Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Dialog cu Anca Sîrghie

Conf. univ. dr. Anca Sîrghie este profesor de limba și literatura română, autorul a unsprezece cursuri tipărite de Universitatea Alma Mater din Sibiu, specialist în biblioteconomie, istoric literar valoros, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, cercetător al vieții și operei unor condeieri și cărturari de seamă ai culturii românești, de la Eminescu și Coșbuc, la Lucian Blaga, Radu Stanca, Aurel și Emil Cioran. De asemenea, este membru al Asociației pentru Istoria Presei, al Uniunii Teatrale din România, al ASTREI sibiene, al Academiei Româno-Americane, al Uniunii Ziariștilor Profesioniști etc. Susține arta instrumentală și vocală a tinerilor, ca inițiatoare și organizatoare a Masterclass-ului, ajuns la a XIV-a ediție anuală în 2018, în colaborare cu Filarmonica sibiană, și cultivă relațiile francofone în calitate de președintă a Ligii Culturale „România-Franța” cu sediul în Sibiu, activă din 1990 până astăzi. Calitatea neoficial-recunoscută de ambasador al literaturii române în Turcia, Finlanda, Franța, Germania, Republica Moldova, precum și peste Ocean, se datorește repetatelor conferințe, prezentări și lansări de carte pe care le-a ținut de-a lungul activității, în Europa și, de aproape două decenii, la universități și centre culturale românești din Statele Unite (la New York, Denver, Cleveland, Detroit, Troy, San Francisco) și Canada (Hamilton, Toronto, Windsor, Montréal).
Autoarea mai multor volume de istorie și critică literară, memorii și jurnale de călătorie, cursuri universitare.
În anul 2000, după susținerea unor cursuri la Universitatea Michel de Montaigne din Bordeaux, în Franța, la Blaye i-a fost conferit titlul de Cavaler, pentru merite culturale ca om de teatru, iar în 2007, în România, Ordinul Național „Serviciul Credincios”.

* * *

Mihai Posada: Distinsă doamnă Sîrghie, sunteți născută la Brașov și ați copilărit la bunicii din Ocna Sibiului și la Sibiu. Care vă sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

Anca Sîrghie: Cred că nu sunt un caz aparte, dacă vă mărturisesc că prima perioadă a existenței mele mi-a fost adesea povestită de părinți, deci fără să păstrez amintiri directe. Nici n-ar fi fost posibil. Dar în mintea mea a rămas foarte puternic conturat momentul ivirii mele pe lume, povestit chiar de cei care m-au zămislit. Fusesem un copil așteptat, mult dorit, dar vremurile tulburi au întârziat proiectarea mea. M-am născut în plin război mondial, respectiv la 9 februarie 1944, în Braşov. Părinții mei, care tocmai din cauza războiului au amânat căsătoria timp de cinci ani, iar când evenimentul nunții s-a petrecut fără tradiționalul ritual și fără rochie de mireasă, nerăbdarea tatălui a fost aceea ca să aibă cât de repede copii, neapărat un băiat. Într-o scrisoare, tata glumea, mândrindu-se că s-a căsătorit cu o bucureșteancă, pentru că mama funcționase în Ministerul Sănătății din capitală, unde i se spunea „domnișoara din Ardeal”. În fine, am apărut eu și nu eram băiat, cum sperase tata, care la vârsta lui de 41 de ani dorea să-și perpetueze numele cât de repede posibil. Vezi bine, a aflat că eu nu eram băiat. Mare supărare! Dar dezamăgirea a durat până când tata a reușit să intre în salonul maternității și a văzut asistenta care cu mișcări sigure mă spăla harnic la o chiuvetă. Atunci s-a născut afecțiunea lui pentru boțul acela de om care eram eu. S-a speriat „să nu mă rupă” asistenta, ca apoi privindu-mă atent să-i spună mamei, cuprins de entuziasm: „Mică dragă, eu nu dau fata aceasta nici pe 10 băieți!”. Domnul i-a împlinit voia tatălui meu, care a avut 3 feciori în următorii cinci ani. Dacă ne întoarcem la momentul intrării mele în locuința din Brașov, din amintirea mamei am aflat că tata mă purta mândru în brațe și în fericirea lui a dat drumul radioului, nimerind un vals. Era februarie 1944, în plin război. M-a purtat în ritmul legănat al melodiei prin casă, declarând că mă va învăța, la vremea cuvenită, să dansez. Îmi povesteau părinții că la fiecare alarmă aeriană, mama mă înfășa, pregătea și niște schimburi și tata alerga cu mine într-un adăpost. Mama nu putea să țină pasul și intra mai târziu în adăpost. Nu știu ce-mi vor fi prorocit ursitoarele, dar dansatoare aveam să fiu, chiar înainte de a începe lecțiile tatălui, care juca românește și ungurește, dansa tot ce era modern pe atunci, ca un profesionist. Familia noastră era invitată la Balul Mărțișor la restaurantul ARO, unde la un moment dat am părăsit scaunul pe care fusesem așezată și filiformă, cum eram atunci, îmbrăcată într-o rochiță albă cu ghirlande de flori brodate pe guleraș și în partea de jos a cloșului, am început să dansez printre mese, fără vreo reținere ori teamă că deranjez participanții la acea petrecere. Organizatorii m-au adus pe scenă și am fost declarată “regina balului”, drept care mi s-a pus o coroniță pe cap. Imaginea fotografiei făcute atunci mi-a rămas în memorie, căci eram un firișor de om la cei 3-4 ani ai mei, când mama îmi tăia foarte scut părul, probabil ca să se întărească, ceea ce s-a și întâmplat. Bucuria tatei de a avea băieți s-a împlinit, dar eu am rămas pentru el fata lui fără egal. Pe pozele făcute când eu împlinisem 6 luni scria – și avea tata un scris excepțional, ca Petrarca, după cum am constatat eu mai târziu – că sunt un „bulgăraș de aur”. Vedeți ce amintiri dragi, avant la lettre am eu, în sensul că asemenea relatări au premers propriile mele amintiri ?

Mihai Posada: Cine erau tatăl și mama dumneavoastră?

Anca Sîrghie: Tatăl meu, Vlase Biţu, mezinul unei familii de țărani români făgărăşeni din Sâmbăta de Jos, funcționa pe atunci ca director administrativ al Spitalului Judeţean Mârzescu din Braşov, după ce alţi 10 ani condusese, tot ca manager, Spitalul județean din Miercurea Ciuc. Era un om cu o pricepere managerială de excepţie, înzestrat cu un devotament profesional ieșit din comun, care în viața familiei se repercuta cu totul supărător. La cedarea Ardealului din 1940, el salvase în cele 36 ceasuri, câte avea la dispoziție, tot ce izbutise să transporte din avutul spitalului, dar nu trecuse în ţară, peste hotarul bicisnic pus în inima Transilvaniei, nimic din propria agoniseală. Mi-l amintesc și astăzi ca un om înzestrat de Bunul Dumnezeu cu o energie debordantă, mereu implicat, vesel cu noi, copiii lui, la momente de bucurie, însă și aspru, când ceva nu era în regulă. Dar chiar și atunci, știam că reacționează împins de dragoste pentru noi. Era omul care aducea bucurie în familia lui, chiar și în vremurile aspre, de mare sărăcie, ca acelea de după război. Tata nu și-a luat vreodată nici măcar o zi de concediu de odihnă, așa cum legea prevedea. Mama mea, Maria, contabilă în acelaşi spital braşovean, unde a fost transferată de la Ministerul Sănătăţii din capitală, descindea din neamul unor ţărani vrednici din Ocna Sibiului, păstrând vie amintirea „uncheşului“, a memorandistului Nicolae Cristea, şi a altor preoţi şi învăţătoare, care au modelat educaţia ei, imprimându-i rigoare, modestie şi respectul pentru tradiţie. A moștenit un păr ca arama și avea pistrui. Era o femeie blândă, așezată, echilibrată, devotată deplin familiei. Nu avea niciodată un alt plan, decât propria noastră realizare. La firea dinamitardă a soțului ei, ea răspundea cu calm, interiorizându-și trăirile. Cred că nu mult după ce m-am născut, mama cu mine a fost adăpostită la bunicii mei de la Ocna Sibiului, ca să nu ni se întâmple ceva rău la Brașov, oraș mult mai expus bombardamentelor în acea ultimă etapă de război, când tata avea mari solicitări la spital. Păstrăm într-o poză uniforma pe care o purta el pe atunci. Familia noastră a sporit, căci la scurt timp după mine s-a născut Puiu, frățiorul meu frumos. Pentru ca mamei să-i fie ușurată responsabilitatea, când aștepta un al treilea copil în anul 1947, a fost angajată o servitoare, Victoria, căreia i s-a dat o cameră personală. Tocmai de aici avea să pornească o tragedie care ne-a zguduit familia. Neascultând sfatul dat de mama, care pleca la dentist, condusă cu trăsura de către tata, Victoria nu ne-a supravegheat când tocmai ne-am trezit din somn, ci și-a spălat podelele camerei cu sodă caustică lichidă, aflată într-o cană metalică lăsată pe podea. La trei ani, eu mi-am imprimat în memorie acea scenă, când amândoi copiii, însetați după somnul de prânz, ceream apă și servitoarea nu ne băga în seamă, ci își continua treaba aranjării camerei sale. Jos era pusă cana cu lichid incolor pe care noi, copii de 3 și respectiv de 2 ani, am crezut că este, nu altceva, ci apă. Primul care a ridicat-o la gură a fost Puiu și a băut cu sete. Eu am tras de cană să beau și eu, dar auzindu-l că țipă m-am oprit și abia atunci a văzut servitoarea ce nenorocire a provocat neatenția ei. Era prea târziu, căci tot sistemul digestiv al copilului fusese ars. Revăd cu ochii minții camera plină de doctori și asistente în halate albe. S-a luat o decizie crudă, poate chiar nedreaptă pentru frățiorul meu. Doctorii au socotit inadmisibil ca de la vârsta aceea, unui copil să i se rezerve o viață grea, cu anus contra naturii. Deci, următoarele 12 ceasuri, cât a mai trăit Puiu, mama l-a ținut în brațe, iar eu aveam să aflu apoi că frățiorului meu i s-a făcut „un nou pătuț”, nu altul decât sicriul în care a fost îngropat. După o lună s-a născut, de Sfânta Maria, fratele Mircea și la distanță de alți doi ani, mezinul familiei, Radu. Eram o familie frumoasă, dar suferința mamei a săpat adânc în sufletul ei și, cu depresia fără leac instalată agresiv, ea l-a jelit zi de zi pe acest copil timp de 18 ani, așa că a fost în cele din urmă pensionată drept „doamna care plânge”.

Mihai Posada: Cum ați ajuns la Sibiu?

Anca Sîrghie: În anul 1947 familia lui Vlase Bițu s-a mutat la Sibiu, de la Braşov, localitate căreia i se schimbase numele în Orașul Stalin, pe care printr-o etimologie populară noi, copiii, aveam să o numim „oraşul lui Stalin”.În acest sens, fratele mijlociu, întrebat de șoferul spitalului unde s-a născut, a răspuns fără ezitare „la Moscova”, pentru că îndoctrinarea noastră comunistă începea de la vârstă fragedă, astfel că și cei mai mici copii știau care este orașul lui Stalin. Tata i-a împlinit soției sale dorința de a o apropia de părinți și frați, astfel că familia noastră a părăsit Brașovul, prea încărcat de amintiri dureroase, și tata a primit postul de manager al Spitalului de Neuro-Psihiatrie din Sibiu. Era o instituție de sănătate cu o istorie redutabilă, patronată de amintirea Împărătesei Maria Terezia și cu gospodărie autonomă, astfel că responsabilitățile profesionale ale lui s-au întreit. Copilăria mea la Sibiu a început sub auspiciile bucuriei de a reuși să ajung cu statura mea de copil de 3-4 ani să privesc lumea de pe stradă, căci pervazul geamurilor era mult mai scund decât la locuința părăsită la Brașov. O locuință cu 3 camere și cu dependințe. Ceva mă și îngrozea acolo, anume cămara, care avea o scară spre pod, unde când se înnopta parcă se deschidea un hău negru deasupra mea. Cu fantezie de copil temător, ridicam privirea la bezna aceea și îmi făceam tot felul de scenarii despre ce se putea petrece în pod. De aceea, evitam în secret să intru seara în cămară. Altfel, camerele comunicau între ele și noi, cei trei copii, ne jucam nestingheriți, țipând după poftă și alergând în voie cât ne țineau puterile, pentru că nu existau vecini direcți. Locul nostru de joacă era toată curtea, clădirea cu pod imens și nu mai puțin parcul spitalului. Ne grupam pe vârste toți cei vreo 60 de copii ai angajaților și când porneam jocul Hoții și jandarmii, ne ascundeam în parcul cu stejari seculari sau chiar în podul spitalului, unde ne urmăreau dușmanii. Nu ne dădeam ușor adunați pe la locuințele noastre, oricât de repede venea ora de culcare. De multe ori, ne jurleam genunchii de atâta joacă și de la o vârstă am început să văd că urmele rănilor aveau să-mi urâțească picioarele de domnișorică, ceea ce m-a nedumerit. Trebuia, ca atare, să am grijă să nu mai cad când alergam în joacă. Ne întâlneam oricând în curte și în parc cu bolnavii cronici, care își foloseau util timpul lucrând la grădina de legume și la ferma de porci a spitalului. Această ocupație activă făcea parte din terapia bolilor nervoase de care ei sufereau. Când pe câmpul de pe malul râului Rotsbach se desfășura secerișul, noi, copiii angajaților, ne amestecam printre lucrătorii de la combină. Ne urcam pe sacii cu cereale, simțindu-ne mândri de asemenea ispravă. Nu știu câtă treabă făceam noi pe dogoreala aceea a verii, dar nu lipseam, când se aducea mâncarea, să luăm slănină ori brânză cu ceapă și pâine proaspătă, care ni se păreau mai bune, acolo, pe câmp, decât orice ar fi preparat mama acasă. Odată cu grădinița, la care aveam educatoare foarte pasionate de munca lor, precum doamnele Vulcu și Popovici, părinții m-au dus la balet în centrul Sibiului și la ore de pian, pe care le făceam în particular, cu blonda doamnă Cloțan, femeie nurlie, dar care bună parte din oră se rătăcea prin bucătărie, dereticând, în timp ce eu exersam. Părinții au decis să schimbăm profesorul, așa că am trecut la Elena Gherman, care avea o cu totul altă atitudine. Era o domnișoară serioasă și adevărată profesionistă a pianului, absolventă de Conservator la Cluj. Cu ea am urmat lecții de pian până la finele liceului, când de la Școala de Artă, unde educația mea muzicală se completa cu lecții de teorie și solfegii și de istoria muzicii, am dobândit un certificat de corepetitoare. Eram recomandată pentru Conservator, căci profesorii mei au venit și acasă la părinți să le explice că am ureche muzicală absolută și că ar fi un mare păcat să părăsesc domeniul muzicii.
N-aș putea spune că în familie nu exista o emulație muzicală. Dimpotrivă, mama era mare melomană, nelipsită la concerte simfonice, unde uneori o însoțea și tata, care în tinerețe învățase să cânte la vioară. Rar, foarte rar, mai reușea tata să pună mâna pe vioară ca să cânte. Dar vioara s-a păstrat cu sfințenie, probabil în speranța că vreunul dintre copiii tatei să cânte și la acest instrument. În casa temeinică a bunicilor din Ocna Sibiului, reuniunile de familie erau acompaniate de cântece româneşti. Eu și unchiul Simion Drăghiciu, care era profesor de muzică, interpretam valsuri la un pian vienez, care avea să fie păstrat și folosit de mine, aflat în locuința mea, până în prezent. Dar, nemaiexersând ani buni la pian, mi-am pierdut cunoștințele interpretative. Mi-a rămas, în schimb, plăcerea de a asculta muzică, cea mai nedezmințită prietenă de viață lungă.
Multe povești în familia noastră erau despre cei 6 fraţi ai tatălui, dintre care 4 plecaseră la începutul secolului al XX-lea în S.U.A. şi numai cel mai mare avea să se reîntoarcă în satul de obârşie, Sâmbăta de Jos. Acolo şi-a ridicat Ion Bițu o casă frumoasă, muncind pământul până la 96 de ani. Urmaşii fratelui Victor Biţu trăiesc în S.U.A. în statul Minnesota, păstrând neclintit numele familiei. Pe aceștia abia în anul 2004 a dat Dumnezeu să-i vizităm în orașul Winona de pe Mississippi și uimirea mea a fost nemăsurată când am constatat că verii mei primari, deși născuți acolo și nevorbind românește, au păstrat cu sfințenie toată corespondența lor cu familia din România, pozele trimise de tatăl meu din anii tinereții, scrisorile mele, când prin studenție am avut curajul să dialoghez epistolar cu mătușile și verii mei din America. Dintre toți, numai mătușa Istina din Warren Ohio a făcut în 1964 o vizită în România, iar de atunci a început să-mi trimită pachete cu rochii frumoase, pentru că a constatat că semănam cu ea tânără. Când m-am căsătorit, Istina mi-a trimis o zestre adevărată cu piese de lenjerie pe care le mai folosesc și astăzi, atât de multe și de bună calitate erau. Mătușa Istina m-a iubit din tot sufletul și eu am socotit-o a doua mamă a mea.

Mihai Posada: Cum vă amitiți de anii școlarității?

Anca Sîrghie: Prima zi de învățătură la Școala nr.1 „Ursuline” din Sibiu a stat sub semnul naivității absolute, căci asimilându-l pe învățător cu tatăl familiei, ne întreceam între noi, fetițe micuțe și sensibile, în dorința de a fi luate în brațe de învățător. Da, și bietul om nu a avut de ales, ne-a luat pe rând în brațe, gest care astăzi ar fi cu totul compromițător. Vă puteți închipui scena aceea? Și astăzi râdem cu colegele de clasă de atunci, când evocăm acel moment. Una dintre primele amintiri cutremurătoare mi-a fost provocată în clasa a II-a la şcoala primară, de plânsul nostru, cu nevinovăţia specifică vârstei, la moartea „Tătuţului Stalin”. Învățătorul nostru Sergiu Ciornei era basarabean refugiat, care n-ar fi făcut vreo greșeală politică prin care să-și pericliteze situația, mai ales că se știa urmărit. De aceea, atmosfera perioadei staliniste era terifiantă, cu arestările unor cunoscuți și vecini. În clasele școlii primare și gimnaziale a existat o emulație sănătoasă, căci profesorii noștri ne-au creat deprinderi de studiu, cu care mințile noastre se îmbogățeau zi după zi. Citeam pe rupte tot ce ni se cerea la școală și mult peste. Căutam și cărțile interzise, care se ofereau colegilor pe timp limitat, ca să ajungă la cât mai mulți dintre noi. Așa, prin liceu citeam Quo vadis sau Pe aripile vântului, ca să dau doar aceste exemple, când pe lista lecturilor obligatorii figura Tânăra gardă de Fadeev, din care să desprindem eroismul sovietic, care să ne fie model. Tensiunea politicului ajungea uneori până la noi, copiii. Deși părinții mei nu făcuseră nicio formă de politică înainte de instalarea comunismului, nici noi nu am fost feriți de necazurile politice din anii întunecatului și „obsedantului deceniu”, când, la chestionarea de la Securitatea din Sibiu cu privire la scrisorile de familie primite din America, numai o minune l-a salvat pe tatăl meu de închisoare sau de trimitere la Canal. Aşteptarea de o jumătate de zi la temuta poartă a Securității i-a produs mamei noastre, (pentru că noi, cei 3 copii care o însoțeam nu înțelegeam despre ce era vorba), spaima că îl puteam pierde pe tata pentru mulți ani, dacă nu pentru totdeauna. Norocul a fost că nu existase absolut nimic politic în scrisorile trimise din America. Dar, de atunci nimeni nu l-a mai putut convinge pe tata să scrie vreun rând către frații lui de peste Atlantic. După mai mulți ani, așa se face că mi-am luat inima în dinți și am cutezat să corespondez cu mătușile și cu verișoarele mele de departe, profitând de deschiderea pe care o realizase atunci Nicolae Ceaușescu. Și ideea a fost de mare succes, folosindu-mi nu numai mie, ci întregii familii cu părinți și frați, pentru că mătușile noastre la mari sărbători ne trimiteau bani, ca să înfruntăm sărăcia perioadei socialiste.
În lupta cu sovietizarea orizontului de cunoaştere, impusă de regim, în sufletele părinților mei s-a încrustat o nostalgie după un mod de viaţă la care în România nu mai puteau aspira. De aici şi interesul pentru călătorii, întreţinut în anii copilăriei şi adolescenţei, nu numai de unele cărţi poştale cu peisaje californiene exotice trimise de mătuşi, ci şi de adevărate expozeuri săptămânale despre alte ţări şi culturile lor, ţinute în familie de o personalitate sibiană, doctorul-inspector Gheorghe Preda (azi dă numele Spitalului de Neuro-Psihiatrie din Sibiu), care la rândul lui mă asculta cu plăcere cântând la pian. Închipuiți-vă că abia în anii adolescenţei am văzut prima dată Marea Neagră într-o „excursie de merit” organizată pentru elevii premianţi ai liceelor sibiene! Se împlinea un vis, cel mai frumos din câte erau realizabile în acei ani, acela de a vedea marea, nu numai ca realitate geografică, ci şi ca una de importanţă existenţial-metafizică.

Mihai Posada: Cum s-a desăvârșit formația dumneavoastră profesională?

Anca Sîrghie: Studiile primare efectuate la Şcoala nr. 1 „Ursuline” şi cele liceale făcute la Colegiul Naţional „Gh. Lazăr” din Sibiu, unde am primit o bază temeinică de cunoștințe, nelipsind să activez în formația de dansuri populare, în echipa de baschet și acompaniind corul, ca pianistă, vor fi continuate la Facultatea de Filologie din Cluj. Lecturile anilor de liceu primeau acum o altă consistență, iar examenele ne treceau pe sub furcile caudine ale cunoașterii. Am absolvit în 1967 Facultatea de Filologie din Cluj la specialitatea Limba și Literatura Română, în promoția care i-a dat pe renumiții poeți Ana Blandiana, Gheorghe Pituț, Ioan Alexandru, deja lansați, pe Mircea Muthu, Ion Vartic etc. La finele perioadei de cercetare dintre 1976 și 1981, când am fost doctorandă la aceeași instituție de învățământ superior, în 9 mai 1981 am susținut teza Radu Stanca – Studiu monografic. Atunci era prima abordare monografică de acest fel consacrată scriitorului transilvănean, după ce în 1978 Ion Vartic publicase un eseu splendid, consacrat poeziei și teatrului create de Radu Stanca, într-o carte pe care eu am prezentat-o la Sibiu cu mare entuziasm. Decizia de a mă dedica profesoratului, acesta fiind dublat în mod necesar de cercetare în domeniul criticii şi istoriei literare, va rămâne nezdruncinată, plasând pe loc secund muzica, devenită un „Violon d’Ingres”. Ucenicia mea didactică a început, după cutuma universitară a timpului, când se făceau repartiţii de stat, în Liceul „Gh.Lazăr” din actualul oraş Avrig şi a continuat la Sibiu, la liceul care mă formase, Colegiul Naţional „Gh. Lazăr” de astăzi, unde aveam să fiu profesoară de literatura română și de literatură universală timp de 18 ani, cu unele intermitenţe, şi funcţionând ulterior la Liceul economic şi la Liceul german. Pretutindeni am avut iniţiativa unor cenacluri de lectură și de creaţie cu elevii, cărora le trezeam interesul pentru literatura clasică şi pentru cea contemporană. Cele trei grade didactice le-am dobândit cu note maxime şi felicitări încurajatoare din partea comisiilor de examinare.

Mihai Posada: Care au fost personalitățile clujene ce v-au influențat cel mai puternic în timpul studenției?

Anca Sîrghie: Profesorii de la Facultatea de Filologie din Cluj se remarcau în general prin sobrietate și seriozitatea cu care abordau temele tratate la cursuri. Nu străluceau prin acrobații ideatice, dar erau temeinici. Nimeni nu avea cursuri tipărite, așa că noi scriam harnic tot ce ne dictau ei, ca să avem apoi notițe după care să studiem. Didacticismul sănătos al profesorilor Mircea Zdrenghea la morfologia limbii române, Ion Pulbere la literatura universală și Octavian Schiau și asistenta lui, Georgeta Antonescu, la literatura veche ne-au asigurat de la început o temelie în cunoștințe, astfel că mai apoi am asistat cu încântare la euforica desfășurare a lui Gavril Scridon, predând pe Mihai Eminescu într-un șir lung de cursuri, la care veneau și străini de facultate ca să-l asculte, sau la demonstrațiile de logică sintactică pe care ni le făcea Dumitru D. Drașoveanu, contrazicând punct cu punct Gramatica Academiei, emisă de școala bucureșteană, cu care Filologia clujeană era într-un război surd, dar rodnic pentru noi, ca viitori filologi. Ceea ce le-aș fi reproșat eu pe atunci dascălilor noștri clujeni este faptul că au trecut ani buni până când profesorii noștri să se poată decide să dea tiparului cercetările lor în domeniu. Îmi amintesc că abia în 1995 am văzut apărând la Editura Științifică din capitală cartea definitorie a lui D.D. Drașoveanu Teze și antiteze în sintaxa limbii române. Erau foarte diferite personalitățile dragilor noștri dascăli. Prof. Liviu Rusu, cu deschiderea lui exhaustivă spre literatura germană, ne-a predat un curs admirabil dedicat lui Goethe sau Ștefan Bitan ne-a vorbit într-un stil intempestiv despre marii scriitori ruși. Prof. Ion Vlad ne uimea cu informația sa inaccesibilă nouă la vremea aceea și examenele lui erau un spectacol stresant, dar care în final ne dădea satisfacția succesului. Cel mai crispat dintre dascăli, Mircea Zaciu, avea un discurs academic dens, dar sec, masca pe care și-o punea la examene rămânând imposibil de penetrat până la sfârșit. În anul IV, rămăseseră repetenți din promoția mai mare, 40 de studenți la o singură disciplină, cea a dlui Zaciu, și ei ne-au înspăimântat de moarte cu examenul care trebuia dat la literatura română interbelică. Când am răspuns la cele două teme de pe biletul tras la oral, profesorul Zaciu m-a privit cu chipul lui de ghips. Nici un gest de încurajare, de aprobare sau de dezaprobare la cele spuse exact la subiectele dezvoltate. Nimic! Apoi, solicitarea surprinzătoare: „Mai trageți un bilet!”. Așa ceva nu mi se mai întâmplase. M-am gândit că în felul acesta îi picase profesorul pe colegii noștri mai mari. Ce era de făcut? M-am supus – cum altfel? –, am citit subiectele de pe biletul nou și am spus brusc că vreau să răspund. Profesorul Zaciu m-a asigurat că am dreptul la un nou timp de gândire, dar eu, sigură pe mine, chiar enervată în nedumerirea mea, am afirmat că nu am nevoie de timp, pentru că pot răspunde pe loc. Am tratat primul subiect, după care am fost oprită și verdictul examinatorului a fost: „Într-adevăr, cunoașteți materia, nota 10!”. Și eu, care mă temusem că dorința dascălului era să mă pice nemotivat, cu orice preț. Nu am uitat scena aceasta și peste mai mulți ani, întâlnindu-l la Sibiu, unde își lansa o carte, i-am povestit profesorului Zaciu examinarea aceea singulară în ciudățenia ei. În dedicația scrisă de el pe pagina de titlu a cărții, el și-a cerut scuze pentru acel episod. Poate că de aceea, când la rândul meu examinam ca profesor studenții, totdeauna am socotit necesar să-i stimulez prin mimica mea, fie aprobând, fie respingând o anumită zicere, astfel ca cel ascultat să aleagă drumul cel bun în răspuns. Doresc să înțelegeți, stimate domnule Posada, că la întrebarea Dumneavoastră nu m-am mulțumit să fac o enumerare de profesori de excepție, ci am adăstat în dreptul unor nume, tocmai pentru că de la mai mulți universitari filologi am avut ce lua pentru viitoarea profesie.

Mihai Posada: Ce colegi cu cariere literare dezvoltate ulterior v-au devenit prieteni?

Anca Sîrghie: Steaua absolută a promoției noastre clujene este poeta Ana Blandiana, căreia i-am citit aproape întreaga creație, cu cărți de poezie și proză. În Facultate fuseserăm colege de grupă și pentru că îmi înțelegea perfect scrisul, ea îmi cerea uneori caietele cu notițe ca să învețe pentru examene. O admiram ca inteligență sensibilă și pentru cunoștințele ei literare cu care ne depășea pe toți ceilalți. Aveam impresia că ea citea cărți inaccesibile nouă. O ascultam fascinată, de cele mai multe ori. Mai avea Doina Rusan, (pe numele ei de căsătorie), și un corp frumos, perfect, socoteam eu! După absolvire, am menținut legătura, întâlnindu-ne în răstimpuri la evenimente interesante, de obicei la București, dacă nu la Sighet, unde familia Rusan a creat un muzeu memorial unic în țară, cel al foștilor deținuți din perioada comunismului. În anul 2007 când Sibiul a fost declarat Capitală Culturală Europeană, eu activam și în Consiliul Local al municipiului, așa că la rugămintea Anei am organizat împreună o reuniune a Academiei Europene a Poeziei, organ despre care nu auzisem înainte și nici apoi, dar atunci Ana a invitat la Sibiu vreo 30 de poeți dintre cei mai prestigioși și s-au desfășurat trei evenimente frumoase, care au făcut parte din calendarul acelui an de foc al urbei noastre.
Nu am lipsit, când a fost posibil, de la niciuna dintre lansările cărților Anei Blandiana, unele organizate special la revederile noastre colegiale de la Cluj-Napoca, simțind că acel eveniment era un vârf de spiritualitate în întregul manifestării de acolo. În 15 mai 2018 la o asemenea revedere, Ana a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie Ortodoxă din Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba-Iulia, iar noi, vreo 10 dintre colegii ei, ne-am încântat nespus să-i împărtășim bucuria. Ne-am întristat că nu au sosit la Alba Iulia și alți colegi, dintre cei care sunt sănătoși, dar care prin lipsă și-au arătat invidia față de această poetă de anvergură mondială. Noi, cei prezenți, am fost sincer fericiți să petrecem în continuare o zi mirifică, de neuitat, având-o pe Ana alături, mereu caldă și modestă în relațiile cu colegii ei. Așa a început evenimentul nostru de revedere colegială, care a durat trei zile, cu mici excursii, cu lansări de carte la Târgul care tocmai începea, ceea ce nu se întâmplă nici oricând, nici oricui. Ar trebui să îl menționez pe poetul Gheorghe Pituț, cu care ne întâlneam frecvent la Uniunea Scriitorilor din București în perioada de apogeu a gloriei lui, socotindu-ne ca o soră cu un frate. Așa ne și recomandam când eram împreună. Din păcate, el a plecat la Domnul mult prea curând și simt și acum cât îmi este de dor de Gheorghiță. Exemplificările ar putea continua, dar nu mai menționez decât faptul că în conferințele mele din străinătate am vorbit despre colegul meu, poetul Ioan Alexandru, iar acum, în februarie 2019 voi conferenția românilor americani și canadieni despre poezia de dragoste a Anei Blandiana. Eu consider că am cu ce să mă mândresc în fața lumii prin promoția de aur din care am făcut parte la Cluj-Napoca. Sincer vorbind, am atât de mulți colegi glorioși, fiecare în felul lui, încât un viitor interviu ar merita să le fie dedicat numai lor.

Mihai Posada: L-ați cunoscut pe Radu Stanca? În ce împrejurări v-ați apropiat de marele poet și om de teatru ?

Anca Sîrghie: În anii liceului, noi, lăzăristele de la Secția Uman, eram nelipsite la spectacolele Teatrului de Stat din Sibiu și nu ne-a fost greu să remarcăm, între ele, piesele puse în scenă de regizorul Radu Stanca. Poate că ne-a plăcut culoarea punerii în scenă a poveștii lui Harap Alb și a Hangiței, dar precis ne-a plăcut Hagi Tudose, ne-au fascinat Steaua fără nume, Maria Stuart și O scrisoare pierdută. Am început să-l urmărim cu privirea pe stradă pe strălucitul regizor, mai ales că el apărea la braț cu splendida actriță Dorina Stanca, regina neîncoronată a Teatrului din Sibiu. Cuplul acesta devenise un mit al vieții noastre cotidiene, iar în familie, tatăl meu se întorcea uneori încântat din oraș, spunându-ne fericit: „Astăzi am văzut-o pe Dorina Stanca!”. Și urma descrierea siluetei, a vestimentației, a părului bogat, când blond, când negru, după rolurile interpretate pe scenă, în fine, a tot ce dădea impresie de frumusețe absolută în plan feminin. Iată un eveniment care ne încânta pe toți sibienii. De multe ori, ne intersectam cu Radu Stanca în plimbările pe str. Cetății sau pe aleile cu castani de sub zidurile medievale ale burgului. Avea de obicei o carte ori un ziar în mână și pardesiul lui nu reușea să acopere o asimetrie a celor doi umeri. Era un bărbat tot mai firav ca statură, cu un nas acvilin și o frunte largă, cu păr rarefiat, ca un început de chelie. Cum una dintre colegele mele de clasă era rudă cu soacra lui, doamna Ghibu, venită să ajute familia în care se ivise micuțul Barbu, aflam niște întâmplări surprinzătoare despre copilul soților Stanca, înzestrat cu o inteligență precoce și cu o memorie uimitoare. Am aflat că el recita Luceafărul și Scrisoarea III la vârsta când alți copii spun „Cățeluș cu păru’ creț” și că refuză să se joace în curte, pentru că meditează într-o cameră întunecată, stând singur. În schimb, noi nu aveam cum să cunoaștem piesele de teatru originale ale lui Radu Stanca, creații care rămâneau în sertar și mult prea puțin gustam poeziile, câte apăreau din lirica lui, prin revistele timpului. Nimeni nu ne pomenea la școală despre ele, din moment ce nu tratau subiecte proletcultiste, agreate de Partidul Comunist Român. Eram studentă în anul I la Cluj, când am auzit de moartea lui Radu Stanca, dar nu am reușit să-l conduc pe ultimul drum. În schimb, mai târziu, mergeam în cimitir în mod frecvent la mormântul lui, mai ales de Ziua morților, la 1 noiembrie, pentru că păstram un potențial de admirație din anii formării mele la Sibiu, chiar dacă nu aveam o bază destul de solidă cu privire la opera lui originală. Ei bine, atunci când mi s-au propus în 1975 trei teme pentru doctorat, nu m-am oprit nici la Postumele lui Eminescu, nici la Studiul monografic ASTRA, ci m-a atras ideea de a mă apropia de creația lui Radu Stanca, o mare personalitate a Sibiului. Bănuiam că voi găsi multe materiale în arhiva Teatrului de Stat din Sibiu, dar dezamăgirea mea avea să fie imensă, pentru că nu se păstra acolo nici măcar o simplă semnătură a regizorului Stanca, de numele căruia se legau nu doar cele 30 de spectacole puse în scenă, ci și o adevărată școală de actorie, cu tinerii pe care Radu Stanca îi transforma din anonimi în vedete ale scenei, de la Ion Besoiu și Ovidiu Stoichiță, la Mircea Hândoreanu, Dorina Stanca, Eugenia Barcan, Paul Mocanu și mulți alții. N-am dezlegat până astăzi misterul dispariției oricăror urme ale trecerii lui Radu Stanca prin instituția care astăzi îi poartă numele. Au fost oameni angajați în Teatru care mi-au vorbit în șoaptă despre o vânzare a documentelor de arhivă în străinătate, ceea ce mie personal mi se pare o fabulație. În schimb, cred și chiar sper în taină că unii secretari literari ai acelei perioade ar putea și astăzi să păstreze niște documente care vor apărea cândva. Dana Evu, între ei, a murit înainte de a-și ține promisiunea că îmi va arăta ce a păstrat din activitatea ei de secretar literar la Teatru. Ceea ce este cert rămâne faptul că documentarea mea pentru primul „studiu monografic” pe care l-am realizat s-a bazat pe arhiva personală a doamnei Dorina Stanca și pe câteva afișe ale spectacolelor de studenție oferite mie de Cornel Regman, unul dintre cerchiști.

Mihai Posada: Cum v-ați apropiat de alți membri ai Cercului Literar de la Sibiu?

Anca Sîrghie: Este o altă poveste. Prima dată mă întâlnisem face to face cu profesorul și criticul literar Cornel Regman, cu mult înainte de începerea doctoratului, respectiv în anul 1970 când dădeam definitivatul la Brașov, examen decisiv pentru continuarea activității didactice, după cum se știe. Merită să vă povestesc scena aceea când, foarte speriați de exigența comisiei de examinare, care picase la scris peste jumătate dintre cei 100 de candidați, ne-am pomenit cei 40 de profesori rămași în concurs gata de confruntarea orală. Cineva l-a recunoscut pe Cornel Regman, o personalitate a domeniului, care mi-a atras atenția prin ce scria în câteva reviste literare. Când mi-a venit rândul, era destul de târziu, seara. Știu că primul subiect pe bilet era „Eminescu și înaintașii lui”. Ca să îmi fie mai ușor, am început să scriu pe foaia de ciornă aproape toată prima parte a poeziei Epigonii. La un moment dat profesorul Regman a început să se plimbe prin sală, obosit cum era după atâtea ceasuri de examen. Și-a oprit privirea pe cearceaful acela de versuri, gândindu-se că, dacă spun tot ce este acolo, el nu mai pleacă nici la miezul nopții din acel examen. Așa am descifrat eu privirea lui, într-o clipă, când am ridicat capul de pe foaia umplută harnic cu versuri. Probabil că el știa că eu avusesem cea mai mare notă la examinarea scrisă, unde la literatură, spre norocul meu, ni se dăduse un subiect din Lucian Blaga, poet proaspăt reabilitat. Or, nu toți profesorii de literatură română se puseseră la punct cu opera lui. Mie îmi plăcuse tema și avusesem ce să scriu. Ba, chiar când așteptasem rezultatul de la scris, unul dintre candidați aflase numele candidatei cu cea mai bună lucrare, așa că a intrat în sală și a întrebat cu glas tare: „Care dracu ești Anca Sîrghie, că ai avut cea mai bună lucrare?”. Cum tocmai începea să se vadă prin haine că sunt gravidă cu cel de-al doilea copil al meu, sunt sigură că nu l-am mulțumit ca aspect pe aducătorul de vești. Dar, asta era! Atunci s-a aflat și că 60 de candidați au picat și nu vor mai intra în examenul oral. Vă închipuiți ce teroare producea pentru noi, cei care intram la oral, o asemnea comisie exigentă. Ei bine, seara când m-am ridicat să răspund, la subiectul cu Eminescu am pornit de la un cu totul alt punct și simțeam că profesorul Regman se aștepta să ajung la precursorii menționați în Epigonii.Tocmai asta nu s-a întâmplat. Nota maximă a venit de la sine, iar la final eram felicitată pentru că aveam nota 10 generală, singura din tot concursul acela. Bineînțeles că aceea fusese o întâlnire oficială cu Cornel Regman, una nelegată de Radu Stanca. Îmi amintesc că mai târziu cu 6-7 ani de la acel definitivat, adresa lui Cornel Regman de la București mi-a procurat-o doctorul chirurg Gh. Telea, bunul meu vecin, care fusese în studenție prieten cu cerchiștii. El mi-a împrumutat și colecția „Revistei Cercului Literar”, ca să mă pot documenta și grija mea era enormă ca nu cumva să deteriorez exemplarele fragile ale acelei colecții păstrate de el din 1945. Ion Negoițescu a tipărit cartea Un roman epistolar cu corespondența dintre el și Radu Stanca, reper important pentru o anumită perioadă de timp a evoluției scriitorului. Atunci am luat legătura cu alți cerchiști, precum Eugen Todoran de la Timișoara, care s-a oferit să-mi scrie prefața la volumul Radu Stanca, Obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru. Interesantă a fost întâlnirea face to face cu profesorul univ. Todoran și soția sa Mura, la Cluj Napoca, unde în 1996 se desfășura ediția a VI-a a Colocviilor Zilele Lucian Blaga, exact în momentul când a început prietenia mea cu doamna Elena Daniello, o altă poveste interesantă. Apoi l-am cunoscut și pe Nicolae Balotă, cerchist cu o minte strălucită, care a ieșit din închisoare și a scris opere importante; am purtat cu profesorul Balotă discuții despre autorul cercetat de mine, atât în țară, la Sibiu cât și la Nisa, în Franța, unde ne-am întâlnit în drumul meu spre Bordeaux. Trebuie să știți că eu am avut inițiativa și am mijlocit oficializarea unui schimb academic între Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, unde activam la Facultatea de Litere, și Universitatea „Michel de Montaigne” din Bordeaux. Așa se face că în popasurile mele la Nisa venea profesorul Balotă să ne întâlnim și stăteam ceasuri întregi la o cofetărie din zona autogării, povestind, pentru că legătura spre Bordeaux îmi venea după vreo… 7 ceasuri. Dar aceste întâlniri erau târzii, mult după 1998, poate chiar 2000. Nicolae Balotă împreună cu soția lui și cu prietenul Gh. Telea m-au vizitat cândva și la mine acasă, unde am avut o serată de neuitat,la care îi chemasem și pe prietenii mei Eleonora și Aurel Cioran, iar de la București era invitată și Simona Cioculescu. Toate acestea, despre cerchiști, însă foarte pe scurt, căci mai am și alte amintiri cu ei.

Mihai Posada: Cum ați fructificat studiile pe această direcție de cultură românească?

Anca Sîrghie: Întorcându-ne la finalizarea tezei de doctorat, între primii lectori ai tezei mele de doctorat s-au numărat Andrei Pleșu și Constantin Noica, acesta din urmă oprindu-se asupra celor două capitole care aveau motive de gândire filosofică. Micul referat pe care Constantin Noica l-a redactat, fără vreo solicitare din partea mea, a transmis ideea că lucrarea mea „face dreptate unui mare spirit românesc”, lui Radu Stanca. Lansarea cărții s-a făcut prin prezentarea profesorului univ. Mircea Popa, într-un mediu academic la Cluj-Napoca, în cadrul Colocviilor Zilele Lucian Blaga, ediția a VII-a din mai 1997, când comunicarea mea a fost Lucian Blaga și Cercul literar de la Sibiu. Desigur că cercetarea nu s-a putut opri aici, căci în presa perioadei antume a creației lui Radu Stanca, 1932-1962, mai existau în presa românească destul de multe poezii, pagini de critică literară și muzicală, și chiar un fragment al unei piese de teatru, toate acestea ignorate și nevalorificate în edițiile care au apărut între timp, astfel că în anul 2012 am publicat în colaborare cu profesorul univ. Marin Diaconu volumul Radu Stanca, Dăltuiri, cu texte indispensabile pentru o viitoare ediție de Opere complete a scriitorului. Nu mai puțin, acelea completează documentarea utilă viitoarelor exegeze dedicate scriitorului. Pe aceeași linie, am mai editat o carte fundamentală, Radu Stanca. Profil spiritual, tipărită în 2015, când m-am alăturat profesorului Marin Diaconu în efortul de a oferi o sinteză a ceea ce este opera lui Radu Stanca și academicianului Eugen Simion, care a scris prefața acestei noi ediții, constituită din două volume. Am simțit că pot aduce o completare necesară acestei restituiri și în 2016 am creat volumul Radu Stanca, Evocări și interpretări în evantai, izbutind să ridic la cifra de 39 evocările celor care l-au cunoscut pe scriitorul regizor de la Sibiu și au făcut mărturii relevante în cartea mea. Este ceea ce am reușit până în prezent să pun pe hârtie ca exegeză, dar la fel de important pentru promovarea lui Radu Stanca socotesc, fără modestie, că este periplul pe care îl fac an de an în comunitățile românilor americani, de la San Francisco în California, New York, Troy în Michigan și Denver Colorado până la Montreal, Toronto, Hamilton și Windsor în Canada, pretutindeni vorbind în conferințe literare despre poezia și teatrul lăsate ca moștenire de Radu Stanca. Încerc cea mai mare satisfacție atunci când în reuniuni de cenaclu, îi ascult pe iubitorii de literatură ai diasporei noastre americane sau canadiene citind poeziile lor preferate din creația poetului Radu Stanca, sau interpretând cântece pe versurile lui. Cu faptul că pe diferite meridiane ale românismului am purtat numele lui Radu Stanca, socotesc că datoria mea de exeget este de acum deplin împlinită.





Mihai Posada    1/28/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian