Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Marin Sorescu şi meditaţia transcendentală

„Aş ţine şi eu un jurnal, dar mi-e teamă că se citeşte”, scrie, în stilul său caracteristic, inconfundabil, Marin Sorescu. Şi, totuşi, a scris jurnalul sub titlul Romanul călătoriilor (Editura Fundaţiei „Marin Sorescu”, 1999), ulterior şi alte jurnale care au fost oferite tiparului, graţie fratelui său mai mare, universitarul George Sorescu.

Eugen Simion, apărătorul său şi al valorilor culturii naţionale, îl consideră în Genurile biograficului, vol. II (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2008), „un spirit migrator cu o mentalitate sedentară”. Observaţiile celebrului critic literar Eugen Simion sunt pertinente şi, ca atare, merită să fie readuse în actualitate. Aşadar, spiritul migrator al lui Marin Sorescu este „moderat şi special. Îi place să călătorească, dar mai mult îi place să se întoarcă. N-are astâmpăr, dar în neastâmpărul lui este şi o parte stabilizatoare. Pleacă în voiaj cu geamantanul plin de caiete şi creioane, şi unde ajunge, se apucă să scrie şi să deseneze”. După o şedere de un an în America, a scris primul volum din La Lilieci (1973), o „mitologie ţărănească pe cale de dispariţie”, „paradoxul spiritului cobiliţar”.

Spiritul migrator, cobiliţar al lui Sorescu este excelent surprins de Eugen Simion, descifrând în acest spirit „doi oameni [...]: unul care are dor de ducă, e curios şi neastâmpărat, şi altul care-l trage de mânecă pe primul şi vrea să stea unde se află, pentru a putea să-şi vadă de treburile lui”, adică să scrie. Cu alte cuvinte, Marin Sorescu „umblă prin lume cu osemintele strămoşilor vărsate-n el, cum zice alt poet de sorginte oltenească, dornic să se întoarcă, dar şi cu inteligenţa, ironia, harul lui” (p. 233-234).

Ca odinioară Dinicu Golescu, Marin Sorescu compară realităţile şi mai ales mentalitatea românească cu cele văzute în alte ţări sau constatate în convorbirile cu mari personalităţi de pe Mapamond, – mulţi fiindu-i confraţi într-ale scrisului. Invidia scriitorească şi calomnia din Ţară n-o descoperă în America latină, unde „niciodată un poet din aceste ţări nu mi-a vorbit de rău despre alt poet”. În ţara sa, inofensivul şi introvertitul Marin Sorescu este atacat şi de cei pe care i-a ajutat. Răutăţile unor semeni l-au „ajutat” să dobândească cu două boli, care i-au fost fatale: diabetul, în urma implicării sale (mai bine zis, de către alţii) în meditaţia transcendentală, în 1980 şi, alta, în 1991, în urma recuzării sale ca redactor şef al revistei „Ramuri”, care a dus la demisia sa din obştea scriitoricească. 1991 este, însă, şi anul unor mari realizări profesionale: membru corespondent al Academiei Române (9 martie), primirea Premiului Herder la Viena, fondează în septembrie (împreună cu Eugen Simion, Fănuş Neagu şi Valeriu Cristea) revista „Literatorul” (seria a doua).

Meditaţia transcendentală a fost un fenomen politic şi social încă neexplicat pe deplin. Precizări despre meditaţia transcendentală face Cornel Burtică, fost demnitar al acelor vremuri (vezi Oana Cătălina Popescu, Marin Sorescu. Vinovat fără vină (Studiu), Iaşi, Princeps Edit, 2003, p. 51-52). Scandalul a pornit de la sesizarea lui Iosif Barc (preşedinte al Consiliului Muncitoresc din C.C. al P.C.R.), care descria această meditaţie ca o organizaţie subversivă. Ea îşi crease o filială la Oficiul „Carpaţi” şi la Academia „Ştefan Gheorghiu”, având aprobare de la C. Petre (ministrul adjunct al Învăţământului), Aneta Spornic, ministrul Învăţământului şi chiar de la Elena Ceauşescu. „Părerea mea este - spune Cornel Burtică – că Elena Ceauşescu nici nu a ştiut prea bine ce aprobă”, dar, „în laşitatea ei, n-a spus că ea dăduse aprobările necesare”. Marin Sorescu însuşi caută s-o desluşească, în fragmente inedite din jurnalul său, publicat în „România literară”, sub titlul Sunt bântuit de rele presimţiri...(note pe care nu le regăsim în jurnalele soresciene publicate ulterior). În luna mai 1980, soţii Virginia şi Marin Sorescu sunt invitaţi de familia Chiaburu, fost administrator al fondului plastic, acum locuind în „cartierul de vile”. Precaut din fire, Marin Sorescu este frapat de câteva detalii: este fotografiat sau filmat de „cineva dintr-o Dacie parcată în faţa casei”, camera în care au intrat era goală („mă aşteptam ca locuinţa lui să fie plină de tablouri”), exceptând un afiş reprezentând un bărbat cu barbă, provocându-i autorului Ionei o „senzaţie neplăcută – asemănătoare cu cea pe care am simţit-o când l-am văzut prima dată pe Marx”, într-o poză aflată pe coridorul Liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, frecventant de Marin Sorescu o perioadă. Până la venirea „maestrului Stoian”, Sorescu discută cu gazdele (familia Chiaburu) probleme de sănătate („am de ani de zile o durere de splină, devenită în ultima vreme permanentă”, adică „mi s-a pus splina”). În această scurtă conversaţie, Marin Sorescu aruncă o ironie: „Ideal pentru societatea socialistă, zic, să nu mănânci şi să dai randament sporit”, prilej pentru Chiaburu să anunţe oficial: „statul e interesat într-adevăr să aplice metoda. Am făcut rapoarte la C.C. şi avem aprobarea de-a experimenta metoda la Institutul de Psihologie. Acad. Milcu este foarte interesat . De asemenea , Mânzatu”. Apare, în sfârşit, maestrul, un „bărbat de vreo 35 de ani”, care, însă, îl dezamăgeşte („mă aşteptam la cineva mult mai spiritualizat şi eventual bărbos”). Conversaţia se duce în jurul „metodei domniei sale – gimnastica asta, sau ce-o fi”. Apoi, Sorescu notează în jurnal date esenţiale privind (ne)implicarea sa. I se aduc două foi albe şi câte un creion şi „ni se cere să scriem numele, vârsta, profesia. E ca un joc... dar, aruncându-mi ochii pe fereastra larg deschisă, îmi dau seama că discuţia se aude afară şi observ că tipii din maşină continuă să filmeze...«Ce dracu e asta?!» Întind hârtia fără s-o semnez (subl. noastră, T.N.). Încep să mă enervez”. Soţii Sorescu părăsesc imediat locuinţa „Chiaburului” şi a „maestrului Stoian”, care-i devenise antipatic, obsedat de faptul că „trebuia să-i cer foile cu scrisul nostru (subl. noastră, T.N.). Oricum, tot n-aveam de gând să merg la experienţe psihologice”. „O înscenare idioată, zice soţia.Te-a păcălit”. Întrebându-se retoric „Şi ce-o să-mi facă?”, Marin Sorescu a simţit „apăsarea sufletească” a acestei experienţe nefericite, neliniştitoare: „Ceva nelămurit, greu, ca şi când cineva mi-ar fi dat în plină stradă o palmă sau m-ar fi scuipat. Hai mai repede acasă!”.

Marin Sorescu a fost, într-adevăr, „bântuit de rele presimţiri” Deşi n-a semnat acele hârtii, el a fost inclus în rândul celor care trebuiau să plătească cu excluderea din partid şi transferarea ca... muncitor necalificat.
Efectele nu întârzie să apară. Sau mai bine zis, pretestele, întrucât acea primă şi scurtă întâlnire cu ideologul „Meditaţiei transcendentale” era un motiv de a-l lovi pe genialul scriitor, de a-l scoate din câmpul creaţiei.

Prima lovitură o primeşte la Craiova, la Teatrul Naţional, unde i se pune în scenă piesa Există nervi?, cu Tudor Gheorghe în plin plan, în regia lui Mircea Cornişteanu. Directorul Teatrului, Al. Dincă, îl invită să fie de faţă la propria-i vizionare. Marin Sorescu se conformează: „Când am intrat azi în biroul directorului am găsit o atmosferă cam întunecată. Nervozitatea specifică acestei forme deghizate de cenzură. Comisia are drept de veto. Dacă ceva nu-i place poate opri reprezentarea. (De obicei se cer nişte modificări, care, odată făcute, trebuie văzut cu ocazia altei vizionări, distanţa dintre vizionări fiind mare de câteva luni, se întâmplă să vină alţi tovarăşi cu răspundere, care fac alte observaţii”. Dată fiind tensiunea vizionării cenzurării, îşi aminteşte că a mai trecut prin astfel de momente şi a ieşit cu bine: „Vizionările la Răceala la Teatrul „Bulandra” au ţinut un an de zile. Până când Dumitru Popescu a fost schimbat din funcţia de secretar cu propaganda şi a venit Cornel Burtică. Mult mai larg şi nesuspicios, acesta i-a dat drumul spectacolului fără să-l vadă, în urma unei discuţii telefonice pe care am avut-o cu el, disperat că premiera se amână la infinit.
Râzând: - Suntem informaţi că piesa e plină de...fitile... Aşa e?
- Invenţii.
- Bine, atunci să-i dea drumul.
Burtică a văzut apoi piesa şi i-a plăcut mult, şi pe baza acestei [aprobări] piesa s-a jucat... 12 ani, încântând mii de spectatori cu spectacolul... căderii Bizanţului”).
Abilul director Al. Dincă îl informează că vine şi „tov. primsecretar” Miu Dobrescu (fost preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste ), un sinistru ministru, împreună cu „15 participanţi la vizionare”. Marin Sorescu notează cu meticulozitate această vizionare şi de aceea, pentru istoria literară, lăsăm să curgă aceste pagini memorabile în care este constrâns un scriitor de geniu: „Vestea asta mă îngrijorează pentru moment. Apar: Miu Dobrescu, primsecretar la Dolj, tov...secretar cu propaganda şi...deci asta e comisia. Trecem în sală, începe spectacolul. Stau singur mai în fundul sălii. Actorii joacă îndrăcit... Râd în gând şi mă amuz, de parcă n-ar fi piesa mea. Regizorul a găsit o mulţime de „rezolvări”. După vreo cinci minute observ mişcare în rândurile comisiei. Primul secretar şi-a scos un carneţel şi, pe întuneric, îşi notează ceva. Atunci toată comisia face acelaşi lucru. Nu ştiu cum să-i avertizez pe actori s-o lase mai moale şi să mai sară unele replici... Nu mai e nevoie, cam peste o jumătate de oră primul secretar se ridică.
- M-am edificat...
Dincă: Discuţia o facem aici sau în biroul meu?
Miu Dobrescu: Nu mai e nevoie de nici o discuţie. (către mine): Ai scris o porcărie.Îţi baţi joc de femeia română, de ştiinţă, de societatea noastră...
E foarte pornit. Rămân perplex. Deşi tăbăcit de vizionări, unele destul de dure, nu mi s-a întâmplat totuşi niciodată să mi se spună c-am scris o porcărie.
- Nu mi se pare – zic – şi-am mai bâlbâit nu ştiu ce. Începusem să mă enervez. Dimpotrivă, reiese că are haz... mai zic în sinea mea.
Miu Dobrescu (către Dincă): Dumneata o să dai seama...O să te schimbăm, dacă mai pui pe scenă astfel de provocări.
Dincă: Tovarăşe primsecretar... Noi am considerat că e piesă bună... Consiliul oamenilor muncii a propus-o... Ceomeul a insistat, am fost de acord. Am obţinut aprobarea de la Consiliul Culturii...
Dobrescu (către mine): E plină de venin.
Eu: E o piesă scrisă în 1964... De unde să ştiu eu... că (în gând)ce ajunge femeia română.
Dincă: Eu zic totuşi să mergem sus... Fetele noastre au pregătit o gustare...
Miu Dobrescu (către suită): Hai să mergem... Cât oi trăi eu piesa asta n-o să se joace niciodată şi nicăieri...
Dă mâna cu Cornişteanu, cu Dincă...Îmi întinde mâna – mă fac că nu observ şi mă-ntorc cu spatele. Rămânem câteva minute să ne dezmeticim. Reacţia primului secretar a fost atât de neaşteptată şi de violentă încât ne-a luat tuturor piuitul...
Să mai încercăm să vorbim cu dânsul mâine – spune directorul teatrului, pe care acum îl preţuiesc mai mult pentru demnitatea şi curajul său... O fi fost într-o toană proastă – se întâmplă tot felul de minuni în Dolj, de care trebuie să dea seama. Ba mai cade câte un avion, ba un accident la Iug, ori vreo explozie la Işalniţa... Ca să nu mai vorbim de agricultură... care ne-a înnebunit pe toţi... Dacă Dumnezeu nu plouă. Altfel, ce e greşit în spectacolul nostru? Ce ne facem totuşi? Premiera e anunţată, programul e tipărit.
Cer un program să-l pun la arhivă, căci sunt bântuit de rele presimţiri.
De la redacţie îmi dă telefon acasă adjunctul meu Romulus Diaconescu, să mă duc la primul secretar, dupăamiază, la ora 18. Mă gândesc că l-au cuprins remuşcările şi vrea să-şi ceară scuze. Mi-e şi milă că un om politic, cu atâta putere trebuie să-şi ceară scuze de la un biet scriitor.
Orele 18. Mă prezint la cabinetul primului secretar. Secretara mă anunţă, intru.
- Să vină tovarăşa...
Până apare secretara cu propaganda se uită în Scânteia de azi - Faptul că refuză să vorbească cu mine fără martori mi se pare de rău augur. Apare doamna.
- M-aţi chemat, tov prim secretar?
- Da. (către mine) După ce c-ai scris o piesă proastă, o grosolănie la adresa femeii – om de ştiinţă, savant, cercetător, o piesă antistatală... acum aud că faci parte şi dintr-o sectă...
(În sinea mea: Singura sectă din care fac parte, într-adevăr, e Partidul Comunist Român). (Tare) Eu?! Ce sectă?
- Te rog să-mi spui ce legătură ai cu secta Meditaţia transcendentală? (Apăsând pe cuvintele Sectă şi Meditaţie transcendentală).
- Ce legătură? Nicio legătură?
- Suntem informaţi că faci parte din secta Meditaţia transcendentală care luptă contra statului socialist.
Acum îmi explic atitudinea lui de la vizionare.
- Eu credeam că m-aţi chemat să vă cereţi scuze... M-aţi insultat...nu permit să mi se vorbească aşa. Piesa a fost scrisă de mult...nici nu se pomenea atunci de lipsa de cafea, de problema balcoanelor...de iepuri şi femei savant...
- Am oprit spectacolul... Dar şi mai grav e că faceţi parte dintr-un complot...
- Complot?
- O sectă periculoasă.
- Nu fac parte din nicio sectă. Sunt ortodox.
- Dă o declaraţie. Stai acolo şi scrie.
- Ce să scriu?
- Legăturile cu Meditaţia transcendentală.
- Nu ştiu decât c-am fost o dată într-o vizită la cineva şi mi-a fost prezentat unul care mi-a vorbit, într-adevăr, ceva despre Meditaţia transcendentală. Nu ştiam că e o sectă. Credeam că e un fel de Yoga.
- Ai dat o cerere de înscriere...
- Exclus aşa ceva... N-am dat nicio importanţă acestei întâlniri.
- Te rog să scrii declaraţia!
- Bine, dar n-o scriu acum, v-o aduc mâine.
Îi duc primului secretar declaraţia cerută. E sub formă de scrisoare, ştiind că va fi pusă la dosar. Relatez exact vizita mea la Chiaburu şi întâlnirea cu Stoian. (Mi-am adus aminte toate amănuntele). Nu mă simt vinovat cu nimic. Şi la urma urmelor, Meditaţia aceasta e un fel de Yoga-occidentul e plin de tot felul de tehnici ale respiraţiei şi inspiraţiei – că doar sunt scriitori, nu?
Miu Dobrescu nu mă primeşte. E ocupat. Las scrisoarea şefului de cabinet. Plec la Bucureşti speriat. (Să nu mi se întâmple ceva în tren!).
Acasă o găsesc pe soţia mea destul de speriată. A avut un vis rău. Îi relatez cele întâmplate. „Ei, vezi?” Se duce la vecina noastră, domnişoara Marta, o domnişoară bătrână, care discută cu spiritele, în special cu spiritul tatălui ei, să-i tălmăcească visul. Aceasta nu e azi în formă. În schimb, îi spune că a trecut pe la ea cineva de la securitate, să ia informaţii ce se întâmplă în casa noastră. Cine vine? Dacă vin străini?
„Nu mai strângeţi lume seara, ne sfătuieşte, întâlnirile astea sunt foarte rău văzute” (Mai vin actori, uneori, la un pahar de vin.)”.

Dar, lucrurile nu se opresc aici, din păcate, Marin Sorescu este vânat în continuare. La Timişoara, Uniunea Scriitorilor a organizat un colocviu „despre pace”( „despre lăsatul în pace ar fi fost mult mai potrivit, îi şoptesc, în compartiment, lui...”), comentează ironic şi maliţios Sorescu. În trenul dinspre Bucureşti călătoresc: D.R.Popescu (preşedintele Uniunii Scriitorilor), I. Horea, M.R. Iacoban, Traian Iancu, Paul Anghel.
Tot pentru istoria literaturii, dar şi pentru unii care încă sunt deranjaţi chiar de „cadavrul” lui Sorescu, las să curgă aceste pagini de jurnal sorescian, care dovedesc zbuciumul sufletesc al unui om introvertit, implicat, fără voia lui şi fără dovezi, într-o „afacere” politică.

„Aseară, am avut impresia că peste zi mi s-a umblat în hârtiile din valiză. Nu pot să dorm. Oboseala drumului? Cum aţipesc am coşmare. Mă trezesc speriat. Aseară, spectacolul de poezie la teatru. Pe scenă toţi poeţii – vreo 15, care trebuie să citească fiecare câte o poezie, două. Anghel Dumbrăveanu, secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, prezintă invitaţii, de la dreapta la stânga. Poetul...Prozatorul...cutare. Fiecare se ridică în picioare, face o reverenţă către sală, publicul aplaudă. Sala e plină, mulţi studenţi, elevi. Mă pregătesc să mă ridic în picioare, dar când ajunge la mine, prezentatorul se face că nu mă observă şi trece la Berwanger, vecinul meu. Apoi... mai departe... Mă lasă la urmă, mă gândesc, pentru „efect”. Termină... Dă să invite la microfon primul poet..., dar publicul a observat omisiunea...Sorescu, Sorescu...strigă cineva. Sala începe să aplaude. „Sorescu”, „Sorescu”. Mă ridic în picioare, scuzându-l pe A.D. „A uitat, iertaţi-l”.
Figura se repetă însă când îmi vine rândul să citesc. Secretarul Scriitorilor din Timişoara, îmbrăcat azi într-un costum impecabil, mă sare din nou... Mă ridic singur, după ce-l las pe Berwanger să citească; merg la microfon şi citesc „Semne” şi „Adam”. Mult entuziasm în sală.
„Bătrâne, fii atent – îmi şopteşte apoi Berwanger... dar să nu mă spui...vezi că e ceva cu tine... Ceva nu e în ordine...Sunt în Comitetul Judeţean de Partid...ca neamţ, ştii, minoritate şi am mirosit eu ceva”.
Discuţia despre pace în sala hotelului, apoi o vizită la nu ştiu ce întreprindere. În maşină, cu Berwanger. Zice: „Nu te superi, ţi-aş da un sfat. Du-te să te aperi.” Ajungem la întreprindere, dar nu mai cobor...Rog şoferul să mă ducă înapoi la hotel. „Am vreun tren acum dimineaţa? – Este unul la 12. Îl mai prinzi”.
La hotel un bileţel la recepţie. M-a căutat soţia. Să-i dau telefon urgent la „România liberă”, lui V. Băran.
Încerc să prind Bucureştiul, dar e imposibil. Îmi fac bagajul şi, cu un taxi, merg la gară. Prozatorul Paul Anghel are şi el treabă la Bucureşti. Mergem împreună. După câteva ore în compartiment, trecem în vagonul restaurant, unde găsim o masă liberă. Dăm de un vin bun şi încerc să mă îmbăt. P.A. e în vervă. „Îţi spun eu, crapă mâine-poimâne. Şandramaua n-are cum să mai ţină, înţelegi?E frica în ei – înţelegi?Le ţâţâie curul de frică.” Atunci ce au cu mine? Îi povestesc spaimele mele. Sunt plin de rele presimţiri. „Nu fi copil, zice. Crapă ei mâine-poimâine”.
Spre surpriza mea în gară mă aştepta soţia pe care n-o anunţasem că vin.
- De unde ai aflat că sosesc cu trenul ăsta?
- De la Geta Dimisianu. Ea ştia de la Gabriel, care face parte din biroul de partid al „României literare”, şi de la Vasile Băran, care e şi el pe undeva pe aici. Apare şi Vasile. A, uite-l şi pe domnul Paul Anghel.
- Salut domn’ Paul...
Mi-am luat la revedere de la Paul, mulţumindu-i că mi-a mai ridicat moralul.
- Se confirmă domnule ce-ţi spuneam eu, zic.
- Vezi-ţi de treabă... nu mai au ei timp. Şi Paul râde pe sub mustaţă, cu râsul lui molipsitor Vasile este omul cel mai vesel din lume, plin de voie bună, gata oricând să povestească o mie de lucruri cu haz. Acum arată îngrozitor – speriat, sumbru.
- E foarte bine că ai venit, zice – poate mai putem face ceva.
- Ce e domnule, ce s-a întâmplat? Zic.
- Domnule, mâine dimineaţă trebuie să te excludem. S-au rezolvat toate cazurile astea cu meditaţia. Doar tu ai mai rămas. A fost ordin de sus de tot să se rezolve totul, în 24 de ore. Pe toţi... câţi aţi fost i-au dat afară, afară de peste tot, înţelegi, s-au luat măsuri foarte grele – şi noi – organizaţia noastră trebuie să ne dăm acordul mâine dimineaţă. Hai să ne sfătuim ce să facem şi cum să facem. Nu mergem nici la tine, nici la mine... Ne plimbăm pe străzi... mi-e frică să vorbim înăuntru...
- Aşa mi s-a spus să îţi spun – tu, fii atent, aici la mine...! Complot contra statului, şi spune-mi ce să facem?
- Şi ce legătură am eu cu complotul?
- Ce legătură, ce legătură? De unde să ştiu eu? De unde să ştiu dacă nu eşti chiar şeful lor.
- Hai că mă faci să râd...
- Eu vomit de azi dimineaţă... se iau nişte măsuri că-mi vine rău de la burtă... Uite şi acuma... Cum dracu te-ai băgat tu în chestia asta... că doar eşti oltean de-al meu.
- Care chestie, domnule? N-auzi că nu ştiu despre ce e vorba?
- N-ai auzit de meditaţia transcendentală?
- Ba am auzit...de vreo săptămână încoace, dar tot lucruri vagi...
- Ai fost la întrunirile lor?
- Nu.
- Te-ai botezat?
- Ce botez, eşti nebun? Eu sunt botezat de mult.
- Lasă, nu mai face pe prostul...Toţi vă botezaţi din nou cu nişte cireşe în mână... Vă pun un porumbel sau o pisică... sau un liliac... nu ştiu cu ce pe cap...şi vi se dă o mantră...
- Ce mi se dă?
- Mantră.
- Mantră?
- Care e mantra ta?
- Mantra mea este să mă pupe-n cur...partidul, dacă vrei să ştii.
- Lasă, să vezi tu cum or să te pup... Te împuşcă, înţelegi?... Vor să te execute.
Discuţia a continuat în felul acesta câteva ceasuri, făcând pe jos mulţi kilometri în jurul străzii Apolodor. A rămas ca a doua zi, la ora 7 dimineaţă, să fiu la Casa Scânteii, unde vine o comisie de la Primărie să mă discute.
Pe drum, nevastă-mea îmi relatează cum de-a venit la gară.
- Azi, în jurul orei trei, m-a sunat Geta Dimisianu, care m-a rugat să-i ies în cale, să ne-ntâlnim la Policlinica Sahia, spunându-mi că are să-mi dea o carte foarte importantă şi că e musai astăzi. Aveam o criză de colică biliară, vomam încontinuu şi de-abia îmi ţineam capul pe umeri. Am refuzat-o de câteva ori. La insistenţele ei, m-am îmbrăcat totuşi, m-am urcat în maşină şi m-a, dus la Policlinica Sahia, pe Dorobanţi. Şi aşteptam în maşină să apară. După un timp, apare. Şi-i deschid portiera să urce să stăm de vorbă’ în maşină şi să-mi dea cartea ce avea de dat. Cu nişte semne de surdo-mut, mi-a făcut semn să cobor şi să încui maşina, că nu putem discuta acolo. Bineînţeles, n-avea nicio carte să-mi dea..., ci voia să mă pună în gardă cu ce urma să aibă loc. „Fii atentă, zice, Gabriel este în biroul de partid şi s-a discutat excluderea lui Marin azi dimineaţă. Ştii ce înseamnă asta? Excluderea din Uniunea Scriitorilor, luarea dreptului de semnătură, nu mai publică nimic, e scos de la teatre, de la radio... Nu i se mai pronunţă numele nicăieri, înţelegi? Şi prin Forţele de muncă i se găseşte o muncă necalificată. Muncitor necalificat.
- Stai, Geta, stai... Pentru ce?
- Nu, că face parte din porcăria aia... Meditaţia transcendentală... Ştii ce s-a întâmplat cu Romilă, Andrei Pleşu, cademicianul Milcu... Tot Institutul de Psihologie a fost desfiinţat...
- Când?
- Ieri...
- Domnule, nu face parte din nicio porcărie...
- Parcă tu ştii...
- Ştiu sigur, că am fost cu el...”.
M-a plimbat vreo trei ore pe jos (în maşină ne era frică de microfoane). Mi-a spus ea: ascultă-mă, el vine diseară la 11. I s-a dat telefon şi-a plecat cu trenul de 1. Mi-a spus Gabriel, care, nu-ţi mai spun, de când a aflat chestia asta [...] i s-a făcut rău...Ştii cât ţine el la Marin... De-abia a ajuns acasă, nu s-a putut ridica din pat, să vină el. Nu mi-a venit totuşi să cred că tu vii la ora 11...
- Şi uite că am venit...

Se făcuse târziu... Trenul sosise pe la 11 seara; cât ne-a mai plimbat Vasile Băran pe străzi, povestind tot ce s-a întâmplat peste tot, după care i-am povestit eu ce-a fost...
„Marine, bagă de seamă, apără-te singur, cum oi şti, pentru că numai tu ştii ce-a fost... Nouă ne-a spus că, dacă vreunul din noi sare să-ţi ia apărarea va fi exclus, alături de tine”.
S-a făcut ora 5 dimineaţa. Dau să-mi pun pijamaua să mă culc. Soţia nu mă lasă să mă dezbrac şi mă trimite la maşina de scris să-mi ordonez de-acum cam ce-ar trebui să le spun mâine. Renunţ la culcare şi încerc să-mi aduc gândurile...
De unde să încep?”
Par pagini kafkiene, incredibile, dar ele exprimă o realitate, adeverind zicala bătrânului cronicar că vremurile sunt peste om.

Marin Sorescu a fost salvat, cu preţul unei boli parşive: diabetul. A fost salvat de unii din colegii săi, care s-au luptat pentru adevăr şi dreptate, pentru spiritul de colegialitate scriitoricească. Ei sunt, şi trebuie să-i reamintim mereu pentru gestul lor extrem de curajos; Eugen Simion, D.R. Popescu, Adrian Păunescu, Vasile Băran, Geta Dimisianu ş.a. Aceste mari personalităţi literare au rezistat nu numai prin cultură, dar şi printr-o disidenţă nezgomotoasă, permanentă şi utilă.






Tudor Nedelcea    2/1/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian