Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Cărti in lucru : Mai altfel despre Veronica Micle – 130 de ani de la moartea poetei –

De-a lungul anilor, în sufletul meu a răsărit şi crescut un fel de plantă a revoltei, poate dintr-o sămânţă patriotic-ardelenească, poate dintr-o pornire de reabilitare a Veronicăi Micle, posibil fără prea mari şanse de reuşită. Însă, prin timp, năsăudeanca a fost supusă unui asalt al unor comentatori organizaţi în armata „războinicilor” cu deviza junimistă, lansată de Iacob Negruzzi, „purtătorul de cuvânt” al lui Titu Maiorescu: „Veronica era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului (…)”. Această punere la index a Veronicăi, nu a fost „apă la moara bârfitorilor”, ci o adevărată revărsare amazoniană, fenomen cunoscut în altă parte a lumii sub numele de pororoca… În ce mă priveşte, am considerat multă vreme că asupra ardelencei a fost aruncată pe nedrept o anatemă pe care timpul a fixat-o, şi-acolo a rămas de peste o sută de ani! Au fost destui – ştiu – care au citit, mai cu entuziasm, mai cu voie bună, sau mai cu aversiune, aproape incredibilele scrisori cuprinzând tot felul de drăgălăşenii folosite de Veronica şi Eminescu, unele cam naive, dar… sincere. Ei, aici, urma de regulă, încâlceala minţii urmată de limpezimea bruscă: aha, teatru! Veronica juca teatru faţă de Eminescu, fiindcă era o „femeie uşuratică şi nestatornică”, au pus repede parafa echipa de bârfitori ai Junimii, sub comanda oficială sau nu, a lui Titu Maiorescu.(d.h.)

CUVÂNT ÎNAINTE, DE LĂMURIRE

Nu ştiu sigur, dar nu cred să fi fost suficient de hotărât să scriu această carte, la o idee apărută aşa, cam din senin. Ba nu: tot citind şi recitind, în sufletul meu a răsărit şi crescut un fel de plantă a revoltei, poate dintr-o sămânţă patriotic-ardelenească, poate dintr-o pornire de reabilitare a Veronicăi Micle, posibil fără prea mari şanse de reuşită. Însă, prin timp, năsăudeanca a fost supusă unui asalt al unor comentatori organizaţi în armata „războinicilor” cu deviza junimistă, lansată de Iacob Negruzzi, „purtătorul de cuvânt” al lui Titu Maiorescu: „Veronica era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului (…)”. Această punere la index a Veronicăi, nu a fost „apă la moara bârfitorilor”, ci o adevărată revărsare amazoniană, fenomen cunoscut în altă parte a lumii sub numele de pororoca… În ce mă priveşte, am considerat multă vreme că asupra ardelencei a fost aruncată pe nedrept o anatemă pe care timpul a fixat-o, şi-acolo a rămas de peste o sută de ani! Au fost destui – ştiu – care au citit, mai cu entuziasm, mai cu voie bună, sau mai cu aversiune, aproape incredibilele scrisori cuprinzând tot felul de drăgălăşenii folosite de Veronica şi Eminescu, unele cam naive, dar… sincere. Ei, aici, urma de regulă, încâlceala minţii urmată de limpezimea bruscă: aha, teatru! Veronica juca teatru faţă de Eminescu, fiindcă era o „femeie uşuratică şi nestatornică”, au pus repede parafa echipa de bârfitori ai Junimii, sub comanda oficială sau nu, a lui Titu Maiorescu.
Şi aşa a rămas!
Ei, tocmai pe această „filieră” a denigrării, am încercat, şi cred că de multe am şi reuşit să o înţeleg pe Veronica Micle, dintr-un punct de vedere probabil total diferit de-al multora. Acesta putea să fi fost un îndemn, însă nu suficient de puternic, sau să nu fi avut destule argumente pentru curajul de a scrie despre cea mai celebră amantă din istoria literaturii române? Mai degrabă asta, pentru că, ori de câte ori m-am gândit, şi nu de puţine ori cu revoltă, am pornit de la ideea paşnică să dau o mână de ajutor memoriei sale parcă în tot mai multe zone întinată de către unii, mai ales după ’89. Şi, până la urmă, după frământări sufleteşti, după ce-ştiu-câte fraze de început, în orice caz, multe!, am început. Însă, dimineaţa, citind ce scrisesem cu o seară înainte, eram profund dezamăgit spunând chiar cu voce tare: nu, nu aşa!...
În interval de câţiva ani, am reuşit să adun mult material, multe informaţii, cele mai multe bătându-se cap în cap, ceea ce năştea întrebarea: care e varianta bună? Şi, până la urmă, am început s-o înţeleg pe Veronica şi să-i aprob majoritatea gesturilor sau acţiunilor sale, a trăirilor ei cele mai intime legate de cutare sau cutare eveniment, cutare sau cutare situaţie etc. Evident, nu totdeauna am fost de acord cu ea, deseori m-a mirat atitudinea afişată într-o situaţie sau alta, deseori am… certat-o „părinteşte”. În orice caz, hazliu sau nu, până la urmă am reuşit să-mi construiesc un asemenea talmeş-balmeş în minte, încât, cu o lună înainte de a începe să scriu această carte, eram sută la sută hotărât să-mi văd de alte treburi, sau pur şi simplu să mă las obsedat de un roman pe care-l tot pritocesc de vreo câţiva ani. Şi, în miezul de noapte al unei zile de marţi, am hotărât: gata, gata până nu se strică de tot instalaţia. „De tot”, fiindcă, m-au atenţionat unii prieteni, că ea oricum era uzată şi nu mai funcţiona la… parametri normali. M-au jignit, m-au ambiţionat? Habar n-am! Am avut momente de îndoială, am avut tot felul de trăiri, destule în mare parte în dezacord cu ale Veronicăi, de-aceea am şi vrut să pun un accent special pe aceste părţi sau laturi ale sufletului ei de femeie tânără, ardeleancă frumoasă, aprigă şi încăpăţânată până la exasperare. Amalgamul din mintea mea, parcă începea să se aşeze la locul lui. Aşadar, totul părea pregătit, mai trebuia doar scris… Nu devenise simplu? Trebuia doar aşternut pe hârtie – două elemente care se bat, de regulă, cap în cap: gânditul şi scrisul. Şi, totuşi, mai rămânea un… ceva, un declanşator, un cineva care să apese butonul pentru detonare. Iar acesta a fost acţionat de următorul citat, în legătură cu trimiterea lui Eminescu la Berlin, care doar aparent a fost… întâmplătoare, mai degrabă fiind „pusă la cale” de câţiva membri ai Junimii, în frunte cu Titu Maiorescu, respectiv „…dorinţa ce aveau câţiva dintre noi mai iniţiaţi în tainele vieţii sale private de a-l despărţi de Veronica..” , spusese/scrisese Iacob Negruzzi în Amintiri de la junimea, p. 277. Aha!, deci situaţia nu era roz, ci avea unele nervuri care o derapau tot mai des spre cenuşiu pentru Veronica, fără ca ea sau Eminescu să fi bănuit măcar… Iar dacă mai adăugăm aici şi o trimitere la Călinescu, chestiunea devine clară: „După unii, înrâuriţi de versiunea „Junimii”, spune marele critic, „Veronica era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului (…)” (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, 1983, p. 268), poate greu de crezut, dar întregul eşafodaj al bârfelor şi al denigrărilor aparţine „echipei” lui Titu Maiorescu din „Junimea”. Nu mă îndoiesc, fiindcă lumea de dinafara Junimii, cu foarte mici şi rare excepţii, nu a fost interesată de asemenea probleme.
Între timp, se adunaseră o mulţime de informaţii de diferite calibre, de diferite nuanţări, cu tot felul de… noutăţi, mai mult sau mai puţin credibile, pe care trebuia să le selectez, să le aranjez într-o ordine cât de cât firească… Şi, pe măsură ce mă apropiam de finalul „colectării” de ştiri şi informaţii, bucurându-mă că mă aflam, totuşi, în preajma momentului de început al scrierii, chiar dacă mereu găseam noi date, noi surse, în ultima zi de vineri a lunii aprilie 2018, am spus cu voce tare şi răstit: gata, de luni… Aşa îmi rămăseseră în viaţă multe… începuturi „de luni” irosite: învăţatul pentru sesiunea de examene, prima declaraţie de dragoste pentru cea mai frumoasă şi mai blondă colegă de şcoală din Subcetate-Mureş, o re-lectură a câtorva scrieri de Erich Fromm, o plecare din aceeaşi localitate în excursie pe Defileul Mureşului cu relief elveţiano-austriac Topliţa-Deda, totul de… luni etc., etc., etc. Şi vorbesc aici de toate angajamentele mele legate de prima zi a săptămânii pe care nu le-am respectat niciodată. Înfricoşat de această tradiţie şi perspectivă, dar şi din respect şi iubire pentru memoria Veronicăi Micle, am început să scriu această carte închinată cu toată dragostea memoriei unei ardelence tinere, frumoase, inteligente şi batjocorite de destin – calităţi pe care, cu toată neplăcerea le-au recunoscut şi bârfitorii ei, adevăraţi profesionişti din stirpea denigratorilor.
Şi a fost acel „trecut-de-miezul-nopţii-a-unei-zile-de marţi…





Dumitru Hurubă    1/21/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian