Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Prietena mea, Paraschiva!

Luni, 15 ianuarie 1990, acasa la mama. In zorii zilei “Marei Calatorii” ne aflam in garsoniera mamei nu mai putin de cinci suflete: unchiul Vasile, tanti Lola, varul Cristian, mama, botul de aur al mamei (adica subsemnata) si cele doua pisici Frosa si Aglaia. Dormisem cu totii laolalta cum ii sade bune unui roman fara fasoane. Dimineata pe la 06.30 au sosit Lavinia cu sotul, apoi Marian Dumitru fost coleg cu sotul meu care mi-a dat o iconita sa ma insoteasca in calatorie si o scrisoare incropita in graba, pentru Adrian. O ultima privire prin casa, cu lacrimi amestecate: bucurie si regret. Ora 08.00 am plecat cu totii spre Otopeni. Cu putin inainte de a ne imbarca au sosit si alti prieteni care ne-a facut cateva fotografii (ultimile impreuna cu cei dragi). Ora 09.30 – aeroportul Otopeni – controlul de rutina. M-am prezentat la ghiseul de plecari, am prezentat pasaportul (primul pasaport din viata mea!) am cantarit bagajul de mana, avea 13 kg. Functionara exigenta l-a taxat ca pe cel de al patru-lea colet si mi-a cerut sa platesc excedent de bagaje: 1970 lei. M-am prezentat la seful vamii explicandu-i ca bagajul meu de mana continea documentatie profesionala: ziare, casete video cu material documentar, fotografii, diapozitive, pliante, cateva articole artizanale si, de altfel, nici nu aveam atatia bani pentru a plati excedentul de bagaje, dar nici in ruptul capului n-as fi renuntat la el. Seful vamii m-a insotit si a cerut vamesului sa ma lase sa trec “netaxata”. Se vede treaba ca primele zile ale democratiei, ale tolerantei se si ivisera, dupa numai 20 de zile, de la asa-zisa revolutie.

Ora 10.00 momentul despartii. Eram impietrita! Nu puteam sa plang, era ca o moarte. Nu stiam daca o voi mai vedea vreodata pe mama. Ea, saracuta, a fost curajoasa pana am trecut dincolo de bara de unde nu mai e cale de intoarcere. Abia atunci a inceput sa planga, biata de ea. Ne-am imbratisat peste bara blestemata, pentru ultima oara.
Ora 10.20 am desfacut, in fata vamesului, continutul bagajului de mana. S-a uitat cu multa bunavointa, amabil mi-a permis sa-l inchid si mi-a urat: drum bun! Granicerul care face ultima verificare a pasaportului (nu cu computerul, ci cu registrul) mi-a inapoiat biletul impreuna cu talonul de iesire din tara, mi-a vorbit foarte prietenos, aminindu-mi ca, spre deosebire de perioada dinaintea revolutiei, acum, cu pasaportul pe care il detin, nu imi pierd calitatea de roman si ca sunt oricand binevenita acasa. Frumos din partea lui! Era destul de emotionat, probabil ca pentru prima oara in serviciul lui si in calitatea lui de militar avea voie sa zambeasca si sa se poarte firesc, fara a se teme, sa fie sincer. Of!!

Ora 10.50 am trecut pe “teritoriul neutru” in holul de asteptare. Acolo am cunoscut intr-o clipa doi constanteni care plecau definitiv spre SUA-New York la parintii lor, pe unul Mihut, din Arad, ce pleca definitiv la fratele sau in Canada, la Calgary. De, asa-i romanul se leaga repede o conversatie, mai ales ca toti sufeream de acelasi pacat- plecare definitiva din tara.
Cursa Tarom, RO.303, cu destinatia Viena era un biet avion vechi cu confortul “genunchii la nas” dar mai facem nazuri? ca doar plecam spre America. Pasagerii erau multi de-ai nostrii, care la rude, care in excursii, care cu plecari definitive. Graba mare spre libertate. M-am asezat in partea a doua a avionului. Nu stiu care intelept ma sfatuise ca acolo-i mai sigur daca se rupe avionul. Am tinut loc si pentru constanteni si pentru Mihut, ca nu erau cu locuri rezervate, dar am remarcat ca ne asezasem pe randul 13!! Acum, ce-o fi o fi! Eu ce-i drept am avut o strangere de inima, dar mi-am zis in gand:cum o vrea Domnul!

Ora 12.05 decolarea, cu o intarziere de o jumatate de ora. Deh! N-am fi romani daca n-am intarzia, sau poate, n-a avut o poteca libera d-aia de-i zice “culoar aerian”. Stewardesele ne-au facut instructajul in legatura cu comportamentul din avion, cu iesirile de salvare (parca ajuta la ceva, cand cade, cade si gata) ne-a prezentat comandantul navei si impreuna cu echipajul ne-au urat “calatorie placuta” anuntandu-ne ca vom ateriza la Viena, dupa o ora si cincisprezece minute. In cateva clipe ne aflam deasupra plafonului de nori, intre un cer albastru minunat si o platforma de nori laptosi. Nu am putut sesiza cand am parasit cerul Romaniei si foarte curand am fost anuntati ca vom ateriza la Viena. Totul a decurs foarte rapid si normal, cu manevre sigure si concrete am atins pamantul Austriei. Ce senzatie de victorie pentru mine, careia i se refuzase o excursie in Austria, in urma cu trei ani. M-a surprins pista de aterizare, impecabila, marcata cu culoare de zbor, in asfaltul pistei erau implantate mici luminite albastre ca niste licurici, care parca iti dadeau senzatia ca te apara de duhuri rele. S-a deschis usa avionului si cand colo, ce sa vezi! In loc de IRTA (autobuzul) ne-am trezit intr-un tunnel din acelea ca o armonica mare, care creiaza un coridor suspendat intre platforma aeroportului si usa avionului. Apoi am intrat intr-un hol foarte spatios, iluminat din abundenta, chiar risipa de energie as spune. Parcurgand holul, uimiti, constantenii cu care calatoream mi-au marturisit ca le venea sa se descalte, sa umble in ciorapei, atat era de curat, frumos si de necrezut. Asa-i cand cobori din copac pentru prima oara. Ni se asternea la picioare, in fata ochilor o lume ca-n basme; zonele confortabile de asteptare mobilate cu fotolii grasune in care te afundai pana la gat; multe cabine de toaleta, si ce lux, maicuta! Fiecare chiuveta avea cate un sapun fin Camay, pe care nu-l fura nimeni, hartie igenica la discretie, apa calda, rece cum iti dorea inima, toate erau acolo unde trebuie dar a trebuit sa cuget adanc de unde se trage apa. Toate aceste lucuri normale pentru altii erau pentru mine niste “ecuatii” necunoscute. Ma simteam ca Alice in Tara Minunilor.
Ora 14.20 decolarea de la Viena spre New York cu urmatoarea escala la Shannon, undeva in Irlanda. Am zburat prin ceata vreo trei ore si mai bine, apoi am coborat vertiginous spre pamant oprindu-ne pe aeroportul Shannon, o mica margica rosie intr-un ocean de ceata laptos. Aici urma o escala de nu se stie cat, asa ca am fost invitati sa coboram sa ne mai dezmortim nitel. Si aici eram zapaciti si ametiti de atata frumos si ireal, cand ne-a chemat la imbarcare nu ne induram sa curmam firul visului….

Prima confruntare cu vestul a fost un soc care ne-a umplut de complexe si ne-a facut sa ne simtim ultimii salbaticii (multumita stim noi cui).

Am reluat zborul la ora 18.28, pe ceasul nostru . Trecusera sapte ore de cand plecasem de acasa, iar personalul navigant ne-a anunat ca vom traversa oceanul timp de aproximativ sapte ore. Si asa a fost. Am zburat 7,15 ore intre cer si ocean, cu soare si luna undeva langa noi, cand privind in jos, au inceput sa se zareasca printre sparturile din nori, niste luminite miscatoare, colorate, sclipind ca niste nestemate. Era ireal de frumos! Parca nici in filme nu vazusem asa ceva. Incepi sa te ciupesti, sa vezi daca mai esti acolo. Ei bine, si aici ne-am lovit de alte multe lucruri necunoscute, de intimplari neasteptate, nenumarate ghisee, bariere, portite automate, paravane, computere, ce mai, o atmosfera ca la balamuc, pentru noi. Dar marea incurcatura s-a ivit la ghiseul de pasapoarte unde la toate intrebarile eu raspundem “I am soryy I do not know English”. M-am ajutat cu datul din maini la care tot romanul se pricepe, dar nu a fost suficient pentru a-mi da OK-ul de plecare spre Seattle. Ca din senin apare un barbat zdravan, translator, care m-a scos din impas. Explic ca eu sunt din Romania- Revolutie, arat cu mandrie cartea de vizita din piept, eticheta confectionata in Bucuresti cu tot dichisul, fotografii, steagul tarii, numarul de pasaport, numele, de unde vin, si unde ma duc, adresa completa a sotului meu si gata. Hai ca sunt norocoasa! Dupa ce am stat o noapte intreaga in aeroport, pentru ca avionul meu pleca tot azi, dar la ora 9 dimneata, cu greu m-am descurcat in a-mi cumpara ceva de mancare. Trecand prin tot fluxul tehnologic cu schimbatul banului de hartie, apoi cu monedele, butoanele etc. mi-a fost greu dar am reusit. Cred ca Guvernul American ar trebui sa-mi fie recunoscator pentru cate monede am bagat in noaptea aceea la automate.

In sfarsit! Ora 13.40- 16 ianurie 1990. Am aterizat la Seatle!! Uraaa!!!

La iesirea din avion am zarit pe sotul meu Adrian. M-am aruncat la gatul lui, imi venea sa plang, sa rad, sa ma ciupesc. Nu credeam ca e adevarat sa-l revad dupa 4 ani de la emigrarea sa in Canada. Dar m-a luat repede, pe fuga prin tot felul de coridoare, intra in lift, iesi din lift, ajungem in parcajul imens unde-si lasase Jeep-ul, deschide la repezeala usa portbagajului, sus cu bagajele, hopa si noi sus, pune centura (pentru prima oara).
Dar cate nu le facusem pentru prima oara de cand plecasem de acasa!!
Ei bine, vreau sa va spun ca ea, Paraschiva, a fost primul cetatean roman ce a sosit in Vancouver, dupa 1990. Este o doamna deosebit de activa in comunitatea noastra, nelipsita de la pricipalele evenimente legate de tara, de traditie, de cultura, credincioasa si foarte ambitioasa in a pastra aceste obiceiuri si a le transmite generatiilor tinere. Am vizitat apartamentul ei care arata ca o Romanie in miniatura despre care vorbeste cu drag, cu dor. Are imprimata in inima, o iubire nestinsa pentru tot ceea ce este vechi si authentic in Romania. Apartamentul sau este decorat ca un muzeu de arta romaneasca, cu icoane si articole artizanale, cu poze mai noi, mai vechi, impreuna cu mama si cele doua pisici, cu prietenii si albume ce prezinta peisaje de neuitat din Romania. Iar amintirile pe care le are sunt scrise in suflet si nu se vor sterge niciodata, ci doar se pot povestii cu bucurie, sau cu regrete, asa cum mi le-a povestit mie.






Dorina Cornelia Aldea- Vancouver    4/11/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian