Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Dragostea - miracol unic

Specialistă în psihologia adleriană, autoare a mai multor cărţi cu acest subiect, poeta Maria Cernegura, (alias Ramona M. Covrig), , profită din plin de experienţele psihologului şi neuropsihologului austriac, care i-a colorat concepţia de viaţă şi devenirea poetică, ajutând-o să surprindă cu uşurinţă aura mistică a obişnuitului şi să vadă dincolo de lumea obiectuală.
Volumul său de debut, Pasăre în devenire (Editura Semne, Bucureşti, 2016), impresionează prin forţă şi limpezime, prin claritate şi echilibru, prin tonul liric personal şi prin discursul liric de calitate, neutral, adesea memorabil. Cartea se bucură de o prefaţă entuziasmantă semnată de Florentin Popescu, mai mult decât cunoscut critic literar, care, după ce evidenţiază prospeţimea şi limbajul necontrafăcute ori metafore binefăcătoare, adaugă: „Neliniştea, întrebările, melancolia – toate pe canavaua unor spaţii imaginare – alcătuiesc arsenalul unei poezii de dragoste ce se citeşte cu empatie, dăruindu-i lectorului o senzaţie plăcută, fie a adăstării la umbra rece şi binefăcătoare a pădurii în miezul verii, fie a pătrunderii într-o livadă înflorită la ceasul luminos al primăverii”. Desigur, F. P. se gândeşte la pădurile seculare ce străjuiesc oraşul Piatra-Neamţ, unde s-a născut Maria, care şi-a împrumutat pseudonimul de la unul din munţii falnici ce străjuiesc această localitate legendară. Aici, pe strada Florilor, a deschis uimită ochii fetiţa, care s-a trezit purtată de un covor fermecat peste acest ţinut de basm, de cântec şi poezie.
Iată de ce în peisajul ei interior e mereu primăvară, „doi copaci se iubesc, împletindu-şi crengile”, „seva urcă prin cercurile umede ale arborelui/ … în tăcere trunchiul secular/ făureşte aureole”, pădurea o întâmpină cu toate „izvoarele, cu toate ale sale şi cu flori de mălin”, poeta se leagănă pe muzică de greieri, mai încolo o întâmpină „un cerb cu stea în frunte”, nimic nu i se opune „în sălbatica pădure plutitoare”, „grădina copilăriei o apără cu miresmele ei, cu liniştea ei, cu foşnetul frunzelor nucului” sau „cămările inimii, părul, fiinţa, mai toate miroseau a frunză de nuc”, „lacul e plin de stele, nuferii plutesc pe luciul lacului”, „bolta senină îi toarnă miere în suflet”.
Aşa trece copilăria, trece adolescenţa şi vine prima tinereţe când dragostea e trăită ca un miracol unic şi irepetabil.
Parabola liricii sale din volumul de faţă este susţinută de fineţea şi laconismul expresiv al imaginilor şi de o gestică a esenţializării: tăcere, linişte, interiorizare, într-un cuvânt, atitudine de pură contemplativitate, premergătoare iluminării şi extazului. Poezia sa surprinde printr-o formulă extrem de personală, departe de „generaţia 2000”, demonstrându-ne că e posibilă o poezie feminină legitimată prin discreţie, interiorizare şi fluiditatea imaginilor. Notaţia e directă, frustă, emoţionantă, poemele sunt scurte, limbajul aerisit, toate concurând la afirmarea stării de graţie a iubirii, sentimentul tutelar care structurează cele mai multe poeme: „caut loc/ într-o inimă pereche,/ în miezul ei,/ într-una din cămări,/ la demisol/ printre artere/ sau unde se poate, dar să fie cu fereastra spre suflet” (Anunţ, pag. 6), sau „Se făcea că eram două seminţe,/ una lângă alta/ doi lujeri de liană înlănţuiţi/ apoi am devenit păsări de noapte/ încrucişându-ne zborul/ el şi eu/ apoi spre miezul nopţii/ am devenit luciri pe cer/ eu şi el/ apoi se făcea că/ oceanul inunda cerul/ preschimbându-ne în scoici/ el şi eu, laolaltă/ în adâncul oceanului/ Noi” (Eu şi el, pag. 7).
Romanţioasă, de o ingenuitate rară, poeta ştie să abordeze tema dragostei fără penibilele căderi în vulgaritate, mizând pe o demnitate a rostirii, pe o stare sărbătorească a cuvântului: „Proaspătă/ ca firul de iarbă/ puternică/ precum rădăcina nucului/ iubirea mea/ venită dintr-un ţinut înmiresmat/ uşor de atins/ de trăit/ de sărutat/ de iubit/ iubirea mea” (Iubirea mea, pag. 25), sau „Din moliciunea tălpilor/ până-n creştet/ din ‘năuntrul venelor/ până-n adâncul timpanelor/ din vârful genelor/ până-n capătul răsuflării/ te iubesc eu pe tine” (Mătasea privirii, pag. 37).
Confesiunea Mariei Cernegura este o pendulare continuă între lumea concretă şi cea abstractă, între realitate şi imaginea ei, între transcendent şi imanent. Uneori, poezia sa se apropie de rugăciune, invocarea principiului divinităţii impunându-se ca o trăsătură a discursului său: „Doamne, la uşa inimii mele/ nu trebuie să baţi/ poţi intra oricând/ eşti aşteptat/ pentru tine am dereticat şi păstrez curăţenia” (pag. 20), „Într-o seară Dumnezeu m-a vizitat/ ne-am întâlnit în câteva rânduri scrise până să ne luăm în seamă…/ mai târziu/ în faţa icoanei de pe peretele de la răsărit/ am îngenuncheat împreună/ amin a spus la sfârşit/ şi-am înţeles că suntem fraţi” (pag. 47).
Izvoarele, arterele inimii, pasărea, nucul, albul, pădurea, stejarul, miresmele, brumele toamnei, florile de mălin, liniştea, cerul senin, oceanul, muzica de greieri, uşile, grădina, catedrala, dar şi neliniştea lacrimilor, valurile, florile de gheaţă sunt constantele universului liric al Mariei Cernegura, toate ordonându-se într-un joc de irizări diamantine.
Oglinda (de sticlă sau de apă) apare ca o expresie a realităţii secunde, rivalizând cu realitatea primară, pentru a accentua că desăvârşirea spirituală îi apare de neconceput în afara dimensiunii religioase: „oceanul inunda cerul, port în mine oceanul şi norii de deasupra, marea, luna oglindită în privire, flori de gheaţă roz pe la geamuri”.
Emoţionantă prin autenticitatea trăirii, prin sinceritatea neafectată, poemele Mariei Cernegura ni se dezvăluie ca o invitaţie intrinsecă la regăsirea purităţii şi armoniei originare a sufletului. Angajându-se în direcţia unei poezii autoscopice, mizând pe o euforie în tonalitate luminoasă, plonjând în abisul sinelui, vehiculând nelinişti metafizice capitale, cartea Mariei Cernegura se constituie într-o pledoarie convingătoare pentru trăirea întru iubire a clipei celei repezi trecătoare.
Obsedantă şi recurentă este simbologia păsării (vezi şi titlul volumului!), pasărea semnificând iubirea şi puritatea. Aceeaşi frecvenţă o are albul, culoare revelaţiei, a stării de graţie, a transfigurării („nu vezi cum albul câştigă, în cămaşa asta albă, un cal alb, înspumat, sonerie de argint, lacul plin de stele, nămeţi înalţi de omăt, pulberi de zăpadă), zăpada întregind simbolul purităţii originare, al prospeţimii şi al frăgezimii.






Mihai Meticaru    6/29/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian