Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Unde e muzica noastră Pop Rock de altădată ?

…Am aflat despre un eveniment deosebit de la domnul arhitect Adrian Crăciunescu din București. La Uniunea Arhitecților din România – Centrul de Cultură Arhitecturală a avut loc o întrunire, în centrul ei a fost domnul Mac Popescu, seniorul în jurul căruia s-a constituit „Clubul A”, care a avut nemaipomenita îndrăzneală să organizeze un festival național de muzică pop chiar în Sala Mare a Palatului, unde se țineau și congresele pcr.

Cluburi de acest fel mai existau în țară, la Timișoara, „Post-meridian 6”, sesiuni de jazz și rock într-o sală de marmură unde e azi sediu de bancă. Dar un asemenea festival…

Spune Mac Popescu, la aproape jumătate de secol de la „Club A”: „La nici şase luni de la înfiinţarea clubului, în ’69, am făcut primul festival de muzică folk şi pop la Casa de Cultură a Studenţilor în primele cinci seri şi la Sala Palatului în a şasea. Succesul de la Sala Palatului m-a făcut să organizez, în ’71, al doilea festival. Am făcut selecţia de formaţii din toată ţara. Au venit atunci 5.000 de persoane, în condiţiile în care Sala Palatului era dimensionată pentru 3.000. Nu mai era loc în sală! Şi încă 5.000 stăteau afară, pentru că nu mai aveau cum să intre. Copiii multora dintre politicieni n-au avut acces pentru că n-au prins bilete, iar noi n-am făcut rabat de la reguli. După a doua sau a treia seară, m-au chemat la organizaţia pe Bucureşti a partidului şi mi-au spus să nu apară în gala de la final anumite formaţii. M-am sfătuit cu juriul, care n-a fost de acord, spunând, pe bună dreptate, că în gală trebuie să intre cine e premiat. După acest eveniment, s-au interzis cuvintele „pop” şi „folk”. Apoi, a venit Cenaclul Flacăra, mai abil făcut, care a preluat muzica tânără. ”
„A fost o manifestare care cu greu a mai putut fi egalata de alte manifestari organizate de studenti”, afirma Emil Barbu Popescu, rectorul Arhitecturii.

Întâmplarea face că am fost trimis la studioul central al Radioteleviziunii din București pentru a aduce la studioul timișorean unde lucram, niște benzi pentru fonotecă. Am participat la una din serile festivalului și o zi într-un studio în care se imprimau câteva formații participante la festival. Impresiile de atunci mi-au apărut într-o carte de memorii, însă alături de ambianța generală din acei ani.
…Semnalul muzicii pop a fost dat de către curentul COUNTER-CULTURE și s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi…

Credeam că în anii șaptezeci nu numai literatura depășea proletcultismul, dar și „muzica tânără”. În vestul țării se auzeau destul de bine posturile străine, populația germană primea din RFG ghitare bune și stații „Marshall”, chiar și sintetizatoare, noi pe atunci. Formațiile răsăriseră precum ciupercile, în toate casele de cultură. „Stelele” sau „Șah-Mat”, dar și Mony Bordeianu cu prima variantă „Phoenix”, ca și mai mulți alții introduseseră ceea ce aș numi STILUL OCCIDENTAL. La început au fost imitațiile, apoi s-a consolidat acea counter-culture și în capitală, la Iași sau Cluj. Chiar și „Rod Grup” făcea un folk bun, la Pitești, de unde-mi trimiteam benzi cu piesele lor, care nu erau primite la alte studiouri, ci doar la Timișoara. Turneele cu vecinii maghiari „Omega” sau britanicii „Sassafrass” făceau săli pline. Cornel Chiriac la Europa Liberă era ascultat ca și Budapesta ori Studio B de la sârbi.

Dar se insinuau, la piața de vechituri, benzi și discuri cu o ciudată muzică orientală, balcano-romă, veneau și din Moldova la Timișoara la celebra piață și duceau otrava manelei sârbe mai departe. Secretarul cu propaganda Eugen Florescu a reușit să pună piedici muzicii proaste, interzicând niște studiouri particulare unde se copiau sau se imprimau aceste balcanice kitschuri. Stilul occidental era, pentru moment, mai puternic, avea un public la un palier mai înalt de cultură. Ceaușescu avea să lovească tocmai aici. În loc să pună stavilă orientalismului de mahala, minirevoluția culturală a lovit în ceea ce credeam că va deveni aerul occidental pe care credeam că-l vom respira din acel moment.

Au mai fost niște evenimente interesante în acele zile, înainte de întoarcerea lui Ceaușescu din China. Studenții de la Arhitectură, principalii organizatori de festivaluri de „muzică tânără”, tocmai aveau a trage ponoasele după acel festival național de muzică pop-rock. Ministrul Tineretului de atunci, Ion Iliescu este cel care le-a aprobat marea sală a Palatului. (Ar trebui să se vorbească și de acest aspect, parcă intenționat trecut cu vederea, dar semnificativ pentru viziunea divergentă a viitorului președinte versus tezele din aprilie…). A fost OK, însă pe noi, redactorii din Radioteleviziune nu ne lăsau să intrăm cu niște reportofoane. Clubul studenților de la Arhitectură ar fi pretins pentru imprimările eventuale ale Radioteleviziunii o sumă mare de bani pe care, se zicea, instituția nu-și permitea s-o cheltuiască pentru doar niște pop-rock. Acuma, pe de o parte, RTV-ul nu-și dădea seama de importanța acestui nemaipomenit Fetival, absolut comparabil cu cele din Anglia sau SUA. Am discutat cu inginerul Florin Silviu Ursulescu, care copia pentru fonoteca radioului de pe discuri primite din străinătate, piraterie ignorată de Haga, cu ocazia copierii discului „Abbey Road”, ultimul scos de Beatles (1968), din care am primit și eu un streif pentru studioul timișorean. Ei, îmi zise el, acustica marii săli a Palatului era bună pentru congrese, dar nu pentru recordinguri. Occidentul avea tehnici speciale, în plină perioadă analogică, de imprimare a formațiilor vocal-instrumentale, așa că s-au putut realiza variante bune chiar și cu instrumentele electrice.

Am pătruns în sala concertului pe bază de legitimație RTV, dar studenții s-au legat de reportofonul meu, un R5, de vreo două kilograme, cu microfon/difuzor pe suport reglabil, aparat maghiar după licență Philips, bun pentru interviuri dar nu și pentru muzică. Mi-au spus că instituția mea a refuzat taxa de imprimări. Le-am răspuns că vin de la studioul timișorean, care nu are nimic cu afacerea asta și că fac un simplu reportaj, cu fragmente din piesele formațiilor timișorene, nicidecum imprimări pentru fonoteca permanentă. Și am fost admis în înghesuiala și zgomotul din sală. Într-adevăr, am realizat reportajul, fără să imprim nici o piesă întreagă, într-un vacarm de boxe bune și proaste.
Radioteleviziunea și-a luat porția ei. Un coleg m-a invitat a doua zi în niște studiouri unde se făceau imprimări ale unor formații din capitală și din teritoriu, care erau dispuse să cânte gratis. Culmea, imprimările au fost bunicele. Am primit nenumărate streifuri pentru fonoteca noastră teritorială. Bucureștenii au lucrat mai simplu și mai iscusit decât tehnicienii mei timișoreni, care n-au fost capabili să „tragă” niște Phoenix, cu toate că au lipit cabluri cu ciocanul și au încercat play-back-uri diverse. Nu înțeleg fenomenul, doar erau aceleași microfoane de studio în toată țara. L-am luat atunci doar pe Nicu Covaci și l-am dus într-un studio mic, unde mi-a cântat la ghitară rece niște folk, acompaniat la block-fleute de mai tânărul jazzist Liviu Butoi, elev pe atunci. Piesele, admirabil reușite (între care „Whe shall overcome someday”), au fost imediat înhățate de regizorul TV Titi Acs și puse pe post…Cele imprimate de tehnicienii mei au fost respinse, mai ales că grupul de violoniști de la Liceul de muzică nu era prea bun acompaniator.

Revenind la concertul din sala Palatului, s-a cântat doar în engleză, preferații erau formațiile „Roșu și negru” din Iași, Petre Magdin cu „Modern Group” (bănățean aciuit la București), „Chromatic 3” din Cluj, „Mondial” București, „ClasicXX”, Stepan și „Phoenix” Timișoara etc. La întoarcerea din imperiul lui Mao șeful statului s-a făcut foc, l-a exilat imediat pe Iliescu la Timișoara (mai erau, desigur și alte motive) și a dat tezele din aprilie, declanșând minirevoluția culturală.
Pe streifurile primite în capitală erau și niște minunate piese ale grupului Magdin, de jazz-pop-rock. Brass-ul semăna oarecum cu cel de la „Chicago” sau „Blood, Sweat and Tears”, piesele melodioase și frumos ritmate le-am folosit în numeroase emisiuni. Mare mi-a fost mirarea când Petre Magdin m-a sunat la Timișoara. Toate imprimările lui s-au pierdut ori au fost furate și mă ruga să-i trimit un streif cu ceea ce am din „Modern Group”. Totul într-un moment nefericit, când tocmai era interzisă muzica pop-rock, grație revoluției culturale. Nici o mișcare n-am putut face pentru Magdin, rămas încuiat în fonotecă, pentru mai târziu. Pe posturile noastre mai lălăiau cei de la „Mondial”, cu muzică inspirată din folclor sau de prin cartierele capitalei. „Phoenix”, cărora noul secretar cu propaganda, Ion Iliescu, tocmai le permise să poarte păr lung, s-au auto-exilat în spitalul de neuropsihiatrie din Gătaia, sub grijulia atenție a doctorului Radu Ricman, care mai primise dizidenți într-un salon între brazi, special pentru artiști. Aici se retrăseseră, un timp, Liiceanu sau Cerneț. (Amănunte necunoscute de publicul de azi.). După ce formația lui Covaci se ghiftuise studiind folclor, avea să iasă românizată serios, admisă pe piața difuzărilor radiotelevizate. Dă-i cu haiduci, cu nunți țărănești și alte ecouri poporane, stil rapsodiile enesciene. Imnuri naționale, nu alta. Se cântă și azi cu folos, printre manele, după ce „Roșu și negru” au plecat în Israel și alte formații au dispărut și ele din peisaj. Au apărut specii noi, rapp și altele, care nu se ridică la înălțimea muzicii compusă în anii șaptezeci-optzeci.






Erwin Lucian Bureriu    3/23/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian