Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Atitudini: Decentă sau vulgaritate

„Există o decentă care trebuie păstrată în cuvinte ca si în tinută.”
Francois Fénelon

Dictionarul explicativ al limbii române defineste DECENTA: respect al bunelor moravuri, bună-cuviintă; pudoare. Ca atare, omul decent respectă regulile de bună purtare, convenientele si morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindcă vulgaritatea jigneste, umileste. Vulgar este omul neslefuit, precum o piatra care zgârie, răneste, fiindcă este colturoasă.

Nu avem cum să cerem tuturor să se încadreze în niste norme sau linii trasate de societate, deoarece există printre noi unii care vor să iasă din tipare, să epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei cresteri, fie din cauza unor trăsături vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviti si catalogaţi, în cel mai blând caz, ca fiind niste oameni ciudaţi. Dacă nu ar face rău societătii, sigur că nu ne-am alarma, dar se întâmplă tocmai contrariul - umilesc conduita normală de bun simt a majoritătii oamenilor. Si poate că ei nu ar exista sau ar fi în număr foarte mic printre noi, dacă societatea în ansamblu ar fi una normală; dar se pare că ei se înmultesc în conditiile unei societăti anormale, după cum societatea devine din ce în ce mai putin normală din cauza înmultirii numărului lor.

Metoda brutală cu care actionează acesti oameni, stilul pe care-l adoptă, este o sfidare la adresa bunului simt, a bunei cuviinte. Iată că râsul lor sfidător, vorbele de amenintare, limbajul de cea mai joasă spetă - limbaj de mahala -, tonul vorbirii - urlet uneori -, sau îmbrăcămintea, obiectele preferate, pozitia corpului, gesturile în intimitate, dar si în societate – vădesc vulgaritate.

Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar si în toate manifestările noastre, să ne comportăm cu decentă si responsabilitate. Să dezaprobăm aspectul, atitudinea si limbajul agresiv. Decenta se învată! Nu ne nastem nici decenti, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea că „oamenii nu sunt virtuosi de la natură”, iar Aristotel adăugase la faptul că virtutile noastre nu ne sunt date de către natură, constatarea că din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispozitia naturală să le primim în noi”. Adică o deprindere „un stil al actiunilor pe care-l căpătăm prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizăm”, cu care să căutăm să fim altfel si în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se miscă vointa sufletului nostru; măcar aici, dacă nu putem ajunge în cealaltă parte – opusă! Tot Aristotel arăta că trebuie evitate trei lucruri în viată: „răutatea, lipsa de retinere si primitivitatea animală”.

În zilele noastre rămân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup si spirit, ci după cum trupul întră în actiune - să-i spunem într-un proces trupesc - si spiritul are întregul său proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continuă lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamnă a ne crea pe noi însine, a ne crea viata, beneficiind de libertatea dăruită de Divinitate.

Se coboară atât de jos, încât putem auzi înjurături din gura unor oameni de la care ne-am fi asteptat să fie exemple de comportament civilizat, cuviincios si unde? - într-un mediu unde s-ar fi cerut decentă… Cum de ies din gura lor înjurături, drăcuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naste această plăcere diavolească, înscrisă în sentimentul unei vieti neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva - si nu mă dezmint - că oamenii devin din ce în ce mai răi, capabili să lovească şi să ucidă pe cel de lângă el, cu cuvinte - scrise sau grăite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A dispărut toleranţa, sentimentele nobile, decenta, a dispărut morala după care s-au ghidat străbunii noştri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în aşa fel ca să-l facă pe cel de lângă noi să înţeleagă, să-l mângâie, să-l alinte... Nu ne mai apropiem unii de alţii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamoraţi de bine, de înalt…

Am avut o colegă de facultate care înjura printre dinti când nu-i convenea ceva si multe nu-i conveneau si am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Să-mi vărs focul, să-mi treacă nervii!” „Dar de unde ai învătat să înjuri?” „La mine în casă nu era zi fără înjurături! Mama-l înjura pe taică-meu că se misca încet si n-o făcea fericită, tata o - înjura pe mama că n-are minte să-nteleagă!” Si-am înteles cum în acea familie lipsea iubirea si respectul, si cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrică, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Si erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educatia pe care o primise de la părinti, aceea a bunei cuviinte si a credintei. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odată: „De ce înjuri?” „Fiindcă sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din sectie: ei înjură, eu înjur…” Cunosteam atmosfera si am realizat învoirea sufletului său cu gândul rău. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia să-l pomenească pe „cel rău”. Si l-am întrebat si pe acesta: „De ce drăcuiti tot timpul?” „Da, asa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau să mai si drăcuiască! Probabil că mă «răcoresc»!” Si-atunci am realizat evolutia păcatului, de la atacul gândului rău, până la obisnuinta cu el. Am avut o vecină care înjura, drăcuia si am întrebat-o pe un ton glumet: „De unde ati învătat atâtea înjurături «frumoase»?” „Din piată, dragă doamnă! Du-te si dumneata de vezi ce se bate la gura ălora de acolo!”

Si m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot găsi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns să considere normală o astfel de atitudine, încât nu-i deranjează? De ce toate aceste emotii nu le transferă în cuvinte frumoase, într-un strigăt către Dumnezeu, într-o rugăciune? Si dacă gresim - fiindcă nu este om să nu gresească -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iartă-mă!”? Fără educatie, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un părinte plângându-se de copilul său: „Îi intră pe-o ureche si-i iese pe cealaltă!”), omul rămâne pradă fanteziei sale, iar fără credintă în Dumnezeu fantezia poate lua căile cele mai urâte, ale păcatului, ale vulgaritătii, iar păcatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului si să ne îmbrăcăm cu armele luminii”.

Cauzele păcatului se spune că sunt mai multe: natura noastră animalică, anxietatea, înstrăinarea existentială, lupta economică, individualismul, ispitirea de către Diavol. Oare nu ne putem da seama că toate aceste cuvinte si manifestări vulgare, indecente, sunt curse ale Răului? Că prin ele ne înstrăinăm de aproapele nostru si de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbeste lămurit că în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credintă, luând aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufleteste si trupeste; el nu se murdăreste, nu se încredintează vulgaritătii pentru a soca, a se refula, a păcătui.

Părerea mea este că ne lipseste evlavia, acea atitudine de respect si duiosie fată de cineva sau de ceva, despre care pomeneste Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamnă si libertatea de a păcătui, iar evlavia înseamnă a nu face uz de această libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit să ne-o dea”.


Raleigh, Carolina de Nord












Vavila Popovici    7/24/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian