Despre comunicare
Dragii mei,
De multe, chiar de foarte multe ori, mi-am pus întrebarea în ce măsură ceea ce spun în aceste dialoguri imaginare, structurate sub forma unor foiletoane, interesează, dacă în interiorul sau măcar undeva, colateral lor, vă regăsiți sau măcar dacă descoperiți lumi posibile sau măcar o lume alta decât aceasta în care este plasat discursul. Mă frământ și mă tot întreb cu gândul nu la cei contemporani mie, care, oricum, gustăm prezentul, ci la posibilii cititori dintr-un oarecare viitor. Apoi, desigur, mă tot întreb, câtă vreme nu pot face abstracție de de viitorii mei critici, de viitorii cercetători ai adevărului însăilat la nivelul acestor rânduri. Pe deasupra, în literatură, unde discursul narativ își are un loc al său, trebuie respectate anumite reguli, după unii, mai anarhiști în reguli, obligatorii doar în actele comunicaționale de context, adică la nivelul comunicării sociale. Cum maximele lui H. P. Grice stau la loc de cinste în lumea în care este pusă sub semnul întrebării comunicarea, am să le reamintesc și eu, convins fiind de faptul că și în literatură sunt la fel de importante. Prin urmare, marele PRINCIPIU AL COOPERĂRII sau al comunicării cuprinde:
(1) „maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puţină informaţie decât o cere scopul comunicării (de reținut, comunicarea, indiferent de forma sa, intrapersonală, interpersonală, socială etc. este cu scop);
(2) maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi pentru care nu are dovezi;
(3) maximele de relaţie, care cer locutorului să facă în aşa fel încât contribuţia sa să fie pertinentă;
(4) maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversaţie într-o manieră ordonată şi să evite ambiguităţile, prolixitatea şi obscuritatea” (H. P. Grice, „Logic and Conversation”, în P. Cole and J. L. Morgan (eds.), Syntax and Semantics, vol. 3, Speech Acts, ACADEMIC Press, Inc., San Diego etc., 1975, pp. 45-46.
Autorii olandezi Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst aplică variantele prescurtate ale Principiului comunicării şi, prin urmare, ale acestor maxime, în felul următor: ”Fii clar, cinstit, eficace şi pertinent” (F. van Eemeren, Rob Grootendorst, „La Nouvelle dialectique”, Éditions Kimé, Paris, 1996, p. 60).
Ei precizează totodată că în practică, de cele mai multe ori este încălcată una sau mai multe dintre aceste reguli, însă aceasta nu înseamnă că Principiul de comunicare este abandonat. În cazul în care, totuși, se întâmplă, atunci interacţiunea dintre protagoniştii implicaţi în transferul de informaţie nu se realizează corespunzător în acel moment (în acel context).
Contextul, pe lângă mediere şi cooperare, factori importanţi ai înţelegerii, reprezintă mediul specific al comunicării. El, contextul, are în vedere desfăşurarea procesului ca atare, privit ca transmitere şi recepţionare de informaţie, proces care nu este numai o trecere prin fazele standard: emiţător, canal de transmisie, mesaj (informaţie), receptor, echivalent cu o deplasare „de la” „prin” şi „pentru”, ci şi un proces de ansamblu care se desfăşoară în conformitate cu legea contextului. Locutorul, pentru a fi înţeles, pentru a-i fi recepţionată corespunzător informaţia, trebuie să-şi creeze contextul, să ofere indiciile necesare înţelegerii. „(...) Actele de limbaj se situează într-un context de enunţare. Acest context este generator de sens, sensul născându-se din punerea în relaţie a acţiunii comunicaţionale cu elementele contextului acesteia” (J. D. Halloran, “Information and communication: information is the answer, but what is the question?” în Journal of Information Science, North-Holland Publishing Company, Amsterdam, 1983, p. 161)
În consecinţă, atât canalul de transmitere, cât şi informaţia au funcţii de co-participare, de mediere, în sensul unei permanente receptivităţi la posibilitatea de intervenţie şi reacţie în desfăşurarea comunicării. În acelaşi timp, interlocutorul este în situaţia de a nu înţelege o informaţie dacă nu este capabil să recompună datele contextului şi să le conexeze cu sensul literal al acesteia. Legătura dintre sens şi context a fost tratată mai întîi de semantica tradiţională (studiul relaţiilor dintre semne şi obiectele la care se referă, studiul relaţiei dintre semnificat-semnificant), pentru a se analiza semnificaţia cuvintelor. Wittgenstein formulează îndemnul de a nu căuta sensul unui cuvânt, ci modul lui de intrebuinţare. Altfel spus, dacă se dă contextul în care se întâlneşte cuvântul, se poate determina sensul său.
Cu alte cuvinte, în măsura în care comunicarea este analizată din perspectiva proceselor comunicaţionale, observăm că ele, procesele de comunicare, sunt în acelaşi timp şi procese de contextualizare. Aceste acţiuni influenţează contextul global prin dimensiunile: spaţială, fizică şi senzorială, temporală, de poziţionare (a actorilor), relaţională, normativă şi identitară.
Lapidar definite, din perspectiva lui Halloran, acestea pot fi formulate astfel: 1. Contextul spaţial; 2. Contextul fizic sau senzorial; 3. Structura relaţiilor sociale şi poziţionarea; 4. Contextul cultural normativ; 5. Construcţia de referenţi relaţionali; 7. Expresia identitară” (ibidem,pp.161-1620).
Cu alte cuvinte, generația mai tânără sau generațiile din viitor ce nu au parcurs, pe viu, structurile social politice sau economice, traversate de către personajele cărții, de cele mai multe ori, la pas cu autorul, trebuie să le reformuleze în stările de context enumerate mai sus, apoi, în termenii lui Wilhelm Dilthey, om de cultură german, să trăiasă și să retrăiască faptele din lumea cărții, până la înțelegerea acestora, chiar mai bine decât autorul însuși. Fără să vreau, fie și doar amintind numele lui Wilhelm Dilthey, am intrat pe domeniul hermeneuticii, locul în care se regăsesc mai ceva decât la ei acasă, Friedrich Șchleiermacher, Wilhelm Dilthey, Marin Heidegger și, evident, Hans-Georg Gadamer, elevul lui Heidegger, cunoscut mai ales cu lucrarea Adevăr și Metodă. Nu vom insista asupra acestor autori și nici asupra ideilor filosofice puse în slujba căutării adevărului, ci, pentru detensionarea discursului nostru și mai ales pentru înțelegerea lui ca scop, amintesc una dintre maximele lui Socrate, formulată de geniul antichității grecești, sub forma unui test.
Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
„Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
„Stai o clipă”, l-a întrerupt Socrate. „Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”
„Trei?!” – s-a mirat cunoștința.
„Așa este,” a continuat Socrate. „Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
„Nu,” răspunse omul. „De fapt doar am auzit despre el.”„E-n regulă,” zise Socrate. „Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?
„Nu, dimpotrivă…”
„Deci,” a continuat Socrate, „vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit iar Socrate a continuat.
„Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosinței. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
„Ei bine,” a conchis Socrate, „dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”
Cunoștința lui Socrate s-a rușinat și a plecat.
Prin urmare se poate observa, încă din Antichitate, omul a fost preocupat de calitatea comunicării și, în același timp, de o analiză pertinentă a ei. Altfel spus, atunci când comunici, când transmiți un mesaj semenilor tăi, pune în el, în mesaj, adevărul, binele și utilitatea, în caz contrar, pe românește, bați câmpii cu sau fără grația pomenită la nivel înalt. Gândul meu, cel puțin în acest moment, când privesc din pridvorul sufletului, învălmășala lumii, se îndreaptă, cu precădere, spre cei ce reprezintă presa contemporană veșnic pusă pe scandaluri și manipulare. Iar din cele două, din scandaluri și manipulare, desigur, angoasa popoarelor ce au parte de așa ceva. Noi, românii, cu precădere. În permanență, zi și noapte, pe internet, la radio sau micile ecrane: babe violate, bătrâni tâlhăriți, case în flăcări, copii arși sau morți prin modernizatele spitale, mitocani pe post de înțelepți ai neamului, borfași, cocalari, tot felul de nemernici, la te miri ce colț de stradă, nucleare, cuvinte seci, rupte de realitatea imediată, intrigi, bârfe de trei parale, înalți dregători în stat, pe post de negustori de sufletele și etc., încât te apucă scârba. Doamne, ceva mai ce ca în perioada medievală! Din aceste motive suntem un popor răvășit, în care marea majoritate a oamenilor sunt cocoșați, cenușii, triști și fără dinți. Cum să îndrepți aceste vremuri, când hâra și pâra sunt însăși forma de a fi a statului? Nu, cel puțin în acest moment, nu știu. Mă consolez conștient de faptul că noi, partenerii virtuali ai discuțiilor, suntem plasați sub umbrela realismului critic și respectăm, cel puțin principiile lui Socrate în comunicare, principii enumerate în testul de mai sus. Chestiunea ne permite întoarcerea la ale noastre, la prezentul nostru restrâns, în care forfota stă și aici să dea în clocot, la pitoreștile personaje ce ne-au însoțit de-a lungul poveștii, figuri nici ele duse prea mult la Biserică. Altfel spus, coborâm în realitate concretă, realitate ce o vrem, totuși, utilitate, spre luare aminte, imanență pe pânza vremurilor.
Cu acestea fiind zise, reamintesc cele spuse data trecută, și anume că pentru a mai scăpa de presiunea banului adunat la cacealma, din slăbiciunile statului și din iluziile semenilor, am devenit, peste noapte, „omul cu dare de mână” și ceva mai „larg la inimă”. Primii care au pus ochii pe mine au fost lăutarii. Simțiseră că au de unde ciuguli și pot trăi bine, vorba personajului cu „să trăiți bine!”. După ei, amicii de pahar, colonelul de la garnizoană și alți ofițeri, de acum „tineri pensionari”, că regimentele, cum v-am mai spus, se închiseseră, iar artileria se dusese ca fier vechi, la topit. Apoi, procurorul cu ai lui și, evident, alți procurori mai noi, judecători, printre ei și cei din politică, la care trebuie să mai adăugăm, desigur, amantele lor, un fel de curve ordinare, specifice vremurilor. Personajele, luate la scărmănat, înglobau, fără prea mari eforturi, un fel de iarmaroc de pe vremea lui Caragiale. Am mai pus jos, cum zice românul, și am răsuflat ușurat, tocmai în ultimul an de studii al Izei, când m-a anunțat că a obținut o bursă în Anglia, apoi că intenționează, tot acolo, la Universitatea din Oxford, o specializare și un doctorat. Mă mândream chiar dacă cei din juru-mi, pesimiști din fire, tot preziceau oricui viitor luminat după chipul și asemănarea lui Berbecali. Oricum, nici pe departe banii aruncați prin cârciumi sau te miri unde, au însemnat generozitate, însă despre asta și despre Iza, la studii, în Anglia, altă dată.
|
Nicolae Balasa 1/25/2019 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.