Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Părinte fără weekenduri

Primesc mesaj pe telefon de la mama. Ea e acolo, în Romania. Eu, aici, în Canada. Ne despart multe. Țări, mări, culturi, ore. Aici, la mine e dimineață iar la ea, aproape seară.
Blink-blink ‚Ce faci?’, citesc mesajul mamei pe telefon. Știu exact ce înseamnă întrebarea ei. Altceva ar vrea ea să cunoască. Cum mă simt, ar dori biata mea mamă să întrebe. Dar nu o face căci vrea să fie puternică pentru mine. La rândul meu, eu sunt puternică pentru ea. Ca între mame.
‚Citesc mamă sub frezii’, îi scriu eu repede tastând cu un deget pe ecranul mic al telefonului luminat, păstrând cu alt deget semn unde am rămas cu cititul în roman.
E ora opt, sâmbătă dimineață. Și ca în fiecare sâmbătă dimineață, mă trezesc din pat cu ochii umflați de somn, și părul zbârlit și electrizat de la pernă și cobor în bucătărie unde pun apa la fiert. Îmi fac mereu o cafea tare în care torn înspăimântător de multă frișcă, mai mult a furie decât a nevoie de ceva dulce.
Cu cana fierbinte și aburindă în mână, urc înapoi în dormitor, deschid larg fereastra prin care intră aerul rece de toamnă și mă reîntorc în pat. Apuc romanul rămas desfăcut de aseară, așa cum l-am lăsat, cu coperțile crăcănate ca aripile unei păsări relaxate în zbor.
Mama îmi scrie ceva, telefonul luminează și vibrează pe brațe dar parcă nu vreau să o sun încă. Am ajuns abia la pagina 79. Abia de-acum e interesant.
Mirosul de cafea abia râșnită acoperă izul suav al freziilor.
Mereu dorm cu frezii la căpătâi. Mai ales în weekenduri. În weekenduri am nevoie de întăriri. Durerea e prea mare. Atunci ridic zidurile ca sub asediu. Știu de ce simt povara atât de mare pe inimă, de ce respir greu. Mă mint că e de la frișca din cafea. Dar parcă zahărul face bine la inimă, nu-i așa?
De câțiva ani weekendurile sunt grele pentru toți. O mamă știe.
Când eram în generală făceam pregătire la matematică. Traversam un oraș întreg până la acea profesoară tânără și așezată la o masă lucitoare, cu vedere spre o fereastră larg deschisă, pe care trona o vază transparentă cu zeci de frezii albe și galbene, exersam aceleași probleme de algebră.
Nu iubeam matematica în mod special, dar adoram freziile. Și astfel iubeam algebra.
‚Ce ai făcut ieri?’, îmi scrie mama din nou.
Parcă nu știe.
Mereu fac același lucru vinerea. Vin de la servici, fac o curățenie impecabilă, mai ales în camera fiului meu, îmi cumpăr frezii și deschid un nou roman. Un roman pe weekend, patru cărți pe lună. Același pahar umplut la jumătate cu vin roșu. Așa, de furie...
M-am întrebat și eu de ce nu las totul așa cum găsesc, ca după un accident de automobil, jucării răspândite prin hol, figurine lego pe scările ce duc spre camera lui, avioane de hârtie pe masa din bucătărie, bărcuțe cu telecomanda fără baterie în baie, amprentele degetelor îmbibate cu ciocolată peste oglinjoara din camera lui, patul nefăcut, pijamaua care încă îi mai poartă mirosul la baza scaunului de la măsuța, vrafuri de cărți împrăștiate. De ce țin morțiș să îi șterg urmele ca și când nu aș avea copil în casă. De ce mă grăbesc să adun tot, ca apoi să închid ușa de la odaia lui și să îi scot veioza sub formă de dinozaur rămasă în priză. De ce mă prefac că nu există?
Firește, răspunsul îl știu.
În weekenduri el nu există. Sau există, dar nu mai e doar al meu.
În weekenduri joc o farsă, căci sunt părinte fără weekenduri. Căci cum altfel se numește un părinte fără de copil la sfârșit de fiecare săptămână?
Mamă de săptămână, dar fără de weekenduri.
De altfel sunt un specimen foarte cunoscut în Canada, întâlnit des pe străzi, în școli, prin birourile de la servici. Chiar și prin supermarketuri. E atât de ușor să ne recunoaștem între noi. Avem cu toții o anumită privire pierdută, ne uităm jinduind după copii altora din cărucioare, sau după cei mai mari, ce își țin părinții de mână. Îi vedem pe ai noștri mici sau crescând, ne amintim sau ne imaginăm cum ar fi trebuit să fie. Uneori mai lăcrimăm, din greșeală, în fugă, iar cei ce nu sunt ca noi, ne interpretează greșit gestul. Ne văd ușor sensibili, aproape ne romantizează.
Dar noi ne purtăm cu demnitate uniformele, asemeni ofițerilor din armata Otomană. Constantinopolul soțului meu. Vai câte nu poți să faci într-un weekend... Poți lua avionul de vinerea seară din Pearson Toronto și până a doua zi ești în Istanbul, la Sfânta Sofia. Iar duminică seară, înapoi în Toronto, pregătită pentru a doua zi de ați lua copilul de la școală.
Sunt un părinte Canadian, cu timp pentru mine. Că doar aici am aflat că avem dreptul la odihnă, nu-i așa?
Atunci de ce mă miră atâta liniște în jurul meu, așa dintr-o dată? De ce ajustarea se face atât de greu pentru mine la sfârșit de săptămână?
Într-un final mama mă întreabă ce citesc, iar eu îi răspund înapoi cu gândul la foșnetul frunzelor de afară. Îmi pun în cap ca mai târziu să mă îmbrac gros și să culeg câteva frunze veștede și să le pun la presat, ca în tinerețe, între file de carte.
La școală băiatul meu a primit o întrebare ce trebuia studiată acasă. ‚De ce cad frunzele mamă?’ Îi spun că sunt obosite și ele, au pielea mototolită precum bătrânii, li se văd liniile vieții în palma lor ofilită după o vară. Dar lasă băiatul meu, că asta înseamnă că acuși vine Moș Crăciun. Nu, dacă punem pomul mai repede, nu vine mai repede dragul meu. El vine doar după ce cad toate frunzele de toamnă.’
Explicația asta o duce înapoi la școală. Oare ce-o crede profesoara? O altă mamă melancolică din aceeași grupă de specimene bipede, un alt părinte fără weekenduri.
Bineînțeles că sfârșiturile de săptămână tot vin, iar eu trec prin toate stările posibile, pe scara săptămânală. Scrijelesc pe calendarul ultimilor cinci ani, zile cu intensități diferite. Trec de la bucurie absolută Lunea, la înfrângerea dură a vieții Vinerea. Apoi liniștea de Sâmbătă, anevoioasa Duminică. Par un întemnițat care în propria celulă, și-a scrijelit pe pereți doar câteva cuvinte repetate obsesiv: cu el, fără el, cu el, fără el, cu el, fără el.
Îi scriu repede mamei. Știai că și Cella smulgea petalele margaretelor ca mine: ‚ Mult, puțin, cu pasiune, deloc’. Știai mamă că și Cella a fost neiubită de Camil Petrescu și a suferit într-atât încât a devenit scriitoare. Poate de asta scriu și eu mamă, din suferință.
Atât îi trebuie mamei. Văd trei punctișoare pe telefon și parcă o și văd aplecată, peste tastatura veche și prăfuită a unui calculator, pregătită până în dinți de îmbărbătare. Scrie mult și precipitat.
‚Lasă că băiatul e bine. Mai iei și tu o pauză, și apoi e cu taică-su. E bine pentru el.’
Eu știu toate astea. Nu sunt atât de egoistă să nu îmi dau seama că e bine pentru el. Pentru toți e bine. Uneori pare chiar anormal de bine. Mai ales în weekenduri.
Dar oare de ce simt că îmi lipsește un organ din torace? Ca un rinichi care bate undeva departe, în altă casă, în alt oraș, pe o altă planetă.
‚Nu moare nimeni din prea multă dragoste’, îmi scrie ea adăugând o inimioară. ‚Dar din prea mult dor mamă?’
Mă sună. Pun cartea jos. Nu o mai pot citi pe Cella, nu mai simt deloc mirosul freziilor iar cafeaua are acum gust metalic și amar. Nici culorile roșiatice ale frunzelor de afară nu mă mai împacă.
Vorbim despre servici, despre șefă, dacă mai stă sau mai pleacă. Despre vreme, despre Cella Serghi, noua mea pasiune literară. Despre vise. Orice altceva decât ceea ce pe amândouă ne doare. Când avem curaj, ne mințim frumos, mereu la fel, încercând să ne amăgim cu cât de greu mi-ar fi fost să îmi am copilul cu mine și în weekenduri. ‚Tu fata mea, ce muncești atât de mult, fără timp să mai scrii, sau să mai pierzi ore prin librării’. ‚Lasă băiatul, el crește’.
De cinci ani încoace tot crește. Mai ales în weekenduri când e departe de mine.
În fiecare luni e mai mare decât l-am lăsat în vinerea anterioară. Hainele nu i se mai potrivesc, părul îi vine în față, mărimea de la papuci devine ca prin minune alta. ‚Mi l-a furat iarăși weekendul, îmi spun consolată. Crește în acele două zile, ca flăcăii din poveștile nemuritoare.’ Ce știe mama...
Oare își imaginează ea oare că bicicleta din fața ușii e mai roșie și mai tristă ca niciodată?
Mă bucur că la mine nu crește așa, deși ne jucăm cu trenuri cum nu m-am jucat vreodată, în viața mea.
Trag cu nesaț din frezii, și mai iau o gură din cafeaua rece și neagră. E weekend din nou. Pot sta cât vreau în pat, pentru a nu știu câta oară.






Suzănica Tănase    10/13/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian