Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Căruța cu boi

Părăsi șoseaua mărginită cu șanțuri adânci, pavată cu pietriș bătut și coti încet spre stânga, cu un gol în stomac și cu inima strânsă. Era ulița bunicilor, ulița pe care alergase în copilărie cu picioarele goale lovind ca într-o minge țărâna fierbinte și groasă ce se ridica în nori de praf uscat, cu miros de vară și de vacanță. Ulița largă pe care lesne treceau două căruțe pline una pe lângă cealaltă și rămânea destul loc pe lângă ulucile gardurilor ca să mai treacă și cine se găsea pe drum la aceea oră. Vedea aievea în lungul ei cârdurile de gâște care se întorceau obosite după o zi întreagă petrecută pe baltă, oprindu-se și așteptând cuminți fiecare în fața curților din care ieșiseră dis-de-dimineață gâgâind de mama focului, alergând și dând grăbite din aripi ca să se înalțe la 2 – 3 metri deasupra pământului ca să ajungă cât mai degrabă și înaintea altora la baltă. Și acum, la întoarcere, nici un cârd nu greșea poarta. Fiecare știa unde să se oprească și să aștepte. În fața porții care trebuia să se deschidă doar pentru ele ca să intre înăuntru, acolo unde gospodina avea să le arunce pe bătătură boabe de porumb pe care să le ciugulească cu răpăit ca de ploaie, cu ciocurile lor late și galbene, înainte de a se strânge lângă pătul sau lângă magazie pentru înnoptat.
După ce intrau gâștele, porțile curților rămâneau încă larg deschise, pentru că pe uliță urmau să năvălească-n graba mare turma de capre mânate de setea care le cuprinsese după o zi de ronțăit pe pajiștile din capul satului. La fiecare poartă deschisă turma se micșora cu două capre care dispăreau cu aceeași grabă în curțile lor și nu ale altora, acolo unde două găleți cu apă proaspăt aduse de la fântână le așteptau în bătătură.
Spre seară, în pasul domol al boilor intrau pe uliță carele scârțâind de greutate și de oboseală. În fața porților, cuminți, boii mari și grei se opreau pe loc fără ca nimeni să le-o ceară. Știau că au ajuns acasă. Că munca se sfârșise. Liniștiți și pașnic slobozeau șuvoaie galbene și iuți ce dispăreau îndată în țărâna groasă și uscată de sub ei. Așteptau ca gospodarul să se dea jos din căruță, să intre pe portița pe unde nu demult intraseră și gâștele și caprele și, luând pe umăr ulucul orizontal al porții mari, să o deschidă larg din interior lăsând liberă intrarea carului spre fundul curții, în lătratul vesel al câinelui legat pe sârmă. Aici boii erau dejugați, bătuți ușor cu palma pe grumaji și adăpați din garnițe cu apă proaspătă. Garnițele erau mai largi la gură decât gălețile normale așa încât boturile lor late să poată intra în voie. Cine avea cai, putea să-i adape și din căldări. Fiecare bou era cu garnița lui, cu apa lui neîncepută. Altfel, puteau să înnopteze și fripți de sete că n-ar fi băut apă unul după altul nici măcar o gură. N-ar fi băut niciodată din apa care ar fi rămas de la altul. Își apropiau boturile umede și late de luciul apei, adulmecau atent și, dacă totul era în regulă, o sorbeau cu înghițituri largi și rare. Vedeai cu ochii cum scădea apa din garniță, până nu mai rămânea pe fund decât ca la vreo două-trei linguri, pe care buzele lor groase nu le mai puteau aspira, și scoteau un țîțîit de încheiere și de mulțumire. Dar dacă analiza făcută apei din căldare nu-l mulțumea, boul scotea pe nările lui mari și umede două jeturi de aer cald ce stârneau în apă ochiuri de cercuri concentrice și ridica dezgustat și semeț capul, zornăind lanțul subțire prins între coarne și cu care urma să fie priponit în ieslea plină cu coceni.
Pe uliță porțile curților se închideau. Și cele mici pe unde intrau oamenii, gâștele și caprele și cele mari, pe unde treceau căruțele. Vecinii își dădeau ”sara bună” și se retrăgeau în jurul meselor scunde puse în mijlocul tindei. Mămăliga se lua de pe foc, se răsturna în mijlocul mesei și se tăia cu sfoara. Cine voia pâine avea alături. În străchini se turna ciorbă, varză cu carne sau fasole cu carne de la borcan, pui fript cu usturoi, ouă în tigaie, brânză și, la sfârșit, lapte cu mămăligă. Din cești de lut smălțuit cumpărate de la târg, de Sâtă-Măria, se bea țuică, 2-3 cești de căciulă, om sau femeie. Bețivi în sat nu prea se pomenea. Când apărea câte un caz, acesta era dezbătut pe larg și analizat pe toate părțile, un an întreg de tot satul. Vinul care se bea din pahare cu dungi verticale, cumpărate tot de la târg, nu ținea de la un cules de struguri la altul. Ultimul butoi se desfunda la Paști, iar dacă nu era băut până într-o lună, se acrea și era dat la făcut oțet.
La masă primii la vorbă erau copii și femeile. Aceștia povesteau ce fusese peste zi în sat. Cine cu cine se mai certase, ce mai făcuseră și ce mai ziseseră vecinele. Ce mai aflaseră la școală, unde se duseseră să se joace în curtea ei largă, ce le mai zisese domnu’ învățător, care, deși era vacanța mare, venea în fiecare zi la școală, cu treburi pe la cancelarie și să mai strige la nebuni atunci când o luau razna de tot cu gălăgia, cu cine și de ce se mai luaseră la harță. Bărbații ascultau, își dădeau solemn cu părerea și trăgeau concluzii de viitor. Pe sub masă pisica trecea de la un mesean la altul să capete câte un os sau un dumicat de pâine înmuiat din belșug cu ou și cu grăsime din tigaie sau în strachina cu lapte.
Inima i se opri în loc: ulița largă de altădată nu mai era. Nu mai era. Greșise drumul? Nimerise în altă parte sau cum? Nu, o luase la stânga, înainte ca șoseaua, după încă 100 de metri, să fi ajuns în centru, la monumentul eroilor căzuți în primul război mondial, și să fi cotit și ea tot la stânga, mergând paralel cu ulița bunicilor. Atunci? Atunci asta era. Asta era, dar era de nerecunoscut. În fața lui se deschidea un drumeag năpădit de verdeață, lăsând doar pe mijloc o cărare cât să treacă un om. Mașina înainta cu roțile prin iarbă și apleca cu bara de direcție buruienile din față. Nu știai peste ce treci. Trase pe dreapta și opri. Deschise portiera împingând în lateral iarba care se ridica până spre mijlocul ei și coborî cu grijă. Pășind cu atenție pe unde calcă, se îndreptă spre poteca din mijlocul uliței și o porni domol de-a lungul ei. Gardurile din uluci înalte de salcâm rămăseseră, dar casele dindărătul lor nu mai erau. Dispăruseră și în locul lor se întindeau câmpuri goale cu lucernă necosită. Pe stânga, în capul uliței, se mai ținea în picioare casa părăsită a lui Milică, un fel de văr de-al mamei. Peste două locuri, casa lui moș Nițu, frate cu tata-mare, părăsită și pustie. Urma locul unde fusese casa bunicilor. Loc gol. Apoi locul unde fusese casa lui nea Grigore. Tot gol. Abia în capătul celălalt al uliței se mai vedea casa veche în care stătea tanti Rădița, moartă de mai multă vreme, casă oarbă, cu ușa și ferestrele scoase, cu tablele de pe acoperiș rupte, îndoite și înroșite de rugină.
Pe partea dreaptă nu mai era nicio casă. Doar în celălalt capăt, clădirea dărăpănată a fostei școli mai rămăsese în picioare, amintind cui mai rămăsese să își amintească, de zarva drăcească stârnită de sunetul de recreație al clopoțelului și apoi de liniștea pocăită care urma după sunetul aceluiași clopoțel care, speriat de vacarmul declanșat chiar de el în curtea plină de prichindei care săreau, țipau și râdeau în gura mare, se grăbea să își repare greșeala după 10 minute sau chiar mai puțin. Era aceeași greșeala pe care el o repetase cu sârguință ani și ani la rând cu atâtea generații de împielițați, dintre care ultimii erau acum la pensie.
Ieși din ulița bunicilor, ocoli pe dreapta prin spatele școlii și ajunse din nou în șoseaua care venea paralel, de la monument încoace. În fața școlii se opri. Intrarea rămăsese chiar și acum impunătore, încadrată de o parte și de alta de coloanele înalte și rotunde din beton. În spatele lor, geamuri sparte, tocăriile de la ferestre și de la uși putrezite sau lipsă. Înăuntru, ziduri cu tencuiala căzută și dușumele ieșite din locul lor, răsucite și înnegrite de apa de la ploile care treceau de ani buni prin acoperișul spart. Curtea care se întindea în spatele ei până în ulița bunicilor era un câmp năpădit de buruieni, din care pe alocuri se ridicau grămezi de moloz, cărămizi sparte, resturi de scânduri și de gunoaie.
În curtea din față a școlii, de o parte și de alta a aleii care ducea spre intrare, se ridicau pe vremuri două clădiri importante ale satului, Cooperativa, la stânga și Primăria, la dreapta, acum două dărăpănături care abia de se mai țineau în picioare
Privirea îi lunecă mai întâi spre dreapta și își aminti de clădirea frumoasă de altă dată a fostei Cooperative, un fel de magazin general unde găseai de toate, de la petrol lampant, chibrituri, rechizite, cizme de cauciuc, baterii pentru lanterne, biciclete cu piese de schimb și hamuri, până la bomboane, marmeladă, zahăr, acadele și băuturi la sticlă. Înăuntru, petrolul cu care erau date dușumelele tocite din lemn gros de brad răspândeau un miros greu care acoperea toate celelalte mirosuri din magazin.
Clădirea înaltă a Cooperativei avea două încăperi. Una la stânga în care se intra de afară și unde se și vindea și încă una la dreapta care servea de depozit, deschisă printr-o ușă largă spre prima încăpere, pentru ca vizitatorii să poată vedea și mărfurile aflate în depozit. În față, se întindea o terasă - prispă cu stâlpi groși de beton unde bărbații din sat veneau să fumeze țigări răsucite în foiță de ziar și să vorbească. Nu se știe de ce, dar aici, la Poiana, bărbații preferau să se strângă la vorbă pe prispa și în fața Cooperativei și nu la Primăria aflată la nici zece metri distanță, de partea cealaltă a aleii către școală, primărie care, ce e drept nu arăta nici mai mare, nici mai impunătoare decât Cooperativa și, în minus nu avea nici terasa - prispă cu stâlpi groși de beton pe care să se poată sta la taclale.
Cooperativa era Agora satului. La cooperativă se duceau oamenii să afle știrile din sat, din satele vecine sau de mai de departe, atâtea câte ajungeau până la ei, unele chiar de la București unde unii își aveau copiii plecați la școală, cunoscuți sau rude mai îndepărtate.
În spate auzi pietrișul șoselei trosnind domol și zări cu coada ochiului o căruță trasă de boi trecând spre Călinești. Căruță! Cine mai are căruță în timpurile noastre? Căruță cu boi! A cui o fi? Se întoarse pe jumătate ca să o privească mai bine. O vedea cum înainta spre curba ce ocolea fântâna cu cumpănă înaltă și se pregătea să ia pieptiș dealul spre casa popii din vârful dealului spre Călcătură, apoi spre Arpadia, până la Călinești. Era departe Călineștiul de Poiana. Câțiva kilometri buni. Doi sau trei. Când era mic, părinții îl duceau pe jos, de mână, de la bunicii din partea mamei din Poiana, la bunicii din partea tatei, la Călinești. Era lung și obositor drumul. Nu voiau să-l ia în brațe, sau îl luau și îl puneau repede jos. Ziceau că e băiat mare și că e greu. Dar era greu și să meargă pe jos atâta drum. Nu putea să meargă atât. Nu mai voia să ajungă la nici un bunic. Se oprea din drum și se așeza lângă un gard. Atât. De aici nu mai pleca decât luat în brațe. Părinții nu înțelegeau nimic din dramatismul situației, se uitau la el amuzați și-l amenințau că-l lasă acolo. Singur. Și chiar plecau. Se depărtau. Atunci o groază năprasnică îl cuprindea de peste tot, îi alunga orice oboseală din picioare și printre sughițuri și plânsete o lua la fugă spre părinții care se opriseră din drum, se întorseseră spre el și-l așteptau râzând ca proștii.
Toată copilăria visase să se pună tramvai între Poiana și Călinești. Aștepta vara următoare să se ducă la țară și să vadă dacă puseseră tramvai. Nu puseseră. Și uite că trecuseră atâția ani și nici până acum nimeni nu pusese nici un tramvai.
Căruța parcă se oprise în mijlocul dealului. O lăsă să stea unde era și se întoarse iar către clădirea Cooperativei. Își amintea că niciodată nu prea i-a fost la îndemână să intre acolo, trimis de mama-mare ca să cumpere ceva sau venit de bună voie ca să își ia bomboane atunci când căpăta câte un leu - doi de la vreo rudă. Trebuia să treacă printre oamenii aceia care fumau și vorbeau pe terasa – prispă. Oricât de aprinsă și de importantă ar fi fost discuția, aceștia se opreau din vorbit, își scoteau țigara dintre buze ținând-o între degetele lor groase și se uitau lung după el cu priviri surprinse și întrebătoare. Când credea că a trecut de ei și a scăpat, auzea o voce din spate:
- Tu al cui ești, mă.?”
Luat de fiecare dată prin surprindere, nu știa niciodată cum să răspundă. Că este nepotul lui tata-mare și al lui mama-mare sau fiul lui tata și al mamei. Nu știa dacă omul acela, pe care nu-și amintea să-l mai fi văzut vreodată, va înțelege ce-i va spune. Omul înțelegea însă imediat, cu orice variantă ar fi început răspunsul.
- A, păi de ce nu zici așa, măi, nepoate? Ce, nu mă mai cunoști? Eu sunt…, rudă (el știa ce fel de rudă) cu tac-tu mare sau cu măta-mare.
Nu, nu știa, habar nu avea și nici nu-l mă interesa, și se grăbea repede spre tejgheaua de unde vânzătorul se oprise din vânzare ca să urmărească și el cu atenție descoperirea serii, al cui era tânărul cumpărător.
Când se mai mărise, oamenii de pe terasa – prispă, nu mai îndrăzneau să-l oprească și să-l întrebe al cui era. Îl vedeau că e orășean, poate chiar de la București. Atunci el trecea încordat printre ei și le zicea ”bună seara”. Ei rămâneau atât de surprinși de noutatea vizitatorului, de faptul că acesta vorbise și le dăduse ”bună seara” că uitau să mai răspundă. Își încordau memoria și se chiteau să ghicească cine era insul. În spate se auzeau șușotite părerile celor mai perspicace dintre ei: ”ăsta trebuie să fie nepotul lui… băiatul lui…” Îl așteptau să iasă din magazin, după care se consultau cu vânzătorul:
- Cine fu, bă, ăla?. Aa…, așaa…? Păi, nu v-am zis eu? Ia uite-l, bă, ce mare se făcu și ăsta!
- Păi, ce crezi, nea Crăciune? Cresc copiii, cresc și matale îmbătrânești.
- Da, mă, da, îmbătrânesc, că nu toată lumea întinerește ca tine.”
Căruța ajunsese parcă mai spre vârful dealului, dar tot nu se mișca. Stătea pe loc. Își zise că era precum cu limbile ceasului. Ți se pare că stau pe loc dar ele își văd încet de drum. Rămase de aceea pironit cu ochii pe căruță să o vadă cum dispare de după culmea dealului. Dar nu dispărea. Se oprise. Chiar stătea. De ce stătea? Obosiseră boii sau aceștia făceau pipi. Rămăsese profund impresionat atunci când pentru prima dată văzuse cum nenea Ion oprise căruța în drum atunci când unul din boi începuse să facă pipi. Cum îl așteptase să termine și abia pe urmă îi mânase mai departe. De atunci, de fiecare dată când vedea sau își amintea de o astfel de scenă rămânea emoționat de legătura, afecțiunea și de respectul care îi lega pe om și pe animalul său.
Căruța nu înainta.
Se întoarse și mai privi o dată spre Cooperativa pustie, rămasă fără oamenii care fumau, vorbeau și îl intimidau cu iscodirea și curiozitatea lor, spre școala fără profesori și fără elevi, spre curtea bunicilor de pe ulița din spatele școlii, fără casa bunicilor și fără bunici. Trecuseră.
Se uită din nou pe șosea, în sus. Căruța cu boi nu se mai vedea. Trecuse de casa popii din vârful dealului. Deci se mișcase, totuși. Era acum în Călcătură, era în Arpadia sau, mai știi, ajunsese poate chiar la Călinești.







Ovidiu M. Curea    9/4/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian