Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002









 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Indiferenţă şi plictiseală

Sufletul gol îşi trădează goliciunea prin indiferenţă. Indiferenţa naşte plictiseală. Pentru tratarea plictiselii omul aleargă după lucruri care-l ajută să-şi omoare timpul personal. Dar nici timpul nu stă degeaba: curge fără putinţă de a-l opri. Cronos îşi înghite copiii neatenţi, delăsători. E o luptă, care pe care. Omul învinge numai “Răscumpărând vremea căci zilele sunt rele" (Efeseni 5.16, BVA) Ce înseamnă a răscumpăra vremea? “Fiţi dar următori a lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi,/şi umblaţi întru iubire aşa cum şi Hristos ne-a iubit pe noi, şi pentru noi I S'a dat pe Sine lui Dumnezeu prinos şi jertfă întru miros cu bună mireasmă.” (Efeseni 5,1-2 BVA)
Dar să-l lăsăm pe Paul Evdokimov (1901- 1970 - https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Evdokimov) să vorbească despre acestea:
“Biserica şi lumea se găsesc într-o interioritate reciprocă deschisă spre destinul ultim al tuturor oamenilor, ba mai mult spre destinul lui Dumnezeu Însuşi în istoria oamenilor. Numai Întruparea Domnului face reală formula antică : , atunci când acest om devine în Hristos împărat, profet şi preot al existenţei, o nouă făptură. Hristos a intrat în firea umană atât de adânc încât de atunci înainte dominarea naturii cosmice, emanciparea popoarelor, dorul după pace, solidaritatea neamului omenesc , sunt ocazii ale deschiderii interiorităţii omului pentru nemarginita iubire a lui Dumnezeu.
Învăţământul şcolar până de curând prezenta istoria mântuirii după formula lineară simplistă : creaţie, păcat, răscumpărare. Dar Creaţia şi Întruparea sunt co-implicite şi arată o singură taină, a lui Dumnezeu, care în Hristos recapitulează întreaga fiinţă umană. În societăţile europene ateismul care a cuprins masele a devenit un fapt curent, natural am zice , intim de acum vieţii oamenilor. Nu este o ruptură, cu atât mai puţin o revoltă, ci o alunecare aproape imperceptibilă , o delăsare, starea amorfă a unei lente disoluţii într-o înspăimântătoare indiferenţă. Nu mai există nici o agresivitate, pur şi simplu religia nu-l mai interesează pe om. Posibilitatea unei oarecare fericiri superficiale, puţin durabile, suficientă totuşi pentru momentul dat, face ca fiinţele să trăiască în absenţa lui Dumnezeu, după cum trăiau înainte în prezenţa Sa. Cum spune un filozof : . A deveni ateu astăzi înseamnă mai puţin să alegi şi încă mai puţin să negi, ci doar să te laşi pur şi simplu să fii ca toată lumea. A fi religios, indiferent sau ateu este, pentru omul mediocru, o chestiune de temperament, de echilibru psihic ,de opţiune politică câteodată. Aşa că, explicând tainele naturii, omul nu dovedeşte câtuşi de puţin că nu există Dumnezeu, ci doar încetează să mai simtă că are nevoie de Dumnezeu.
Indiferenţa este semnul unui suflet gol. Un alt filozof spunea : . Sartre mărturiseşte clar: . Psihiatrii ştiu că indiferenţa duce la această calamitate a timpurilor noastre care este plictiseala. E vremea să se facă o analiză fenomenologică a plictiselii şi să-i demonstrăm natura metafizică şi demoniacă. Aproape peste tot omul se plictiseşte şi cască iar după cum spunea în mod profetic Dostoievski, omenirea nu va pieri prin razboiae, ci din plictiseală : .George Fredmann în lansează un strigăt către toate religiile : .
Da, în faţa idolilor şi a tranchilizantelor terapeutice se caută acum liniştea mântuitoare , care are gust esenţialmente biblic, de risc, urmându-L astfel pe Însuşi Dumnezeu. Nu există nucleu în jurul căruia să se adune o ipocrizie mai mare ca ideea de Dumnezeu într-un mediu creştin mediocru. Afirmaţia lui Kierkegaard este poate mai actuală ca oricând : . Sistemul religios apare ca un instrument de sclavie. Dumnezeu este gândit că fiind potrivnic omului: Dumnezeu este adversarul libertăţii şi demnităţii omului. Încă din primele secole, printr-o flagrantă deformare a învăţăturii biblice, Dumnezeu a fost prezentat după chipul unui mare împărat pământesc, de aceea în Evul Mediu popoarele au fost adesea convertite în bloc: comunităţile politice sunt trecute la creştinism, de cele mai multe ori cu japca, sub ameninţarea sabiei. Aproape peste tot Dumnezeu a devenit un Dumnezeu impus.Consecinţa imediat-istorică a fost apariţia bruscă a necredinţei moderne, ca revoltă faţă de religia impusă.Ca rezultat, imensa mişcare de cercetare filozofică şi ştiinţifică, de revendicare a libertăţii şi a dreptăţii care constituie lumea modernă, şi ale cărei rădăcini sunt fundamental creştine, s-a manifestat în mod fatal, pornind de la Renaştere, înafara Bisericii, apoi împotriva Bisericii, alunecând astfel, de la negarea unui Dumnezeu impus, la ateism. Ori dreptatea socială pe care o revendică revoluţia industrială urcă până la imaginea evanghelică a lui Hristos cel sărac, imaginea atât de puternic subliniată de Părinţii Bisericii şi atât de nefericit uitată de istorie. Înţelegem violenţa lui Proudhon care sintetizând învăţătura Sfântului Vasile cel Mare şi a sfântului Ioan Gură de Aur, spunea : . Iar când a apărut romantismul, acesta s-a ridicat împotriva religiei redusă doar la morală. Dar elanul sufletesc , iar nu duhovnicesc al romantismului, a devenit neputiincios în lipsa unei trăiri în Duhul Sfânt ,ne mai rămânând decât strigătul de disperare şi de nebunie al geniilor singuratice. Sub presiunea masivă a raţionalismului, a psihologismului şi a tehnicilor moderne, sensul biblic al transformării lumii şi semnificaţia instorica a coborârii Duhului Sfânt la Cincizecime, nu se perpetuează decât prin câţiva asceţi la umbra mănăstirilor, la marginea societăţilor. Sensul pe care l-au dat Părinţii Bisericii teologiei este acesta: . De aceea problema complexă a libertăţii şi a harului nu aduce ,se pare, nici o lumină : dimpotrivă, minunata taină, negrăită iubire a lui Dumnezeu odată conceptualizată şi pusă în termeni de cauzalitate, duce la decretul teribil al doctrinei predestinaţiei. Aceasta vrea să spună că în mila Sa Hristos nu şi-a vărsat sângele decât pentru cei aleşi şi că restul omenirii este obiectul mâniei lui Dumnezu. De aceea în ţările din estul Europei, în perioada comunistă, simpla recurgere la Dumnezeu era declarată imorală, căci ar fi contrazis şi ar fi diminuat demnitatea umană. Universul autonom al ştiinţei, univers planificat, matematizat , exclude orice intervenţie de dincolo de lume. În acest spaţiu se înfăptuia de fapt o pervertire a valorilor: necunoaşterea libertăţii în mediul creştin duce la distrugerea libertăţii în mediul ateu.
Satana profită şi avansează tripla sinteză, adică cele trei soluţii infailibile ale existenţei umane, infailibile pentru că reprezintă cele trei forme ale distrugerii libertăţii: prima , a transforma pietrele în pâine înseamnă a fabrica în serie şi când dorim pâine fără sudoare, fără efort, înseamnă a rezolva problema economică, a suprima lupta ascetică şi creaţia. A doua, a te arunca de pe sprânceana templului înseamnă a suprima nevoia de rugăciune, înseamnă al subtitui pe Dumnezeu cu puterea magică, a-ţi însuşi toate tainele şi a rezolva astfel problema cunoaşterii. Iar cea de a treia este oferirea împărăţiei lumii, a aduna toate popoarele sub puterea unei singure săbii, a rezolva puterea politică şi a inaugura pacea acestei lumi. Dacă Hristos respinge aceste trei ispitiri, aceste triple sclavii ale omului, în schimb acest proiect demonic oferit oamenilor le condiţionează istoria. Pentru sensibilitatea atee, creştinismul oficial apare ca o religie a legii şi a pedepsei. Cum spunea Freud, Dumnezeu este văzut ca un Tată sadic. O atare concepţie despre Dumnezeu , vine din regresia iudaizantă, care uită Treimea şi-L prezintă pe Dumnezeu în chipul Judecătorului gelos. Astfel că Justiţiarul de temut care terorizează şi pregăteşte iadul şi pedeapsa încă dinainte de a creea lumea este Dumnezeul iubirii. Dumnezeu nu mai este Tatăl ,ci este Dumnezeul care a dat cele zece porunci negative: să nu faci! Concluzia : Dumnezeu este Cel care mă împiedică să fiu fiinţă omenească. La rândul său Sartre face următorul bilanţ : . Păcatul trupesc primeşte o importanţă obsesivă pe care nu o are în Evanghelie. Astfel că asceza rău înţeleasă se deformează în dualism, în ura ascetică faţă de femeie, faţă de lume, faţă de frumuseţe. Teologia manualelor denotă un Tată plicticos, molatic, moralist, după chipul omului mediocru. Iar strălucirea trisolara a celor Trei Persoane face loc bunului dumnezeu anonim. Toate acestea pentru că aceşti oameni au avut nefericirea de a nu fi întâlnit niciodată privirea unui Sfânt, de a nu-l fi întâlnit niciodată pe Dumnezeu ca prezenţă vie şi strălucitoare a paternităţii treimice care se află în centrul oricărei iubiri şi a oricărei frumuseţi. Singura revoluţie care poate să schimbe faţa lumii nu poate veni decât din Evanghelie , din energiile sfinţitoare ale Duhului Sfânt, din cauza comună care uneşte pe toţi vii şi morţii într-un singur elan, cel al Învierii.
Dumnezeu a creeat pe om ca pe cea de a doua libertate. El îşi asumă acest risc suprem, apariţia unei alte libertăţi. Dumnezeu care e libertate face loc libertăţii omeneşti, îşi acoperă preştiinţa ca să dialogheze realmente cu celălalt, cu partenerul său capabil să-L pună în încurcătură pe Dumnezeu Însuşi şi să-l oblige să coboare în moarte şi-n iadul creat de om. Nu e vorba de mântuire prin credinţă, nici prin fapte, ci prin iubire. În prezenţa suferinţei celor nevinovaţi Dumnezeu are un singur răspuns : renunţarea la atotputernicia Sa ca să sufere cu noi. Aceasta e slăbiciunea Să de neînvins, iubirea Sa nebună pentru om. Tatăl justiţiar se dovedeşte a fi Tatăl suferind . Dumnezeu moare pentru ca omul să trăiască. Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu de pe Cruce a trecut de partea omului. Aceasta permite omului să se nască pentru a doua oară,în divinitate ,aşa cum Dumnezeu S-a născut în firea umană. Facem aceasta ca să corectăm concepţia teroristă despre Dumnezeu. Nu ni se cere un moralism al virtuţilor, nici o ascultare oarbă, ci un strigăt de încredere şi de iubire din străfundul iadului sufletului nostru. Biserica ştie să-şi ţină sufletul în iad şi să nu deznădăjduiască niciodată, aceasta pentru ca Dumnezeu nu deznădăjduieşte niciodată. Pentru marii mistici creştini, creştinul e un om vrednic de milă dar care ştie că există încă Cineva şi mai vrednic de milă, acel Cerşetor al iubirii care se află la uşa inimii. De aceea sfântul Serafim din Sarov saluta pe orice om cu cuvintele : “Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Cartea lui Daniel povesteşte istoria celor trei tineri aruncaţi în cuptorul încins lângă care apare un al patrulea, tainicul ,care are înfăţişarea unui fiu al zeilor. Aceasta este intreaga taină a Întrupării şi mântuirii, taina prezenţei dumnezeiescului-Celalalt lângă orice om.

Duhul Sfânt alungă întunericul morţii, teama de judecată, prăpastia iadului. Lumina fără apus face din noaptea de Paşte un ospăţ al bucuriei. < Acestea vi le-am spus, ca bucuria mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.> (Ioan 16, 24-25nBVA) ( Paul Evdokimov - Cunoaşterea lui Dumnezeu)
Lectură atentă şi rumegare cu folos.






Nicuşor Gliga    3/15/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian