Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002









 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Interviu cu Puşa Roth - scriitor, jurnalist, dramaturg

Pușa Roth este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba franceză, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie, realizator Radio România, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Autoare a 17 volume însumând teatru, critică şi istorie literară, publicistică, poveşti pentru copii etc. Debut la teatrul radiofonic dar şi pe scenă în anul 1999. Are 21 piese montate la TNR, dintre care 7 scenarii originale, 11 dramatizări şi 6 adaptări. Realizatoare a seriei de spectacole radiofonice Cinci personaje în interpretarea unui actor, în colaborare cu Costin Tuchilă. Surpriza dragostei de Marivaux, traducere și adaptare radiofonică, ianuarie 2018. Peste 1000 de articole în presa cotidiană şi literară. Senior editor la publicația Occidentul Românesc (Spania), și la Revista Culturală Leviathan (online).


Veronica Pavel Lerner: Au trecut deja peste 20 de ani de când, întâmplător, v-am cunoscut. Colaboram la ziarul Observatorul din Toronto și Dumitru Puiu Popescu m-a întrebat într-o zi dacă aș fi de acord să dau un interviu, prin telefon, unei distinse doamne care lucra la Radio România Actualități. M-au impresionat și întrebările, dar și măiestria dv în arta dialogului. Dramaturgia și dialogul sunt parte din vastul domeniu în care vă desfășurați talentul scriitoricesc. Când ați simțit pentru prima oară atracția pentru dialog?

Pusa Roth: Dramaturgia este, ȋn esența ei, un dialog, iar dialogul reprezintă chintesența relației umane. Cred că înainte de toate ar trebui să vă spun despre dialogul interior, al ființei cu propria sa conștiință. Cred că e primul pas și poate cel mai important spre înțelegere, colaborare, gândire constructivă.
Am fost un copil singur și-mi amintesc din copilăie că vorbeam cu păpușile, apoi cu animalele, cu păsările, iar mai târziu am dialogat cu mine însămi, punându-mi de multe ori întrebări incomode, fiindcă viața te poate surprinde în orice clipă. Pentru mine a fost o provocare să pot dialoga cu ceilalți, să pun întrebări pe care nu mi le-am pus mie, să pun întrebări de așa manieră, ca oricare ar fi interlocutorul, acesta să fie provocat să răspundă. Nu m-am folosit niciodată de informații de care să nu fiu sigură, m-am gândit mereu la subiect, la omul din fața mea și de fiecare dată am avut un portofoliu de întrebări, ținând cont de ceea ce poate spune interlocutorul, ceea ce interesează publicul țintă.
Există o tehnică a interviului, dar în spatele fiecărei întrebări trebuie să existe o informație serioasă. Interviurile făcute "după ureche" se înscriu în registrul cancanurilor, așa-ziselor inteviuri care aduc în fața publicului omeni care se inscriu în zona "gloriei efemere mediatice", ca să fiu amabilă. Ori, eu am avut mereu altă țință și altă măsură, pentru că în seria interviurilor realizate de mine am prezentat personalități, oameni care au lăsat o operă ȋn urmă. Este tot atât de adevărat că am realizat interviuri cu români aflați pe alte meridiane, cu oameni care au continuat să slujească cultura română, dar și cu oameni simpli, oameni care au încercat să-și schimbe destinul. Sinceritatea întrebărilor înseamnă, în opinia mea, sinceritatea dialogului. Gazetăria, în esența ei, înseamnă dialog, iar când ai doar o singură dimensiune, în cazul Radiolui, doar sunetul, trebuie să fii convingător, ca oamenii să vină spre tine, să te asculte și de ce nu, să continue dialogul dincolo de tine.

VPL: Mi-ați luat-o înainte cu Radioul; voiam să vă întreb cum vă "desprindeți" de imagine în teatrul Radiofonic? Liviu Ciulei spunea că spectatorul are o imaginație infinită și că cea mai simplă scenografie poate sugera cel mai complicat decor. Cum realizați, la Radio, decorul?

PR: Scena invizibilă a Radioului are alte repere decât scena de scândură, în privința decorului. Radioul înseamnă sunet, așa cum am mai spus, și prin sunete completezi, desăvârșești, compoziția teatrală. Autorul de teatru radiofonic trebuie să dea indicații precise despre locul desfășurării acțiunii, iar regizorii de teatru radiofonic trebuie să sugereze prin sunete.
Muzica este esențială în compoziția teatrală radiofonică. Ea suplinește schimbarea de cadru, decor, acțiune. Aici intervine regizorul muzical care propune ceea ce se numește "trecere muzicală" sau "accent muzical". Autorul poate sugera decorul prin replicile personajelor. Există convenții teatrale radiofonice, așa cum există și în teatrul pe scândură, însă sugestia teatrală radiofonică înseamnă sunet. Există piese în care se folosește document sonor real, adică voci ale unor personaje sau chiar înregistrări ale unor evenimente. Am să dau doar un exemplu pentru a se înțelege ce înseamnă să lucrezi cu sunetul, să creezi scene cu puternic impact emoțional. Atunci când am realizat serialul " Martori ai istoriei", dedicat evenimentelor din 1989, am folosit secvențe sonore aflate în fonoteca Radioului, chiar din timpul Revoluției. Acesta este teatru-document, iar sugestia sonoră a avut o încărcătură dramatică deosebită.

VPL: Care au fost imprejurările prin care aţi cunoscut ziarul "Observatorul" din Toronto şi pe ce criterii vă alegeaţi interlocutorii?

PR: Ca realizator al emisiunii" Ora Românilor de pretutindeni (difuzată la Radio România Actualități), -era prin toamna anului 1996-, trebuia să știu câte ceva despre comunitățile românești din lume. Așa l-am cunoscut pe domnul Dumitru Puiu Popescu, directorul publicaţiei și, evident, gazeta Observatorul. Un om deosebit, aș îndrăzni să spun, un prieten, iar colaborarea noastră a continuat peste ani. În privința românilor din Canada, am apelat la domnul Popescu și așa am ajuns să dialoghez cu majoritatea colaboratorilor gazetei. Încet, dar sigur, oamenii au auzit de existența acestei emisiuni si așa mi-am făcut prieteni în cele patru puncte cardinale.

VPL: Când scrieţi o piesă de teatru, o aveţi ȋntâi ȋn minte ȋn ȋntregime, sau, pe măsură ce o dezvoltaţi, se conturează povestea şi caracterele?

PR: Viața cu întâmplările ei este punctul de plecare pentru un dramaturg, viață trecută în ficțiune cu mijloacele teatrale. Când scrii o piesă trebuie să știi în ce direcție mergi. Teatrul este diferit de proză, în sensul că în roman, nuvelă, poveste, schiță etc., poți folosi mai multe registre stilistice, poti să creezi personaje, fără ca ele să aibă substanță dramatică, le poţi creiona fără să le dai viață, poți completa acțiunea cu pasaje descriptive, însă în teatru personajele trebuie să capete contur precis, trebuie să exprime o tipologie, trebuie să aibă "carne", conștiință, sentimente, fiindcă personajele schematice, fără identitate precisă, nu pot urca pe scenă, nu pot susține "viața" piesei, nu pot convinge publicul, cel care hotărăște dacă adevărurile tale, visele tale, ficțiunea ta, întră în tiparele gustului public. Teatrul nu este descriere, teatrul este replică și prin replică trăiește.
Aunci când scriu o piesă, o am construită în minte, am creat personajele, știu de unde plec și unde vreau să ajung. Se întâmplă uneori ca personajele să te "oblige" să schimbi o scenă, sau chiar finalul. Teatrul este o istorie de viață, sau a întâmplărilor vieții, sintetizată, colorată, după viziunea autorului și readusă iar la viață prin jocul actorilor. Sunt personaje pe care le iubești, fiindcă ele îți reprezintă idealurile, și personaje negative, pe care trebuie să le urăști, fiindcă trebuie să le scoți la iveală partea mizerabilă, sau, de ce nu, frustrările tale ca autor întruchipate de aceste personaje.
Într-o piesă sunt personaje neutre, de care ai nevoie în construcția dramatică, dar și personaje episodice, care dau dinamica textului dramatic. Sigur, poți aduga o tușă de culoare dramatică, poți îndulci caracterul unui personaj, poți face mici schimbări atunci când scrii o piesă, dar nu poți pleca la drum având doar o singură idee. Este o aventură asemănătoare cu cea a cautătorilor de comori. Poți găsi comoara, dar, de cele mai multe ori, o poți căuta fără să știi dacă ai găsit-o sau nu. Teatrul se scrie după ce acțiunea și personajele principale au contur precis, altfel se merge pe căi necunoscute.
Ca autor de teatru trebuie să-ți auzi personajele, trebuie să le dai replică, trebuie să le urmărești, să nu le scapi din mână. Dialogul cu propriile tale personaje este esențial în dinamica piesei. Trebuie să vezi lumina, întunericul, decorul, trebuie să așezi acțiunea într-un timp anume și într-un spațiu. A vedea și a auzi din punct de vedere teatral, sunt cele două mari dimensiuni pe care trebuie să le ai. Într-un fel, trebuie să păstrăm regula de aur a celor trei unități : de loc, de timp și de actiune, regulă a teatrului antic, păstrată și de teatrul modern, dar adaptată la secolul în care trăim.

VPL: Scrieţi în domenii variate: critică literară, poveşti pentru copii, piese de teatru şi alte genuri. Care dintre ele vă atrage cel mai mult şi de ce?

PR: Teatrul îmi dă posibilitatea să visez și îmi crează iluzia că pot să mă recompun, că pot să recreez personaje, să inventez stări, să visez la o lume a mea, să scot la iveală calități și defecte omenești, să arăt oamenilor, publicului, această lume frumoasă-urâtă și să-mi imaginez că le deschid o cale ca s-o privească fără inhibiții, să o judece și să le fie exemplu. Teatrul este o provocare, este un dialog, dar și o sumă de întrebări, de certitudini, de angoase, de dorințe, de vise, de mândrie dar și de umilință. De ce? Fiindcă teatrul îți dă posibilitatea să fii oricare dintre personaje, să le dai parte din tine, sau să le înzestrezi cu calități pe care tu nu le ai, să fii un pic înger, o fărâmă monstru, să fii ceva din toate ca să poți împrumuta viață.
Teatrul este fascinație, este altă dimensiune a Eului tău. Scriind teatru te redescoperi ca om, îți descoperi cele mai ascunse nuanțe ale sufletului. Aceasta este miza, acesta este secretul scriitorului de teatru. Aceasta este părerea mea, crezul meu. Apoi lumea copilăriei, fascinanta lume a inocenței, lumea celui de-al cincilea anotimp. Însă tot ce scriu face parte din mine, din existența mea și îmi asum orice idee, bună sau rea. În tot ce am scris sunt eu, cu alaiul meu de sentimente, cu gândurile , cu adevărurile mele, cu mine. Nimic din ceea ce am scris nu-mi este străin.

VPL: Sunteţi şi ziarist şi scriitor. Cum vedeţi diferenţa dintre cele două meserii, evident ȋnrudite?

PR: La temelia celor două meserii stă dialogul. Ca ziarist ești "istoricul clipei", ca scriitor dai dimensine unei clipe. Ca ziarist trebuie să fii om al prezentului, să ai mereu întrebări salvatoare, să simți evenimentul, să știi ca în secunde să spui esența. Ziaristul trebuie să fie concis, scriitorul își poate permite răsfățul unei metafore, își poate oferi timp sieși și operei sale. Ziaristul trebuie să fie mereu contra cronometru, fiindcă știrea nu te așeaptă să te gândești prea mult. Eu cred în importanța informației fără păreri personale. Atunci când emiți păreri, trebuie să te informezi din mai multe surse, ca să nu presupui, că a-ți da cu presupusl e boală grea în presa românească. Ca scriitor îți poți permite luxul să presupui, fiindcă opera ta, creația, devine ficțiune, chiar dacă pornește de la un caz real. Autorul dezvoltă sbiectul, îl personalizează, ceea ce, în cazul gazetăriei, nu ar trebui să se întâmple. Urmărind azi o știre la diverse canale media, ajungi la concluzia că ai subiect de roman, de teatru etc. Din păcate!
Gazetăria e mult mai apropiată de dramaturgie ca idee de dialog, dar ca principiu sunt, sau ar trebui să fie, ca două esențe ce nu pot fi combinate. Așa ar trebui. Mereu mă gândesc la meseria de gazetar, la frumusețea ei și la verticalitatea informației. Mereu! Dincolo de forma "primară", să spunem așa, a gazetăriei, a transmiterii informației, există multiple forme în care gazetari cu experiență și har dezvoltă informația, o analizează, ca ea să ajungă la publicul țintă "dezvăluită de mistere". Dar și în aceste cazuri, comentariile, analizele, dezbaterile, trebuie să se bazeze pe fapte reale, pe informații sigure, nu pe presupuneri. Deontologia profesională ar trebui să primeze.
Scriitoul își poate permite luxul să fie extravagant în gândire, să interpreteze, să adauge, să creeze și să recreeze lumea pe care a luat-o în vizor. Scriitorul poate crea lumi nebănuite, poate anticipa, e treaba lui, e conștiința lui, poate să meargă cu fantezia, dacă o are, oriunde dorește. Scriitorul nu aduce atingere la persoană, el nu e obligat să dea drept la replică. Replica o dă cititorul. Și timpul.

VPL: Am citit cu sufletul la gură cartea "Nu stim aproape nimic - Pusa Roth ȋn dialog cu Sergiu Cioiu"(Ed. Ars Longa 2016), care a fost foarte bine primită ȋn Canada. Aţi realizat acest dialog numai prin corespondenţă, sau v-aţi şi întâlnit?

PR: Întâlnirea mea cu Sergiu Cioiu, artistul, cântăreţul şi compozitorul, se datorează internetului. Eu l-am redescoperit, domnia s-a m-a descoperit şi aşa, ignorând distanţele geografice, am legat o prietenie, evident virtuală şi ea, dar care ne-a ajutat să deschidem alte porţi ale cunoaşterii. Sergiu Cioiu, un invitat special, un român a cărui voce a rezistat la proba timpului, un bărbat elegant, distins şi cu o mare disponibilitate sufletească.
Propunerea de a construi o carte- o carte este, în opinia mea, o casă-, a fost acceptată de Sergiu Cioiu, pentru că atunci când creezi, când viaţa ta aparţine publicului, el este cel care trebuie să ştie că a fost iubit de artist. O carte-dialog este, de ce nu, o experienţă de care, poate, mulţi tineri artişti au nevoie să se inspire, este o confesiune peste timp şi este un document al trecerii unui artist prin viaţa publicului său. Este parte din mărturisirea mea despre cum l-am cunoscut pe Sergiu. Real, ne-am cunoscut înainte de lansare, dar lucrând împreună ne știam sufletește, ne descoperisem bucuriile, tristețile, gândurile, speranțele, visele. Se poate și așa, iar cartea este exemplul concret. Poți face acest lucru dacă ești determinat și serios. Timpul a demonstrat că doi oameni aflați la mii de kilometri distanță pot dialoga fără să se vadă.

VPL: Câtă dreptate aveţi! Chiar şi dialogul de faţă e facut tot de la distanţă, nu? Şi, pentru că aici nu suntem ȋntr-o carte, ci ȋntr-o revistă cu spaţiu limitat, ȋnchei cu ȋntrebarea: pe lângă multiplele dv ocupaţii, vă rămâne timp pentru vreun "hobby"?

PR: Dacă fericirea de a te juca cu nepoții, de a șterge anii care ne despart și de a coborî în copilărie la jocul nevinovat, dar fantastic, atunci da, am un hobby de care nu mă voi vindeca niciodată. Îmi plac jocurile copilăriei, mă scapă de mine și de corvezile zilnice, mă trimit în alt timp și în alt spațiu în care pot visa nestingherită. Până la urmă, viața e vis, vorba marelui Will, și noi trebuie să avem bucuria de a o visa!

VPL: Vă foarte multumesc pentru timpul acordat şi pentru fermecatoarea dv. lecţie de "teatru radiofonic" (şi nu numai) pe care aţi oferit-o cititorilor cu ocazia dialogului nostru "peste ocean".



Interviu publicat in Vatra veche 1 / 2018






Veronica Pavel Lerner    2/7/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian