Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Semper Trans-Silvae

Spuneam ( n.n. in numărul trecut din Observatorul ) că Profesorul Mircea Popa aduce în discuţie temperat şi documentat (Avanposturi ale Marii Uniri, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2017) factorul internaţional.
Scriitori cu notorietate au sprijinit în publicistica vremii dreptul românilor la existenţă naţională, la limbă maternă. Björnstjerne Björnson ( premiul Nobel în 1903) a polemizat cu cel mai şovin dintre şovini, contele Appony (în 1907, a desfiinţat sute de şcoli româneşti, a procedat la maghiarizarea numelor, pus să reteze „coarnele nesatisfăcutului daco- românism”), negând fiinţa naţională transilvană. Exagerările lui românofobe l-au făcut pe Lev Tolstoi să-l aprobe pe Uriaşul de la Nord. Björnson a găsit soluţia salvatoare : ungurii mici să li se alăture românilor contra ungurilor mari.Răspunsul Ungariei la articolele lui Björnson? Interzicerea pe pământ maghiar a publicaţiilor unde semna : „Le Courrier Européen”, „März”, „Neue Freie Presse”, dar şi „Tribuna” românească. Revista avea, la 1908, 9 procese cu Ungaria numai pentru că reprodusese un articol dintr-un ziar vienez. Osânda unui tribunist: 7 luni de temniţă, 500 de coroane amendă, sumă considerabilă. Iar noi plătim acum din fonduri publice multele publicaţii în limba maghiară, unde, nu rareori, se ameninţă integritatea teritorială.Plăcuţe bilingve? Da, dar de ce primul toponimic trebuie scris în maghară?
Roberto Fava scria despre Făptuirile maghiarizaţiunii şi despre Şovinismul maghiar. Fără retorisme, cu date precise.O cocardă tricoloră purtată la horă de un transilvan însemna condamnare. În Tofalău, un baron neomenos a alungat 300 de familii de ţărani; la Feldru au fost ucişi 5 oameni, răniţi 14, numai pentru că erau români; la Mehadia s-a tras în cei adunaţi la primărie să-şi ceară drepturile, iar ziarul „Maghyar Hirlap” îi vedea pe „agitatori” cu capetele în pari şi cu gâturile retezate, înfăşurate în steag unguresc.La plecarea prietenului şi conaţionalului Fava, Luigi Cazzavillan i-a dăruit o trusă de scris ca să-şi aştearnă într-o carte impresiile despre români. Şi Roberto a scris Ricordi rumeni (Parma, 1894), prevestind „aurora”: Marea Unire. Recent, o ştiristă amatoare pocea oribil numele lui Cazzavillan, anunţând că palatul său bucureştean se află în pericol de prăbuşire. Dar prim-ministresa Dăncilă nu confunda Blajul (an 1848) cu Alba Iulia (an 1918)? Iar un europarlamentar foarte gureş, pe care nu-l mai numesc, priveşte ca pe un triumf anihilarea naţiunilor.Să fie ţinta UE această anihilare? Ar fi jalnic un cetăţean universal plat ca un hamburgher, fără fibră etnică, ignorând lexemul, semantemul patrie.
Lipsa de interes pentru eroii uitaţi ai Unirii e şi ea întristătoare.În Satu Mare se înalţă statuia lui Vasile Lucaciu a sculptorului Cornel Medrea. Am stat în faţa ei cu Petru Ursache, la vremea Zilelor revistei „Acolada”. Era acolo , pe soclu, o floare. Dar şi o înjurătură ungurească. Mai ştiu elevii că, la procesul Memorandumului, părintele Lucaciu a fost cea mai sonoră voce?
Unul dintre cele mai impresionante portrete îl face Mircea Popa chiar lui Vasile Lucaciu, un debateur care vedea învinsă ungurizarea din Comitatul Sătmar „prin virtutea românilor, expresă în iubirea limbii şi a naţiunii lor”. Părintele Lucaciu a fost arestat de multe ori, întemniţat de multe ori la Seghedin, suspendat din parohie de episcopul Szabo de la Gherla. „Nu sunt eu martir naţional. Suntem trei milioane de martiri români.” Leul din Siseşti, cum era supranumit oratorul cu har, a cerut, alături de ceilalţi memorandişti (Iuliu Maniu, Ioan Raţiu, Aurel Vlad,Vasile Lucaciu, Valeriu Branişte,Teodor Mihali, Septimiu Albini, Ioan Russu Şirianu, Elie Dăianu, Al. Vaida Voevod, Octavian Goga...) drept la lege şi la limbă, refuzat transilvanilor. Memorandum rămas necitit de împăratul Franz Iosef (citea, se vede, mai greu) şi retrimis parlamentului din Budapesta. La proces (Cluj, 1896), în ciuda asprelor condamnări date de Tribunalul penal, „zidul naţional” ridicat de memorandişti a rezistat. „Zeci de scrisori de protest au venit din toată Europa spre a incrimina sistemul judiciar partizan”(lucr. cit, pag. 57).
Istoricul englez Robert William Seton Watson (Scotus Viator) cunoştea bine lupta transilvănenilor brutal prigoniţi şi prognoza că dreptatea cauzei românilor va birui nedreptatea: „edificiul hegemoniei maghiare se prăbuşeşte încet dar sigur”; „Ungaria se află la răspântie şi sau se va hotărî să dea drepturi maghiarilor sau va pieri ( ibidem, passim, p. 57-59). Lui Octavian Goga i-a trimis Scotus Viator primul exemplar al cărţii Problemele rasiale din Austro –Ungaria, cu mare efect în Europa Centrală, de vreme ce „chestiunea română” îi preocupa pe toţi oamenii politici importanţi. Însă Goga a fost puşcărizat la Seghedin de Crăciunul anului !909.Altă dată l-au închid când tocmai terminase de tradus Tragedia omului de Madách. Se mai analizează în manualul de română La noi?”La noi sunt codri verzi de bard /Şi câmpuri de mătasă/La noi atâţia fluturi sunt/Şi-atâta jale- n casă”. Sau, pentru că se poartă despărţirile, ne despărţim şi de el, ca să devenim şi noi, românii, nostalgici ai Trianonului şi să semnăm, cu damf corect politic, dar şi ameţiţi de ubi bene, pentru autonomia teritorială a Transilvaniei sub binecuvântarea pastorului Tökés. Deconcertantă alegere, trecând pragul spre inconştienţă! Şi câţi indiferenţi geopolitic, dar interesaţi de destin individual, nu se lasă amăgiţi de „arhipelagul global” UE , dispreţuind insula de latinitate , România!
După Trianon, „românii s-au trezit târâţi într-un val de incriminări şi dezinformări privind tratamentul aplicat populaţiei maghiare”, scrie Mircea Popa. Replica fermă a dat-o Goga, atunci ministrul Cultelor şi Artelor, invitându-l în ţară pe reverendul unitarian Tudor Jones. Dar şi pe alţii : o echipă de oameni de cultură de la Universităţile Oxford şi Manchester şi ziarişti britanici, să vadă cum stau cu adevărat lucrurile. Şi au văzut. Rabinul şef al Comunităţilor Sefardite din Anglia, Mozes Gaster, s-a opus calomniatorilor revanşarzi. Iar revanşarzii fac ce-au făcut mereu : falsifică istoria, o deformează „cu bani mulţi, dar cu dreptate puţină”, cum notează cărturarul clujean. Par de neconvins şi după suta de ani : contestă Trianonul, cer revizuirea tratatului şi a graniţelor, aşezând în bernă tricolorul românesc.
„Optanţii” de pe vremuri au fost despăgubiţi de statul român după Marea Unire, pentru ca urmaşii sau falşii urmaşi ai latifundiarilor să ceară noi despăgubiri, alte şi alte retrocedări, nesocotind Conferinţa de la Haga (1923-1930). Se urmăreşte normalizarea convieţuirii români- maghiari în Transilvania când au apărut nume de străzi cu iz revizionist, când copiii nu sunt lăsaţi să înveţe româneşte , când geografia, istoria, cultura se predau în maghiară? Paginile oficiale de internet ale primăriilor din enclavele produse prin colonizare sunt numai în maghiară, cu toponimice cu tot; la teatrele maghiare, afişele sunt redactate numai în maghiară, inscripţionările publice sunt numai în maghiară. A devenit privilegiu să fii etnic maghiar: românii au un singur vot, maghiarii, ca dubli cetăţeni, pot vota pentru Parlamentul European de două ori.
Cum merg lucrurile, ne-ar trebui un avocat al cauzei românilor transilvăneni, ca dr. Karl Lueger, consilier la momentul Memorandumului (1892), apoi 13 ani primarul Vienei. „Der shöne Karl”, notează Mircea Popa, era mai popular decât împăratul. I-a primit pe cei 300 de memorandişti la Viena, unde a fost depus actul, cu braţele deschise, declarând că apără „mieii contra lupilor”, iar oratorul Lueger era înzestrat cu darul de a convinge. Soarta memorandiştilor sub comunişti? Au umplut închisorile.Mulţi ucişi, toţi distruşi. Dau doar un exemplu: Aurel Vlad, ministru de Finanţe, a fost arestat în ’50 şi a murit la Sighet, în 2 iulie 1953.
Aşa „fanatici”, „primitivi” şi „intoleranţi”, cum îi vede un cineast (optica sa e una corectă?), românii au cinstit memoria celor de ajutor. Prietenii naţiunii noastre au fost salutaţi de Iorga, de Goga şi nu numai. Pagini de bună aducere aminte dedică Mircea Popa lui Ludovic Mocsáry, „Corbul alb” între unguri, militând din maghiarime pentru români, mai ales după pactul dualist (1867), pentru ”legea egalei îndreptăţiri”: vot universal, limbă proprie, biserică, şcoală. Şi nu era fără risc să-l contrazici pe Tisza Kalmán. Mocsáry a plătit preţ greu : cariera politică de deputat distrusă. Dar confratele maghiar a fost salutat exploziv de Iosif Vulcan, în „Familia” orădeană, pe prima pagină, ca „spirit justiţiar şi demn spadasin politic”. Iată că „intoleranţii” de români au publicat portret de ungur în „Familia”! Decupez din scrisul vulcanic: „Români, închideţi-l în inimile voastre , căci Ludovic Mocsáry este adevăratul vostru frate maghiar, întru care nu este viclenie, nici ură, în rogaţiunile voastre cereţi lui Dumnezeu ca acestui pur caracter să-i deie mulţi imitatori”.
Nu despre ce pare că a fost, ci despre ce a fost scrie Mircea Popa şi-i cazul să-i învăţăm pe copii istoria adevărată. La ceas greu, a venit în ţară Misiunea militară franceză, în frunte cu generalul Berthelot. Soldaţii români l-au iubit pe „tata Bertălău”, dar şi el i-a iubit pe români, lăsând bunurile sale, prin testament, Academiei Române.A venit din Franţa la 16 octombrie 1918,a plecat, cu misiunea sa, după pacea separată cu Germania de la Buftea (20 februarie- 5 martie 1918, semnată de C. Argetoianu. Plecare impusă de nemţi. S-a întors însă la 22 octombrie 1918 şi, graţie lui,trupele germane au capitulat în 24 de ore. Clujul a fost eliberat la 10 decembrie de armata română. A urmat campania din 1919, pentru lichidarea regimului lui Bella Kun.
Suntem îndemnaţi să nu fim indulgenţi cu România, care ar fi avut noroc, atunci, să se reîntregească. Nimic mai neadevărat: lupta a fost grea, dar nu zadarnică .Bărbaţii de stat au jucat (cu risc : pierderea războiului) cartea naţională. Dreptul la autodeterminare s-a obţinut prin uraşe sacrificii. Ruşii luptau simbolic, românii mureau. După Turtucaia, unde Saharov, falsul aliat, n-a tras un foc de tun, trupele lui Mackensen au intrat în Bucureşti, la 6 decembrie 1916. Altă voce externă puternică, Saint Aulaire,ambasadorul Franţei, a văzut în poporul român „un adevărat gentleman colectiv”: Germania bombarda un Bucureşti fără antiaeriană, iar populaţia civilă ştia să-şi ţină cumpătul. Armata lui Lenin era, în fapt, o hoardă: îi ataca pe locuitorii Iaşului. Planul era diabolic. Casa Regală să se transfere în Rusia, unde ar fi intrat ca într-o cuşcă. Berthelot şi Brătianu s-au opus; nici Ferdinand n-a fost de acord. Da, Reîntregirea n-a fost chestie de noroc.Tezaurul a plătit unirea cu Basarabia, care încă are o Golgotă în faţă. „Destinul golgoteean” al R. Moldova, cum formulează acad. Mihai Cimpoi. În zilele noastre democratice, în 22 nov. 2018, an al Centenarului, majoritatea parlamentară din Chişinău a refuzat votarea limbii române în Constituţie. Mă întreb în ce limbă vor vorbi cei trei Vladimiri, Voronin, Filat, Plahotniuc, dar şi Igor Dodon cu guvernul de la Bucureşti. În ce limbă se va cere viza, în ce limbă se va studia în universităţile din România?
După Mircea Popa, alt mare prieten al României a fost cehul Urban Jarnik. Descoperise limba română prin Vasile Alecsandri; citea Creangă, Ispirescu ; pe Maiorescu l-a cunoscut, s-a întâlnit cu Eminescu...Cei doi prieteni, Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu au publicat, în 1885, o colecţie de folclor : Doine şi strigături din Ardeal. La vreme de război, romanistul Jarnik i-a alfabetizat pe românii prizonieri răniţi, le-a trimis veşti acasă, mişcat de cântecele lor adunate în volumul Dor şi jale, Cântece din război, 1916. Atitudinea sa de om de omenie n-a fost uitată : a devenit membru al Academiei noastre. Nici Mircea Popa nu l-a uitat , portretul lui fiind unul impresionant.
Şi pentru că a cultiva limba, de la cronicari cetire, patriotism înseamnă, ultimul text din Avanposturi ale Marii Uniri este afierosit martirului Alexe Mateevici, poemul său, Limba noastră, „intrând dintr-o dată în acel patrimoniu de suflet care o nemureşte, o marcă a românităţii şi a românismului integral şi etern”(p.385). Dorirea - ruga lui Mateevici fiind ca limba veche şi-nţeleaptă să dăinuie, cum ar reacţiona oare la faptul că avem două state româneşti, două limbi româneşti, că un dialect a ajuns, dincolo de Prut, limbă literară? Că Eminescu este exponent a două literaturi româneşti , că este incorporat în istoria literaturii „moldovineşti”?
„Trecutul unui neam este o biserică”, spunea Goga.O biserică maramureşeană în cheotori ori o catedrală, iar catedrala noastră e, neîndoielnic, Marea Unire. Vasile Goldiş rostea : „românii nu vor să stăpânească alte popoare, dar nici să fie dominaţi de alţii”.
Dacă ar fi să aleg una dintre imaginile transmise peste veac de la Alba Iulia, aş alege îmbrăţişarea episcopului de Caransebeş, Miron Cristea, cu episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu.
Dacă istoria e cea mai frumoasă poveste , atunci Mircea Popa ne-a spus o istorie de poveste despre jertfă, onoare, loaialitate, prietenie.





Magda Ursache    12/1/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian