Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Jurnalul lui Titi Carada

Motto:
„Pentru țară, cu oricine,
oricând, împotriva oricui.”
Eugeniu Carada

CARTEA ÎNTÂI
I. Nepotul balcanitului

În urmă cu vreo patruzeci de ani eram la Craiova, într-o vară sudică, fierbinte rău, secetoasă, eram la Craiova ca și cum m-aș fi întors acasă la mine. Pe Calea Brestei umblam seara și simțeam răsuflarea Dăsnățuiului meu natal, la cincizeci de kilometri îl simțeam, vorba marelui nostru Mihai, cântecul lui Mihai c-un cuțit în dinți/ Bănișor de Mehedinți.
În orașul acela toropit, amestecat până la disperare, case vechi de mari negustori de grâu, palate aproape, de boieri de viță veche, Glogoveni, Romanești, Brâncoveni, Buzești, blocuri socialiste noi, cu fațade cojite deja, cu balcoane lungi împodobite de rufe la uscat, cartierele negre și iuți, Sineasca, Brazda, centrul cel rococo, Calea Unirii, Palatul administrativ, Palatul Mihail, Universitatea nouă și peste toate restaurantul Minerva cel boieresc unde veneau atunci mărimile Craiovei, intelectualii ei de faimă, doctorii, inginerii mari de la Electroputere și de la celelalte fabrici moderne, de la Oltcit, de la Utilaj Greu, profesorii de prima linie de la Colegiu și de la Buzești, în frunte cu Maciste, dar și poeții, gazetarii lui Iliuță Purcaru, profesorii de la Universitate, dom' Peru, adică Alexandru Piru, craidon elegant, înconjurat de june poete, prozatoare și fani, Minerva, locul unde merita să stai la un pahar cu vin de Segarcea, să asculți muzică oltenească veche, să te întâlnești cu prietenul tău din tinerețe, Tudor Gheorghe, spiritul neliniștit al Valahiei Mici.
Și dacă te duceai acolo cu un Cicerone ciudat, un om care aparținea mai multor lumi – lumea țărănească, lumea activiștilor vechi de partid, lumea unui fel de dizidenți de suflet, nu de strânsură cum au fost mulți în țara asta, adică, prieteni, dacă mergeai la Minerva cu nea Gheorghe Dindere, fost prim-secretar la raionul Gura Jiului, fost întemeietor al minunii de la Dăbuleni, pepeni, fructe de vară și vin românesc, omul pe care Mc Namarra, fost ministru al Apărării al SUA, convertit în boss al Băncii Mondiale, l-a întâlnit și a scris în cartea de aur a Dăbulenilor: „Am văzut aici cum o Sahară se transformă în Californie”.
Cu nea Gheorghe, „țăranul-șef al Olteniei”, cum îl numea Iliuță Purcaru, cu omul pe care l-am ascultat și l-am iubit ca pe un frate mai mare, deși ne cunoscusem târziu, când el era secretar cu Agricultura al județului Dolj, iar eu gazetar tânăr care nu știa despre Dolj decât că este pământul de unde i-a răsărit norocul, iubirea vieții lui, femeia de la Siliștea-Crucii care i-a luminat toată viața.
M-a dus într-o zi nea Gheorghe Dindere într-un părculeț de lângă sediul lui, la o statuie, un bust mic și tocit de vreme, m-a pus să citesc textul scris pe acel monument parcă ascuns de lume. Scria așa: Pentru țară, cu oricine, oricând, împotriva oricui. Și o semnătură, Eugeniu Carada. Monumentul rezistase acolo, oameni ca Dindere îl păziseră de distrugere. Pentru că Eugeniu Carada fusese un oltean luminat, un mare economist liberal, grec de origine, armân de origine, dar român de credință, fost guvernator al Băncii Naționale, fost mare liberal, permanent patriot și luptător pentru o cauză vândută de atâția, în toate timpurile.
Am vorbit mult cu nea Gheorghe despre această deviză. Era oare morală, era oare de acceptat? Cum adică, „pentru patrie, cu oricine”?
Să fi fost ăsta datul cel mare al istoriei noastre? Cu oricine, și cu tâlharii, și cu dușmanii eterni, și cu aceia care ne loviseră de multe ori?
Să ajungem noi, în goana nebună a istoriei, să ne înfrățim cu turcii care ne-au pustiit satele, ne-au dus fetele dalbe în haremuri, ne-au furat copiii și i-au făcut ieniceri, ne-au batjocorit bisericile punând peste crucea din vârf o semilună? Să ne înfrățim cu băieții blonzi din Răsărit, cei care au căsăpit Basarabia și Bucovina, cei care ne-au târât elita ofițerească în Siberia, cei care au venit să ne elibereze și ne-au eliberat de grâu, de vin, de petrol, de tezaurul de la Pietroasa, de intelectualii interbelici, străluciții, în locul cărora ne-au învățat ei. Alelei, Pantiușa, alelei, Ana Pauker, Aleutu Răutu, Alețki Tisminețki, ați pus niște măciuci autohtone, ungurești ori românești, să ne spargă toate oalele cu flori de pe polițele României?
Cu aceia care ne-au belit mai rău ca turcii, ne-au luat de vreo trei ori așa-zisa „datorie de război”, după care au încercat să ne învețe limba rusă cântând?
Și cu mai cine, domnule Eugeniu Carada? Cu unii mai mici și mai întâmplători, cu tătarii care-și făceau piața în câmpiile Moldovei, că, de, erau megieșii Hoardei de Aur, cu ungurii care se gândeau numai la Transilvania, indiferent de ce li se flutura, cu alții, cu toți cei ce râvniseră la țara asta rotundă ca o mămăligă de aur păzită de Munții Carpați și sărată de Marea Neagră?
S-ar putea să aveți dreptate, domnule mare liberal și mare român, grec amestecat cu aromâni și cu olteni nebuni, s-ar putea să nu existe dușmani eterni, ci numai interese eterne. Și ca să trăiești aici, pe crucea imperiilor care nu au iubit niciodată nimic altceva decât puterea proprie și îngâmfarea unei superiorități absolute, nu și-au iubit nici rudele mai sărace, nici propria istorie, nici măcar rădăcinile foarte vechi care erau aici în Carpatia, deci, ca să trăiești aici trebuie să ai în cartea ta de înțelepciune un proverb amar și ticălos: „Fă-te frate cu dracul, până treci puntea!”
Multe ape au fost în istoria noastră, foarte multe punți de trecut. Mă uit în cartea de istorie și mă ia cu fiori. Muntenii aliați cu turcii împotriva moldovenilor. Călăreții lui Șerban Cantacuzino aliați cu turcii, asediind Viena creștină. Cantemir cel înțelept aliat cu Petru cel Mare împotriva turcilor. Bubuie caleașca istoriei pe drumurile valahe, ne aliem cu grecii lui Ipsilanti pentru cauza Eteriei lor și ei ne vând, tăindu-l pe marele mucenic al Olteniei mele, Tudor din Vladimiri. Apoi, îi iubim pe ruși, îi gonim pe turci, vin nemții, facem România Mare, vin iar nemții, ne luptăm cu sovieticii, facem cu ei un pact ticălos (pentru noi, cei care suntem singurii plătitori), stăm sub ocupație, ne eliberăm, ridicăm capul, iar ne vând toți, rămânem singuri și dulăii se bat pe noi ca pe-o bucată de carne proaspătă.
Pentru țară, cu oricine, oricând, împotriva oricui! Da, domnule Eugeniu Carada, acolo, în parcul din Craiova unde m-a dus nea Gheorghe Dindere, am găsit cheia istoriei românești. Nu e oportunism, nu e disprețul evropenilor care decretau că „România e o curvă!”, este o artă a supraviețuirii. Atunci când ești singur și bogat, jinduit de toți. Pentru că ai câmpii de grâu, pentru că ai munți de aur și de alte metale rare, pentru că ai mare strategică, pentru că ai Dunăre care este brâul Europei, pentru că ai o populație de peste douăzeci de milioane și ești înconjurată de regiuni în care românii au trăit și trăiesc în conștiința lor – și în Serbia, și în Bulgaria, și în Ungaria, și în Polonia, și în Ucraina și în Rusia.
Nea Gheorghe Dindere a făcut pentru mine acest drum la un monument esențial al neamului meu.
Pe urmă, după ce a considerat că sunt pregătit pentru următorul pas, m-a dus în marginea Craiovei, în Luncă, la casa lui Titi Carada, nepotul marelui om care trăise un timp la Craiova.
Era o casă ciudată, un soi de culă oltenească, rotundă, înaltă, pe o scară de lemn vopsit proaspăt urcai la primul cat, acolo era o sală mare, rotundă, cu pereții îmbrăcați în rafturi de lemn încărcate de cărți, la mijloc, o masă mare, tot rotundă și niște scaune mici, niște taburete pe care puteai să stai doar drept, nu să te tolănești, nu să te dai odihnei. Mai sus erau câteva camere de dormit, cu paturi înguste, cu două băi austere, jos era bucătăria, aragazul cu butelie, oale de aramă, farfurii mari, albe, ca într-o trapeză de mânăstire.
Stăpânul casei, Titi Carada, nepotul guvernatorului, avea o față de pandur mehedințean, era îmbrăcat cu o cămașă albă de pânză, cu niște pantaloni negri strânși pe picior, era tot timpul ras proaspăt, avea mustață mare, neagră, părul tăiat scurt, parcă retezat cu briciul, ochii lui m-au fascinat întotdeauna, erau negri, alunați, cu un fel de neastâmpăr și de spaimă de tot ce vede. Mâini lungi, cu palme mari, ca de tăietor de lemne, mai înalt decât oltenii obișnuiți.
Titi Carada mi-a întins mâna și mi-a spus: „Carada mă cheamă, dragule. E un nume destul de vechi, nu cred că ai auzit dumneata de el, ești prea tânăr. Dar dacă te aduce nenea Gheorghe, fii binevenit în casa mea!”
Mi-a strâns mâna într-un fel anume, de am simțit că-mi dă o acoladă de cavaler. Era singur la masa rotundă din marea sală rotundă, în dreptul geamului ajungea un nuc uriaș, prin geamul deschis intra un abur de vânt dinspre Jiu, un abur cu miros amar de coajă verde de nuc, dintr-odată m-am simțit acolo ca pe lumea ailaltă pe care n-o cunoscusem. Nea Gheorghe m-a așezat pe un scaun înalt din lemn de brad, vopsit auriu, domnul Titi Carada a strigat unei fetișcane care se învârtea pe la parter să ne aducă niște cafea cu apă rece. Așa am intrat eu în cenaclul jienilor. Așa îi zicea Carada, mi-a explicat că jienii l-au însoțit pe Tudorin la victorie și la moarte. Am stat până seara târziu la cula lui Carada din Lunca Jiului. Au venit pe rând toți, niște oameni ciudați pe care nu-i mai văzusem în zgomotul Craiovei. Armeanul Aram Sastisian, înalt, ușor cocoșat ca și nasul lui lung, cu niște ochi catifelați și cu o expresie de cărturar, poreclit Cafegiul pentru că asta și fusese, patron al celor două mari cafenele din centru, de pe Calea Unirii, omul care atunci când dădea drumul la râșnițele uriașe de aramă, umplea Craiova de aroma cafelelor orientale și-i făcea pe toți călătorii prin oraș să adulmece în extaz și să facă un rând până-n stradă ca să prindă loc la mesele rotunde ale localurilor lui Aram.
Un bărbat mai tânăr, îmbrăcat cu o eleganță ușor boemă, frumos, dar întunecat la chip, țigănos adică, pe nume Nelu Panțu. M-a privit cu oarecare curiozitate și mi-a explicat cine este, după ce nea Gheorghe a zis că sunt prietenul lui bun, ziarist și scriitor de la București, dar oltean de pământ.
„Domnule oltean de pământ, eu sunt Nelu Panțu, căpitan de Securitate”. Și a adăugat cu un zâmbet cinic: „Pe mine nu mă poți iubi/ Je suis l'enfant de M.A.I.! Nu te speria, pentru că n-o să-ți pun întrebarea pe care cred c-o știi din copilărie: Cine bate noaptea la fereastra ta?/ E Securitatea, nu te speria!”
Toți ceilalți râdeau, eu mă cam blocasem, dar nea Gheorghe a intervenit energic, în stilul lui: „Lasă, mă, Nelule, băiatul, nu mi-l speria, să știi, Dane, că ăsta e un băiat tare bun, un copil crescut de mine, el ne apără de tâmpiții din meseria lui, de cei care fac repede dosare și plimbă Volgi negre prin oraș. El ne-a făcut la toți dosare că suntem cam nebuni și inofensivi, că facem un cenaclu de povești, am căzut în timpurile vechi, că prezentul ne e drag, dar nu prea putem să-l înțelegem. Nelu, prietenul meu, e securistul cel bun, copil de oameni ca lumea de la mine din Braniștea, gospodari și chiaburi, el a făcut o facultate și a trebuit să-și renege părinții. Dar îi iubește ca pe lumina ochilor!”
A venit la cenaclu Vică Sentiment, profesor de franceză la unul din marile licee oltene, Vică Ionescu îl chema, dar elevii lui folosiseră o expresie care-i plăcea magistrului: „Vous n'avez pas des sentiments!” și-l porecliseră Vică Sentiment. Era mijlociu de statură, cu părul lung și revărsat peste gulerul cămășii albe de mușchetar, avea burtică respectabilă, pantaloni negri de tergal și niște ochelari rotunzi ca niște ochi de bufniță.
Altfel, volubil și deștept, pătimaș de loc de la Bistreț, marele Vică Sentiment.
Cu el venise alt profesor, Mitu Sârbulescu, profesor de educație fizică, antrenor, și mie îmi fusese antrenor la marea echipă de volei a Liceului Traian din Turnu-Severin, pe urmă plecase la Craiova, după o poveste de amor fulgerător cu nevasta directorului adjunct Papa Gelu, Papagalul, cum îi ziceam noi.
Mitu era atletic, fusese mare jucător de volei în facultate, dar își rupsese un picior în tentativa de a face un plonjon spectaculos pentru fetele de la Filologie care îl ovaționau în extaz. Citea literatură, iubea cât putea, îi înțelegea până la fumat și un pahar de vin pe toți liceenii nebuni. Mitu Sârbulescu, n-a trebuit să mi-l prezinte nimeni, i-am zis: „Trăiți, Meștere!”, s-a uitat la mine și mi-a spus: „Băi, țărane (așa-mi zicea mie că eram de la Dăsnățuia, de lângă Vânju-Mare), am citit despre tine, știam că ai stofă, ai grijă să n-o șifonezi!”
Pe urmă s-a făcut seară luminoasă, au intrat două femei frumoase, mai târzii de fel, dar elegante de parcă ar fi participat la Miss Craiova în Parcul Romanescu.
Rina Marina, nepoata lui Barbu Drugă, marele moșier oltean care avusese fabrică de pâine și de biscuiți ultramodernă în Craiova, vreo zece mori pe toată întinderea câmpiei, moșii cu mări de grâu în Dolj și în Mehedinți. Îmi povestea bunica mea, Constandina, că atunci când venea Barbu Drugă să-și plătească arendașii, umbla cu o trăsură cu patru cai negri, cu patru arnăuți călări în spate, lângă el, în trăsură, avea sac de galbeni, ajungea la Dăsnățuia, să zicem, venea logofătul lui Barbu cu dosarul, boierul întreba: „Cum a lucrat arendașul?” Ăla îi citea din ceaslov, „bine”, zicea atunci moșierul, băga mâna în sac, scotea galbenii, îi arunca în poalele arendașului și încheia: „Să nu-i asuprești pe oameni, că ei ne dau pâinea și fericirea!”
Sigur, asta e o poveste a bunicii mele. Rina-Marina era o altă poveste. O femeie frumoasă, cu păr lung, cu umeri rotunzi și cu o talie încă subțire, cu niște picioare de căprioară din pădurea Radovanului.
Nea Gheorghe mi-a spus și povestea ei. Barbu Drugă n-a fost trimis la închisoare de puterea nouă democrat-populară și bolșevică pe deasupra, pentru că el, în înțelepciunea lui, cotizase și la legionari și la țărăniști și la comuniști.
L-au lăsat liber, a fost inginer-șef la Fabrica de pâine și biscuiți „Partizanul roșu”, fosta lui fabrică, el fiind inginer de profesie, știind toate mașinile și cunoscându-i pe toți oamenii! I s-a lăsat un apartament într-una din casele lui și au așteptat să moară de bătrânețe pentru că mulți dintre demnitarii lumii de azi trăiseră, își crescuseră copiii, din banii lui Barbu Drugă.
Ei, dar povestea Rinei-Marina, nepoata frumoasă, a fost cu totul altfel.
Avea șaisprezece ani în timpul revoltei legionare din București. Venise la tatăl ei, bancherul Iorgu Drugă, pentru o săptămână. Au intrat agenții Siguranței în casa lui Iorgu, bănuit de finanțare a legionarilor, i-au arestat pe toți, au dus-o la interogatoriu și pe liceana Rina Marina. La comisarul Ilie Meganu, i s-au aprins ochii comisarului când a văzut-o pe fată, erau vremuri de excepție, nimeni nu mai ținea seama de reguli. I-a pus pe agenți să i-o aducă în biroul lui, a lovit-o sălbatic, a violat-o, dimineața a găsit-o însângerată și disperată într-o celulă. Când au adus-o în fața comisarului, ăsta a urlat: „De ce nu mi-ai spus, fă, că ești virgină? Vezi, nu spuneți nimic și pe urmă vă plângeți! Pleacă dracului de aici!”
Rina Marina s-a întors la Craiova, și-a continuat viața, a trecut războiul, vremurile noi au prins-o tot în București, intrase într-o celulă comunistă pentru că, nu-i așa, viața îi fusese stricată de vechiul regim, a fost de față când un detașament de muncitori de la Malaxa și soldați revoluționari l-au prins pe comisarul Ilie Meganu. Ea a fost martorul acuzării, l-a scuipat pe bărbatul porc și sălbatic, dar, în fond, primul bărbat din viața ei. Pe Meganu l-au împușcat în stradă pentru că, vezi, Doamne, s-a opus la arestare.
Pe urmă a început viața fericită a Rinei Marina. A venit la Craiova, tovarășii din comitetul regional au cooptat-o în comisia de femei, Milu Zavastere, secretarul cu probleme speciale, a chemat-o în biroul lui, a lovit-o cu sete și a violat-o strigând la ea ca și comisarul lui Antonescu: „Ce, fă, credeai că noi uităm că ești neam de exploatatori? Nu uităm, fă, dacă spui ceva, te distrug!”
Dar a spus Rina Marina. Unui bărbat pe care chiar l-a iubit, un bărbat care a răzbunat-o și după asta a luat-o de soție. Au avut și doi copii, ei sunt acum studenți la Filologie, soțul ei, ajuns secretar cu organizatoricul la județeana de partid, fiind împușcat la o partidă de vânătoare în care, se pare, au fost și vânători profesioniști.
Deci, membră a cenaclului jienilor, doamna Rina Marina. Frumoasă și acum, dar îmbrăcată în tristețea ei și oarecum resemnată. I-a spus după câteva luni de când venise prima dată la casa Carada: „Ziaristule, tu o să povestești toate astea pe care le-ai auzit, într-o zi. Să povestești atunci și de mine, să spui că ai cunoscut o femeie ca România: violată și de legionari și de bolșevici, de neam subțire, plină de idealuri, dar călcată în picioare de istorie!”
N-am uitat niciodată vorbele ei.
A doua femeie care intrase odată cu ea în încăpere era tot o apariție deosebită, subțire, cu păr lung și blond, îmbrăcată în roșu, cu o față ovală de madonă florentină, cu mâini subțiri și rasate, cu mulți ani mai tânără decât Rina Marina, dar cu aceeași disperare în ochi ca și însoțitoarea ei.
Mi-a prezentat-o domnul Carada: „Ele rimează, dragul meu, pe ea o cheamă Sia Maria, e fata unei femei celebre la noi, în Valahia Mică, una, Dina Pocherina, un fel de Ana Ipătescu teleportată în prezentul socialist. Mama ei a făcut cam toate revoluțiile pe aici în această primă jumătate de veac. A purtat cămașă verde și centură cu pistol, a schimbat-o după '44 cu o cămașă roșie, dar a păstrat centura cu pistol și s-a urcat pe primele mașini Molotov cu care au venit la Craiova eliberatorii sovietici. A lucrat la regiunea Oltenia, a fost iubita unui polcovnic rus, comisarul Craiovei, Sașa Gusev, un troglodit simpatic și dedat la băuturile locului, la țuica de prune și la vinul de Segarcea, apoi, când ăsta a plecat să cucerească Berlinul, a trecut în brațele lui Telu Fota, lider local al tineretului, s-a și căsătorit cu el, nu în biserică, în sala sobră a Sfatului popular, i-a făcut și un copil, o fată, pe Sia Maria, minunea asta de femeie care nu părea născută într-o familie de strânsură proletară, ci răsărită din cine știe ce stirpe brâncoveană.
Sia Maria intrase la Facultatea de Horticultură la Craiova. Îi plăceau, însă, nu trandafirii sofisticați, ci florile de câmp, de, neam de țărani, că mama ei era și ea de prin părțile Dăsnățuiei ca mine, se iubise cu un ofițer din garnizoana olteană, un frumușel, căpitan de fel, căruia i se zicea Luigi, fugise cu el în anul al doilea de facultate, ajunsese la Cluj, unde fusese mutat disciplinar căpitanul, acolo dăduse examen de admitere la Filologie, reușise iar, că era deșteaptă și citită, veniseră după ea păcatele, mama ei, Dina Pocherina (ŕ propos, să vă spun și de ce-i zicea Pocherina, că atunci când era tânără, cu sânge verde și credință verde, Mielu Mihail, nepot de boier și legionar de vază în Oltenia, o lua cu el la partide nebune de pocher în sala de jocuri din spatele hotelului Minerva), Dina, mama, Maxima moralia, cum ar zice un filosof din veacul următor, a găsit-o la Cluj, cu Miliția, cu Securitatea, cu toți cei care căutau și găseau.
Și când i-a pus în față acte potrivit cărora căpitanul Luigi, amantul latin și soțul fierbinte, avea, de mulți ani, o altă nevastă cu doi copii, tocmai în Dobrogea, că era bigam cu acte în regulă și-l pândea pușcăria, Sia Maria a cedat definitiv. L-a părăsit pe Luigi și s-a mutat la București cu facultatea și cu viața.
Acolo a trecut prin multe alte experiențe, s-au dat la ea multe asalturi nebune, v-am spus, era un fel de floare de câmp, aparent firavă, dar cu ochi de șarpe tropical, otrăvitor, nu trebuia s-o privești, dacă o făceai ca bărbat era riscul tău, toate astea mi le-a spus, cred că știați, fostul meu antrenor de volei, Mitu Sârbulescu, unul din bărbații loviți în inimă de Sia Maria.
După facultate, ea a venit înapoi în Mica Valahie, profesoară de română la o școală din Brazdă, apoi vedetă la televiziunea locală, apoi, sastisită de toți și de toate, lumină în cenaclul jienilor din Lunca Jiului.
A venit la întâlnirea din casa Carada, târziu, și profesorul universitar Stelu Târnă, marele viticultor din Sud, a adus în mașina lui două lăzi cu vin roșu-auriu, un soi nou, inventat de el, vorba lui Marin Preda, „animalul ăsta nu există”, un vin din care am băut toți cei de față de parcă am fi făcut un jurământ de înțelegere și de iubire, de îndurare mai ales, într-o vreme când nu prea era loc de îndurare.
Mi-a mai spus nea Gheorghe că la întâlnirile astea mai venea din când în când și un mare demnitar de la București, Paul Ștefănescu, plecat tot din Sudul nostru, dinspre Cioroiași, dinspre Băilești și ajuns la mari funcții în acea vreme, pentru că era inteligent și harnic, pentru că avea un fel de nebunie a prieteniei cu toți cei care credeau în destinul acestei țări. Pe el l-am cunoscut altă dată.
În acea primă seară, de inițiere pentru mine, de uluire că pot exista pe acest pământ locuri în care să comunici atât de direct, atât de sincer cu mai mulți oameni deosebiți, am simțit ce înseamnă să participi la o ședință de spiritism sublim, la o împărtășire cu vrajă.

II. Rădăcina lumii noastre

Titi Carada avea, într-un sertar al bibliotecii sale rotunde, o carte de format mare, îmbrăcată în piele de vițel, roasă pe la colțuri. A scos-o și a pus-o în mijlocul mesei. S-a făcut liniște, toți s-au lipit de scaunele lor, și-au tras paharele pe marginea mesei. În mijloc era numai Cartea. Ce-i asta?, am întrebat în șoaptă, eu eram un novice, nu știam toate regulile. Nea Gheorghe m-a lămurit imediat: E jurnalul lui Titi Carada, de fapt, al întregului neam Carada, l-a început bătrânul lor, grecul armânesc venit prin părțile Craiovei cu o cărvană de sare și oprit aici în Lunca Jiului, ajuns bimbașă de arnăuți, bărbat în putere în timpul revoluției lui Tudor, mersese cu Iordache Olimpiotul, că, de, se ținea de eterist, deși muma lui era olteancă frumoasă de la Carpen. La început, luptase cu pandurii, la urmă, l-au omorât pe domn și a fost de față când un eterist i-a deschis burta cu un iatagan și i-a tras mațele afară pe o sucală folosită de muieri la strângerea ghemelor. N-a uitat niciodată scena asta Eapminonda Carada, omul care, spre bătrânețe, s-a înfrățit de sânge cu Duncea, pandurul care copilărise cu Tudor și a înțeles că domnul Vladimirescu n-a trădat pe nimeni, el a luptat doar pentru țara lui, cu oricine, oricând, împotriva oricui. Astea sunt scrise în Jurnal, l-am văzut după prima întâlnire, m-a lăsat domnul Titi să-l citesc pe îndelete, să-mi fac însemnări, mi-a spus cu zâmbetul lui subțire: „Ziaristule, nu știu dacă ai mai ținut ori vei mai ține vreodată în mână pasărea istoriei. Acum ai șansa asta, să n-o uiți, să n-o pierzi!”
Titi Carada a deschis, în seara aceea de vineri, cartea îmbrăcată în piele, ne-a citit câteva pagini din ea, povești ne citea, Nelu Panțu avea dreptate în plăsmuirea lui de dosar, cel care ne-a apărat pe toți sub semnul nebuniei, avea dreptate în parte, cum că la cenaclul jienilor se spuneau închipuiri, basme cu înțelesul ascuns în niște cuvinte pe care doar ei, jienii, nebunii, le puteau înțelege.
În seara aceea, domnul Titi ne-a citit despre Regele-Cal, despre un prinț înțelept, citit, cult, vizionar, cu scârbă de politichia balcanică, dar cu moravuri nebune, bezmetic după femei, bolnav de boala iubirii neostoite de nimic. Singurul prinț deștept dintr-o linie destul de cazonă, de lipsită de imaginație și de înțelegere a demenței balcanice a acestui neam care a dansat tot timpul între lumina Bizanțului amurgit și întunericul otoman, zgomotos, analfabet și impur.
Regele-Cal voia să facă din țara asta un colț de Europă modernă, comparabil cu tot ce se întâmpla în lumea bună a Occidentului. El a fost un fel de Kemal Ataturk, cu bătaie scurtă, pentru că a trecut repede prin domnie, l-au învins nebunia lui bărbătească, muierile corcite și pătimașe din această insulă levantină, priponită între slavi și mai răi și mai buni.
Regele-Cal voise să construiască un canal prin care să ducă Bucureștiul spre Dunăre, voise să ridice o capitală modernă în locul orașului turcit și întortocheat de la apa Dâmboviței, voise a-i educa pe copii ca pe niște luptători pentru țară, „străjerii”, Doamne, ce utopie pentru ritmul nostru mioritic!
Bătrânului liberal Eugeniu Carada îi plăcuse mult Regele-Cal. Îi plăcuseră nebunia lui, curajul nesăbuit și disprețul pentru lașitățile balcanice ale ipocriților, ale ipochimenilor care înotau într-o baltă de imoralitate, peste care trecuse veacul boierilor care se culcau cu toate țigăncile de pe moșie, ale bonjuriștilor care aduceau de la Paris moravuri pidosnice și teoria adulterelor fără perdea, venise acum vremea unui cod moral înțepenit, regelui i se pusese contoar la așternut, înțelepții nației nu admiteau nicio abatere, vax albina, cei care târau după ei trena desfrânării perorau despre familie și cinste.
Domnul Titi ne-a citit din partea de jurnal a bunicului Eugeniu toată această aventură scurtă în istorie a Regelui-Cal.
Gonit din țară de niște foști luptători pentru Ardealul românesc, deveniți un fel de icoane înțepenite în principii, de niște liberali care pierduseră, corupți de putere și de inerția balcanică, îndrăzneala de a schimba și de a construi ceva nou.
Regele-Cal și-a luat femeia care l-a încălecat, că, de, asta însemna să fii Rege-Cal, a plecat să trăiască departe, au venit, în locul lăsat liber și cald, lupii verzi ai răzbunării, legionarii tineri și de prea multe ori fără minte, și-au ucis idolii, și-au aruncat peste bord intelectualii torențiali, pe urmă au fost puși la zid de acela care crezuse în ei, mareșalul ciudat și naționalist până-n prăsele, omul care făcea legătura de conștiință, dincolo de un regișor fără carismă, cu Regele-Cal.
Aici s-a terminat ședința de cenaclu a jienilor. Prima la care fusesem de față, prima în care auzisem, cu urechile mele, o istorie altfel, o istorie, așa cum mi-am dat seama mai târziu, adevărată și fără niciun fel de boia. Adică, fără niciun fel de vopsea falsă, pentru că boiangiii erau cei care țineau la ei iluziile și otrăvurile de falsificat lumea. Până acum, când eu sunt bătrân și privesc în urmă cu mânie, Boia înseamnă același lucru.
Am plecat târziu de la cula lui Titi Carada, m-am întors acasă la nea Gheorghe, n-am dormit, știam că am pătruns în altă lume și că lumea asta nu mă va lăsa niciodată s-o uit, s-o pierd, s-o părăsesc.
Am venit, la fiecare două luni, la Craiova, am mers cu nea Gheorghe la casa din Lunca Jiului, am fost de față, am ascultat, după vreo jumătate de an am avut dreptul să vorbesc și eu, să povestesc, să mărturisesc.
Am înțeles că fiecare membru al cenaclului jienilor trebuia să spună o poveste adevărată, din viața lui și a acestui colț de lume, ceilalți hotărau dacă povestea e demnă să fie așezată în jurnalul îmbrăcat în piele de vițel și păzit de Titi Carada, nebunul-șef, cum îl numea Nelu Panțu, securistul nostru.

CARTEA A DOUA
Să ții în mână pasărea istoriei

Ai vorbit vreodată cu bătrânii din neamul tău, cu aceia de dincolo de streașina vieții tale, din urmă, din vechimea dulce a unor amintiri aduse de mama, de bunica mea vrăjită, de poveștile ei de multe ori ciudate?
Vezi, băiatule, vezi unul din rosturile înțelepților nebuni care se întâlneau în cula lui Carada. Acolo se vorbea cu unii care au trecut demult prin lume, acolo, tu, cel născut într-un timp bolnav, când, vorba cântecului sovietard, se sfărmau cătușe/ și se făceau împărății cenușă.
Am înțeles mai bine și am povestit despre el, despre unchiul bunicului meu Nicu Popescu, popa Spiritistu' de la Balta, copilul inteligent până la țicneală, cel care fusese coleg la Iași cu Nicolae Iorga, învățase la Paris cu o bursă a Academiei Române, venise înapoi în Mehedinți, se făcuse popă, lăsând în urmă matematica și istoria, că el asta știa ca lumea, ce amestec mortal! Doamne, se făcuse preot la Prejna, lângă Balta, veneau la el țăranii pentru sfaturi, pentru leacuri de plante, pentru descântece, era șamanul din Munții Mehedinților, ținea slujbe, dar noaptea avea un ritual al lui acasă, în camera din pod, vorbea cu morții, cum povestesc bătrânii satului, îi chema blând cu niște cuvinte anume, nu voia de la ei decât să-și povestească viața și moartea, s-o înțeleagă bine și el, studentul strălucit de la Sorbona.
Dimineața transcria într-un caiet uriaș, cu file galbene și aspre, tot ce auzise, pregătea, orgoliu nebun pentru el, popa Popescu Spiritistu' din Prejna, Cartea vieților și a morților.
Un capitol al cărții se chema Trădarea la români, era, de fapt, motorul cărții și al istoriei acestui colț de lume. Îi povestiseră popii musafirii lui de noapte despre trădarea lui Tudorin, despre venirea colonelului-rege, singurul rege românesc, Cuza întâiul, despre trădările boierilor români care pătaseră cu sânge toate stemele principatelor, care aduseseră voievod străin ca să facă voia Europei, un ofițeraș sărac și cu educație eminamente prusacă, un om cinstit în fond, dar supus condiției care îi pusese pe frunte coroana.
Boiari dumneavoastră, spunea în nopțile lui de nesomn, popa Spiritistu', de ce l-ați gonit pe baciul moldovan care venise în București, purtând, pe mâna lui cu mânușă de ofițer adevărat, pasărea istoriei?
De ce, pentru că era hotărât să aducă legi noi, să măsoare cu sabia nevolnicia balcanică, să-i facă pe boiari și pe călugări oameni ca noi, cei muncitori și cei luptători? Au, așa cum ați spus voi, că era dedat plăcerilor trupești, că iubea o muiere frumoasă și sârboaică pe deasupra, ei, și, domnilor boiari care aveați fiecare în iatac țigănci tinere și supuse, amante în târg și mai umblați și pe la Paris și pe la Viana, prin stabilimente de pierzanie?
Mai adusese la masa lui unchiu' popa, adică Spiritistu', cum vă spusei că-l identificau prejnenii și băltenii, pe prințul Obrenovici, să povestească el, cu gura lui de mort, cum își adusese tezaurul în Munții Godeanului și cum îl îngropase cu blestem mare, după care îi ucisese pe cei zece soldați care făcuseră așternutul comorii. A aflat tot atunci popa Popescu despre altă comoară sârbească adăpostită la Tismana, despre drumul de credinți și de sânge care lega Serbia de Oltenia de Nord ca o centură de aur, ca un blestem comun ori ca un legământ între frați de cruce ortodoxă.
Nu l-a chemat părintele pe prințul sârb ca să-i afle drumul comorii și să-l prade el, niciodată n-a încercat să ajungă în muntele sfânt Godeanu, nici în plaiul Tismanei. El, nevrednicul, voia doar să înțeleagă mai bine de ce lângă pandurii mehedințeni ai lui Tudorin au murit sârbii veniți de dincolo de Dunăre, și chiar cazacii dăruiți de țar, porucicului Vladimirescu, bărboșii, primitivii care s-au bătut pe dealurile Băii de Aramă cu ienicerii pașei de la Ada-Kaleh.
Unde e cartea unchiului popa Spiritistu', unde e cercetarea lui asupra vieții și a morții în Oltenia de Nord? S-a pierdut, după ce episcopul Vâlcii l-a caterisit pe preotul școlit la Sorbona, pentru că nu respecta canoanele, folosea vrăji păgâne, era altfel decât popii cuminți care slujeau fără vreo scânteie prin satele Olteniei de sub munte.
Dar a ajuns până la mine, nepotul nepotului lui de lângă apa Solovârvului, povestea cunoscută tot de un preot din Prejna, ai cărui bătrâni nu fuseseră niciodată de părere că popa Spiritistu' ar fi fost un eretic. Pentru că el făcea numai bine oamenilor din satele muntene, el pregătea leacuri de ierburi și de ape curate, el știa descântece rare, el continua, în lumina credinței lui vechi, misia vracilor daci ascunși în buza muntelui, închinători la soare și la vântul lupilor liberi.
Am povestit în distinsa adunare din cula ascunsă în Lunca Jiului această întâmplare de istorie despre care avusesem știre din neam. Și am dus-o mai departe, cu puterile mele am încercat să deslușesc de ce în anii fioroși '50, noi, oltenii din sud-vestul românesc ajunsesem să-i urâm pe sârbi, pe jugoslavi, cum li se spunea atunci, să desenăm pe stânca de la Porțile de Fier un călău fioros cu chipul lui Iosip Broz Tito, care tăia cu un satâr România mioritică.

CARTEA A TREIA
Iubire pe o margine a lumii

Era tot o vară târzie când ne adunaserăm la cula lui Titi Carada. Era sfârșit de august, trecuse Sfântă Măria, urlau greierii în viile din jurul luncii, se pregătea un atac de grauri asupra primelor boabe de ceasla, de algerie, de gamă, mirosea aerul a ierburi ucise și a fructe care încep să fiarbă în butoaie, era o vreme de risipire în amintire.
Cam atunci s-a adunat cenaclul jienilor din marginea Craiovei, nu bănuiam că, de data asta, o să avem parte numai de o poveste nebună de dragoste.
A fost rândul profesorului Vică Sentiment să se dezlege de taina lui, să ne-o pună nouă în față, pe masa rotundă din cula domnului Carada.
Eram mai tânăr, frații mei, eram, cum zicea unul dintre poeții pe care-i iubesc, don Cezar Ivănescu, „tânăr și la trup curat”, am intrat în clasă în septembrie, era o clasă mai mare, a zecea, am făcut prima oră cu stilul meu agresiv și ironic, ca să nu creadă cei din bănci că mi-e teamă de ei. Le-am recitat Verlaine, le-am vorbit despre absint, licoarea pierderii pentru damnații lui Baudelaire, despre cârciumile înserate pariziene, nu știau pe ce lume sunt, nu auziseră de fabuloșii ăștia, nu auziseră de Villon, vagabondul genial, erau siderați, îi simțeam în palma mea ca pe niște păsări captive. Dar eu însumi aveam o neliniște în mine, era ceva care mă tulbura și nu înțelegeam de unde vine, am privit atent în clasă și am văzut-o pe ea, pe fata din banca a doua, doi ochi mari și triști, de căprioară speriată, părul lung și dezordonat, am reacționat cum nu obișnuiam, am zis: „Domnișoară, ridică-te, te rog, spune-mi dacă-ți place limba franceză, dacă te plictisești ori nu în ora mea”. S-a ridicat, s-a înroșit toată, parcă era gata să izbucnească în plâns și a îngăimat: „Dom' profesor, eu m-am înscris la o clasă umană, nu reală, pentru limba franceză, mama mea s-a numit Emilie Lanoix, s-a căsătorit cu un român și eu am trăit aici, la Craiova, în umbra limbii franceze și-a literaturii care-mi amintește de mama”.
A spus asta dintr-o răsuflare, pe urmă s-a așezat în bancă și nu și-a mai ridicat ochii. Elevii s-au uitat la ea ca la o ființă străină și ciudată, eu m-am simțit ca un idiot, cine naiba m-a îndemnat s-o întreb tocmai pe ea despre limba franceză?
Nici nu mai știu cum am terminat ora aia de introducere în studiul limbii și literaturii franceze.
Eu, prieteni, eu, profesorul Victor Saizu, eram copil de dascăli, aveam o viață cât se poate de normală, aveam o soție, Angelica, bună și caldă, doi copii, băiatul, Jenică, fata, Liliana, ce casă bine înfiptă în pământul Olteniei aveam!
Și, iată, nenorocirea! Într-o zi de toamnă mi-a fulgerat viața acea fată subțire ca trestiile din Lunca Jiului, m-a privit ori nici măcar nu m-a privit, poate vederea a venit numai dinspre mine, dar m-am îmbolnăvit temeinic și definitiv, mergeam prin școală și o vedeam în toate fetele care treceau pe lângă mine, pe stradă mi se părea că cerul se unduiește greu cu formele ei, cu părul, cu aruncarea aristocratică a capului într-o parte.
De câte ori intram la oră la clasa a X-a C, simțeam ceva cu totul nebunesc, mă îmbrăcam mai ciudat, mai boem, mă treceau fiori reci, colegii mă întrebau de boală, eu surâdeam tâmp și pluteam pe coridoare până în clasa unde era fata aceea luminoasă, aflasem că o chema Fira Maria, un amestec între un nume de țigancă și unul de muceniță, nepoata de exploatatori, cum îmi spusese prietenul meu Gelu Naicu, procurorul, pe care-l întrebasem de familia Stoica, el știa toate neamurile vechi ale Craiovei.
Bunicul, bătrânul Teluș Stoica, fusese senator liberal, moșier și mare crai. Nevasta lui, Sveta, o bulgăroaică înnebunitor de frumoasă pe care o adusese de la Lom, pusese orașul pe jar vreo douăzeci de ani până îi trecuse tinerețea. Băiatul lui, avocatul Filip Stoica, învățase la Paris, își adusese de acolo o franțuzoaică albă și cu părul auriu, Emilie Lanoix. Aveau o fată și doi băieți, pe Fira Maria, icoana mea de acum, un băiat mai mare, Eugen, care învăța la Severin, la liceul Traian, pentru că locuia acolo cu o mătușă a tatălui și unul mai mic, elev și el la Colegiu.
Cu biografiile astea în cap intram eu la ora de franceză, spuneam versuri, veneam cu cărți rare s-o văd pe ea bucuroasă și mirată, o puneam să recite în franceza ei curată, cu accent natural, cu muzică totală.
Mi se părea că toți copiii înțeleseseră ce se întâmplă, mi-era rușine într-un fel, dar nu mă puteam smulge din privirea ei.
Într-o zi, era început de decembrie, am găsit în buzunarul balonzaidului meu gri pe care-l lăsam în cuierul de lângă cancelarie, un bilet. Îl știu pe dinafară, îl văd mereu, l-am păstrat în toți anii ăștia în volumașul meu vechi, Les fleurs du mal. „Domnule profesor, vă rog să mă ajutați să trăiesc mai departe, mă gândesc atât de mult la dumneavoastră încât nu mai pot să fac nimic. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, nu cred că mă poate ajuta nimeni, nici mama, nimeni, poate veți avea bunătatea să mă dezlegați de această stare. Vă rog, F.M.”
Pământul din jurul meu devenise o groapă imensă, cădeam fără niciun fel de opreliște. Aveam la școală un cabinet de limba franceză, o cameră mică cu pereții îmbrăcați în cărți în original și traduceri, cu portretele marilor corifei ai literaturii franceze. Am chemat acolo, pe rând, mai mulți elevi dintr-a zecea, ca să ajung și la ea, la Fira Maria. A venit în rochița ei albastră, s-a așezat în fața mea cu ochii plecați și deodată m-a fulgerat. I-am luat mâna mică, i-am sărutat-o, am gemut: „Fira Maria, n-am cum să te dezleg, eu sunt legat de tine printr-un blestem al iubirii”. S-a speriat îngrozitor și a avut o reacție cu totul neașteptată. A început să plângă ca un copil necăjit. Nu, oameni buni, ea nu era un copil, la șaptesprezece ani înflorise ca o femeie în toată firea, era atât de frumoasă încât nu puteai, vorba lui Blaga, nici măcar să pășești în umbra ei.
Am rugat-o să nu mai plângă, am rugat-o să vină sâmbăta viitoare în locul unde eu mai fugeam de acasă, în marginea parcului Romanescu, în casa unei mătuși bătrâne și singure, exilată între borcane cu dulcețuri de gutui și fotografii vechi, acolo unde mă întâlneam doar cu cărțile mele iubite.
M-am dus acolo, n-am crezut nicio clipă că va veni, dar a venit îmbrăcată cu un palton roșu, cu o căciuliță de zână aprinsă de ger, Doamne, și era frumoasă „ca umbra unei idei”, a stat cu mine în cămăruța din marginea lumii și într-un târziu, mărturisesc, prieteni ai mei, am iubit-o cu disperare, nu sunt un bărbat ticălos, m-a rugat s-o iubesc, pentru că, spunea ea, asta ar putea fi singura ei clipă de iubire adevărată.
A fost odată, n-a mai fost niciodată, după Anul Nou ea n-a mai venit la școală în trimestrul al doilea, m-am zbătut să aflu ce s-a întâmplat, mi-a spus, bineînțeles, prietenul meu, procurorul, că toată familia ei a fost „ridicată”, așa se zicea atunci, și dusă în pustiul Dobrogei, la Canalul siberiac pe care ni-l sugeraseră prietenii sovietici, pentru că o rudă apropiată, fratele ei, Eugen, traianistul de la Turnu-Severin, tocmai fusese împușcat în Munții Olteniei, la Izverna, el făcând parte dintre „Frații de cruce mehedințeni”, niște copii exaltați care voiau să-și elibereze țara de ruși.
Am încercat s-o găsesc și n-am găsit-o. După opt ani, am citit într-un ziar că la olimpiada de limba franceză s-a calificat și un băiat eminent din București, elev al profesoarei Fira Maria Stoica. M-a izbit știrea asta, m-am urcat în tren, am mers la București, am ajuns la Inspectoratul municipal de învățământ, am găsit listele, am găsit școala și, la capătul căutărilor mele, am aflat-o pe ea, Fira Maria, lumina vieții mele. M-a privit cu un fel de durere, n-a vrut să-mi povestească nimic din ce trăise și trecuse, mi-a spus doar că a terminat facultatea de limbi romanice, e profesoară, e măritată cu un om bun, un inginer, că îmi mulțumește pentru clipa cea mai frumoasă a vieții ei pe care a trăit-o cu mine.
Eu i-am zis că sunt singur de atunci, că mi-am părăsit soția și copiii, că nu mai puteam să văd altfel de fericire decât cu ea. Că am căutat-o ca un nebun prin satele Bărăganului, păzite de soldați indiferenți, că am întrebat pe unul și pe altul până când am fost chemat la Securitate și mi s-a spus că i-aș face un mare rău femeii pe care o caut dacă aș mai insista.
M-am întors la Craiova, la școala mea, am devenit profesorul nebun de franceză, cel care le spunea elevilor lui că n-au sentiment, că nu înțeleg poezia și durerea, m-au acceptat, poate, și m-au poreclit Vică Sentiment.
M-am regăsit aici cu voi, în cenaclul jienilor, al perdanților, al celor care înoată împotriva tuturor curentelor lumii.

CARTEA A PATRA
Țăranul de pământ

Dar cel mai dor îmi e de nea Gheorghe. Cel mai ciudat jian el a fost. Un țăran de pământ, atins de aripa nobleții, a aristocrației vechii boierimi oltene, cu boierii ei cei crânceni și pierduți în luptele lor uneori zadarnice, Novăceștii, Buzeștii, călăreții lui Mihai, urmați de armatele de țărani, robii pământurilor din sud, negricioși, colțuroși, cu o lucire albastră în ochi ca niște cuțite pitulate în adânc, flămânzi de multe ori, băutori de vin roșu, iubitori de muieri tinere, degrabă trecători prin lume. Sârboltenii, bulgaroltenii, armânii cei vechi înstăpâniți aici, valahii mici și răi pe care vremurile nu i-au prea supus, nici imperialii austrieci nu i-au supus, nici hopânțolii aduși cu valizele lor de soldăței de plumb ca să ne civilizeze, nici armatele disprețuitoare ale lui von Mackensen, nici armatele bețive și asiate ale lui Iosif gruzinul, nici credința fanatică prea răsăriteană a lui Ulianov și Troțki, nici cavalerii Ultimei Thule, arienii lui Schilkgruber zugravul. Voi ați auzit, frații mei, vorba nime. Asta e esența unei istorii, de aici, din Valahia Mică și necăjită, dar orgolioasă al dracului, până la crimă, până la harakiri, cum ar zice verii niponi.
De ce v-am spus toate astea, apăsând uneori pe coarda naționalistă, cum ar zice guguștiucii culturii de consum, ieuropenii cu și fără barbă? Pentru că voiam să vă prezint etnotipul oltean, țăranul înțelept din Mehedinții mei, nea Gheorghe Dindere din Braniștea, purtător de istorie și de păcate grele, de iubiri fără sfârșit în care s-a zidit neamul nostru oltenesc, a trăit, a luptat, a murit, mai ales, a pierdut mai ales, dar a dat un semn că și aici, în plămânul uriaș al Dunării, au trăit oameni care au păzit, da, au păzit, pentru că hoții erau peste tot în jur, pământul și vecia acestui neam.
Pe mine, copilul de învățători din Mehedinți, m-a găsit în prima tinerețe, țăranul de pământ, Gheorghe Dindere. Mare activist comunist, fost instructor de teren în regiunea Oltenia, tânărul pe atunci, încălțat în bocanci și convins că numai comunismul poate salva Oltenia lui de robi ai pământului, fost tovarăș de campanii cu Nicolae Ceaușescu, alt pui de țăran oltean, cel care avea să fie zeul unei epoci, dictatorul, adoratul și împușcatul. Nea Gheorghe l-a judecat întotdeauna cu dreptate. I-a recunoscut patima pentru țară și ura sfântă împotriva sovieticilor cotropitori, dar l-a condamnat pentru că i-a urât pe țărani, pe ai lui, pentru că nu și-a putut ierta niciodată că, în tinerețe, când făcea colectivizare în Vrancea, a tras cu pistolul într-un țăran.
Nea Gheorghe știa asta, pe pielea lui erau scrise toate poveștile vremii. El a fost activist de prima linie. A construit un raion de sud, Gura Jiului, sărac și buimac de soluțiile de tip sovietic, el s-a bătut mereu pentru țărani, a făcut niște gesturi care păreau nebunești, de exemplu solidarizarea cu țăranii din Dăbuleni care au dat foc cererilor de înscriere în colectiv. În vremurile acelea era greu să nu trădezi. Era greu să nu ridici mâna a unanimitate când Partidul hotăra ceva ce atingea viața și demnitatea oamenilor.
Prietenul ăsta al meu, Dumnezeu să-l ierte, brănișteanul din Mehedinți, Gheorghe Dindere, n-a ridicat mâna decât atunci când a crezut.
Și a plătit cu vârf și îndesat. A plătit cu toată biografia lui de activist comunist atunci când, secretar cu agricultura al unui mare județ din sud, a refuzat să aresteze o bătrână care luase un șorț de drugi de porumb să-și hrănească găinile, iar tânărul prim-secretar, de altfel om ajutat să devină lider de nea Gheorghe care-l știa de tânăr, l-a denunțat pe oportunistul Dindere și l-a judecat în Comitetul județean de partid. Principial, în spirit comunist, comitetul a cerut pedepsirea exemplară a lui Dindere. Care a pierdut funcția de secretar al comitetului, a fost trimis spre judecata supremă a Comitetului Central. Era caz de dat exemplu, era caz de Securitate. Numai că, la București, totul a ajuns la marele judecător, la Nicolae Ceaușescu, la omul care dormise în pat cu Dindere în anii de activist al regiunii Oltenia. Ceaușescu avea limitele lui, avea dușmăniile lui, avea regulile lui pentru a se păstra în prima linie. Dar avea și ceva pe care nimeni nu i-l va putea contesta niciodată. Avea caracter. A luat dosarul fabricat la Craiova și a scris pe el că nimeni nu se va atinge de Dindere. Va fi scos din Comitetul județean, dar va primi o funcție în altă parte și să vă băgați mințile-n cap, băi, tovarăși!
Și așa a ajuns prietenul meu director al OCL Tutunul din Dolj, avea sediul într-o fostă casă boierească tipică pentru Craiova, stil brâncoveano-arab, cu havuz, cu o curte mică, cu fresce vechi pe pereți. Acolo își primea prietenii, acolo le povestea despre statuia lui Carada din parcul apropiat, aceea despre care v-am spus că avea un mesaj tulburător pentru istoria românească: Pentru țară, cu oricine, oricând, împotriva oricui.
Acolo îmi aducea nea Gheorghe cărți vechi, din bibliotecile boierești ale Craiovei, de la el am citit Pe marginea prăpastiei, cartea scrisă de Ică Antonescu, în care se justifică reacția Mareșalului împotriva legionarilor. Dar și cartea consulului francez Regnault despre starea Principatelor Române în care situația politicii românești, a geopoliticii zonei în care trăim, era genială și pentru eternitatea românească.
Și alte cărți mi-a dăruit nea Gheorghe Dindere, omul în casa căruia m-am simțit întotdeauna ca la mine acasă. Când, pe o masă mică, maica Dindere, Tudora, nevasta lui, îmi punea mâncarea simplă pe care o știam din copilăria mea, când veneau copiii lui, Marin și George, doi tineri modești care nu aveau nimic din ținuta unor fii de boși comuniști, când îmi punea în față un pahar de vin roșu de la Dăbuleni.
Când m-a dus în Lunca Jiului la cula lui Titi Carada, ca un semn de încredere supremă și m-a recomandat acolo ca pe un oltean adevărat.
Nu cred că puteți să vă imaginați astăzi, când se trăiește într-un fel de libertate, ce însemna să mergi într-o casă așezată în afara timpului, să asculți povești ciudate, să te gândești că ar putea veni o zi în care lumea ar putea arăta altfel.
Pe mine m-a dus acolo țăranul de pământ, nea Gheorghe Dindere. Poate, numai pentru că m-a iubit, pentru că a crezut în mine și în sufletul meu de copil de la Dăsnățuia Mehedinților.
După ce a învins democrația, marea schimbare, după ce revoluționarii frumoși și liberi au luminat calea națiunii române, prietenul meu jian, oportunist și neconformist, și-a primit răsplata. I-a fost luată casa pe care o construise în marginea târgului, o casă țărănească, o curte cu pomi puțini și cu aer oltenesc, a câștigat-o un individ al vremurilor noi care a măsluit niște acte, i-a murit de durere nevasta, mama Tudora, el a mai trăit o vreme lângă fiul lui, George, apoi s-a dus. Prietenul meu, țăranul de pământ, omul care a crezut în lumea nouă românească, într-o iluzie a egalității și dreptății, omul care a construit peste tot unde l-au dus misiunea lui de comunist vechi și utopia până la lacrimi. Cel care a condus un raion de la Dunăre, a făcut un drum păzit de pomi uriași, drum care se chema, până prin anii '80, „drumul lui Dindere”. A făcut o oază de belșug înconjurându-se de oameni pricepuți, de specialiști adevărați, acolo unde domneau numai nisipurile sterpe și vântul sărăciei venind dinspre bălți. Spre bătrânețe, simțind că în lucrurile în care crezuse de tânăr s-au strecurat parvenitismul și impostura, că mulți tovarăși de-ai lui puseseră osânză pe ceafă și pe suflet, că un curent de paranoia politică bătea dinspre București, s-a întors cu gândul spre niște oameni între care putea să se simtă bine, să vorbească despre lucruri adevărate, el și Titi Carada au fost, de fapt, cariatidele cenaclului jienilor.
Dintre oamenii care s-au întâlnit acolo, în casa din Lunca Jiului, nimeni n-a trădat. Era atât de simplu, atât de la îndemână să mergi și să spui ce vorbesc oamenii din salonul lui Titi Carada ca să faci fericit un șefuleț de la Securitate, să-i dai grade și funcții, să pui argumente solide în dosarul unor activiști de la județ care din astfel de fapte își îngrășau averile și carierele de ciocli politici.
De ce n-o fi trădat nimeni, nici chiar „securistul cel bun”, „securistul de serviciu”, nici femeile atât de lovite de viață, n-am înțeles decât târziu. Toți cei de-acolo erau la marginea disperării personale, nu le mai păsa de nimic, mai voiau doar să povestească despre ei și despre viața lor, nu sperau să se schimbe ceva, dar voiau să fie ascultați și crezuți, să mărturisească.
Pe de altă parte, nici nu cred că forța aceea ocultă care pătrunsese în case, în minți, în viețile noastre de fiecare zi, n-a avut semnele ei despre întâmplările din cenaclul jienilor.
Existau atâtea metode să fii ascultat, fotografiat, citit și când respiri, când dormi, când iubești. Dar ei, cei care știau totul, cei care cunoșteau trecutul, organizau prezentul și pregăteau viitorul, au avut nevoie de marile alibiuri. De poveștile cu care se vor legitima atunci când o lume va dispărea, când toți vor crede că s-a născut o lume nouă, proaspătă și democrată, botezată în Iordanul capitalist al intereselor și al afacerilor, al puterii celor eterni.
Cenaclul jienilor a fost un asemenea alibi. Dosarele s-au făcut, s-au pus bine, s-au transmis numai către inițiații în istoria fără de moarte a lumii secrete de părinți, copii, nepoți, cumnați, fini, nași.
Pentru jieni, acest alibi n-a funcționat în niciun fel, ba dimpotrivă. Sensul era că subiecții acelui dosar trebuie să fie blocați peste tot, pentru că utopia lor era la fel de nocivă și pentru lumea nouă ca și pentru cea veche.

Vasiok Trubaciov de la Braniștea

De acolo îi venise ideea lui Nelu Panțu, jianul elegant ca un băiat de bani gata, înalt, cu un zâmbet ușor cinic și parfumat, de parcă l-ar fi făcut mămica lui într-o casă boierească din marginea Vestului. Pentru că el era, de fapt, copil de țărani înstăriți din Braniștea Mehedinților, taică-su, Manole Panțu, fusese și primar țărănist, avea pământuri spre Golu-Drincii, vii mari și vite frumoase, patru cai, patru boi, două vaci de lapte, cu blestemul ăsta îl prinsese vremea cea nouă, revoluția proletară care răvășise și Oltenia de câmpie, vremea lui Sandu Râciu și a lui Fane Rapcea. În Braniștea ei se suiseră în șaua puterii, o gloabă amărâtă, dar ținută pe picioare de tovaroșii aliați, de muncitorii de la Severin, de celula roșie a lui Vintilă Rusu, fost legionar, actual bolșevic, de Tanța Crăcănata, curva noii puteri de la regiune, care schimbase patul, dar păstrase năravul, oferind o largă primire aliaților sovietici. Dușmanul de clasă era, fără îndoială, Manole Panțu, stăpânul casei din centrul Braniștei, fălosul care aducea în fiecare vară douăzeci de secerători, avea batoza lui de treierat, avea toate bunătățile pe masă, că-i exploatase fără milă pe săracii comunei, pe cei care nu fuseseră în stare să-și asigure bucata de pâine și se împrumutaseră în fiecare toamnă cu un sac de făină de la Manole cel bogat.
Dar cum să-l încolțești pe dușmanul de clasă, pe Manole cel atât de iubit în Braniștea pentru că dădea de mâncare la zeci de oameni, își împărțea grâul cu muierile văduve și cu bătrânii satului mehedințean, loviți deseori de foame?
Nu era un înger Manole, era numai un țăran înțelept care știa că, dacă în jurul lui crește nenorocirea, el nu are cum să fie fericit. Dar acum se schimbase calimera. Primul care a înțeles asta a fost însuși Manole Panțu. L-a chemat pe băiatul lui cel mare, lumina ochilor lui, Nelu, i-a spus: „A venit vremea să te lepezi de mine, copilul meu, să te dai cu lumea asta nouă, numai așa poți să ne ajuți într-un fel, că sabie grea e deasupra gâtului nostru!”
A înțeles Nelu Panțu, el citise cartea plângerii, traducerea romanului sovietic pe care i-l dăduse dascălul de română, Vasiok Trubaciov și tovarășii săi, manualul fiului trădător, cel care-și turnase tatăl la NKVD ca să apere cauza bolșevică.
Doamne, ce s-a petrecut în mintea lui, ce visuri a trăit el, cum a simțit pe cap palma aspră a ălui bătrân, când îl mângâia, când îi spunea cum să fie, cum să crească?
Dar, la douăzeci și ceva de ani, a înțeles că altfel nu-și putea salva neamul și iubirile, a îmbrăcat cămașa lui Vasiok Trubaciov, copilul blestemat să-și vândă sângele și credința.
S-a dus la puternicii zilei din Braniștea, la Sandu Râciu și la umbra lui, Fane Rapcea, le-a spus că tatăl lui e un exploatator, că și-a făcut averea pe munca sărmanilor din Braniștea, că, acasă, vorbește de rău puterea muncitorilor și țăranilor, că și-a botezat un câine ciobănesc Stalin, că-l lovește cu ură și-l înjură cu numele lui cu tot.
S-au bucurat noii stăpâni ai comunei, l-au pus pe copil să semneze o declarație, au chemat Securitatea de la Turnu, a fost arestat Manole, judecat și ținut un an la pușcărie la Canal, dar a venit anul acela, '64, de luminare a creierilor comunismului românesc și a fost eliberat și el cu toți „politicii” arestați în anii negri '50. Băiatul, Nelu Panțu, fusese preluat deja de Securitate ca om de încredere, convertit la religia nouă, a făcut școala de la Băneasa, a fost subofițer, a avansat repede, că era deștept și a ajuns căpitan la Direcția Securității Statului, regiunea Oltenia. Într-o noapte, în decembrie, înainte de Crăciun, s-a dus la Braniștea, a intrat în casa părintească, l-a luat în brațe pe Manole și i-a cerut iertare plângând.
Nu, tată, n-ai de ce să-mi ceri iertare, vremurilor trebuie să le ceri iertare! Un singur lucru te rog, cu toată durerea și iubirea mea: în meseria ta câinească să rămâi om, să nu-i muști pe oamenii buni din țara asta! Și, cât om mai fi pe lume, să mai găsești câte o noapte, măcar de sărbători, să ne mai calci pragul fără să știe nimeni!
Acesta a fost testamentul pe care Nelu l-a respectat cu sfințenie. El a primit misiunea, din partea comandantului Alexandru Albescu, adică Sașa Weismann, cum îl chemase mai anțărț, să urmărească tot ce se întâmpla în cula din Lunca Jiului unde locuia un nepot de fost politician burghez, burlacul Titi Carada.
Nelu Panțu se achitase cu entuziasm și profesionalism de această misiune. Făcuse dosare groase pentru toți prietenii lui Titi Carada, luase certificate de la medicii prieteni cu el, demonstrase fără putință de tăgadă că „jienii” din Lunca Jiului erau niște bolnavi cu mintea, se tratau și ei cum puteau, prin povești și prin evadări în trecut, nu erau activi, nu contestau lumea nouă, ehei, trecuse vremea când erai ridicat numai dacă cereai la chioșcul de ziare „România liberă” și mârâiai în surdină: „România liberă sub ruși”, cum pățise un profesor din Severin prin 1954 și lipsise de acasă patru ani. Nelu Panțu fusese primit în culă, tot pe mâna lui nea Gheorghe Dindere, consăteanul lui din Braniștea, omul care-l citise bine. Toți jienii îl iubeau pe „securistul nostru”, cel care ne păzea de lupii cei mari ai Securității.
I-o fi fost frică lui Nelu Panțu de răzbunarea șefilor lui, dar, oricum, el dormea liniștit că nu călcase porunca tatălui său, Manole Panțu, chiaburul din Braniștea care trecuse între timp pe lumea cealaltă.
Din când în când, scotea din biblioteca lui volumul răpănos cu povestea lui Vasiok Trubaciov. Îl citea iar și iar, bea o sticlă de coniac de Segarcea, fuma trei pachete de țigări și se descărca din când în când înjurând profund și oltenește: „Te-n paște pe mama ta, Vasiok Trubaciov!”.
Asta a durat până la Revoluție. Revoluția din Craiova a fost ceva care semăna cu manifestațiile de pe vremuri, de după meciurile echipei de fotbal alb-albastre a lui Balaci, Cămătaru și ceilalți. Un marș până în centru, niște lozinci pe care le inițiau băieți tineri în bluzoane de piele, Nelu îi cunoștea de-a fir a păr, erau de la „Speciala” pe care o conducea însuși eternul Albescu, mulțimea repeta docilă „Jos comuniștii!”, „Jos Ceaușescu!”, majoritatea erau comuniști cu carnet, de la Electro, de la celelalte mari fabrici craiovene, e drept, veniseră și puradei din Sineasca și din Brazdă, microbiști ai Universității, toți voiau sânge, voiau un cap, poate pe acela al primului secretar Decebal Stănescu, un tip deștept care făcuse în câțiva ani un echilibru între politica nebună de austeritate impusă de Ceaușescu și dezvoltarea acestui județ sudist al grâului și al industriei grele. Răsculații l-au chemat în fruntea lor pe un mare artist al locului, de, aveau nevoie de o acoperire culturală și națională, așa sugeraseră („sugeraseră” era un verb supt din degetele provocatorilor de meserie), că și noi avem nevoie de modelul Caramitru și Poetul, acel duo celebru care se făcuse că lucrează un program al revoluționarilor.
Numai că marelui artist pe care-l luaseră din stradă, el venind de la repetiție, i-a fost puțin cam scârbă când s-a văzut tras de tipi congestionați de băutură și de lozinci. A fost cu ei atât cât a trebuit să-l scoată din ghearele băieților cu bluzoane pe Decebal Stănescu, apoi i-a salutat reverențios și s-a dus acasă la el, între cântecele lui adevărate.
Repede, a fost înscăunat un luptător local, un băutor strașnic pe care orașul l-a scuipat afară după câteva luni. Un ofițer al armatei române libere, iată că a existat și așa ceva în România liberă și independentă până-n prăselele baionetelor rusești și ungurești care au desăvârșit Marea Revoluție Specialistă din Decembrie 1989, sub atentul control al serviciilor secrete americane, franceze și germane, au înlocuit un tiran comunist cu un tiran colectiv euro-asiatic, țara asta nebună și tristă, deși una dintre marile țări medii europene, fiind luată în stăpânire de noii călăreți.
Nelu Panțu a fost martor tăcut la toată această desfășurare. Dar atunci când noul șef al noii structuri, în persoana lui Moise Găman, fost adjunct al lui Sașa Weismann, l-a chemat și i-a ordonat să „continue urmărirea” în cazul Titi Carada, a înțeles că nimic nu s-a schimbat, că nici acum, nici în vecii vecilor, nimeni nu va avea dreptul să gândească liber în această colonie răsăriteană.
Atunci „a defectat” Nelu Panțu. Fusese înaintat colonel între timp. A trimis dosare întregi marilor agenții de presă, unor televiziuni occidentale și asiatice, a umplut lumea de informații despre vânzarea țării lui la târgul politic al Estului cu Vestul.
Multe au fost preluate, comentate și uitate.
Într-o zi de ianuarie 2014, la Craiova, Nelu Panțu a fost găsit ucis de o intoxicație cu carbon, într-un apartament unde n-avea aragaz, nici altă sursă de dioxid de carbon. Parchetul județean n-a găsit nicio probă de asasinat. Parchetul județean e în funcție. Doarme bine, mănâncă bine, Patriei mele nu îi este rușine!

Armeanul cu gust de cafea

De Aram Sarchisian m-am apropiat foarte greu. El avea un chip de pasăre melancolică, nasul lung și coroiat, ochii mici și negri parcă privind înlăuntru, nu înafară, îi miroseau mâinile a cafea, intrase în pielea lui aroma de cafea, citise mult, din cărțile seminției lui și din cărțile lumii albe, îi plăcea poezia persană, știa poeme întregi din Omar Khayyam, dar și din americanii sudici și nordici, știa și din Pablo Neruda, dar și din Whitman, versuri puternice, le recita nazal în limba originală, Aram știa spaniola, engleza, vorbea românește ca un oltean crescut în Calea Brestei, Doamne, ce om am descoperit în el atunci când mi-a deschis o fereastră de suflet. Asta s-a întâmplat după ce m-a auzit vorbind în Cula Jienilor, după ce m-a auzit cântând într-o seară cântece vechi oltenești, s-a uitat la mine cu fața lui de pasăre străină și mi-a spus, „Băiete, ești și tu un sudic nebun, ai și tu o durere pe care numai noi, cei din ochiul divin unde s-a născut lumea veche o au, dă-mi o dovadă, dă-mi ceva scris de tine, să mă încredințez că nu mă vei înșela”. I-am adus o carte a mea, se chema Noaptea Grâului Nou, a luat-o, a citit-o acasă, era subțire cartea și căutam în ea o parte din lumea mea pierdută. Armeanul m-a primit lângă sufletul lui, m-a chemat la el, pe Calea Unirii, la una dintre cafenelele unde se aflau mari turnuri de aramă și se măcina cafeaua arabică adevărată, mi-a pregătit cu mâna lui o cafea la ibric, m-a pus s-o beau încet ca pe ambrozie, pe urmă mi s-a mărturisit. Mi-a povestit despre bunicii lui uciși în Marele Măcel, în genocidul care i-a înserat nația și despre care lumea modernă a tăcut prea mult și prea ticălos când era ocupată cu alte genociduri, mai oportune, mai corecte din punct de vedere politic, așa cum se zice acum.
Dar mai cu seamă mi-a povestit Aram Sarchisian, armeanul oltean, stăpânul cafelei din acel oraș de câmpie, despre Luna Țiganca, fata neagră a visurilor lui, pe care o cunoscuse într-o seară la Hanul Doctorului din marginea Craiovei, ea dansa acolo pentru toți mesenii, el înnebunise privind-o și pe urmă o căutase, le adusese daruri părinților ei, în Sineasca, țiganii îl respinseseră la început, pe urmă îl primiseră între ei pe armeanul smead care semăna cu ai lor, era și el venit din alte lumi. Aram era un domn adevărat, el nu voia s-o cumpere pe Luna pentru gusturile lui de bărbat liber, el voia s-o ducă acasă, s-o așeze în icoana dragostei lui.
Chiar asta a făcut. A cerut-o la țigani, s-a făcut nuntă bogată, armeanul avea bani și plăcere, s-au cununat la biserica Sfântu Dumitru, a fost una dintre nunțile strălucite ale orașului, obrazele subțiri din mahalalele Craiovei se strâmbau că, de, un armean bogat și-a cumpărat o țigancă, dar lui Aram puțin i-a păsat. A dus-o în casa lui, a îmbrăcat-o ca pe o cucoană pe Luna, dar, vezi tu, băiatule, prietene, sângele ei nu s-a putut schimba. După trei ani s-a îndrăgostit de un țigan de-al ei, Milu Iaru, cuțitar din Brazdă, ochios și tânăr, a fugit de-acasă Luna și nu s-a mai întors.
Aram a rămas între cărțile lui, s-au schimbat și vremurile, a pierdut cafenelele minunate pe care le construise în oraș, a avut chemări dese de la neamurile lui din Franța, din America, să plece definitiv acolo. Nu s-a îndurat, mai aștepta poate un ceas în care Luna s-ar putea întoarce. Dar ea nu s-a întors niciodată, pentru că știa și ea, simțea și ea, că aparține altei lumi.
Singura alinare a lui Aram Sarchisian a fost cenaclul jienilor. Locul unde mai putea să respire, mai putea să vorbească despre viața lui, despre dragostea lui, limanul la care ne-a întâlnit pe noi, ciudații, nebunii, cum zicea în dosarele lui securistul cel bun, Nelu Panțu.
Nici pe Aram nu l-am mai găsit în Craiova după chisnovatele întâmplări ale Revoluției române. Mi s-a spus că a plecat la armenii lui, în America, singur și nevindecat de dorul pentru țiganca din Sineasca, Luna-Luna...

Mitu și-o motocicletă

Fostul meu antrenor de volei de la Traian, bărbatul brun, atletic, frumos, cu mare cătare la fete, Mitu Sârbulescu, cel care mă primise în casa lui Titi Carada cu un zâmbet uriaș de încredere și de încurajare, ajunsese în cenaclul jienilor pentru că avea în el o nebunie a libertății, o poftă de a se opune oricăror reguli, în viață, în iubire, în orice. Nu credea în lozinci în vremea când viața noastră era plină de lozinci. El a fost pedepsit pentru că și-a permis o poveste de dragoste nebună cu nevasta unui șef de-al lui și explodase când l-au chemat la judecată, la partid, la tovarășul Șarpe, secretarul care trăia de ani buni cu nevasta adjunctului său din comitetul județean. Într-un cadru oficial în care ar fi trebuit să-și facă autocritica și să-și ia angajamentul, Mitu, profesor de sport și de jocuri de echipă, îl înjurase de toți dumnezeii pe cel care-i freca principial ridichea și-l întrebase fără ezitare: „Da' tu, da' dumneata, tovarășe Șarpe, cum trăiești cu nevasta unui subaltern și pe mine nu mă lași s-o iubesc pe nevasta unui șef de-al meu, mult mai bătrân ca ea și ca mine, eu de ce mama naibii să am alte principii morale?”
Lucru care l-a costat fără întârziere. A fost mutat de la Liceul Traian, trimis la o școală profesională din Craiova să-i învețe volei și baschet pe băieții de acolo, a pierdut la leafă, s-a depărtat de femeia pe care o adora și care a ales umilința din casa boierească a soțului ei în locul dragostei unui zărghit.
Pe urmă a înțeles că mâna lungă a tovarășului Șarpe îl poate ajunge oriunde, fratele lui, inginer-șef la Șantierul Naval, a fost zburat din funcție pentru slabă angajare în munca obștească, chiar și taică-su, brigadier la CAP-ul din Butoiești fusese retrogradat la ferma de vaci pentru că avea absențe la învățământul de partid. Maică-si nu avuseseră ce să-i facă, ea era casnică, tovarășul Șarpe n-a putut să-i confiște tigaia și trocul în care dădea mâncare porcului din bătătură.
Mitu a înghițit greu toate aceste prigoniri. A scris memorii către Comitetul județean Mehedinți, către Colegiul de partid al Ceceului, dar cazul a fost trimis „spre analiză și măsuri” tot la tovarășul Șarpe. Care a analizat cu mare răspundere și l-a durut în dosul său mare de fost ilegalist. Adică de copil al unui grevist din Șantierul Naval al anilor '40, care-i dusese lui taică-său o oală de ciorbă de acasă și primise un șut în cur de la un jandarm. Acesta, după ce-i luase ciorba și i-o dusese lui taică-său, îi spusese copilului: „Du-te, prostule, acasă, nu mai pierde vremea pe aici!” Ăsta a fost gestul de opunere la forța care-i oprima. Cu doi martori, după 1945, Șarpe a dovedit trecutul lui revoluționar și a ajuns ilegalist. Cu toate drepturile și mai ales stângile de rigoare.
Mitu Sârbulescu n-a acceptat asta și a primit ceea ce merita de la o societate care punea principiul de partid în fața oricărui adevăr. A ajuns cu memoriile lui la un ștab luminat, de loc din Mehedinți, devenit secretar al Comitetului Central, care a ordonat o anchetă împotriva tovarășului Șarpe.
Până să se consume ancheta, Mitu, care avea patima motocicletei, a fost lovit în Breasta de un camion neatent și problema s-a rezolvat cu câteva luni înainte de revoluția democrației. Care putea rezolva totul, dar n-a rezolvat nimic, pentru că tot ai noștri erau la butoane

CARTEA A CINCEA
Vară și fum, asfințitul jienilor

Am vrut să uit aceste întâmplări petrecute în asfințitul jienilor, prietenii mei din casa din Lunca Jiului.
Vă rog să mă credeți că nu reușesc. Au trecut anii, a venit peste noi democrația ca o perdea groasă de fum, am auzit de crime ciudate, de avocați care mor din întâmplare, de martori care dispar pentru totdeauna, de alți martori cărora li se astupă gura cu denunțuri idioate, dar luate în seamă de justiție, de procurori mituiți care construiesc procese celebre, de golănia supremă a unei parodii de luptă pentru dreptate și pentru anticorupție cu perdaf politic.
Mă uit la Televizoria, iluzia de doi bani a acestei vremi, văd o muiere strașnică, fluturându-și cracii și impertinența în văzul lumii proaste și credule, îmi aduc aminte de răzbunările tovarășului Șarpe, de ce naiba trebuie să retrăiesc astfel de sentimente, de ce naiba au mai trecut niște ani, au mai murit niște copii prostiți, niște soldați fără vină, niște români care, oricum, nu interesează pe nimeni?
Când eram student, mă împrietenisem cu un vecin al meu din Dăsnățuia, Titu lu' Moderata, un fel de agent veterinar fără patalama, mai cu seamă un fel de vraci al tuturor animalelor satului, omul care era iubit ca un Dumnezeu al locului, de, scăpase de la moarte și de la boală vaci, oi, berbeci, câini, mâțe iubite de stăpânele lor, chiar păsări atinse de lingoare, venea de câte ori era chemat, se așeza lângă animal, cerea apă curată în care stingea cărbuni de brad, scotea ierburile lui dintr-o tașcă verde, ponosită, bolborosea îndelung, voia să rămână singur cu bolnavul, îi dădea sânge dacă era nevoie, îl înțepa cu o lamă subțire de oțel argintat, stătea acolo până își făcea meremetul și, de cele mai multe ori, gonea boala.
Acest Titu lu' Moderata știa și multe povești ale zonei și multe tâlcuri ale vieții. Îi plăcea să vorbească seara, în curtea lui, pe o bancă de salcâm, cu mine, pentru că, spunea el, matale știi să asculți, copile, iar eu trebuie să mă descarc de toate câte le știu, că altfel mă pot otrăvi cu neștiutele și pot muri înainte de vreme.
Poate că nenea Titu m-a pregătit pentru intrarea de mai târziu în lumea seimenilor de la Craiova, a celor care nu făceau altceva decât să se povestească înde ei, să se lase pe seama unor prieteni, riscând, poate, totul, dar înțelegând altfel lumea și întâmplările ei.
Dacă nu mărturisești te poți otrăvi de atâtea neștiute, din credința asta, mulțumesc, vraci bătrân plecat între timp la animalele și păsările Raiului, poate am și încercat să devin scriitor.
Cu câțiva ani în urmă, acum având și eu, poate, vârsta lui nea Titu lu' Moderata, m-am întors pentru două zile la Craiova, în taină m-am întors, am stat la o vară de-a mea din marginea orașului, am vrut să cercetez urmele jienilor, mirosul străzilor pe care umblasem în tinerețe.
Oraș cu istorie grea, de la ciudata Pelendava a bătrânilor daci grăniceri, cetate a banilor olteni, răzvrătiți mai întotdeauna împotriva puterii de la București, leagăn al Craioveștilor, boieri de țară, luptători înverșunați și cruzi, puierniță de domni, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Radu Șerban, Matei Basarab, Constantin Șerban, Șerban Cantacuzino, strălucitul Constantin Brâncoveanu.
De-aici de la Craiova au fost căpitanii lui Mihai Unificatorul, al treilea rege al Unirii, după Burebista și Decebal, de aici Buzeștii, Stroe, Radu și Preda, Baba Novac, banul Mihalcea, banul Mărăcine, Mârza, tătarul oltenesc, au plecat în cruciadele naționale cu țăranii lor călăreți ori pedeștri pentru a-și izbăvi țara mușcată de barbarii din jur.
Umblu pe străzile strâmte ale orașului de câmpie care a fost capitala pornirii lui Mihai, apoi unul dintre orașele Unirii Principatelor, apoi capitala grâului românesc.
Aici a rămas mereu un spirit de zaveră, de împotrivire față de străini. Lângă Craiova, la Robănești, în Primul Război Mondial, un regiment de călăreți din armata română a șarjat ofensiva germană care intra masiv, metodic, în România aliată cu puterile Antantei. Gestul eroic al polonezilor, frați de sânge și de nebunie cu oltenii mei, care au șarjat cu un regiment de cavalerie tancurile lui Hitler, fiind zdrobiți, dar rămânând în istorie, are, iată, un precedent de care noi, modești și umili, nici nu ne prea amintim.
Umblu pe străzile Craiovei, aud numele vechi ale mahalalelor, Sf. Dimitrie, Obedenari, Oata, mahalaua lui Fir, Valea Vlăicii, Craiovița, Dud, Mântuleasa, Piscupiei.
Văd casele boierești de care e plină Craiova, orașul moșierilor din neamuri cu adevărat nobiliare, de la Palatul Mihail la casele Vovorenilor, ale lui Barbu Drugă, ale marilor negustori de grâu, dintre cei mai mari din Europa, case brâncovenești pure sau pe tipic nemțesc, altele baroce până la acoperiș. Am intrat într-o casă unde stilul brâncovenesc era amestecat cu cel maur, casa avea havuz, fresce de harem, vitralii aduse din Murano, de, așa vrusese stăpânul, parvenitul care vânduse șlepuri de grâu auriu din Câmpia Dunării.
Amestecate stiluri, amestecată istorie în acest oraș oriental-occidental, dar mai cu seamă cu aroma levantină a Sudului care ne-a definit ființa.
Aprind o lumânare la biserica Sf. Dumitru, această catedrală a ortodoxiei oltenești, pentru tot neamul meu sudic, abia după asta mă simt în stare să merg în Lunca Jiului să caut cula lui Titi Carada. E acolo un pâlc de salcâmi ciudați, exotici ca niște accacia uriași, fără frunze, sunt acolo ruinele unei clădiri pe care a pustiit-o istoria acestei țări blestemate. Pătrund între ziduri, încep să aud voci, m-ar chema de undeva, din aerul Jiului, domnul Titi Carada, boierul de neam, apoi, din spatele arborilor uscați urcă vocile doamnelor Rina Marina și Sia Maria, râsul de bariton al lui Mitu Sârbulescu, Vică Sentiment, Nelu Panțu, Aram Sarchisian și vocea Marelui Jian, Titi Carada.
Nea Gheorghe, țăranul de pământ, nu e cu mine, nu mai e cu mine. Pe la el pe-acasă nici n-am avut curajul să trec, să văd cum grădina lui țărănească a fost vandalizată de un profitor al marii revoluții mitocosite de servicii secrete străine.
Noi, jienii, nu asta am așteptat, nu asta am vrut. Ne-a durut sufletul de durerea țării, ne-a atins lacrima grea a morții clasei țărănești, bolnave de microbul bolșevic al colhozurilor devastatoare, ne-a fost dor de marea cultură română dusă în lagăre, ucisă și îngropată în cimitire comune, dar ne-au bucurat îngerii noii culturi care au venit să vindece rănile vechi. Unde sunt ei, îngerii, unde-s Labiș, Nichita, Marin Sorescu, unde-s marii scriitori și pictori, marii muzicieni care au străbătut deșertul tătarilor, dar și-au pus opera temelie ființei unui neam?
Dați-ni-i înapoi pe adevărații regi ai spiritului românesc, pe Iancu Avram, pe Barițiu, pe Bălcescu, pe Cuza cel Mare, pe Titulescu, pe Brătianu primelor lui bătălii, pe Antonescu, mareșalul cu destin blestemat, dați-ni-l, dacă nu vă e foarte greu, chiar și pe Ceaușescu acela al primilor lui ani de comunism românesc!
În aerul din jurul culei lui Carada, bântuit de spusa marelui liberal: Pentru țară, cu oricine, oricând, împotriva oricui!, se învârtesc roiuri de trădători și de profitori, pegra unei revoluții și a două regimuri de barbari naționali și de cozi de topor ai imperiilor care nu și-au urmărit decât interesul lor.
S-au dus jienii. Și domnul Titi Carada, cel care, după izbânda marii revoluții din decembrie, a înțeles că noua putere nu va fi decât o perdea de fum în care aburul de votcă se va amesteca în doze egale cu aroma de whisky.
A plecat la un nepot al lui, în Elveția, a mai trăit câțiva ani în cantonul ideal, acolo unde nimic nu mai poate să se trezească.
Nea Gheorghe a plecat umilit și îndurerat pentru că n-a înțeles mersul vremii noi, capitaliste, care nu era altceva decât un bolșevism întors pe dos.
Ceilalți s-au retras în poveștile lor. Ce m-a uimit și m-a lovit mai mult este că niciunul nu mai recunoștea timpul din Cula lui Carada. Nu-i adevărat, spui minciuni, nu recunosc nimic, nu vreau să-ți declar nimic!
S-a întors în lumea noastră FRICA. Înregistrări, denunțuri, mascați care te arestează când vor ei.
Parcă un blestem stalinist bântuie câmpiile valahe. Să ne înțelegem, Stalin n-a fost inventatorul unic al acestui sistem. El a adunat cele mai sigure performanțe de control dictatorial din scurta istorie a bolșevismului care-l precedase și le-a perfecționat. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Nu contează sângele, familia, contează numai credința, credința de clasă/ lumină ce trece prin negura deasă, cum zicea poemul proletcultist.
Ei, bine, toate aceste pecingini pe suflete au revenit în anii 2000. Legi viclene, clocite de mintea unui individ crescut de bătrânii securiști ai lui Pantiușa și Drăghici, inocularea perfidă în mintea românului prost că, pentru ca țara să fie sigură, apărată de toate și armonizată cu „lumea bună” din Vest, e nevoie permanent de amestecul Securității în toate cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare. Ascultări, denunțuri de la oricine, oricând, fără probe, cătușe televizate, procurori bine plătiți, judecători amenințați la rândul lor cu păcate vechi ori noi, o Românie beată de nedreptăți, călărită de un diavol sașiu și de o pereche de satârgii, o muiere bolnavă de putere și-un bărbat fanatic precum un inchizitor târziu.
Asta văd acum, mă grăbesc să scriu pentru ca nu cumva să se uite, să se ierte de neamul meu îngăduitor, de flăcăii tineri cu un pospai de cultură (de la TV, de la internet, de la feisbucă) care ies noaptea în stradă să apere această oroare a prezentului nostru.
Am rămas un jian. Am trăit și vremurile de atunci, și poveștile de atunci, am suferit, am iubit, am avut prieteni, m-au urât dușmani cărora nu le-am făcut rău, am trăit.
Mai cred și acum că în cula lui Titi Carada puteam să ne eliberăm de teamă, puteam să devenim mai buni, puteam să ne gândim la libertatea adevărată.
Dar cula din Lunca Jiului este o ruină. O parte dintre jieni nu mai sunt. Însuși proprietarul culei, Titi Carada, plecat după evenimentul din 1989 undeva, în Elveția, a murit fără să lase urmași.
Între timp, întâmplări noi au invadat lumea noastră. Așa cum vă spuneam, se întoarce Frica, se întorc ei, cavalerii negri ai unei legiuni pe care o crezusem pierdută în istorie, sunt aici, stabilesc vinovății și legi noi.
Ultima oară când am fost acolo, în Lunca Jiului, să-mi caut urmele, era un august fierbinte. Pomii din marginea râului erau plini de păsările verii, de mierlele negre care pustiau livezile și viile.
Am înțeles că totul e numai trecut.
Din amintirile noastre se hrănesc mereu mierlele negre ale neantului din noi...
Cum ar zice profesorul și cântărețul din Ardeal, un zeu al colindelor, Ioan Bocșa:
Lumeee, lume dragă
Am văzut o nierlă neagră
Cum cânta în asfințit
De parcă aș fi murit

N.N. Povestire din cartea Dincolo de Botoșești-Paia,




Nicolae Dan Fruntelată    6/13/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian