Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002









 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Dica ( fragmnet dintr-o carte in lucru )

Viața face ca fiecare să aibă o traiectorie și o experiență proprie. Să fie unic. Atât de diferite sunt trăirile… câte persoane sunt. Atât de cuprinzătoare plaja, încât se includ toate situațiile ca într-un cerc desăvârșit care încinge lumea. Și iată că la jumătate de viață, Dica, s-a trezit că de fapt nu a realizat nimic. Singură. Câteva clase. O căsuță ținută cu greu… Bărbatul îi murise înainte de vreme, și ea rămăsese lângă bătrâni, îngrijindu-i, chinuindu-se cu toate grijile casei până s-au stins și aceștia. Uitase să râdă. Nu mai știa nici măcar să zâmbească. Umbla numai în negru. Totul în jurul ei parcă se năruia. Lumea o evita și începuse și ea să ocolească lumea! Neamurile? o vorbă goală… se simțea mai străină ca străinii, ar fi plecat în marele oraș, dar nu cunoștea pe nimeni acolo… dar și aici dacă îi știa pe toți… ce?! tot singură era… și culmea, o găină neagră începuse să-i cânte cocoșește pe bătătură! bătătorise poteca cimitirului… plângea lângă crucile de lemn tăcute…

Rugina tăbărâse pe fierul casei, gardurile din an în an erau mai aplecate și mai rare, pătulul abia se mai ținea proptit cu o furcă de răposatu’… oborul parcă plângea de pustietate; mai avea câteva păsări… dar nu avea rost de masă… nu-i mai ardea de nimic… Când era fată, băiatul morarului, a lu’ Isac, Florea, se tot ținea după ea, chiar o pupase… și încă ar mai fi vrut, dar de… era fată! Poteca aceea care ducea la gârlă ținea pe ea cea mai frumoasă amintire… și Dica mai trecea…, în locul cu pricina se oprea și închidea ochii înfiorându-se de plăcerea celui mai adevărat sărut… timpul nu putea șterge amintirea singurului vis frumos; arboretul verde de-o parte și de alta foșnea îmbietor când venea Dica aducându-și cu ea, bucuria, unica ei bucurie… Apoi, Florea avusese un necaz, îl prinsese cureaua morii de o mână și i-o smulsese… așa ciung se însurase… dar îi murise nevasta la naștere odată cu copilul. Uite că acuma nici Florea n-o mai băga în seamă! Devenise ,,amărâta aia de Dica”… și pentru el?!... În afară de o milă sterilă, n-avea nimeni de vorbă cu ea. Se simțea ca un câine de pripas, dar într-un câine mai dai cu un bolovan, îi mai dai cu ,,huuuoo!...” în cazul ei auzeai uneori doar: ,,săraca!...” O ocoleau de parcă avea ciumă. Așa e lumea. Când pune ochii pe cinva îl privește până îl topește ca pe un bulgăre de seu la foc mic. Toate acestea au îndemnat-o la pasul cel mare: București! E greu să lași în urmă totul, chiar dacă acel ”tot” este doar un ghem de tristețe, ce se deșiră greu de pe trupul trist și el, cu aceeași consistență. Să mergi la București, s-o rupi cu lumea ta, să vrei să te stabilești și să nu cunoști pe nimeni, se numește curaj, în anumite contexte chiar disperare… mai ales pentru cei cu călcâiele crăpate… O sută și ceva de kilometri… tot atâta depărtare de necazuri, gândea Dica. O fi lume mai bună, că sunt mulți din toată lumea, or fi și buni printre ei, o fi loc și pentru… Să-i fi fost Florea aproape, așa ciung și cu părul albit de câte i se întâmplaseră, ar fi stat în coșmelia ei… așa își lua ochi de fiare… pe undeva, pe acolo, poate va călca în mila lui Dumnezeu… că cine știe… își cată omu’ codru’de pâine pe unde poate…

Dica nu era altfel, avea și ea călcâiele crăpate. În București se intra de regulă cu stagiu pe la periferie, pentru cei mai mulți; așa că s-a oprit la autogară și a întrebat un domn cu cravată dacă știe pe cineva să-i dea ceva de lucru și un colțișor unde să pună capul jos. Domnul a privit-o de sus și a plecat fumând tăcut. Dica se tot învârtea neștiind încotro s-o apuce. Iaca, zice ea, dacă-i p-așa, o să iau RATA invers și mă duc să mor pe câlții mei. Și aici oamenii erau grăbiți și neprietenoși… treceau pe lângă ea de parcă n-ar fi fost… O să cadă dărăpănătura pe ea într-o zi și gata, n-o s-o plângă nimeni… cum o fi scris… așa o fi! Dar nu a fost să fie așa. Dumnezeu face altfel decât poate gândi omul!...

A venit domnul cu cravată și i-a luat papornița, a urcat-o într-o mașină mică. Nici cu gândul nu gândea să se plimbe cu mașină mică, Doamne, Doamne, mare ești! Ce lume bună la suflet! auzi, nici să nu te cunoască și să te ia cu mașina mică! Pune Doamne sare pe norocul meu să nu se strice! Maică Precistă candela care ți-a luminat chipul venea cu rugăciunile mele la Tine! Tu m-ai găsit aici la ceas de cumpănă!... Ține-mă-n grija Ta!
- Te-nchini? E bine… ascultă bătrânico, am vorbit la telefon cu cineva, să nu mă faci de râs, da?! O să ai serviciu, știi să mături? Nu e cine știe ce, dar pentru o gură, scoți dumicatul…
- Cum doamne ferește să nu știu? păi m-ar mai răbda pământu’?! Iaca, Dica a pășit cu dreptul în capitală. Avea serviciu, bașca o cămăruță cu chirie, e drept cam magherniță, dar la ce-i trebuia ei era tocmai bună. Băbuța, Doamna, Coana Beleja, ,,propietăreasa” avea un șir lung de odăițe una lângă alta, parcă, speciale pentru cei ca ea. Vecinii erau cam ciudați, dubioși, majoritatea tineri, unii munceau zilnic, alții, cioflingari filfizoniți… șuți căutați de lege, săltați duminica de dimineață; femei găsite de foștii bărbați și pedepsite în public cu bătăi crunte în curte și pe stradă!... dar, Doamne-ajută!... Ea o să-și vadă de-ale ei… că știe să tacă zile întregi dacă trebuie. Măcar aici n-o știe nici vântu’ nici pământu’… Își trăia nevoia, nu dragu’!... Singurătatea o luase în brațe… cine altcineva?!

A început cu măturatul străzilor de la periferie, noaptea. Numai noaptea. Cât timp? Ce mai contează timpul! Era colegă cu Baica… colegă de tomberon. O oacheșă bolnavă de piept care fuma pe noapte, două pachete de ,,mărășești”, fuma și drăcuia, fuma și blestema… și cu Mațu era colegă, tot oacheș și el, dar și bețiv, bețiv înrăit. Bea până se tăvălea ca un porc în propriul pișat… ce-l mai căra Baica în tomberon noaptea pe la două-trei dinspre ziuă… ce-l mai blestema Baica! Îi era bărbat Mațu. Bărbat, dar și blestem!... și povară… săraca Baica, ofticoasa… toată lumea îndură, peste tot sunt amărâți… această lume o atrăgea pe Dica precum un magnet puternic ciurucul… oamenii sunt făcuți din necazuri, mai mici sau mai mari. Oameni, de! Amarul din suflet era prezent și în gură. Tăcerea îi amăra gura… dar sufletul?... de ce să fie mereu amar?

Au mai trecut niște ani și Dica era și mai bătrână. Și nici amor nu mai făcea demult Dica. Nu-i mai ardea. Florea lu Isac moraru’ era icoana gândului frumos pe care îl ducea cu ea, uita de necazuri în serile și nopțile frumoase când i se părea că Florea merge râzând înaintea tomberonului ca într-o joacă pe malul gârlei printre tufișuri primăvăratice cu flori de gheorghinari și măceși… dar pierea… nu-l putea atinge! Îi reparase Bucureștiul călcâiele, îi mutase crăpăturile în palme… Pentru Dica atâta făcuse Bucureștiul, nouă ani!

În luna mai, venise Mațu singur la lucru dar și mai beat ca de obicei, se îmbătase mai devreme. Dica nu l-a încărcat în tomberon. L-a întrebat de Baica…
-Ce făcuși mă, te turtiși decuseară? Unde e Baica, vine mai târziu, sau e bolnavă, îîîîîăăi? Mațu s-a împleticit până a găsit să se sprijine de un pom și privind-o de parcă ar fi căutat un sprijin și pentru privire, a bolborosit bălăbănindu-se;
-Am scos-o la pensie… dă-o dracu dă hârcă… chiar azi am scos-o!... chiar azi, de dimineață am scos-o!... și ca să te minunezi… auzi tu?! de a dracu’ ce a fost, a murit de necaz!... Schiloada dracu, dar n-a murit până n-a făcut gunoi!... De-a dracu’, zice Mațu, și-a vărsat plămânii în pat peste mine… Acu… s-a dus, s-a duuuus!... O să lucrăm amândoi, șîîî… te muți cu mineee că eu singur… să-ți fie clar…! nu stau nici de-al dracu!… bine că s-a dus… cale bătută… era nesuferită și mă certa mereu… cotoroanța dracu… proastă-n gură… ce’șci, ăăăă?! mai faci și tu o mâncare… alea-alea… mare lucru mâna dă femeie, mie-mi spui?! Sunt lucid… eu sunt numai creier… n-am avut noroc dă femeie… Baica?... Ete-na! Am dus-o după mine… cât am putut și eu… m-a golit de zile vrăjitoarea dracu!...

N-a putut să mai rabde Dica. A plecat la țară chiar în acea dimineață, la o soră. Tot singură și ea și tot fără copii, dar cu casă. Se gândise ea bine, putea să încerce să-și plombeze viața asta găunoasă cu un om nici bun nici rău. O să vadă mai întâi ce face Florea… ce dacă au îmbătrânit… nu se putea să nu-și mai aducă aminte… Numai că, odată ajunsă la țară, hop! și necazul după ea… Florea cine ar fi crezut, cu casă bună cu acareturi, cu tot rostul, se spânzurase de craca unui dud de la poarta mare din fața casei… Se săturase de singurătate, și trimisese vorbă unei văduve, mai tânără ca el cu cinșpe ani… treaba era ca și făcută, numai că ducându-se Florea să-i ducă niște cadouri luate de la oraș femeii iubite, a găsit-o cu băiatul sifonarului la finalizarea unui act amoros cu strigături… N-a durat mult și craca dudului îl ținea cu o funie ridicat la înălțimea unui scaun… Păcatul se lăsa discutat de tot satul în fel și chip… Al cui păcatul? Uite cum cade focul! Dica a mai stat o vreme pe la sora Anica. Se ducea la locul unde era îngropat Florea, mai la marginea cimitirului… să vorbească cu el, să-i spună ce are pe suflet. Tot ducându-se, a vorbit cu niște văduve cernite și ele, și din vorbă în vorbă a aflat că și paznicul de la orezărie pe care gândise ea că… poate… se înecase într-o tablă de orez! avea Dica un noroc… se gândise la acești oameni ca la o ultimă posibilitate de a-și reface restul de viață… spera și ea cu Florea, sau cu Fane Măngescu paznicu’, și uite, se grăbi Dumnezeu să-i ia la El… poate că oamenii mai trăiau dacă nu se gândea ea la ei. Florea să se fi omorât din dragoste? Dica n-o știa pe femeia aia… dar mai știi mintea omului? Și Măngescu, era chiar așa bețiv?… un pic, da, așa ca tot omu’ acolo…, dar dacă n-a avut cine să aibă grijă să-l țină din scurt, s-a dus! Arsese și rădăcina speranței… Aici rămăsese cenușa a ceea ce căuta… liniștea unei familii. Și Dica s-a întors la București cu o mașină de ocazie. Tot ca ocazie, da! mereu vin ocaziile să rezolve probleme ce par complicate, a intrat femeie de serviciu la o fabrică. Rai, nu altceva! Să mături birouri, să speli pe jos, să cumperi țigări… ehe! Așa ceva, da!...
- Stați dom’le! Ce vă-mpingeți, ce, nu mai e tramvaie?
- Palule, ai grijă de Manica, că vă ia dracu’! Mâncați plămânii omului!... Ea se gândea la plămânii pe care i-a aruncat Baica peste Mațu, în pat. Tramvaiul merge zgâlțâit, ca viața, și ea se gândește la Mațu, îl vedea aievea stând în tomberon, un om mic, scheletic, oacheș cu mustața neîngrijită, el însuși șifonat de cât îl călcase viața în picioare. Bețiv. Înrăit! Scurgea sticlele aruncate care mai aveau câțiva stropi… fuma chiștoace… pe lângă trotuare, în stațiile de tramvai, era raiul şi iadul lu’ Mațu, covor de “sergenți” pe care îi aduna umplându-și buzunarele ca rezervă de a doua zi.

Dica știe să trezească oamenii beți, știe dar nu mai vrea. Prea a trezit mulți, de nouă ani îi tot trezea și ei se îmbătau iar. Parcă veneau să-i trezească Dica. Nemernicii cădeau și adormeau mereu cam în aceleași locuri. Dica era miloasă. Și-apoi, cum să mai pună și ea mâna pe-un bărbat, dacă nici când era beat… Închidea ochii a descântec, dar de fapt se gândea, ce-ar fi fost să aibă și ea omul ei, să-l dezmierde și ea și el să o mângâie, chiar dacă ar mai fi luat și bătaie, dar să fi avut și vreo doi–trei copii, cum are lumea… Dar așa? Îi frecționa pe ceafă, pe vinele gâtului, ușor, îi masa pe acești nerecunoscători care atunci când își reveneau îi mulțumeau de cele mai multe ori… cu înjurături… și câteodată, nici atât… Acum Dica nu-și mai pierde vremea cu niciunul. Nouă ani i-a ajutat să-și revină. Vara și iarna. Doar sufletul ei știa… știa, dar nici perinei nu-i spunea… tristețile, alea mari care se consumau în singurătatea ei, în tăcere… trăia visul ca pe o poză îngălbenită cu zâmbete ofilite care riscau să fie arse de uitare… așa face Dumnezeu, aduce uitarea... altfel omul ar cădea doborât de povara amintirilor… știe Dica!

Să ai zece degete la mâini, e mare lucru. Dica are numai nouă. De asta nu este ea fericită. Când e nor, o doare ciotul, până și ciotul o doare și încheieturile o dor. Dar și sufletul o doare! Dica se uită la cer și blesteamă. Nu cerul. Soarta ei o blesteamă. A avut ochii mari și negri Dica. De asta n-a avut noroc! Îi ghicise ei o țigancă cu ghiocul că ochii negri nu sunt făcuți pentru noroc, pentru dragoste sunt ei făcuți… când n-au noroc de dragoste, nu văd bine lucrurile și nici oamenii, de mare patimă neconsumată ce au… nici cu ochelari… nici cerul nu-l vedea Dica, dar nu de patimă… De obicei se uita în jos după gunoaie. Când se uita în sus, se uita numai să-și blesteme soarta, dar și atunci privirea ei nimerea pe vreo gaură din cer. Asta e. Dica nu vede nici cerul. Numai gunoaiele le vede, să vadă alții cerul! Cine nu vede gunoaie, să vadă cer! Dica zice că cine nu vede cerul, n-are ce pierde, dar cine nu vede gunoaiele se-mpiedică-n ele… În cer cine se împiedică? Dumnezeu poate, dar El nu se împiedică, pentru că Dumnezeu zboară. Așa crede Dica, Dumnezeu a făcut aripi îngerilor, și sunt mulți, și păsărilor le-a făcut aripi, se poate tocmai El să nu aibă? N-are cum!... Ea mătură. Ăsta este serviciul, dar și acasă mătură; se-ntreabă Dica, dacă în cer o mătura cineva… Se mai duce și ea pe la biserică, o să-l întrebe pe părintele. Părintele știe precis cum e în Rai, cică sunt unii în dreapta Tatălui, alții în stânga, ditamai șirul… n-or mai fi și pe ici, pe colo? Dar unde? Dacă stai în spate, e ca și cum L-ai vorbi de rău, ți-e teamă să te arăți… dacă te așezi în față, ești prea trufaș… sau ești la judecată! Cum e bine? Că şi aici pe pământ și nu mai știi cum să stai că te vede ingineru’... Da, ingineru’ ăsta vede tot! Gunoaiele și pe Dica. Oricum ar sta, o și vede! Ar face Dica orice, numai în Iad să nu se ducă. A auzit că e mare destrăbălare, decât să mături acolo, mai bine în birou să mături! Păi da, popa nu spune, dar Dica e deșteaptă… bănuiește că și-n Rai e gunoi; mai ales că acuși-acuși vine sfârșitul lumii. Se schimbă legi și pe acolo… se rup foi, se aruncă pe jos și trebuie măturate… nu? Hârțogăraie peste tot! Câte mături a tocit ea… ehe-he… Știe că n-o să fie ușor nici în Rai, că doar n-o pune pe ea contabilă, sau ingineră! nu, tot femeie de serviciu o să fie… doar că în Rai nu se fumează, n-o să mai cumpere țigări toată ziua… poate, numai dacă o fi un sfânt mai mare… Doamne ferește, n-are cum pe furiș… Uite ce a ajuns să-i treacă prin gând! Doamne ia-mi gândurile rele! zice și închină trupul ofilit cu mâna dreaptă căreia îi lipsește degetul mare. Cine știe, poate nici popa nu știe! Oricum în Iad nu se duce! Orice-o fi! Nu-i mai trage pe bețivi pe vinele gâtului, gata! O mai fi acolo și periferie… numai lichele la periferie… O fi cum o fi, toate ca toate… dar pe poarta Ăluia, nu intră!... În Rai s-ar putea să n-o s-o cheme, că de… atunci, o să stea pe drumul dintre cele două împărății, o să-și ia și mătura cu ea. N-are cum să nu mai fie și alții pe acolo. De măturat o fi, slavă Domnului, că unde e lume… și la mătură nu prea se înghesuie… de!... deștepții ?... de!...

Mereu îi dă în cărți Granda. Mare mincinoasă Granda. Dar face cafea bună și lichior bun face, îi zice, ,,vișenată de caise”, așa-i zice Dica. Prietene când au timp… Beau și ele ca fetele… Îi tot spune Granda că se mărită cu un crai de tobă. O ține una și bună!... Crai de tobă pe dracu’! Pe dracu’ crai, o fi tobă, da’ nu crai! Știe ea, e pensionar. Îi face ea curat de două ori pe săptămână. E adevărat, a cam pus el mâna… nu părea curajos încât să se facă de râs, cam bătrâior, totuși parcă vrea… dar…

Atât! Nu mai este Dica proastă. Și Granda tot de la ea știe. Se mai spovedește și ea la Granda, cui să-i spună? Când îi dă în cărți, Granda face ce face, le sucește și gata: craiul cade la pat! Cade de beteag ce e, așa e, de beteag cade! E hodorogit rău săracu’! Dar băiat bun, mai câștigă un ban vânzând iconițe prin tramvai ba mai una, ba mai alta, are și bani puși de-o parte, cine știe… Dacă o fi o vorbă mai serioasă, mai știi?! Că tot omu’ are porția lui… aia de-o merită! Doar că trebuie să se mulțumească cu ce e al lui, și-apoi râvnitul la bunul altuia… e păcat mare! Oricum nimeni nu scapă viu din lumea asta… lasă ce-a făcut, își ia păcatele, și așteaptă judecata a Mare!

-Palule, ai grijă de Manica! Lua-v-ar dracu să vă ia! Mâncați plămânii omului! Dica iar se gândește la Baica și la plămânii ei aruncați peste Mațu! Asta e viața… Ca tramvaiul merge, hurducăit ca și tomberonul, ,,limuzina luxe”, cum îi zicea Mațu, sau ,,pătrățelu”… Ehe, câte nu știe Dica! Ghicește în gunoaie mai bine decât Granda în cafea, sau în cărți, dar nu umblă cu crai de tobă sau de ghindă sau de… dracu’ să-i ia de crai, ea știe precis după felul gunoiului, ce și cum. Știe Dica. Tace. Ca ciotul de la deget tace. Din când în când privește la cer, dar nu ca să-l vadă ci ca să-și mai ușureze sufletul, să nu mai vadă gunoaie; privește pe câte o gaură a cerului, poate că pe gaura aceea s-o nimeri să se uite și vreun sfânt sau înger, cineva, doar-doar o vedea-o și pe ea! Poate că îngerii nu văd decât ce le spune Dumnezeu, adică fiecare înger cu omu’ lui… păi dacă ar vedea și pe alături ce fac oamenii, cine știe, se apucă și ei, aaa?! O fi… Dica este amărâtă că n-are zece degete, are numai nouă. Așa au femeile de serviciu, nouă degete și iarna mâinile crăpate… Ca o oală de lut ciobită, așa se simte Dica. Mai bine ar fi fost chiar oală de lut. S-ar fi odihnit pusă în gard, mai bine; așa, se roagă de un strop de noroc… și nu e! Unde pune ea mâna, parcă ia locul foc! Poate acuma cu creștinu’ ăsta căruia-i face curat… I-o da Dumnezeu în gând omului ăsta să zică vorba care să aducă și pentru ea liniștea?! Să scape și ea de of-ul ăsta mare pe care-l scoate din ce în ce mai des din adâncul adâncului, de lângă buric și-l trece pe lângă casa sufletului încins ca un fier roșu… Dar ce să răcească o gură de oftat? Și-ar dori să aibă acolo înlăuntru un ventilator ca pe biroul inginerului, să sufle, să sufle mereu cu aer rece, un rece d-ăla de răcoare să-i aline… ce să-i mai aline… dorul, durerea, necazurile, neîmplinirile, grijile de azi și de mâine și de câte zile o mai vrea Dumnezeu să-i mai pună pe cântarul păcatelor!... Ba nu! Soarta e de vină!... Ea, ursitoarea care i-a spart geamul supărată că a deranjat-o cu venirea ei pe lume noaptea pe la două-trei când începeau să cânte primii cocoși și somnul e mai dulce... săraca ursitoare, or fi speriat-o afurisiții de cocoși și uite cu ce s-a ales!... Ce să mai… toți oamenii au necazurile lor; vede Dica, de ce să nu vadă?... că și inginerii cât or fi ei de ingineri, au și ei ca toți oamenii toane, momente, zile întregi chiar când au de-a face cu tristețea, păi chiar așa! a auzit-o pe contabilă când îi spunea ingineriței, ăleia mici, cum că pe inginerul ăla tinerel, înalt și cu ochelari, l-a părăsit nevasta, o profesoară de sport care făcea naveta la Ghimpați. Mai aveau și doi copilași micuți… ce necaz mai mare în viața unui om decât pierderea dragostei de mamă?! De aceea contabila îi zicea ingineriței, că vezi Doamne, să se gândească dacă nu cumva-ceva… observase ea, că cea mică îl cam plăcea pe tehnolog… păi și ce dacă avea copii? Avea și casă și mașină, nu era un nimeni în drum, puțină dragoste putea să reverse și peste nevinovăția copiilor, chiar dacă nu erau ai ei... Cu timpul totul se așază.
Dica a stat cu chirie până mai an, când s-a îndurat inginerul și i-a obținut o garsonieră la căminul fabricii. E mai bine, mult mai bine, dar când vin sărbătorile, toată lumea are un rost; ăla cu aia, aia cu ăla, ăia cu ăia și Dica numai cu singurătatea…
A venit Ajunul, a încercat să-și țină curajul, să facă una și alta ca de sărbători. Aici la cămin tot felul de oameni… mulți tineri și cu apucături de… iartă-i Doamne! E tristă Dica. Atâta tristețe… și pentru ce? A auzit că în primăvară când o scoate la pensie, o să o scoată și din cămin… singură… singură!... se săturase de singurătatea care o îngreunase, îi împiedeca mișcările, devenise o povară cu ghimpi! Abia se alivănise aici la cămin… Unde să se ducă ea bătrână?... mai vine și o boală, n-are pe nimeni lângă ea… pe la ușile altora, sărbătorile sunt triste! Deznădejdea i se lăsa greu pe piept… lacrimile secaseră și nu mai veneau s-o ușureze… se vedea neputincioasă, pironită în cine știe ce izbă întunecoasă așteptându-și sfârșitul în întunericul disperării mute… ca o lighioană…
Alături, Cel Rău se căznea să scrie pe răbojul izbânzilor Sale încă un nume… Necuratul este mereu acolo unde omul este în nevoie și profită de moment luîndu-și porția rapid cu vorbe șoptite strecurate pe furiș, meșteșugite, în necazul omului!...
,,Dico! Vezi tu cablulul ăla de la prelungitor? Cum care? ăla lung… așa, așaaa!... Leagă-i un cap de calorifer… acolo… acolo între elemenți, perfect! Capătul celălalt, da, leagă-ți-l de gât, așa… un pic mai strâns, așaaa! deschide fereastra să intre Ajunul și la tine! Așa Dico!… acuma uite și norocul tău, Florea!... te așteaptă să te plimbe cu sania lui Moș Crăciun… urcă-te pe pervaz, ușurel… uite sania cu moșul… și cu Florea, da? așaaa!... stai alături de ei, binișor!... Brava Dicoooo, noroc!... și, druuuum buuuun!...’’

Abia pe la prânzul Crăciunului, doi bețivi au văzut o babă gătită de sărbătoare, atârnând sub un geam de la etajul trei, cu fața la zid, cu spatele spre lume...





Florin Anghel Vedeanu     4/2/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian