Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Biopsia sufletelor

- La stânga, la dreapta, la stânga-mprejur, la dreapta-mprejur, la stânga, la dreapta, fandare pe genunchiul stâng, fandare pe genunchiul drept... Trifane, fă doi paşi înainte şi ia-ţi mâna de pe pantaloni!
Trifan paşii înaintea coloanei, dar nu-şi luă mâna de pe pantalonii bufanţi. Ţinea înciudat, ţinea strâns cu pumnu-i mic, pantalonii ponosiţi. Învăţătorul se apropie de el, puse mâna pe pumnul firav al copilului şi smucindu-i mâna, acesta rămase cu ea în aer, iar pantalonii îi căzură pe vine. Copilul încrucişă piciorele pentru a-şi ascunde bărbăţia. Nu avea chiloţi negri, de doc, scurţi, ca ceilalţi băieţi din clasă şi nici tricou alb ca iubirea imaculată, nu avea. Avea o uniformă în care înota, uniformă care se decolorase şi din bleumarin, cum fusese cândva, ajunsese cu pete de culoare. Tricoul său era de un alb-ruginiu, iar bascheţii care îi avea în picioare erau rupţi la vârfuri şi lăsau să se vadă degetele mari. Trifan începu să plângă în faţa colegilor săi, care nu conteneau din râs, un râs de trompetă, un râs de-ţi spărgea timpanele, un râs ce-i biciuia durerea copilului cu părul de culoarea spicului de grâu, prins de mană şi nişte ochi mari, ieşiţi din orbite ca la broasca râioasă, dar de un albastru cald. Lacrimile ce-i curgeau ca boabele de mărgăritar pe obrazul palid, îi lăsau dâre, aşa cum lasă melcii în urma lor, doar că dârele lacrimilor sale scoteau la iveală pistruile întipărite pe faţa palidă şi nespălată cu apă de ploaie.
- Ciontoş, dă fuga în spatele latrinelor şi caută să vezi de nu găşeşti printre gunoaiele aruncate acolo vreo bucată de sârmă sau nişte sfoară ca să-i legăm pantalonii măscăriciului ăstuia!
Maria Ciontoş dispăru după dudul încărcat ca o sorcovă cu dude negre, aflat în curtea cea mare a şcolii şi reveni peste câteva clipe cu un aer victorios, cu o bucată de sârmă ruginită în mână.
Învăţătorul luă, zâmbind sarcastic, bucata de drod şi i-o întinse oropsitului.
- Na, mă, nichipercea, ia şi-ţi leagă nădragii! Să nu mai apari la ora de sport fără echipament! Să-i spui la mumă-ta să-ţi mai spele ţoalele şi să-ţi cumpere o curea, că nu-i o avere! Trifan Dănuţ sau Dănuţ Trifan nu vru să ia bucata de sârmă şi-atunci dascălul se repezi ca un liliac deasupra copilului, îl luă de perciuni şi începu să-i care la palme. Bărbătuşul încerca să se apere cu palmele micuţe, acoperindu-şi faţa, punându-le pe cap, parcă micuţele-i mâini ar fi putut să pună stavilă furiei dezlănţuite a dascălului şi nu făcea decât să geamă:
- Au, auu, auuu! Mă doareee!
- Te doare, muceo?! Te doare, aşa se vine la şcoală?
Şi trăgându-i pantalonii, dascălul, ce se aprinse la faţă ca un cocoş în timpul luptei cu un alt cocoş, îi prinse cu sârma adusă de Cionţoş.
Trifan plânse cu sughiţuri toată ora. Clopoţelul ce dădu de veste că urmează pauza, îl găsi suspinând uşurat, ştiind că pentru câteva minute va scăpa din vizorul dementului. Deşi în pauză se strânseră în jurul lui o grămadă de elevi, atât de la secţia română, cât şi de la secţia germană şi se holbau la el ca la urs, atât pauza mare, cât şi celelalte două ore trecură fără incidente şi ajunsă acăsă i-am povestit mamei, pe nerăsuflate, cele petrecute.
Mama n-a spus nimic, dar s-a apucat să aleagă câteva haine de sezon, din dulapul din lemn de cireş al fratelui meu şi le zvârli într-un sac de cânepă, apoi merse în cămară şi luă de pe stălaj borcane mai mari şi mai mici cu marmeladă de prune, amestecate cu pere. Pe acelea le înveli în nişte ziare vechi şi le puse, cu mare grijă, într-o plasă de rafie, croşetată din fire albe. După ce termină cu trebăluiala asta, zise:
- Lena, hai cu mine, hai la familia Trifan! Stau la marginea satului, pe drumul ce duce spre Şoşdea. Sunt nou-veniţi în comună. Băieţaşul ăla, colegul tău, n-are tată, doar mamă. Tatăl său a fost tractorist la o fermă. În primăvară a furat un sac cu sămânţă de lucernă, a vrut să-l vândă, să facă rost de bani şi fiindcă miliţia l-a căutat şi i-a găsit sacul, de teamă să nu facă ani grei de puşcărie, s-a aruncat în fântâna de lângă atelierele Întreprinderii Agricole de Stat.
Când am ajuns la casa surghiunitului, mama bătu sacadat la fereastra plină de muşcate albe şi roşii, de lângă poarta făcută din scânduri mânjite cu tot felul de pete şi desene şi după puţin timp, la pervaz se iviră doi ochi albaştrii. Zărindu-mă pe mine de mână cu mama, cele două mărgele albastre dispărură, dar apăru în poartă o femeie uscăţivă, cercănată, plânsă, îmbrăcată într-o şalopetă gri, cu un tulpan negru, de sub care ieşeau fire de păr la fel de negru ca şi tulpanul ce-l avea.
- Ziuă bună, doamnă profesoară!
- Bună ziua, tovarăşă Trifan!
- Poftiţi înăuntru!
- Mulţumesc, dar nu vreau să stau! Am venit doar să-ţi aduc câte ceva.
- Amu, no, dacă tot aţi bătut calea până aici, poftiţi în casă, nu să cade să-mi staţi în poartă!
Mama intră cu mine în curte, din curte în coridor şi din coridor în prima încăpere. Femeia ne invită să luăm loc. Ne aşezarăm pe o laviţă acoperită cu o catrinţă. Mama începu să scoată din sac hainele ce le pregătise şi spuse:
- Uite, tovarăşă Trifan, am adus câteva hăinuţe de la fiu-meu şi câteva borcane cu marmeladă. Femeia se repezi să sărute mâna mamei, dar mama şi-o trase ruşinată şi spuse:
- Să nu mai faci asta, niciodată! Şi eu am fost copil sărman. Tata a murit pe front, mama a rămas văduvă cu trei copii. Am cunoscut destule lipsuri, ştiu destule necazuri şi eu.
Femeia ce mirosea a borhot, spuse la fel de ruşinată ca mama:
- Mă iertaţi, abia am ajuns de la vaci, vin tocmai de la fermă, ştiu că miros urât, dar n-am ce face, mă iertaţi! Mintenaş trebuie să plec. Vă mulţumesc, mă iertaţi!
Femeia avea nişte sprâncene mari, arcuite, negre şi ochii verzi ca mătasea broaştei ce împânzeşte bălţile toată primăvara. Dănuţ nu semăna pe dânsa. Mama îşi chemă flăcăul:
- Dănuţ, Dane, mamă, spală-te pe mâini şi vino de mănâncă-ţi ciorba, se răceşte! Mănâncă şi fă ce vrei, dar mai întâi mănâncă, mintenaş iar plec la fermă!
Dănuţ nu apăru. Se ridică mama de pe laviţă şi spuse:
- Plecăm noi, vedeţi-vă de treabă! Când dădurăm să ieşim, în uşa coridorului era Dan, ne aştepta cu un pisoi pus într-un coşuleţ împletit din crenguţe fragede de salcie. Pisoiul era vărgat ca tigrii. Dănuţ mi-l întinse cu mâinile tremurând şi spuse:
- Ia-l, ia-l Lena, ţi-l dau ţie, eu mai am unul, mama nu mă lasă să duc mâţii în casă, ia-l Lena, n-am ce să fac cu doi! Mama a spus că de nu mă descotorosesc de unul, bagă furca în el sau îl duce şi-l scufundă în vâna de apă din fundul grădinii. Ia-l, Lena!
Am luat pisoiul de culoarea muştarului şi din acea zi, micuţul vărgat, primit în dar, ne-a legat cu iţe nevăzute, până într-o bună zi, când Dănuţ ajunse în fuga mare la mine şi-mi lăsă clasorul cu timbre, insectarul şi ierbarul.
- Ia-le, Lena, ia-le şi păstrează-le, dacă vrei! De mâine plec cu mama în capitală! La cutremur a murit un unchiaş înstărit şi-acum noi merem să primim ce ne-a lăsat şi vom rămâne acolo. Mica spune că nu ne va lipsi nimic, c-amu pot mere la şcoli înalte. Ia-le, ia-le, Lena, fă cu ele ce vrei!
- Lena, Lena, Lena, trezeşte-te! Citeşte ce îţi scrie Dănuţ, nu mai vine, sigur are pe alta! Adormisem şi am visat că eram copii, eram în curtea şcolii, la ora de sport... Mama îmi întinse o scrisoare desfăcută. Citise conţinutul. Dănuţ îmi scria:
„Dragă, … alegoria cu broscuţa este formidabilă. Ţin foarte mult la tine şi cât timpul trece am impresia că mă leg cu tine sufleteşte şi mai mult. Am nevoie de sprijinul tău dezinteresat şi vreau ca într-o zi să afle toată lumea cât de mult mi-ai influenţat spre bine viaţa. În persoana ta am descoperit ce înseamnă să fii o adevărată doamnă. Îmi vei rămâne mereu cea mai bună prietenă, în sensul cel mai pur al cuvântului.
Îmi pare foarte rău că nu te pot vedea acum. Am impresia că amânarea întâlnirii a fost din partea celor de la universitatea voastră o greşeală. Ştii, la noi lucrurile trebuie împinse fiindcă instituţiile nu funcţionează prea uşor, mai ales că există, în bună măsură, o atitudine de susceptibilitate. Există şi antagonisme. Am aplicat strategia asta pentru semnarea acordurilor între Ioannina şi Târgovişte şi pentru întrunirea de la Konitza, şi a mers. Dealtfel, tu ai cunoscut îndeaproape pe ai mei şi îţi poţi da seama. Dacă aş fi venit la Timişoara şi i-aş fi bombardat pe ai mei cu cereri de la Timişoara şi Chişinău, ar fi putut ieşi ceva, în ciuda eventualelor împotriviri. La noi banii nu se dau uşor şi după cum mi-a explicat profesorul Peyfuss, în Austria e şi mai rău. În fine, sper că în viitor să găsim o mai bună cale de colaborare. Sunt curios să văd acum reacţia basarabenilor, care sunt, totuşi, în stare să găsească bani pentru organizarea unor colaborări.
Să ştii că am renunţat pentru Timişoara la o invitaţie la Paris, însă acum cred că mă voi duce, mai ales că vreau să-mi cultiv relaţiile cu faimoasa Ecole Pratique des Hautes Etudes. Asta înseamnă că trebuie să plec acolo după examene.
M-am plictisit de încurcături în legătură cu relaţii inter-universitare. Am pierdut deja mult timp şi am pricinuit la noi o grămadă de invidii şi antagonisme. Nici nu îndrăznesc să cer vreun document scris privind bani. Ai mei s-ar simţi jigniţi. Pentru ei ar fi o aberaţie, o bună ocazie pentru duşmanii mei să mă critice în mod aspru. În plus, la noi este o ierarhie instituţională, sunt instanţe, există şedinţe de secţie şi de department. Prorectorul nu poate neglija voinţa secţiilor şi a departamentelor, ci este nevoit s-o accepte. La noi, departamentele sunt autonome. Rectorul şi prorectorul pot numai coordona, dar nu-şi pot impune regulile lor.
Ştii, vizitele mele la Timişoara au fost îngăduite de department pentru a fi întocmit cadrul legal de colaborare privind tocmai departamentul. De acum înainte trebuie să mă supun deciziilor departamentului, care el singur, dacă o vrea, poate să materialize acordul semnat de prorector, mai ales că sindicatul la noi este foarte dezvoltat şi poate răsturna conducerea universităţii. Deci, este mai bine să nu vin la Timişoara, acum. Prefer să fie aşa. Nu vreau să dau cu bâta în baltă! Am să văd ce voi face cu basarabenii, care vor să continuăm colaborarea, indiferent de sprijinul din partea grecească. Să ştii că nu cer nimic de la voi! Viziunea mea nu înseamnă că sunt în căutarea unui profit şi dacă nu vor să-mi publice cartea, voi vedea ce fac cu bucureştenii. Aşteptând veşti din partea ta, îţi mulţumesc din suflet pentru demersul tău dezinteresat.“






Magarin Dorina    9/1/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian