachet de JPS.
La întoarcere ea îmi cerea pe un ton scăzut să urc alături de ea în patul extrem de strâmt, doar bun pentru niște însurăței ca noi . O ascultam cu sfințenie că doar ce era să mai zic?
Dar lucrurile au început să scadă încet-încet din intensitate iar eu să constat că deveneam tot mai ușor.Aș fi putut să îmi iau chiar și zborul .
Uneori aș mai fi avut și eu nevoie de puțintică armonie conjugală dar cea care la început îmi fusese iubită,mai apoi soție iar în cele din urmă nevastă pretexta că era indispusă și îmi spunea că ne trecuse vremea pentru prostioare.
Da,da,ajunsesem la starea aia care se dovedea impenetrabilă de fiecare dată.
Și mai la o bere,mai la un șpriț,îmi fu dat și mie să aflu cam ce puteau să mai facă cei rămași singuri ca mine .
Dumneaei sigur ccă mai era lângă mine dar începuse să bată crivățul . În clipele în care îmi cerea să aduc apă de la fântână sau pâine proaspătă din satul vecin.
Tatăl socru degusta totul tăind bucatele cu sabia de la șold,armă pe care o împingea tot mai aproape de mine.
Dar Dumnezeule mare,îmi țineam gura chiar și fără să mi se fi cerut așa ceva .
Nevasta stătea rigidă și aștepta să o servesc de la un capăt la altul al mesei de parcă s-ar fi pus pe mai multe scaune în același timp .
Strecurase între noi cea mai mare distanță posibilă,ea într-un capăt al mobilierului iar eu în celălalt,cel orientat către bucătărie.
Locul unde trebuia să spăl mai târziu vasele suflate cu aur.
Ca în seara asta,moment în care primul care dădea stingerea era domnul general pentru ca la plecare să își ia fata la braț și să o ducă spre camera ei personală .
De o bună bucată de vreme dormeam în camere separate,la o distanță care se mărea zi de zi .
Mă lăsaseră singur așa că am putut să îmi permit un pahar mare de rom,băutura mea favorită.
Cea care avea să îmi ușureze orice corvoadă.
În seara cu pricina nu mai aveam chef de aranjat vesela așa că m-am retras mult mai repede în camera mea ca să constat că rămăsesem singur și acolo .
M-am pus pe covorul gros într-o poziție tipic indiană și am început să meditez la cărarea pe care eram nevoit să umblu.
Drumul nu era grozav de interesant.
M-am întins către dreapta și am tras o dușcă de-a dreptul din sticlă.
Mi se încălzeau și creierii și burta. Gândul că o idee năstrușnică mi se înfiripa înainte mă făcea să văd lucrurile în roz.
Nu puteam să declar că eram fericit în vila lor de două parale.
Construită cu ajutorul cătanelor care căutau în felul acesta să scape de instrucția de front.
Poziția îmi făcea bine și mă ajuta să gândesc tot mai clar în legătură cu cele care aveau să urmeze .
Vila se transformase după chipul și asemănarea lor. Puseseră chiar și gratii la ferestre dar nu verticale ci orizontale.
Din întâmplare?
Hotărât lucru,cum nu mai aveam parte de liniște,trebuia să plec de acolo cât mai repede .
M-am ridicat pe întuneric de jos și m-am repezit în bucătărie să îmi fac câteva pachețele cu mâncare. Mi-am umflat cu ele toate buzunarele. Chiar și pe cele din imaginație .
Ieșitul din casă n-a fost o problemă prea mare chiar dacă încuiaseră fiecare ușă de două ori.
Am evadat prin gemulețul din pivniță,lăsat deschis pentru aerisire.
Și cum eu eram relativ subțire,am reușit să trec de el fără prea mari eforturi.
Câinii m-au lăsat să umblu pe drumul meu fără să mă latre fiindcă eram cunoștințe vechi. Nu s-au întors nici măcar pe partea cealaltă.
Am trecut de gard și după două sute de metri am ajuns la liziera pădurii.
De numele celor doi nici măcar nu mai îmi aduceam aminte.
Urma să fiu ușor de sghimbat pe un altul mai fercheș.
Dar nu îmi păsa de o așa parascovenie fiindcă mai aveam de trăit o mulțime.
Și cu firul respectiv înaintea ochilor îmi fu dat să văd o fată așezată pe un buștean care părea proaspăt tăiat. Îmi făcu semn să iau loc în apropiere de ea însă eu mi-am lipit piciorul de pulppele ei. De amândouă . Zâmbea fără întrerupere și îmi spuse că nu trebuia să ne spunem reciproc numele de vreme ce ea îl știa pe al meu.
-Și cum a fost cu fata generalului?
Cred că aveam de-a face cu o ghicitoare chiar dacă nu avea prea multe haine pe ea.
I-am pus mâna pe după umeri la care dumneaei îmi comunică faptul că o pornisem cu dreptul.
Măi fraților,dar la oaste se pornește cu stângul. Însă damicela îmi rase cu un surâs indescriptibil mica mea nedumerire.
Se ridică în picioare și mi se așeză în poală fără să mă fi întrebat măcar.
Am uitat puțin mai încolo de orice pornire de a ști ceva despre ea. Ajunsesem să îmi pierd respirația de parcă aș fi alergat în jurul casei,nu alta .
-Sunt pe cale să divorțez. Ce zici de asta?
Ce era să mai spun,pară mălăiață în gura lu nătăfleață.
Povestea ar fi putut să continue dar autobuzele treceau pe lângă noi fără să mai oprească în stație .
De vreme ce ne ajungea un singur loc pentru două persoane.

Jocul de cărți


Coborâsem de oarece vreme din trenul care oprea în toate stațiile dar de dat jos m-am dat numai după ce obținusem hârtiile de divorț fiindcă altfel nu mi S-ar fi deschis ușa vagonului pentru a coborâ pe peronul subțire și aproape inexisten nici măcar după mătănii îndelungate . Trebuia să fac doi kilometri pe jos până la bunica în sat și distanța cu pricina părea să crească,nu să scadă cum ar fi fost normal. Pe la jumătatea drumului urmă să trec pe lângă fosta garnizoană a Mariei Tereza,împărăteasa care îl trimisese pe generalul Bukov să radă bisericile românești de pe obrazul ținuturilor transilvane.
Prin stânga curgea leneș un Olt care se pregătea să treacă Carpații și să pătrundă în ținuturile Regatului. O sclipire veselă părea să îi lucească în ochi .
Drumul avea să mi se termine într-una din camerele bunicii,cea care tresărea cu bucurie ori de câte ori mă vedea acolo .
Știam că în locul respectiv urma să mă molipsesc cu obiceiurile lor,să devin și eu un țăran sadea Mai ales că începuse să îmi placă să îi lucrez bătrânei locurile de la Abator și Verzărie. Pe celelalte nu le învățasem încă,adică nu îmi intraseră în cap .
-Mă,te-or divorțat,mă întrebă tanti Lena din poartă,vecina noastră și fostă vicepreședintă. Întrebarea ei făcea ca aerul din apropiere să fie mai curat,mai limpede . Am dat din cap că da la care ea îmi făcu semn să intru la ea pentru un pahar de țuică proaspăt fiartă pe sobă.
Seara nu coborâse încă de pe deal așa că am luat-o în sus către cârciuma ținută de vărul meu Bebe taman în mijlocul satului,foarte aproape de oficiul PTTR și de mine însumi .
Am intrat odată cu Motanul și doi acoliți de-ai lui,repezindu-ne fără vorbe la singura masă liberă din local.Bebe ne întâmpinase cu spatele întors către mine și cu un fund care ocupa singur aproape jumătate din tejghea.
Stăteam pe scaune fără să fi scos o vorbă,studiindu-ne reciproc,să ne dăm seama lângă cine nimerisem. Vărul veni repede lângă noi, cu patru țoiuri de țuică galbenă și le puse în dreptul nostru,începând cu Motanul,individ mare gras și uneori unsuros ca de exemplu în clipele în care trebuia să dea piept cu viața. După o jumătate de oră,timp în care mă studiase pe îndelete și mă trecuse de îndoieli,se uită către toți și ne propuse să facem o carte.
Fără să mai aștepte vreo aprobare,scoase un pachet de cărți jegoase din buzunar și le puse alături,râgâind plin de mulțumire pentru ziua care se depărta cu pași repezi .
Afară se lăsa noaptea peste toate ființele vii cât și peste lucrurile neânsuflețite care începuseră deja să doarmă. Dar nu mai aveam ochi pentru așa ceva fiindcă individul din fața mea se dovedea a fi un personaj fascinant ,obliterant de-a dreptul . Locotenenții lui,mai slabi și poate chiar și mai uscați,își frecară mâinile, plini de bucurie la auzul dorinței șefului lor de a începe un joc de cărți fiindcă știau că într-un astfel de caz consumația urma să le fie plătită integral de către starostele lor.
Cel care începuse să amestece pachetul,făcând trei grămăjoare mici pe care le împinse către fiecare. De mine cred că uitase fiindcă în apropierea mea nu avea să apară nici o grămăjoară.
Își studiau mâinile de cărți cu fețe preocupate și după o vreme dânsul mi se uită printre izmene
.
-Păi dumneata trebuie să începi,domnule.
Mi-am mutat încet privirea de la unul la altul după care i-am spus șefului că mie uitase să îmi dea cărți.
Acesta se bătu cu palmele peste coapse,râzând îndelung după care mă fixă intens ca pe o gânganie în insectar.
-Ia uite ce noutate îmi spune dumnealui...
Simțea că ajunsese mai sus decât mine,chiar dacă venisem dintr-un așezământ citadin,afacere care îi dădea o prestanță de cuceritor.
-Ba și le-am dat dar precis că le-ai băgat în buzunar. Putem să ne uităm puțin,îmi zise el și se întinse peste masă către neliniștea pantalonilor mei.
Își plimbă palma pe ei după care ajunse în dreptul buzunarelor,zonă în care apăruse o umflătură suspectă.
-Dar astea ce naiba sunt,mă întrebă dumnealui în vreme ce scotea de acolo cinci cărți la fel de jerpelite ca și cele aflate în joc. Paralizasem de surpriză și nu puteam să înțeleg cum de ajunseseră acolo. Poate că unul din cei doi era un magicician de forță dar într-un astfel de caz ce să mai fi căutat acolo?
Unul dintre ei îi făcu semn cu ochiul celuilalt și chestia asta îmi dădu de bănuit.
-Hai,ia-le în mână că nu m-am uitat la ele tocmai ca să putem continua partida. Cei doi nu mai erau chiar așa de veseli la auzul deciziei șefului.
Am pus prima carte jos la care Motanul se bătu satisfăcut peste burtă fiindcă înțelesese că mâna respectivă era a lui. Mă privea posesiv,știind că priceperea mea la joc îi era mult inferioară. O fată care abia fusese angajată ca personal de serviciu sau chelneriță mă privea cu ochii larg deschiși și cineva îmi șoptea că ar fi vrut să se plimbe cu mine sau să se mărite tot cu subsemnatul.Mă miram că mai existau persoane care să fie îngrijorate de mine de vreme ce prima nevastă râsese îndelung în bucătărie la auzul posibilității că cineva ar fi putut să o înșele cu mine.
Concluzie care avea să mă determine să îi cuceresc fiecare prietenă și să o fac să treacă podul cu mine de mână.
-Rândul următor,anunță Grasul cu privirile fixate pe mâinile mele. Ar fi trebuit să înceapă să tremure.
Dar stai,primul tur fusese al lui așa că mi-am ridicat ochii și l-am privit întrebător.
-Cine începe primul, are șanse să câștige. Am pus a doua carte pe masă și din atitudinea lui am înțeles că pierdusem și a doua oară.
Fata care se vroia cu mine aduse o vază uitată ,puse niște flori în ea și o așeză în mijlocul mesei noastre.
Dar Motanul vroia să își vadă adversarul,adică pe mine,așa că dădu vaza pe jos cu latul palmei la care aceasta se sparse cu un zgomot care trecu neobservat chiar și pe la poliție . Fața fetei avea să se crispeze ușor și să mă privească de parcă cine știe ce rău i-aș fi făcut.
Ne apropiam de ultima mână și cartea care îmi rămăsese era absolut neputincioasă în a mă ridica la nivel de câștigător. Adică pierdusem jocul,ce mai.
Și tocmai acum se uita chiar și Bebe la mine,cel care nu peste multă vreme avea să facă o pareză dreaptă care să nu îi mai permită nici măcar să se întoarcă în pat de pe o parte pe alta. Iar fiul lui urmă să o ia de nevastă pe una din nepoatele vicepreședintei,făcând legătura necesară de rudenie dintre noi. Una din fetițele alea care stăteau cu lemnul în mână și ajutau apa de ploaie să curgă la vale prin șanțul din apropierea casei bunicii. Pe partea ei de drum.
-Nu mai pot să joc,le-am spus eu celor trei care se pregăteau să împartă cărțile încă odată.
Păreau să fi devenit o singură ființă dar dezamăgirea de pe fața comesenilor mei mă convinse că îmi venise timpul să am și eu parte de un câștig.
Mi-am băgat mâinile în buzunare,în căutarea unei hârtii de o sută dar Motanul îmi intui gestul și îmi spuse că totul era plătit dinainte de a ne fi născut .
Mie mai îmi rămânea doar să plec,dacă asta îmi era voia.Da,asta îmi era dorința,cu atât mai mult cu cât bunica ieșise din casă și se pornise să mă caute prin sat de parcă aș mai fi fost cel de acum cincisprezece ani. Un întuneric dens mă aștepta încă de pe primele trepte ale birtului,străpuns de cele câteva becuri ieftine de pe stradă care făceau parte dintr-un iluminat public lipsit de importanță.
-Și să mai vii și altă dată...îmi ură vocea celui din urmă,deosebit de mulțumit de confruntarea cu unul de la oraș.
Mâna fetei se strecură într-a mea și mă însoți tăcută vreo zece metri.
-Nu pot să vin mai mult,îmi spuse șoptit după care se lipi o clipă de mine înainte de a reintra în local.
Nu știam încă ce trebuia să fac atunci cu amintirea ei dar forma corpului fetei avea să îmi dea de gândit zile întregi,mai ales că de o vreme rămăsesem singur.
-Aici îmi erai,nevoie?
Silueta bunicii se oprise sub un bec de pe stradă și m-aș fi mirat să nu fi avut la îndemână și o jordie.
Una cu care să sublinieze faptul că mă căutase aproape tot satul.
Mergeam umăr la umăr către casă,întrebându-mă ce avea să urmeze.


LA GICĂ


Nu îmi mai dădea nimeni de mâncare,adică eram lăsat să mor pur și simplu. O strânsoare în jurul gâtului mă făcea să privesc împrejur și să caut lanțul care să îmi confirme că devenisem un câine sau doi. Norocul meu era că intrasem fără bilet în vară dar totuși vântul bătea doar în clipele în care mă aflam în stradă,de jos în sus și din spate în față.
Căuta să îmi intre exact acolo dar eu îmi țineam mușchiul orbicular bine strâns de vreme ce făcusem vreo două semestre de medicină. Toată lumea își făcea semnul crucii și se minuna că ajunsesem acolo dar mie nu îmi păsa de vreme ce pielea fundului se afla aproape în contact direct cu lemnul lăcuit al băncii.
La examene profesorii treceau peste numele meu și mergeau mai departe de parcă s-ar fi aflat într-o plimbare prin centru.
M-am întâlnit cu un coleg abia cu o lună în urmă,unul care m-a recunoscut,mi-a înfundat buzunarul cu două sute după care mi-a făcut vânt afară ca nu cumva să îi sperii clientela . Răsuflam ușurat de parcă mi-aș fi făcut nevoile în dosul unui copac centenar după care am reânceput să caut chestii valabile în containerele de gunoi. Ocupația mea nu era tocmai sigură fiindcă la orice oră putea să apară un urs care să își facă loc înăuntru cu fundul lui mare și lipsit de sensibilitate. Al meu trăgea să se subțieze tot mai tare. Și la apariția dumnealui eu trebuia să fac pe mortul fără să mai fi stat pe gânduri . Așa fusesem sfătuit să procedez,măiculiță.
Mi-ar fi plăcut să aud muzică bună,să îmi fi fâțâit fundul în toate părțile dar străzile pe care umblam deveneau mute la apariția mea. Chiar dacă după căderea întunericului tot pe acolo îmi făceam veacul,fără să fi avut un acoperiș deasupra capului. Singura bucurie era că uneori mai aveam parte de câte o sticluță cu drojdiuță,clipe în care toți arborii din apropiere începeau să danseze pentru mine . Ar fi trebuit să o fac și eu dar eram mult prea plecat de acasă,vreme în care banca pe care stăteam se străduia să îmi intre în fund. Asta da viață.
În unele zile încercam să schimb decorul și mă puneam pe trotuar în câte vreo intersecție,cu pălăria întoarsă. Nu primeam prea mult și cu banii respectivi abia de puteam să îmi iau ceva udătură de la magazinul din colț . Și asta nu că aș fi fost un bețiv dar lichidul respectiv mă făcea să văd lucrurile în roz. De vorbit lumea nu prea vorbea cu mine și nu puteam să îmi imaginez motivul unei astfel de atitudini . Ziua cea mai fericită pentru mine avea să fie cea în care îmi fu dat să găsesc o sticluță aproape plină cu parfum.
M-am dat din belșug cu licoarea respectivă,simțind că încep să renasc. Dar nu pot să îmi explic de ce fugea toată lumea din calea mea.
Uneori aveam norocul să găsesc mâncare gata făcută,clipe în care deveneam regele pământului. Cu burta plină puteam să judec mult mai bine,adică puteam să număr corect restul pe care îl primeam la dughenele cu băutură.
Mă atrăgeau destul de tare locurile respective dar nu îmi puteam permite să intru înăuntru la orice oră. Oamenii pretindeau că în jurul meu persista un iz care nu le făcea plăcere. Îmi sumețeam nasul și inspiram puternic dar nu simțeam nimic deosebit care să mă fi depărtat de mine însumi . Trebuie că erau bolnavi,bieții de ei.
De fiecare dată când aveam ocazia, mă odihneam pe câte un scaun din parcul central. Ocoleam periferia fără să știu prea bine de ce.
Singura mea dambla avea să fie cafeaua cumpărată de la TIM HORTON,chiar dacă unii pretindeau că aș fi avut mai multe nebunii aflate în plină acțiune . Umblam doar pe trotuar ca nimeni altul fiindcă acolo îmi era locul .
Zilele îmi apăreau ca niște minuni pe care îmi era dat să le trăiesc de la un capăt la altul.Și zău că nu aveam nimic de ascuns în eventualitatea că cineva s-ar fi oprit să mă întrebe pe îndelete de cele prin care treceam. Viața mea era compusă din foarte multe puncte de suspensie pe care ar fi trebuit să le completez pe rând.
Dar începeam să mă suport tot mai greu,motiv pentru care făceam cercuri largi în jurul meu,nemaifiind supărat că cei din jur strâmbau din nas la fiecare apropiere și se depărtau în grabă la apariția mea.
Oricum,odată ș-odată urma ca toate cele din jur să se oprească în loc și speram să nu o facă doar pe unul singur. Chiar și clădirile se rearanjau uneori după reguli știute doar de ele. Eu stăteam la voia curenților de aer ce îmi luau pălăria din cap cu o mână stângă care mă făcea să uit unde vroiam să ajung. Fetele nu îmi treceau niciodată prin apropiere și eram sigur că reprezentau o specie pe cale de dispariție. Cauză din care nu puteam să mă gândesc să îmi fi întemeiat o familie ca tot omul.
În ziua respectivă eram sătul și înclinat către filozofie. Pantofii îmi umblau singuri fără să mă întrebe unde vroiam să ajung.
Și dacă număram lucrurile de la cap la coadă cred că aveau să se învârtoșească și să îmi demonstreze că de la coadă la cap aveau o altă valoare.
Treceam pe lângă dughene la pas dar toate își închideau ușile și geamurile când ajungeam pe acolo. Parcă erau vii,nu alta. Și abia terminasem cu procesul de divorț în care urmă să pierd absolut totul.
Venisem în sală puțin deconcertat de noua înfățișare de care trebuia să dau dovadă. Aș fi vrut să vorbesc pe atunci cu unul sau altul dar înainte să scot o vorbă măcar judecătoarea îmi ceru cu asprime să tac din gură că acolo nu eram la târg.
Apoi a pronunțat repede sentința de divorț și asta înainte să fi priceput ce se întâmplă. Fosta soție zâmbea fericită ca la o extindere de spațiu locativ,neștiind că o aștepta o perioadă lungă de muncă în străinătate,travaliu pe care avea să îl facă doar noaptea. Schimburile de zi erau rezervate doar pentru localnice,făpturile alea care apăreau chiar și în filme. Eu trebuia să îmi reiau călătoria dar nu eram sigur că urma să o fac doar în jurul meu. Afară devenise stăpână o toamnă pe care nu vroiam să o bag în seamă de barba care îmi crescuse până în măruntaiele ei. Aveam să mă liniștesc doar la o țuică mică pe care am plătit-o din restul de bani care îmi rămăsese după achitarea pensiei alimentare.
Aveam o fată și respectiva floare trebuia să crească la adăpost de intemperii. Urma să constat că timpul începuse să treacă cu totul altfel decât înainte. Adică se oprea și stătea să-mi asculte inepțiile pe care începusem să le debitez la liber.
Fusesem dat afară din apartament și două valize mă așteptau în exteriorul ușii,făcându-mă să rămân mut de uimire că nu le sfeterisise nimeni. O Doamne,trăiam alte vremuri. Dinapoia ușii nu se mai auzea pentru mine absolut nici un zgomot. Și nu aveam unde să mă duc,unde să îmi fi lăsat oasele să se odihnească iar eu în afară . Că bine zicea popa la sfârșitul ultimului drum creștinilor trecuți în lumea drepților cu ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE.
Dar mie îmi erau refuzate liniștea și pacea iar prima noapte petrecută în parc urmă să se dovedească a fi o experiență dură de care m-aș fi putut lipsi în orice clipă.
După evenimentul cu pricina mi-a fost imposibil să mai găsesc un loc de muncă Nimeni nu avea nevoie de un individ care se vedea că dormise în stradă. Și chiar și mirosul începuse să îmi devină tot mai evident. Nu după multă vreme urmă să descopăr containerele de gunoi,vopsite toate în portocaliu,culoarea aia folosită și la deținuți, dacă nu au schimbat-o între timp. Un noroc aproape nemeritat avea să mă țină în afara temnițelor însă eu eram pregătit de orice.
Și am avut norocul să dau de un borcan plin cu fasole boabe și cârnați,minune pe care am ținut-o aproape de suflet până a ajuns gol cu totul. Ultimele urme de sos aveam să le iau metodic,cu bucăți largi de pâine,sub picături de ploaie care deveneau tot mai insistente. Dar mie nu îmi păsa de vreme căci mă alesesem încă odată cu burta plină și liniștită. În astfel de condiții puteam să străbat pe jos cel puțin jumătate din urbe. Încredințat că mă aflam în apropiere de o rezolvare fericită a situației mele.
Aveam nevoie în primul rând de o locuință,ca orice melc aflător într-un drum lent către o apă mai largă și tulbure ,să zicem.
În cuibul respectiv aș fi putut să mă dezbrac și să fac baie fără să mai îmi pese de privirile iscoditoare ale trecătorilor.
Sau puteam să am pe masă în orice clipă bucăți de slănină înconjurate de felii de pâine tăiate cu artă. Vreme în care afară ar fi putut să pornească o zăpadă nemiloasă dar lipsită de colți.
Am oftat adânc și am mai făcut un kilometru prin mine însumi. Nu cred că umblasem pe stradă. Rămăsesem cu capul în jos de parcă aș fi pierdut oarece. Dar o astfel de chestie nu putea să aibă loc fiindcă eram lipsit de orice avere sau posesiune,doamnelor și domnilor.
-Gică,Gică,ce mai faci măi băiatule?Mă strigase un cunoscut.
Interpelarea era binevoitoare și prietenoasă dar nu am întors capul să îi dau curs. Eram mult prea plouat de starea în care mă aflam. Chiar dacă de zile întregi nu mai îmi vorbise nimeni.
În buzunar nu mai aveam decât o scrisoare prin care eram somat să plătesc pensia restantă a fetei,ființa aia care avea să urmeze conservatorul în Elveția și să se stabilească în apropiere de SCALA din Milano. Pe o traiectorie care mă ocolea cu multă grijă. Dar între timp mi se făcuse foame,adică o stare cu care mă obișnuisem cu multă vreme în urmă.
Din neatenție am fost cât pe ce să calc pe stradă cu papucii mei care îmi lăsau câte o jumătate din talpă în contact direct cu asfaltul. Dar m-a ferit Dumnezeu. Mi-am lăsat câteva fantezii în urmă iar eu am luat-o mai departe la pas către o stare de mai bine. Ceva îmi spunea că nu eram tocmai departe de Nirvana. Nu aveam habar de locul respectiv dar îmi plăcea cum suna cuvântul. Mai târziu aveam să îl scriu pe un lemn pe care să îl bat în cuie pe unul din pereți.
Trebuia neapărat să trec pe la TIM HORTON și să îmi cumpăr o cafea mare sau GRANDE,CUM ZICEAU BIȘNIȚARII. Mă cuprinsese o poftă mai mare decât foamea.
Căldura cănii de carton îmi încălzea palmele și am lăsat temperatura aia pe care o plătisem la fix să îmi ardă pielicica. Adică mă simțeam bine,motiv pentru care am luat loc pe o bancă de lemn care îmi permitea să îmi vâr fundul în dumneaei. Și dacă devenisem între timp un maestru?
Sorbeam ușor din lichidul fierbinte și lumina zilei se înghesuia toată în mine. Aș fi vrut ca plăcerea asta să fi ținut cât mai mult dar după câteva minute trecusem de jumătate din conținutul căniței.
Aș fi putut fără nici un efort să o zdrobesc dar trebuia să mă abțin și să o arunc liniștit într-un coș de gunoi care îmi și venise deja în apropiere.
La sorbitura următoare îmi fu dat să observ un ziar vechi care zăcea nu departe de mine,mototolit ca mine după beție.
Terminasem lichidul binecuvântat așa că m-am ridicat cu oarecare greutate și am luat ziarul,hotărât să îl arunc în tomberon.
Dar tipăritura nu era tocmai ușoară și înăuntru am dat de un pachet învelit cu mână sigură. Mă prinsese curiozitatea așa că pas cu pas am început să desfac aranjamentul. Pe stradă nu mai aveam pe nimeni care să mă fi ajutat. Mi-am așezat pe bancă fundul un pic mai comod și am rupt ultimul înveliș al pachetului .
Ei drăcie,înăuntru îmi fu dat să dau de o cantitate imensă de bani. Eram puțin încurcat. Probabil că ar fi trebuit să mă reped la poliție și să las acolo toată suma găsită. Între timp acopeream conținutul cu multă grijă pentru privirile eventualilor trecători .
Am zâmbit,am scos o hârtie din grămadă și am revenit la TIM HORTON după o a doua cafea.
În câteva zile cafeneaua cu pricina urma să fie a mea.
Și ar fi trebuit să îi schimb numele,să îi spună LA GICĂ,nu?


Lili


Am deschis ușa cu multă băgare de seamă și am constatat că plecasem de acasă de oarece vreme. Nu scria nicăieri chestia asta dar aveam eu bănuielile mele care refuzau să îmi iasă din cap. Puteam să îmi închipui că ajunsesem pe o plajă fierbinte și rămăsesem acolo sau poate că intrasem într-o clădire în care se împărțeau doritorilor milioane. Pe naiba,că nu se dădeau nici măcar din alea,cadouri parcă ,pentru care să fi avut motiv să fi stat la coadă Noua orânduire desființase cozile așa că trebuia să stau în casă și să aștept venirea cîinilor cu covrigi ieftini. Casa mea era construcția aia cu patru pereți,podea și tavan,de care nu puteai să știi niciodată dacă nu avea ceva în plus ca de pildă microfoane situate foarte aproape de partea mea dorsală ușor bombată . Așa că trebuia să mă stăpânesc de fiecare dată când mă aflam în zonă și să nu dau drumul la pârțurile mele nevinovate .
oamenii circulau pe trotuar cu o viteză care mă făcea să cred că traseul lor cuprindea și o intrare plus o ieșire prin garsoniera mea proprietate personală.Și dacă nu mă credeți,pot să vă arăt actul care să vă trimită la naiba iar pe mine să mă lase comod pe singurul meu fotoliu,chiar dacă pretindeam că ar fi fost mai multe . Îl preferam pe cel din stânga,aproape de geam, celelalte fiind prezente doar în imaginație . De ce mi-am luat garsonieră? Fiindcă se potrivește cu garson,adică băiat. Și băiat am de gând să rămân până după orice limită cunoscută sau nu. Pe la mine treceau doar femeile cu fusta deasupra genunchilor,ceva din locuință respingând celelalte persoane ca fiind nedorite. Aveam telefon dar nu și cu cine vorbi și de multe ori stăteam cu el la ureche, fără să fi format vreun număr anume . Și nu mă plictiseam fiindcă între timp mă gândeam la cei care plecaseră de pe lumea asta fără să știe unde urmau să ajungă.
În literatura veche ni se spunea că la cazan dar lucrurile trebuie că mai progresaseră între timp fiindcă ar fi fost umilitor să fi folosit tot uneltele alea de acum o mie de ani și mai bine.
Așa că am lăsat receptorul în furcă și am încetat să mă mai gândesc la prostii.
Nu știam dacă eram și eu un individ capabil să treacă prin zid însă am lăsat întrebarea să treacă mai departe de mine fiindcă aici se afla mai mereu câte o persoană care să caște gura la cele făcute de subsemnatul. Ar fi fost mult mai bine să fi bătut cuie în toți cei patru pereți ai dormitorului meu Nu aveau să mă deranjeze în timpul somnului . Șe ce să fi aghățat acolo? Dar era neapărat necesar să o fi făcut? Și oricum,după plecarea oaspeților urma să dau jos cui după cui . Mai ales ele fiindcă semănau prea mult cu litera I. Cea care pornea numele a câtorva ființe feminine mai puțin faste care mi-au traversat viața. Și ce dacă mi se părea peretele către exterior subțire ca foița de țigară pe care nu mai aveam voie să pun mâna? Rămâneam însă cu impresia și continuam să scrâșnesc din dinți, cu ochii pe fructul oprit.
Aproape că se făcea seară,semn că nu mai vedeam mare lucru și că trebuia să vină Lili cubaneza să îmi facă duș și să îmi dea de mâncare. Era bun traiul în capitalism dacă te lăsa vederea. Și dacă pe deasupra mai sufereai și de diabet, era totul aproape perfect . De o bună bucată de vreme fata începuse să mă învețe spaniola în vreme ce mă stropea cu apă ca să înlăture săpunul. Nu folosea mănuși și nu îmi spunea motivul. Nu puteam să îmi dau seama ce oră putea să fie deoarece ceasul mi se oprise și eram de părere că și timpul procedase la fel. Mă așteptam ca unul din stradă să îmi strige că mi-a stat ceasul . M-am dus la ușă și am descuiat-o fiindcă fetei nu îi plăcea să aștepte dincolo. Eu îmi intrasem bine în rolul de chior,adică mă sprijinisem de toate mobilele din jur ca să ajung la ușă.
Datorită certificatului medical eliberat de oculist aveam să primesc bani mai mulți,să am parte de o chirie simbolică și să mă bucur de respectul plin de invidie al celor din jur. Însă din cele de adineaori nu credeam nici măcar o iotă.
Fata nu era de fapt fată ci doamnă în toată regula,având cu soțul ei nici mai mult și nici mai puțin de trei copii Plus o fiică vitregă produsă mai înainte de bărbat cu o alta . O chema Jessica,dacă nu mă înșel cumva.
Însă îi plăcea să fie veselă și odihnită,fără să îi pese prea mult de rest.
Nu avea nimic rău în ea,dimpotrivă,dăruia de fiecare dată mai mult decât era nevoie. Și dacă nu apărea mai repede, avea să se împiedice de frunzele alea care căzuseră pe alee nu cu multă vreme în urmă . Aș fi vrut să mai fi dormit însă eram sigur că zgomotul pașilor ei avea să mă trezească și să îmi propună să îmi văd de treabă,nene. Ceva îmi spunea că pornise către mine,așa doamnă cum era. Nu mă gândeam niciodată la copiii ei ci o lăsam pe ea să mâne discuția în direcția care i-ar fi convenit.Uneori muream să o iau în brațe și să o învârt în jurul camerei,uitând să mai aprind lumina. Eu nu prea aveam nevoie de becurile din plafon dar trebuia să le las acolo fiindcă altfel lumea care trecea pe la mine ar fi putut să bănuiască faptul că ajunseseră la grădina zoologică,zona cu maimuțe. Sau ar fi putut să îmi zică verde-n față MĂI GIBON BĂTRÂN. Și gibon fiind,nu puteam să le dau replica după cum ar fi meritat-o.
Renunțasem cu oarece vreme în urmă să dau replica fiindcă ajunsesem la concluzia că nu avea nici un rost. Afară noaptea începuse să se lase pe vine și cred că era întoarsă către mine exact cu partea aia de care toată lumea se ferește să pomenească măcar. Pe mine mă protejau totuși geamurile care nici măcar nu tremurau la o astfel de apropiere.
Ca să îmi treacă vremea mai repede, am început să fac drumuri între bucătărie și dormitor,fără să uit să opresc în stațiile intermediare. Mi se părea ciudat că tot ceea ce știam eu se regăsea în capul fiecărui om care trecea pe stradă. Acasă ar fi rămas cu creierul gol . Curios mi se părea însă dacă și ceilalți aveau parte tot de aceleași impresii. În caz că da,orice întâlnire care ar fi avut loc între noi ar fi fost lipsită de relevanță.
Așa că am început să mă deplasez într-un picior și să îmi las ideile să cadă pe unde apucau,fără să mai aibă vreo importanță unde.
Pe stradă se făcuse întuneric de-a binelea și într-un astfel de mediu lui Lili avea să îi fie mult mai ușor să îmi sune la ușă. Dar pe hol aprinseseră luminile,lăsând bezna doar în jurul imobilului,ca pe un titlu nobiliar . Avusesem discuții îndelungate cu constructorul pentru obținerea unei sonerii umane sau mă rog,mai apropiată de realitate. Dar nu puteam să îi vorbesc fiindcă o plasaseră în afară și lumea din bloc ar fi zis că o luasem razna dacă m-ar fi văzut vorbind de unul singur,către pragul de sus al ușii mele .
La un moment dat mi-am zis ori mai degrabă am simțit că mi se terminase tura,motiv pentru care m-am oprit din circulație și m-am pus jos pe un fotoliu,cu o carte interesantă în mână. Mă tenta să fi răsfoit paginile la intervale regulate,fără să le fi citit. Dar ochelarii mi se găseau pe o etajeră maro ,la o oarecare distanță de eveniment ,așa că nu puteam să fac așa ceva. DOMNULE,DAR CE ARE SULA CU PREFECTURA? Prin urmare am privit coperta minute în șir,curios să văd care din personajele desenate acolo avea să îmi iasă înainte și să mă recunoască . Dar toate aveau să rămână imobile,refuzând chiar și să clipească.
Trebuia deci să mă întorc din lumea care mă absorbise până la sațietate și să fac parte iarăși din cea de aici,cea în care fiecare locuitor avea grijă de perechea care i se arăta în oglindă. Să o determine să fie bună doar de bucătărie și dormitor. Pe un așa fundal puteam chiar să și desenez.
La un moment dat am început să îi aud pașii fetei,chiar dacă sunetul cu pricina s-ar fi putut datora subconștientului meu care începuse să dea semne de ADOLESCENȚĂ. Da,ar fi fost mult mai bine să fi arătat mai tânăr,nu cu foarte mult dar mai tânăr. Un singur lucru nu puteam să îl fac. Să refuz să cred în senzațiile APĂRUTE PRIN creierul meu.
Dacă aș fi făcut așa ceva ar fi fost ca și cum m-aș fi aflat în boxa acuzaților, în așteptarea verdictului.
Dar nu ăsta era felul meu de a fi ci un cu totul altul. În mine încăpuseră în viață doar legea că nu trebuia să bag absolut nimic în seamă și că trebuia să fiu mereu binedispus,indiferent de ploaia cu pietre care ș-ar fi schimbat cursul din dorința de a fi căzut peste mine de parcă ar fi știut că nu aveam umbrelă. Mi se părea interesantă senzația care mi-o dădeau picăturile de ploaie care mi se strecurau pe sub guler. Așa că nu puteam să fiu demontat de mica întârziere a fetei care avea totuși să apară. Așa îi fusese scris . În clipa de față o auzeam dând colțul molului din apropiere,ținând strâns bara autobuzului de vreme ce o mai încerca o oarecare neliniște la conducere. Și trăsătura asta a ei mă făcea să zâmbesc și să înțeleg că rămăsese un om. Mă aflam pe una din paginile situate mai către sfârșit și cartea vieții mele nu mai avea prea multe de parcurs însă gândul cu pricina mă făcu să casc,vă rog să mă credeți. Vă văd pe toți ca fiind auditoriul din sală al unei piese de teatru bulevardiere,scrise de un altul,nu de mine.
Brusc am auzit soneria de la intrare agitându-se în fel și chip dar mă uitam pe direcția ei ca paralizat,fără să fi făcut măcar un gest de apropiere. O lăsasem neâncuiată și poate că avea să se deschidă de la sine.
Fata intră înăuntru cu aerul că ar fi vrut să bată pe cineva fără nici o întârziere .
-Ola chico/salutare băiete/,de ce nu vii să îmi deschizi ușa?
Stăteam cu gura ușor deschisă,în căutare de aer,neștiind ce să îi răspund. Parcă eu eram cel care ar fi trebuit să aibă grijă de ea și nu invers. Lili își aruncă haina cu nepăsare,cea care o purta prin oraș și ziua și noaptea. Nu puteam să înțeleg cum mi-ar fi fost viața dacă m-aș fi aflat în pielea soțului ei. Dar animalul avea deja o fată dintr-o căsnicie anterioară și trei cu Lili așa că trebuia să îi ajungă. Și poate că era rândul meu.
Puse repede mâncarea la încălzit cu gesturi experte,fără să rostească nici măcar o vorbă de scuză pentru întârziere.
-Ești cea mai frumoasă fată din lume,guapa/frumoaso/. Trebuia să îi zic ceva dacă vroiam să încălzesc atmosfera. Ea se aghățase cu privirea de cuptorul cu microunde.
-Bah,bătrân nenorocit. Nici măcar nu știi ce zici,vertebrată.
Știa că îmi plăcea de ea așa că nu își mai căuta cuvintele în dialogul cu mine .
Puse mâncarea caldă într-o farfurie smulsă pur și simplu din dulap și se apropie de mine,cu lingura în mână de parcă ar fi fost vorba de un duel .
-Mâncă,îmi ordonă ea scurt și fără strop de zâmbet. Abia fusese înaintată în grad .
Stăteam deja pregătit,știind că în caz contrar ar fi fost capabilă să îmi arunce conținutul lingurii pe față. Nu vedeam prea bine ce se întâmpla dar gesturile ei aduceau furtuna aproape. Și dacă am prins-o de mijloc,ea mi-a vârât ciorba aia nenorocită pe gât. Și dacă mă servea cu ea nu puteam să mă plâng fiindcă eu o scosesem din frigider și o pusesem în apropierea mașinii.
-Unde ai întârziat atâta,drăguțo?
O întrebam așa de parcă i-aș fi fost soț legiuit,uitând între timp că fusesem căsătorit de vreo trei ori. NU-I PROBLEMĂ,îmi spuse domnul Max dintr-o cafenea puțin luminată. LASĂ CĂ TE FAC EU CU DOUĂZECI DE ANI MAI TÂNĂR ÎNTR-O CLIPITĂ. Dar continua să își soarbă absintul cu înghițituri rare. Speram să o facă înaintea plecării fetei,să fi avut ce să îi arăt.
-Hombre/omule/,am patruzeci și cinci de ani și nu știu încă să conduc. Așa că am început să iau lecții de conducere și astăzi am avut parte de prima .
Vorbea relativ liniștită și fără să mă privească prea mult dar tocmai stilul ăsta de a se purta făcea ca tensiunea din cameră sau dintre noi să crească la cote nebănuite. Începeau chiar și lucrurile să zăngăne prin casă. Iar mie îmi era frică să nu explodeze ceva în mine și să facă să îmi apară o grămadă de răni pe corp,instrument al trecerii mele prin viață. Pe care îl acoperisem doar cu o pijama subțire Și ușor transparentă dar străveziul ei părea să nu aibă nici un efect asupra ei. Data viitoare aveam să încerc să o aștept mult mai sumar îmbrăcat.
-Înghite supa și ține-ți mâinile acasă,broscoiule . Nu puteam să înțeleg de ce nu mă lăsa să îi măsor dimensiunile de vreme ce o și plăteam cu ciocolăți credule și proaspete . Sau să îmi permită să mă conving că avea chiloți pe ea,chiar dacă i-ar fi stat mult mai bine fără.
-Într-o bună zi am să te cumpăr...
-Să nu uiți să vii cu milionul. Păi frate,cu un milion puteam să am o sută ca ea. Dar nu i-am spus-o și mi-am înghițit ultimele linguri de mâncare cu părere de rău . Nu se mai obosise să schimbe lingura cu furculița pentru felul următor . Dacă tot nu vedeam prea bine...
Puse jos mulțumită lucrurile folosite la hrănirea mea cu un oftat de ușurare după care se întoarse cu fața către mine.
-Și nenorocitul de instructor a încercat să își pună mâinile sobre mis tetes/pe sânii mei/ dar i-am tras repede una peste față de a oprit imediat mașina.
-Și tu?
-Am coborât imediat,tonto/ prostule/. Ce mai era să fac? Oricum,de mâine am să caut un altul cu mâinile tăiate . Îmi părea rău că nu fusesem în locul instructorului.
Afară nu mai era întuneric și se pare că natura se îmbulzea înaintea geamurilor mele,dornică să vadă înăuntru. Aș fi vrut să știu și eu ce găsise interesant . Îi luasem deja o mână dar fata nu mă lăsă să merg mai departe. Dorința mă scopise de toate obiceiurile bune.
Eram în plină toamnă dar îmi doream să fie vară,să mă fi luat de mână și să mă fi dus noaptea pe una din plajele alea fierbinți unde se făcea nudism chiar și după lăsarea întunericului.
Începuse să gesticuleze în vreme ce îmi povestea de impertinența individului dar îmi plăcea de ea chiar și așa.
-Gata cu poveștile.Hai la baie să faci duș.
Mă luă pe sus și mă introduse în cadă după ce mă lăsase fără pantalonii de pijama. La fel și fără bluză,ferindu-se să stea prea aproape de mine,eu fiind dornic doar să o fi atins pe locurile ei care nu aveau pereche.
Mă acoperi cu șampon peste tot după care începu să îmi răzuie pielea cu un burete de plastic. În tot locul,parol. Mă gândeam că poate avea să iasă ceva că prea eram gol,ca de la mama natură.
Dar Lili nu îmi lăsă vreme pentru reflecții și începu să mă șteargă cu un prosop imens chiar și prin locurile în care îmi ascunsesem gândurile referitoare la ea. Oare ea de ce nu se dezbrăca în clipele în care îmi făcea duș? Întrebarea mea retorică semăna cu anunțurile publicitare din revistele nemțești care promiteau cumpărătorilor ochelari care să te fi făcut să vezi trupurile goale ale femeilor,indiferent de hainele pe care le purtau. Aș fi vrut să fiu deșteptul deștepților dar ea mă umpluse cu apă după care opri lichidul și mă șterse cu mânie parcă. De ce trebuia să fiu eu cel care să îndure pedepsele cuvenite altora? Dar până să mă fi lămurit de întrebare Lili trăsese deja peste mine o pijama nouă pe care o spălasem în încinta blocului,la ultimul etaj parcă. Uneori mă lăsa memoria și nu mai îmi aduceam aminte nici măcar de câte ori fusesem căsătorit. Dar la a treia lumea avusese grijă să taie bine din dar și să ne lase cu bani mai puțini Și nu că m-ar fi deranjat cine știe ce dar așa ceva nu se făcea,cu atât mai mult cu cât îmi erau rude sau prieteni. Iar uneori și una și alta.
Dar cu ea urmă să fiu cel mai fericit dintre muritori . Abia mi se pronunțase divorțul ca la nici trei luni să mă pomenesc vere că o ceream de nevastă pe următoarea . Și abia după o zi mi-am dat seama de boroboața pe care o făcusem. Dar nu mi-a părut rău fiindcă avea să stea de mână cu mine chiar și noaptea,în timpul somnului.
Primul film văzut împreună urma să fie o cacialma fiindcă ne-am sărutat două ore fără întrerupere,motiv pentru care nu mai îmi aduc aminte nici limba pe care o vorbeau pe marele ecran. Dar reușise să mă sperie bine. Pentru ca într-o jumătate de oră să uit totul și să o luăm de la capăt cu pupăturile. Intram zilnic în câte trei sau patru cafenele așa că nu trebuia să fiu surprins dacă salariul mi se termina puțin cam repede.
Dar ea mă lua în brațe și mă făcea să uit totul. Și nu eram sigur dacă mă despărțisem de ea sau nu. Știam doar că ne muriseră toți părinții așa că puteam să joc liniștit pe mormintele lor.
Chiar dacă vreunul din ei ar fi dat capacul deoparte și asta ca să mă întrebe dacă îmi picase bine dansul. Soția mea nu era departe de mine și se postase în spatele meu fără să scoată nici un cuvânt.
Oare ce să fi însemnat pe atunci muțenia ei? Fiindcă odată cu trecerea timpului se schimbau și semnificațiile pe care le aveau gesturile sau atitudinile noastre.
Dar pe Lili aș fi vrut să o iau din ziua de ieri sau poate din cea de alaltăieri. Avea o față ușor copilăroasă și nu mă putea convinge că era altfel ca fire chiar și dacă ar fi răcnit de două ori mai mult. La șipetele ei îi răspundeam cu sărutări de mîini și ea nu uita niciodată să îmi spună că mă detestă.
Ei,nu prea credeam eu totul dar vorbele ei mă relaxau,mă întinereau chiar. Dar între noi apărea o barieră pe care trebuia în permanență să o sar,dacă vroiam să ajung mai aproape de ea. Mă forță să mă bag în pat. I-am făcut pe plac numai pe jumătate,cealaltă fiind ocupată să o prindă de partea aia bombată din spate.
La un moment dat renunță la luptă și îmi prinse fața cu palmele. Era cât pe ce să devin nebun de fericire că o convinsesem în cele din urmă.
Dar fata se depărtă puțin după care începu să vorbească și să îmi spună că cine lua vaca trebuia să aibă grijă și de viței. Și avea deja trei .
O,Doamne,spune-i Lili și pace.


Brampton On Canada





de Al Francisc    2/20/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian