Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Reabilitarea lui Ovidiu la 2000 de ani de la moartea poetului

Importantă instituție de drept penal, reabilitarea înlătură consecințele condamnării unei pesoane care a săvârșit o faptă penală, constituind mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat în societate. Reabilitarea are ca efect juridic încetarea decăderilor, interdicțiilor și incapacităților care rezultă din condamnare.
Așa după cum a relatat pe larg presa din întreaga lume, la 14 decembrie 2017 Consiliul Local al Romei a emis o decizie istorică prin care municipalitatea, cu vădită încărcătură emoțională și ropote de aplauze, a adaptat „reabilitarea” unuia dintre cei mai valoroși poeți ai omenirii, Publius Ovidius Naso. Hotărârea de a abroga edictul semnat de împăratul Augustus în anul 8 d.H., act ce a atras surghiunul poetului pentru totdeauna, reprezintă o justificată măsură reparatorie care vine în „Anul Ovidius”, la 2000 de ani de la moartea ilustrului stihuitor. Edilii italieni, argumentând demersul prin invocarea dreptului la exprimare artistică, au apreciat că trebuie îndreptată „eroarea comisă din considerente personale”. Este de necontestat că efectele acestei decizii, prin prisma celor precizate despre reabilitare ca noțiune juridică, nu sunt decât simbolice, edilii contemporani de la Roma specificând că acțiunea este menită să corecteze inechitatea făcută lui Ovidiu, o dureroasă nedreptate ce l-a transformat în „victima unei erori decurse din conflicte personale, nu din motive întemeiate”.
Publius Ovidius Naso s-a născut la 20 martie 43 î.H. într-o familie de nobili din Sulmona, o comună a provinciei L’Aquila din regiunea Abruzzo din Italia. A îmbrățișat cariera de magistrat agreată de familie, dar a renunțat în favoarea pasiunii sale, scrisul. Poemele sale de dragoste l-au făcut repede remarcat, intrând ușor în grațiile imperiale, creațiile sale cele mai apreciate fiind „Ars Amandi”, „Remediul dragostei”, „Iubire”, „Heroidele” și „Fastele”. La vârsta de 50 de ani era considerat un favorit al soartei, opera sa atingând apogeul odată cu finalizarea „Metamorfozelor”. Își trăia cea mai fericită perioadă a vieții sale alături de cea de-a treia soție, Fabia, cea care îl făcuse să uite de amorurile sale anterioare frivole. Fiica sa, Perilla, care le dăruise nepoți, îi întregea starea de deplină mulțumire sufletească și traiul ce şi-l petrecea în mare tihnă la vila sa situată lângă Capitoliu. Momentul nefast ce-i va pecetlui tot restul vieții îl surprinde pe când poetul se afla pe insul Elba la prietenul său Messalinus Cotta: anunțul că împăratul Augustus a edictat exilarea lui la marginea de răsărit a Imperiului Roman, în provincia Scitia Minor (actuala Dobrogea), în cetatea Tomis (Constanța de astăzi). Dovedindu-se, totuși, destul de generos față de poetul căzut în disgrație, Augustus îi cruță viața și nu îi confiscă averea. Cuprins de o profundă deznădejde, Ovidiu este pe punctul de a-și distruge opera, dar prietenii și familia îi salvează manuscrisele. Însoțit de câțiva sclavi, poetul este îmbarcat în decembrie pe o corabie și părăsește Roma sa iubită, pe care nu o va mai revedea. Avea să mai trăiască 9 ani, stingându-se la Tomis în anul 17 d.H.
Ovidiu nu a dezvăluit niciodată motivul exilului său, dar confirmarea cauzei care i-a adus nenorocirea reiese din cuvintele sale bine meșteșugite „Carmen et error” („Un poem și o greșeală”).
Aruncat pe țărmul neprimitor al Pontului Euxin (Marea Neagră, denumită paradoxal de greci „marea ospitalieră”), rafinatul poet roman și-a găsit refugiul în scris. În exil, Ovidiu a compus „Tristele”, „Ponticele”, piesa de teatru „Medeea”, a scris satiră și versuri getice. Conștient că în ierahia valorilor care fac posibilă conviețuirea umană dreptatea, ca realitate și noțiune, este fundamentală, injustiția care i s-a făcut îi induce poetului o tristețe grea și apăsătoare, o greu de suportat înnegurare a orizontului oricărei bucurii sub imperiul adâncii dureri. În „Tristele”, Ovidiu scrie: „Marea este agitată de valuri în timpul iernii, / dar inima-mi din piept este și mai tulburată decât însăși marea. / De aceea, cititorule nevinovat, trebuie să mă ierți și mai mult / că versurile acestea sunt / mai prejos de așteptările tale, cum și sunt de fapt”.
O parte dintre exegeții celebrului poet latin susțin că după cum rezultă din majoritatea versurilor din exil ale lui Ovidiu, acesta a nutrit repulsie și chiar oroare față de ținutul tomitan și apreciază că, în ciuda faptului că odată cu trecerea timpului a ajuns la o relativă acomodare cu localnicii, dovedindu-se capabil să compună poeme în limba lor, el nu s-a resemnat niciodată să se stabilească la locul surghiunului și a sperat până în ultima clipă să evadeze din acest spațiu ostil.
Dimpotrivă, autorii români care l-au ales pe exilatul Ovidiu drept protagonist al operelor lor literare au privit cu multă îngăduință Tomisul, pe geții care îl populau și metamorfozele indiscutabile ale poetului prigonit. Astfel, în piesa lui Vasile Alecsandri „Ovidiu” (1884), poetul roman este tratat cu multă compasiune de femeile gete Sarmiza și Dava și primește cununi de lauri din partea localnicilor alături de care a luptat împotriva năvălitorilor sarmați.
Din aceeași categorie de creații literare face parte și romanul publicat în limba franceză în anul 1961 intitulat „Dieu est ne en exil. Journal d’Ovide a Tomis” de Vintilă Horia, poate cel mai important roman al exilului românesc. Cartea a fost inițial refuzată de edituri, pentru ca mai apoi să câștige Premiul Goncourt, Vintilă Horia devenind primul scriitor român care a obținut acest premiu emblematic pentru literatura francofonă.
„Dumnezeu s-a născut în exil”, operă literară ce s-a bucurat de o reală apreciere în lumea apuseană, a fost concepută sub forma unui jurnal apocrif, structurat în opt capitole corespunzând celor opt ani de exil, în care poetul obligat de împăratul Augustus la domiciliu forțat la Tomis, printre barbari, își destăinuie suferințele sufletești, dorul de Roma, întâmplările neobișnuite și evenimentele importante la care a fost parte în perioada surghiunului.
Romanul lui Vintilă Horia are un pronunțat caracter filosofico-religios, dar trebuie observat că nu este îmbibat de dogme, ci doar sugerează idei și reflecții de valoare. Indubitabil o scriere de pură ficțiune, textul cărții fascinează prin pasajele despre lumea romană și secvențele idilice din sălbatica dar frumoasa Dacie, la care se adaugă o considerabilă doză de poezie și misticism. În viziunea autorului, Ovidiu ajunge să înțeleagă și să se apropie de localnici, transformând exilul în revelație și într-o redescoperire a propriei sale existențe, reușind până la urmă să uite de dramele de la Roma. Depășind împovorătorul său status de surghiunit, poetul se împrietenește cu localnicii: dacul Scoris, medicul grec Theodor, cârciumarul Herimon, pescarul Mucaporus, centurionul Honorius, servitoarea Dochia. Tot mai surprins de lumea nouă pe care o descoperă, Ovidiu admiră tăria dacilor, recunoscându-le firea bună, iubirea de pace și de libertate și este uluit de credința lor nestrămutată în Zamolxe și în viața viitoare. Din dialogul despre pace purtat cu bătrânul Dizațiu, tatăl Dochiei, îngrijitoarea sa, învață că adevărata menire a poetului este deslușirea deplină a sensului acestui cuvânt. Impresionat de concepția dacilor despre moarte și stăpânit de o inexplicabilă și irezistibilă forță de atracție, pleacă în căutarea preoților lui Zamolxe cu scopul de a percepe sublima învățătură care asigură și consolidează unitatea și puterea unui atât de mare neam. Întors la Tomis, Ovidiu reintră în traiul său obișnuit, dar cu inima palpitând de o speranță nemaiîntâlnită. Metafora fermecătoare autorului care dă titlul romanului este că Dumnezeu nu s-a născut în Dacia, ci în Betleemul Iudeii, numai pentru a se împlini Scripturile. Dacă s-ar fi născut în Dacia, poporul întreg L-ar fi urmat de la bun început, nimeni nu L-ar fi scuipat, nimeni nu L-ar fi răstignit. Pentru a suferi și a învia, împlinindu-și asfel misiunea de a mântui lumea, comentează Ovidiu, Dumnezeu a trebuit să se nască în exil și nu în Dacia. Prin analogiile între cultul dacilor pentru zeul Zamolxe și credința în Iisus, scrierea mai mult anticipează și sugerează decât prezintă ca atare, conferindu-i astfel un caracter filosofic. Romanul se integrează în familia scrierilor care consideră că geții cei barbari l-au adoptat pe nobilul poet, deși sufletul său a plâns neîntrerupt după Cetatea eternă, cea care l-a renegat și abandonat.
În ce privește prezentul, urmașii barbarilor de odinioară îl celebrează astăzi pe Publius Ovidius Naso, numindu-l „poetul Tomisului” și chiar „poetul național al Daciei Pontice”. Păreri autorizate vin să sprijine aceste admirabile prețuiri. Astfel, poetul și dramaturgul Grigore Sălceanu considera următoarele: „Ovidius a fost primul care a scris în limba strămoșilor noștri geto-daci. Poezia lui a fost prima contopire a sufletului latin cu cel dac”. La rândul său academicianul Tudor Vianu, estetician, critic și istoric literar, filosof, poet, traducător și diplomat, consemna cât de important este Ovidiu pentru poporul român, deoarece a fost martor ocular și cronicar al istoriei de la începuturile țării noastre.
În țara sa de adopție, Ovidiu a fost pus pe un piedestal, atât la figurat, cât și la propriu: statuia realizată de Ettore Ferrari, aflată la Constanța în piața care îi poartă numele, este un monument măreț, probând o inimaginabilă forță de expresie, capul poetului îndreptat în jos inducând în mintea privitorului lacrimi ce-i curg din dorul de casă și de locurile pierdute pentru totdeauna.

Dorin Nădrău (S.U.A.)






Dorin Nădrău    8/27/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian