Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Să ne mai (re)amintim de… Ion Minulescu

În a sa Istoria literaturii…, G. Călinescu pare uşor nehotărât în privinţa plasării lui Ion Minulescu între antemergătorii simbolismului românesc, deşi acestuia îi stau chezăşie imbatabilă cei 4 ani petrecuţi la Paris şi contactele sale nemijlocite cu poeţii simbolişti francezi. În ordinea de idei enunţată mai sus, marele critic notează: „Ion Minulescu (…) a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului român(…)”, dar continuă, oarecum ciudat, aş zice, parcă pe o altă coordonată a aprecierii: „Lirica lui Minulescu e în marginea celui mai autentic simbolism(…)”. (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1988, pp. 691-692). Autentic-autentic, dar la… margine? Însă, lăsând gluma la o parte, în contextul dat, în cazul lui Ştefan Petică, poet mai puţin rezonant în rândul cititorilor, Călinescu este mai categoric: „Ştefan Petică (…) e întâiul simbolist declarat (id. p. 685), aceasta fără a intra în alte amănunte, la urma urmei fără vreo relevanţă în comentariul de faţă. Însă ar fi nedrept să nu fac un mic ocol pentru a mă folosi de un citat călinescian referitor tocmai la simbolism: „Acest curent, notează Călinescu, s-a ivit la noi în mediile «nesănătoase», fie la socialişti cu proletari suferind de ftizie, trăind în mahalalele zdrobite de ploi şi înecate în gloduri, fie la aristocraţii măcar sufleteşte, cu simţurile delicate, înfiorate de parfumul florilor, de fragilitatea bibelourilor, la oamenii cu «nervi» într-un cuvânt.” (idem, p. 683). Ca să nu mai vorbim că, fără menajamente, şi cu destulă duritate, despre Petică notează: „Tuberculos şi el, Petică glorifică diafanitatea florilor, exalaţia cărnurilor vegetale”, (p. 685), să încercăm să nu ne mire, însă parcă ne cam ia cu frisoane această iniţiere în lumea simbolismului primar de la noi reprezentat en gros de inşi suferind de boli diverse, bolnavi de tuberculoză, nervoşi, ftizici, totul parcă desfăşurându-se într-un climat de ftizie generală…
Revenind, fac menţiunea, nu neapărat exclusiv din punctul meu de vedere că, indiferent ce s-ar spune despre autorul celebrelor „Romanţe”, el va rămâne în loja de onoare a simbolismului românesc începând cu finalul de secol XIX, alături de Şt. Petică (1877-1904), Iuliu C. Săvescu (1866-1903), D. Anghel (1872-1914), N. Davidescu (1888-1954), Al. T. Stamatiad (1885-1955), Emil Isac (1886-1954), Elena Farago (1878-1954), Mihai Cruceanu (1887-1988), I. M. Raşcu (1890-1971), G. Bacovia (1881-1957) ş.a., deşi, din motive, mai greu de înţeles şi de acceptat, autorul Rondelurilor nu este inclus între aceştia, tocmai la capitolul SIMBOLIŞTII… Şi aşa, ca fapt divers, mai menţionez că între data naşterii lui Săvescu, 1866, şi anul morţii lui Bacovia, 1957, se scurseseră 91 de ani, interval în care s-au manifestat în deplinătatea forţelor creatoare cam toţi marii sau mai importanţii simbolişti români. Între aceştia, Ion Minuledscu face cumva, prin întreaga sa creaţie, notă distinctă şi chiar discordantă, ceea ce, indiscutabil, l-ar apropia mai mult de Baudelaire, deşi la Minulescu, în relaţia bărbat-femeie, sentimentele sunt filtrate printr-un simţ al măsurii cu totul special/personal.
Dar să parcurgem biografia minulesciană cu detaşarea care ne-o impune un asemenea comentariu… Aşadar, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, s-a născut la Bucuresti, str. Covaci nr. 15, viitorul mare poet simbolist Ion Minulescu. Tatăl, Tudor Minulescu, fost negustor de pielărie-încălţăminte (cavaf) (m. 1 ian. 1881, mama, Alexandrina, născută Ciucă (1861), fiica lui Ştefan Ciucă, şi el cavaf (cizmar, ciubotar…) din Slatina. Primii ani ai copilăriei, viitorul poet îi va petrece la Slatina, localitatea de obârşie a mamei sale, despre care peste ani, poetul va mărturisi: „M-am născut „copil postum, şase zile după moartea tatei” (în volumul Nu sunt ce par a fi, 1941 şi in Marturisiri literare, Bucuresti, Ed. Minerva, 1971, p. 217). Clasele primare le începe în acelaşi oraş, în 1887, la Şcoala primară de băieţi nr. 2, din Strada Egalităţii, continuând apoi cu liceul (1891). „In gimnaziu, menţionează el în aceleaşi… „Mărturisiri”, am luat primul contact cu poeziile lui Eminescu din volumul tipărit de Maiorescu, pe care mărturisesc fără ruşine că le înţelegeam foarte greu.” (pp. 221-223). Însă, ţinând oarecum de partea uşor picantă a situaţiei, Minulescu declară cumva ritos că îl impresionase mai mult „O faimoasă butadă literară a lui Depărăţeanu, care pe vremea aceea circula printre elevi” (id.). După încheierea studiilor liceale (1899), începute în anul 1891, în Piteşti, clasele a VI-a şi a VII-a le trece într-un singur an la pensionul particular „Brânză şi Argirescu” din Bucureşti unde Minulescu îşi ia şi bacalaureatul. Un an mai târziu va pleca la Paris înscriindu-se la facultatea de drept, studii pe care le abandonează în scurtă vreme fermecat de viaţa boemei din Oraşul Luminilor, dar, mai ales, cucerit de versurile lui Charles Baudelaire (1821-1867), Nerval (Gérard de) (1808-1855), Lautréamont (Contele de)(1846-1870), Paul Verlaine (1844-1896), Artur Rimbaud (1854-1891), Jules Laforgue (1860-1887) etc. Nu întâmplător am notat anul naşterii şi morţii fiecăruia, ci pentru a putea să fixăm în timp perioada din secolul al XIX-lea a cărei ramificaţii boematice şi de atmosferă au avut repercusiuni serioase asupra tânărului Ion Minulescu (plecarea lui la Paris (1900) făcându-se la o vârstă la care, ca viitor poet, era în plină formare intelectuală şi deschis receptării noului val al poeziei franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinzând pe principalii simbolişti. El însuşi notează: „Găsisem un bogat material poetic, construit în formele noi, în imagini surprinzătoare, cu repetiţii obsedante, cu efecte onomatopeice şi mai ales cu ecourile proaspete şi puternice ale unei muzici străine, care trebuia să devină mai târziu chiar muzica mea.”(Nu sunt ce par a fi...”, în Revista fundaţiilor, VIII, nr. 10, 1941, p. 64) . Aici cred că e potrivită o redare, un gând al viitorului mare poet aflat în capitala Franţei in atmosfera boemei literar-artistice a Cartierului Latin: „Aici, scrie el, îmi căzu pentru prima oară în mână Baudelaire, Jules Laforgue, Lautreamont, Aloius Bertrand şi o mulţime de alte reţete la fel de miraculoase şi diabolice.” (id.).
Această perioadă deplin fastă şi influentă asupra nou-sositului la Paris, s-a desăvârşit după întoarcerea în ţară (1904). Se cunoaşte: „lecţia franceză”, „predată” verbal în atmosfera cursurilor de la şcoala boemei pariziene l-a ajutat enorm pe Ion Minulescu la construcţia şi structurarea sa ca poet şi, în primul rând ca poet simbolist. Iar cei mai buni dascăli i-au fost, indiscutabil, A. Rimbaud (1854-1891), Mallarmé (1842-1898), Verlaine (1844-1896), Bertrand (Aloysius)(1807-1841) ş.a., fără a-i omite din context pe belgienii: Émile (Adolphe Gustave) Varhaeren (1855-1918), Maurice Maeterlinck (1862-1949), Charles van Lerberghe (1861-1907), oarecum mai puţin cunoscuţi publicului larg de cititori români. însă fără a-l depăşi vreunul dintre ei pe C. Baudelaire (1821-1867) al cărui volum de versuri Les Fleurs du Mal, a fost, mărturisit sau nu, una dintre cărţile relevante în acest sens şi importante, care au influenţat, în bună măsură întreaga creaţie, dar mai ales poetică a lui Minulescu. Şi, în acelaşi context, este de subliniat un lucru, iarăşi extrem de important: la Paris, Minulescu l-a cunoscut pe însuşi Jean Moréas (1856-1910), cu care s-a şi împrietenit, se spune, acesta fiind cel considerat întemeietorul și teoreticianul simbolismului mai ales după ce a publicat în Le Figaro „Manifestul simbolismului” (1886), Jean Moréas care a scris versuri de atmosferă autumnală și crepusculară, cu rezonanţe din Baudelaire şi Verlaine, relevând preferinţa pentru cuvântul evocator, rar şi preţios. În paranteză fie spus, Minulescu nu a fost singura „victimă” în poezia românească dacă avem în vedere şi că Flori de mucigai (1931), volumul de versuri semnat de Tudor Arghezi (1880-1967), în care se simt destul de clar reminiscenţele din poezia simbolistă franceză (v. Baudelaire, de ex.).
În condiţiile arătate, ce să ne mai mire înclinaţia către simbolism a lui Ion Minulescu? Aşa cum şi în ceea ce îl priveşte pe Macedonski, cunoscutul autor al rondelurilor şi al Nopţii de mai, care a susţinut, nici mai mult nici mai puţin decât că el era iniţiatorul simbolismului în Rămânia, adevăr care reiese fără echivoc din textul/comentariu apărut în revista Literatorul/15.06.1892 şi intitulat destul de revoluţionar: „Poezia viitorului.” Constituind un fel de manifest presimbolist, autorul său, Al. Macedonski, precizează: „Prin simbolism, ca si prin instrumentalism care e «tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor», poezia si-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj in care se simte in largul ei»”. Dar trebuie precizat repede că această publicare se petrecea în anul 1892, adică la şase ani după ce francezul Jean Moréas a publicat în 1886 Manifestul mișcării, în ziarul Le Figaro…
Însă, având ca temă de discuţie viaţa şi opera unuia dintre principalii noştri simbolişti, se cuvine, cred, să apelăm la DEX pentru a lămuri pe deplin şi irevocabil lucrurile. Aşadar: „Simbolism s.n. (…) 2. Curent în literatura şi arta universală, constituit în Franţa la sfârşitul sec. XIX, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lunea înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor. (…)” (cf. DEX, Ed. Univers Enciclopedic, 1998, p. 987).
În atari condiţii, respectiv într-un cadru bine definit şi impus de… francezi, lui Ion Minulescu nu i-a fost greu să-şi scrie opera lirică în acel spirit al simbolismului timpuriu de la noi, condiţie în care Călinescu nu ezită să noteze, definitoriu: „Ion Minulescu (…), a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului român…” (G. Călinescu, în Istoria literaturii române…, Ed. Minerva, 1988, p. 691).
Întors de la Paris în anul 1904, Ion Minulescu devine în scurtă vreme unul dintre cei mai obişnuiţi clienţi ai cafenelelor bucureştene: Oteteleşanu, Capşa, însă, în primul rând Kübler, unde şi face cunoştinţă cu scriitorii-poeţi Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Panait Cerna, D. Anghel, cu ultimul chiar împrietenindu-se, şi traducând în colaborare versuri din creaţia poeţilor francezi: Albert Samain, (1858-1900), Charles Guérin (1873-1907), H. Bataille, poet şi dramaturg (1872-1922), H. de Régnier (1864-1936), pe care le-au şi publicat apoi în revista Sămănătorul. Şi încă un amănunt legat de perioada respectivă, extrem de interesant: în iarna 1906-1907, Ion Minulescu împreună cu prietenul Dimitrie Anghel, se află la Constanţa, şedere care va fi ilustrată în volumul Romanţe pentru mai târziu (1908), şi, respectiv, Fantazii, de D. Anghel (1909). Dar să mai reţinem că, în anul 1906, Minulescu începuse deja să publice poezii în revista Viaţa literară şi artistică al cărei conducător era Ilarie Chendi şi care urma să intre, doi ani mai târziu, în alcătuirea volumului de versuri Romanţe pentru mai târziu (1908). În a doua parte a perioadei, respectiv în anul 1907, Ion Minulescu este participant activ la „sâmbetele literare” organizate de revista Convorbiri critice a lui Mihail Dragomirescu (1868-1942), cerc din care mai făceau parte Liviu Rebreanu (1855-1944), Emil Gârleanu (1878-1914), Mihail Sorbul (1885-1966), Dim. Nanu (1873-1943) ş.a.
Aşadar, proaspăt „aterizatului” de la Paris, din zona celebrului Cartier Latin, poate chiar cu ceva… ifose, explicabile la urma urmelor, Emil Manu îi face poetului un excelent portret din perioada respectivă: „Purta ochelari subţiri (…). Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat (…), se purta cu lavalieră (…)” ş.a.m.d. (Emil Manu, Cafeneau literară, Ed. Saeculum I.O., 1997, p. 102). Dacă luăm în considerare, şi nu văd de ce n-am face-o!. şi spusele altor contemporani ai poetului-simbolist, portretul se mulează perfect pe… original.
După întoarcerea de la Paris, Ion Minulescu a fost angajat pentru o scurtă perioadă la Administraţia Domeniilor Regale din Constanţa unde a început relaţiile sale cu viitorul celebru Krikor H. Zambaccian (1889-1962), colecţionar şi critic de artă român, de etnie armeană, membru corespondent al Academiei Române şi autor, între altele, a monografiilor lui Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, precum şi al volumelor de eseuri „Pagini de artă”, „Însemnările unui amator de artă”, etc. Este perioada în care Minulescu a început să atragă atenţia asupra lui însuşi prin îmbrăcăminte boemă colorată, care cuprindea cravate imense şi eşarfe pe care le înfăşura în jurul gâtului, cu o neglijenţă studiată; tot pe-atunci îşi lăsase barbă şi purta, cum era la modă, pălărie cu boruri largi…
În scurtă vreme, Ion Minulescu se impune tot mai mult în lirica vremii ca o voce distinct-veselă, căreia i s-a spus chiar umoristică, în peisajul liricii noastre de la începutul secolului XX, publicând în revista Viaţă nouă a lui Ovid Densuşianu, în 1905, versuri şi fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag. Colaborarea la respectiva revistă nu este deloc întâmplătoare dacă avem în vedere caracterul ei pronunţat simbolist…
Dar să nu mergem mai departe, ci părăsind acest cadru cu semnificaţie importantă pentru viaţa şi opera lui Ion Minulescu, să ne întoarcem puţin în timp, respectiv la începuturile literare (cu primele poezii publicate) ale lui Ion Minulescu eveniment care a avut loc în anul 1897, încă elev fiind la Piteşti, în revista Povestea vorbei, însă colaborând şi la revistele: Foaia interesantă, Vieaţa, Foaia pentru toţi, Moda ilustrată, Carmen, Evenimentul (Iaşi), Adevărul de joi.
În anii următori, 1906-1907, într-un mers normal al lucrurilor, poetul semnează creaţii de-ale sale şi in revistele Viaţa literară şi artistică, Sămănătorul, Convorbiri critice, poezii care vor intra în alcătuirea volumului său de debut intitulat, nu fără o anume semnificaţie: Romanţe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908, ilustraţia copertei fiind semnată de prietenul său Iosif Iser (1881-1958). În acelaşi an, vede lumina tiparului Casa cu geamuri portocalii, cu precizarea limpede şi hotărâtă: proză simbolistă.
Cu aceasta, plus colaborările tot mai asidue la diversele publicaţii, nu neapărat preponderent literare, sau simboliste, precum şi faptul că în acel an 1908, el conduce – este adevărat: doar trei numere – Revista celorlalţi (20 martie, 1908 – 10 aprilie, 1908 – ultimul număr), publicaţie de orientare normal simbolistă, cu articolul-program, Aprindeţi torţele, editorial nu doar promovând înnoirea modalităţilor lirice de la noi, ci reprezentând o reacţie de-a dreptul violentă împotriva tradiţionalismului. Dintre colaboratorii publicaţiei ar fi de remarcat: Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Speranţia ş.a. Cumulând toate-aceste date literar-statistice, intrăm într-un fel de normalitate a lucrurilor şi, cu toată responsabilitatea şi certitudinea, putem considera anul 1908, „Anul literar Ion Minulescu.” Însă e bine şi corect să amintim aici şi faptul că în anul 1908, au mai apărut cărţi precum: Şoapte din umbră (versuri), de E. Farago; Caleidoscopul lui A. Mirea (D. Anghel şi Şt. O. Iosif); Poezii. Impresii si senzatii moderne, de E. Isac; Zări seine, de A. Mândru; Cântarea cântărilor, de C. Moldovanu (după poemul biblic omonim) ş.a., aproximativ toate, într-un fel sau altul, dar cu precădere prin folosirea unei bogate metaforizări, fiind legate indisolubil de simbolism. Poate ceva mai mult şi mai pronunţat decât în alţi ani premergători, 1908 este şi trebuie considerat un an-bază, cu un pic de exagerare, în ceea ce priveşte numărul de cărţi şi de autori înrudiţi prin creaţia lor cu reminiscenţe importante din Manifestul mişcării publicat, cum spuneam, de Jean Moréas în Le Figaro (1886).
Discutând aici despre Ion Minulescu, firesc este să ţinem seama de încă un adevăr care menţine pe autorul Romanţelor în… pole position chiar şi în anul următor, adică în vremurile de-atunci, cu posibilităţile de difuzare care erau, o reeditare a volumului de Romanţe (în 1909), mi se pare a fi un eveniment/argument atât de elocvent în favoarea popularităţii autorului, încât e de prisos orice alt comentariu. Dar să ne înţelegem: această reeditare nu a fost un fel de hatâr, sau un pariu al cuiva (fie şi chiar al autorului), ci o consecinţă a faptului că, în scurtă vreme după revenirea în ţară de la Paris, Minulescu a devenit un personaj extrem de important şi de popular între personajele cafenelelor bucureştene ale începutului de secol XX, dar şi al cunoscutelor şi apreciatelor şezători literare. O descriere a poetului făcută de către unul dintre foştii săi colegi de studii la Paris (Nicolae Budurescu, poet simbolist şi el, 1888-1974), mi se pare edificatoare în sensul ideii de mai înainte: „«Ion Minulescu a fost unul din poeţii populari, în multe înţelesuri ale cuvântului din primele patru decenii ale veacului nostru;” (Emil Manu, Cafeneaua literară, Ed. Saeculum I.O., 1997, p.16). Şi încă: „«În mijlocul tuturor trona Minulescu, Minu – cum îi ziceam noi cei mai apropiaţi -, care cu verva lui scânteietoare şi cu glasul lui, care lua câteodată accente acute, domina tumultul.” (Viaţa românească, nr. 12/1971, p. 38-39).»” Iar dacă mai adăugăm la acestea şi următoarele:„«Ion Minulescu era un produs al marilor oraşe, un boem literat. (…) Parcă îl văd înfăşurat în marile lui şaluri colorate, sub vasta-i pălărie fluturându-şi lavaliera. Omul de o corpolenţă cam exagerată era un sanguin şi un exploziv. Cafeneau literară trăia din plin, din când în când, un moment de teroare sub vivacitatea lui.»”, avem portretul complet şi reprezentativ al poetului. Cu atât mai mult, mai semnificativ şi mai credibil, având în vedere că această ultimă caracterizare îi aparţine esteticianului Tudor Vianu… (Tudor Vianu, Prefaţă la volumul: Ion Minulescu, Versuri, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă [ESPLA], 1957). Rezultă cu claritate că începutul secolului trecut l-a găsit pe Minulescu atât în deplinătatea forţelor creatoare cât şi în incipienţa unei glorii consolidată în timp… Aici se cuvine, pentru lămurirea deplină a lucrurilor, o precizare: determinarea publicării celei de-a doua ediţii a Romanţelor… (1909) s-a datorat succesului de care s-a bucurat prima ediţie, apărând la cunoscuta şi prestigioasa Bibliotecă românească SOCEC – una dintre primele edituri mari din România, considerată de istorici ca fiind cea mai importantă întreprindere a industriei româneşti a cărţii, şi care a funcţionat între anii 1870(?)-1948 când a fost desfiinţată din motive politice de către abia instauratul fost regim comunist..
Un an mai târziu, respectiv în 1910, Ion Minulescu, angajat pe-atunci al revistei Viitorul, o cunoaşte în redacţia publicaţiei pe Claudia Millian, poetă şi ea, care îi va deveni soţie, mariaj din care a rezultat şi o fiică Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune filială păstrării memoriei părinţilor ei. Continuând pe această idee, să mai adăugăm că abia în 1914, la 11 aprilie, relaţia celor doi devine oficială prin celebrarea căsătoriei poetului cu Claudia Millian. Mai în glumă mai în serios, de menţionat că are loc, de fapt, o căsătorie între doi poeţi simbolişti, apropo de… cine se aseamănă, se adună. Şi cred că nu strică să mai ştim că simbolista Claudia Millian (1887-1961), este autoarea volumelor de versuri Garoafe roşii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum şi a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Între timp, în anul 1912, Ion Minulescu scoate ce-a de-a doua revistă, intitulată „Insula”, la care colaborează între alţii G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu ş.a. Simbolic sau nu, revista îşi încetează apariţia la 5 aprilie 1912, tot după trei numere ca şi Revista celorlalţi, 10 aprilie, cu 4 ani înainte…
Dar e bine şi corect să nu credem că Ion Minulescu a fost un răsfăţat al publicaţiilor cu caracter literar-cultural, că poeziile sale se bucurau de la bun început de-o primire entuziastă din partea tuturor redacţiilor şi literaţilor, sau a conducătorilor de reviste. Nicidecum! În această ordine de idei, el însuşi povesteşte un episod interesant: „(…) Abia după un an de aşteptare, reuşesc să public în Semănătorul, sub pseudonimul Gabriel Suţu, o traducere din Henri de Regnier, pe care o făcusem în colaborare cu Anghel. (Dimitrie Anghel, n. DH). Când s-a aflat însă că unul dintre colaboratori sunt eu, scandalul a luat aşa proporţii, că bietul Scurtu a avut un atac de apoplexie, iar Anghel a rupt-o definitiv cu Sămănătorul.” (I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Ed. Minerva, 1970, p. 198). De aici, dar şi din alte întâmplări, mai mult sau mai puţin scriitoriceşti, mai mult sau mai puţin plăcute, nu este greu să deducem că „instalarea” simbolismului în literatura noastră la început de secol XX, nu era deloc o simplă găselniţă acceptată cu cine ştie ce entuziasm. Să mai notez că însuşi autorul Romanţelor recunoştea după episodul cu Sămănătorul: „Mă simţeam complet ostracizat din poezia românească. Eram desperat. Poeziile mele nu plăceau nimănui. Ba ceva mai mult, cele care mie îmi plăceau erau socotite chiar de către cei care îmi arătau o oarecare prietenie ca nişte adevărate aberaţiuni.” (id. p. 199). Lovitură oarecum mai suportabilă a fost pentru Minulescu atunci când „Poetul Dimitrie Anghel, care stătuse multă vreme la Paris, prinsese oarecare dragoste de mine, deşi mă considera ţicnit.” (I. Val., Chipuri… p. 198).
Ca să vezi!
Deci, începuseră luptele în câmp deschis pro şi contra simbolismului. În acest război, desigur inegal, cu forţe inegale participante şi în care înşişi combatanţii din tabăra simbolistă erau dotaţi mai mult cu arme fabricate după „licenţă” pariziană decât în ţară, sorţii de izbândă erau iluzorii. Însă, mai era o armată participantă la conflict: lumea cititorilor, cititorii cărora le convenea, spre surprinderea şi deruta tradiţionaliştilor înfocaţi, să mai audă lecturi sau recitări şi din altfel de poezii (mai ales). Pentru mulţi dintre ei era o noutate, o smulgere dintr-o atmosferă a impactului autor-cititor, de multe ori cam prea siropoasă. Era un context în care, cel puţin în cazul lui Minulescu, poeziile nu mai erau recitate, ci declamate, trăite cu o teatralitate inimitabilă, spectacol în felul său unic şi care asigura succesul întâlnirilor. Paradox? Nu. Dorinţa de noutate a publicului, de un şi mai… altfel, de spectaculozitate – de ce nu? –, pentru că Minulescu ştia să cucerească publicul cu o gestică şi o mimică perfect… direcţionate spre mintea şi inima noii categorii de cititori/ascultători, respectiv conectaţii la noua poezie. Simbolistă. În această ordine de idei, Minulescu se încadra perfect în aria ideii de mai sus, adică prezenţa lui într-o echipă de scriitori, echivala cu o garanţie a întâlnirii de succes. Pentru că avea personalitate, pentru că era inconfundabilul EL într-un fel special al zicerii: „Ştiu că-s vinovat, Părinte…/Ştiu că vine mea e mare –/Vină fără de iertare;/Că-mi bat joc de cele sfinte/Şi nesocotesc Scriptura/Când păcătuiesc de-a rândul/Şi cu fapta,/Şi cu gândul,/Şi cu ochii,/Şi cu gura…” (Rugă pentru iertarea păcatelor; în vol. Ion Minulescu, Romanţe pentru mai târziu, Ed. Pentru Literatură, 1967, p. 207). Sau: „Tristeţea trenului ce pleacă/Noi n-am trăit-o niciodată,/Căci – călători adese cu trenul –/În clipa când plecăm din gară,/Noi stăm pe loc –/Doar trenul pleacă!... (Prin gările cu firme-albastre, p. 104)(id.). Să mai notăm că poetul se întorsese din Oraşul Luminilor purtând în suflet entuziasmul unuia puternic „îndoctrinat” cu ideile simbolismului francez deja solid înfipt în poezia franceză. Înflăcărarea sa nu era fără o motivaţie concretă, fiindcă el declară fără echivoc: „Faţă de Paris, Bucureştii erau pentru mine un fel de teren virgin, pe care îl puteam cultiva după placul meu. N-aveam decât să arunc în vânt o mână de seminţe şi recolta ar fi fost gata…” (id., p. 197). Că lucrurile n-au stat tocmai aşa, poetul şi-a dat seama în scurtă vreme, aflăm despre acest adevăr chiar după reacţiile sale de mai înainte. În acelaşi interviu acordat lui I. Valerian, poetul se plânge: „Refuzul cu care sunt primit de către pontifii zilelor de pe atunci mă îndârjesc şi mai mult, deşi parte din confraţii mei, chiar de bună credinţă, continuau să mă taxeze drept: prost, caraghios, maniac şi încăpăţânat. , însă, cum corect anticipase, conectarea publicului larg de cititori la noua poezie, a dat, până la urmă, rezultate, adesea chiar neaşteptat de pozitive.
Pe mine, însă, mă preocupă altceva, respectiv o situaţie cumva bizară, iar pentru încercarea de a realiza un fel de joncţiune… lirică în interiorul ei, privesc un întreg al literaturii române dintre anii 1880 şi 1944… este un interval de timp destul de scurt, dar în care au trăit şi creat poate cei mai importanţi poeţi ironico-umorişti ai literaturii române: George Topîrceanu (1886-1937) şi Ion Minulescu (1981-1944. Aşadar, într-un interval de de 63 de ani, în literatura română au trăit, creat şi activat două personalităţi puternice ale liricii naţionale! Cum au coexistat? Este adevărat, Topîrceanu a debutat târziu după Minulescu – Balade vesele şi triste (1916) – Minulescu: Romanţe pentru mai târziu (1908)… La modul simplu vorbind, chestiunea este rezolvată… rezonabil/amiabil: Ion Minulescu era poetul simbolist, iar G. Topîrceanu, în calitate de colaborator şi redactor la Viaţa Românească, făcea parte din gruparea scriitorilor modernişti. În acest sens, se pare că ei nu s-au întâlnit efectiv; iar încercările lui Minulescu de colaborare la Viaţa Românească, au fost încununate de… eşec până când: „Mi-aduc aminte, spune el, că am recitat «Glasul morilor, Romanţa Soarelui şi Trec vagabonzii», după care Stere mă întrebă de ce nu public şi la Viaţa românească? I-am răspuns că vina nu este a mea, deoarece eu le trimisesem chiar pe cele pe care le citisem (…) şi că mi-au fost respinse. L-am văzut atunci pe Stere încruntat. (…) De prisos să mai adaug că cele mai bune poezii ale mele le-am publicat la «Viaţa românească», deşi de câte ori am tipărit câte-un volum, fie de versuri, fie de proză, «Viaţa românească» de la Iaşi m-a înjurat ca la uşa cortului.” Aici, fără să cunosc amănunte din bucătăria celebrei reviste ieşene, am bănuiala, desigur personal-asumată, că la mijloc era mâna unuia dintre redactorii revistei, pre numele său G. Topîrceanu… Doar cu alte cuvinte şi analize, D. Micu remarca, apropo de discuţia noastră: „La Topîrceanu, autoironia vine din afară. E un produs cerebral, rece, suprapus efuziunii sentimentale anterioare. Minulescu se dă în spectacol cu candoare. Se spovedeşte şi se autopersiflează concomitent.” (D. Micu, Literatura română la începutul secolului XX, 1964). În această ordine de idei, nu e greu de înţeles atitudinea lui Topîrceanu parodistul împotriva simbolistului sentimental Ion Minulescu. În mod firesc analize şi comentarii pot avea loc chiar şi după ce Călinescu pune lucrurile la punct: „Judecând după efecte, unii ar putea alătura pe Minulescu lui Topîrceanu, însă apropierea este greşită. Umorul lui Topîrceanu provine din caricare şi imaginaţie şi dintr-o lipsă de de elan liric, în vreme ce Minulescu e serios. Excesul de seriozitate într-un .limbaj prea pitoresc, firesc iar nu căutat, produce zâmbetul.” (G. Călinscu, Istoria literaturii… , p. 695). Evident, ar mai fi multe de comentat, însă nu e locul aici, pentru că acest material este, de fapt vreau să fie o cât mai succintă prezentare biobibliografică…
După un debut editorial de care posteritatea îi va lega numele, Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908, Ion Minulescu se lansează în lumea literară şi cu proză, respectiv Casa cu geamurile portocalii, volum de povestiri preponderent simboliste apărut la B.P.T., în acelaşi an 1908... Volumul este primit cu relativă indiferenţă de critica literară a vremii, iar Nicolae Manolescu, destul de tranşant, clarifică lucrurile: „Neglijabilă este astăzi proza lui Minulescu, exceptând una sau două povestiri fantastice. Iar pentru deplina lămurire a situaţiei, criticul se foloseşte inclusiv de o „trimitere!” spre „maniera trivial-sentimentală din Medelenii lui Ionel Teodoreanu ori din Elevul Dima dintr-a şaptea al demult uitatului Mihail Drumeş. Romanele n-au plăcut, de altfel, cu excepţia curioasă a lui Zarifopol, nimănui. (Nicolae Manolescu, fragm. din Istoria critică a literaturii române: Ion Minulescu, în România literară, nr. 51-52/2003). Acesta este un adevăr care ne poartă gândul spre mult gustatele întâlniri ale poetului cu publicul, de la care nu lipsea celebrul său fular uriaş în cele trei culori (azi nu se mai poartă asemenea fulare, pentru că tricolorul naţional compr0mite poezia – nu-i aşa?), veşmânt care contribuia la personalizarea tot mai accentuată a protagonistului, dar şi a creşterii spectaculozităţii întâlnirilor. În această ordine de idei, popularitatea poetului în cadrul şezătorilor literare creştea rapid, fenomen recunoscut şi comentat chiar de contemporanii săi. Din punct de vedere al apariţiilor editoriale, vreme de câţiva ani, Minulescu… tace, deşi o seamă de alţi poeţi importanţi îşi editează volumele de versuri, mai cunoscuţii fiind, în 1909: O. Goga, Ne cheamă pământul; Natalia Iosif Negru; O primăvară; Şt. Petică, Cântecul toamnei şi Serenade demonice (ambele postum) ş.a. În 1910: F. Aderca, Motive şi simfonii (debut, cu versuri erotice); P. Cerna, Poezii; N. Davidescu, La fântâna Castaliei (cu preferinţe pentru morbid-macabru); C. Moldovanu, Cetatea soarelui şi alte poeme (meditaţie filozofică); Al. T. Stamatiad, Din trâmbiţe de aur (tentaţie spre fastuos; în manieră macedonskiană) etc. 11911: A. Cotruş, Poezii; C. Pavelescu, Poezii (în ton de romanţă); E. Şt.-Est, Poeme (influenţă lirică minulesciană); 1912: O. Densuşianu, Limanuri albe (la Paris); V. Eftimiu, Poemele singurătăţii (versuri sub influenţă simbolistă); Şt. O. Iosif, Cântece; Al. Macedonski, Flori sacre; A. Maniu, Figurile de ceară (în manieră macabro-baudelairiană); I. Pillat, Visări păgâne (primul său volum de versuri); 1913: E. Farago, Din taina vechilor răspântii; O. Goga, Din umbra zidurilor… Şi, în sfârşit, după o întrerupere oarecum ciudată – 1908-1913 – Ion Minulescu revine publicând volumul de versuri De vorbă cu mine însumi (coperta fiind realizată de acelaşi I. Iser), cu motivaţii semnificative şi unele cu nuanţări de simbol care vor fi fi regăsite în întreaga creaţie a poetului: chemarea depărtărilor, faruri, insule, fără ca întregul arsenal poetic să cadă în desuetitudine, iar partea de macabru a cărei prezenţă se simte pe alocuri, este voalată de broderii mai mult decorative. De remarcat aici şi volumul de versuri semnat de I. M. Raşcu, intitulat Sub cupole de vis… Aşa cum, cred că s-a înţeles, enumerarea apariţiilor editoriale din perioada în cauză departe de a fi fost exhaustivă – nici nu avea sens alcătuirea unui asemenea ghiveci – a fost urmarea gândului de a reliefa un adevăr incontestabil şi anume că majoritatea volumelor publicate au fost marcate de curentul simbolist tot mai clar şi viguros instalat în literatura momentului. În acest sens, reamintirea câtorva nume mi se pare edificatoare: F. Aderca, O. Goga, I. M. Raşcu, O. Densuşianu, I. Pillat, Şt. Petică ş.a. Perioada, aş zice, a culminat cu volumul de versuri semnat de Ion Minulescu ca fiind cel mai reprezentativ pentru noul curent importat din Franţa sfârşitului de secol XIX, dar completat şi cu „ajustări” din Belgia, de fapt cel mai concludent dintre toate apariţiile editoriale ale perioadei menţionate, marcată ireversibil cu simbolism… Şi, ţinând cont de mărturisirile unor contemporani şi... comeseni, Ion Minulescu a fost unul dintre cei mai înverşunaţi capşişti, apariţia sa dinspre zona simbolismului francez, adaptat şi adoptat şi la noi, contribuia substanţial la o crearea unei atmosfere, la urma urmei, tipice celebrei Cafenele Capşa. În această ordine de idei, ar fi nedrept să nu amintesc aici un episod petrecut la Capşa, un test descris în felul următor: „I s-a dat lui Minulescu o comandă şi pariu dacă poate să scrie un poem comic pe o singură rimă «od». Şi iată ce a ieşit: «Frumoasa mea necunoscută, cu ochi satanici, ca Irod,/Cu părul despletit în două, taman ca Cleo de Merode,/Când te-am văzut întâia oară, gătită-n roşu-aprins pe pod,/Ca-ntr-o estampă colorată, domniţa unui voievod,/Simţit-am inima-ngheţată şi-n gât, înfipt, adânc, un nod,/Ah! Unde eşti, ispititoareo, n-ai milă tu de-un biet rapsod,/Ursit, pe lira lui de aur, să-şi cânte propriul său prohod,/Cerşindu-şi pâinea lui cea neagră, pe străzile plkine de glod,/De-aş şti că eşti romanţioasă, te-aş cuceri-n acelaşi mod,/Cum cucerit-a Dahomeyul teribilul general Dode,/Şi-apoi căutându-ţi frumuseţea după acelaşi calapod,/Cum ţi-ar mai fi cântat-o-n versuri, poate şi-un alt sărman nerod,/Fărăr să mă mai tem ca prostul, de ce scrie-n penalul cod,/Te-aş duce he, he, he!... departe, tocmai la Nijni-Novgorod,/Unde te-aş proclama Regină, iar eu, umilul tău aprod,/Şi-n schimb eu te-asş ruga o noapte să-mi vii gătită în capot,/Ca să petrecem împreună, – cum vine vorba – mai comod»” (Emil Manu, Cafeneau literară, Ed. Saeculum I.O., 1997, p. 51-52). Mi-a părut rău să nu citez întreaga creaţie-test, şi pentru fermecătoarea expunere în versuri a ideii, dar şi pentru modul inedit cum poetul a… rezolvat problema inclusiv din punct de vedere tehnic. Aş zice că avem de-a face cu o demonstraţie de forţă nu doar a talentului, ci şi a virtuozităţii lui Minulescu… Dacă avem în vedere şi acest adevăr, şi nu văd de ce n-am face-o, poetul devenise în scurtă vreme o prezenţă socială şi literară în jurul căreia începuseră să graviteze o seamă de confraţi, fie la Capşa, fie, poate mai ales, în cadrul şezătorilor literare. Succesul său de public era, fără îndoială, cel care îşi avea contribuţia lui la rotunjirea personalităţii, dar şi, în egală măsură, contactul cu noul curent literar şi impactul acestuia asupra ascultătorilor. Cam prin anul 1918, Minulescu îşi începe activitatea şi succesul la şezătorile literare „date în folosul răniţilor alături de: Elvira Popescu, Mărioara Ventura, Liviu Rebrenu, Corneliu Moldovanu… (Emil Manu, op. cit.).
Cu toate-acestea, şi contrar unul mers normal al lucrurilor, Minulescu nu părea deloc grăbit să-şi publice cărţile, fiindcă iată, după anul 1913, urmează o… tăcere editorială timp de peste 7 ani, când tipăreşte la aceeaşi Editură Alacaly, volumul intitulat Măsti de bronz şi lampioane de porţelan, Bucureşti, 192o, proză cu un pronunţat caracter simbolist. De reţinut că, lucru îndeobşte mai puţin cunoscut, un an mai târziu, respectiv în 1921, Ion Minulescu debutează ca autor dramatic pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti cu piesa Pleacă Berzele, iar în 10 ianuarie i se reprezintă comedia într-un act, Lulu Popescu.
Iar de-aici, situaţia se schimbă aproape radical: scriitorul îşi tipăreşte volumele într-o nouă schimbare de ritm, respectiv: în 1922, la „Cultura Naţională” i se tipăreşte cea de-a treia ediţia e Romanţelor pentru mai târziu, an în care poetul este numit Director General al Artelor în cadrul Ministerului Artelor şi Cultelor, funcţie pe care o va deţine până în anul 1940; în 1924, Îi apare, la Editura „Cultura Naţională”, romanul Roşu, galben şi albastru, considerat unul dintre marile succese literare ale vremii, roman în care autorul foloseşte ca materie primă evenimente din primul război mondial, însă ilustrate într-o manieră ironică şi un ton zeflemist în creionarea aventurosului personaj central Mircea Băleanu. De menţionat şi chiar de subliniat că această apariţie editorială a fost precedată de publicarea romanului în revista Viaţa românească, cea care, spusese însuşi autorul, „l-a înjurat ca la uşa cortului la fiecare apariţie a volumelor sale.”(id. cit.). Continuând să mă refer la opera lui Minulescu: Manechinul sentimental (piesă de teatru), Ed. Cultura națională, 1926, este o comedie în care viaţa reală sparge convenţia, se substituie ficţiunii, manechinele transformându-se, prin iubire, în oameni; în sfârşit, după o întrerupere de câţiva ani, în 1927, Ion Minulescu reapare, editorial, în Colecţa Manuscriptum, cu volumul de versuri Spovedanii, De notat că textele din volum sunt reproduse autograf fiind multiplicate, probabil este şi acesta unul dintre motivele pentru care tirajul este destul de redus: doar 1.500 de exemplare, dar şi pentru că poeziile volumului, împreună cu alte poeme, vor fi incluse în Strofe pentru toată lumea (1930). De asemenea, tot în 1927, pe scena Teatrului Naţional, i se reprezintă piesa Alegro ma non tropo, una dintre comediile sentimentale de succes ale timpului, caracterizată printr-o suită de complicaţii şi încâlcituri amoroase, deşi cu unele ramificaţii dramatice, în ansamblu înscriindu-se ca o satiră de moravuri, toate brodate pe psihologia câtorva personaje mai mult pitoreşti decât reprezentative ca structuri caracteriale… În acelaşi context, trebuie reţinut un fapt interesant: în anul 1928, apare prima… colaborare oficială dintre Minulescu şi Topîrceanu, respectiv, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti se reprezintă piesa Amantul anonim cu un prolog în versuri semnat de autorul Baladelor vesele şi triste… Şi, să ne reamintim că 1928 este şi anul în care lui Ion Minulescu i se acordă Premiul naţional de poezie… Urmează, în 1929, publicarea romanului autobiografic Corigent la limba română, Ed. Cultura Națională… „În «Corigent la limba română» locvacitatea se amestecă cu un fir de melancolie, care dă cărţii, interesantă şi ca document, o oarecare nobleţe. Dar«miticismul» este şi aici în toi (…)” (Călinescu, Istoria…, p. 696). În anul 1930, Minulescu apare cu două cărţi: Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930, de această dată, poetul a renunţând la vechile peripeţii prin ţinuturi mai mult sau mai puţin exotice şi la aproape torturantele sale cifre ineluctabil-fatidice păstrând în schimb un fel de făloşenie presărată cu autoironii; de asemenea, el îşi tipăreşte volumul de proză Cetiţi-le noaptea, alcătuit din texte în care elementul straniu obligă cititorul la incursiuni în supranatural, iar enigmistica dă greutate istorisirilor. Anul 1931, îl aduce pe Minulescu din nou în atenţia publicului prin publicarea la „Cultura Naţională S. Ciornei”, a romanului Bărbierul regelui Midas sau Voluptatea adevărului, în care sunt satirizate moravurile din societatea contemporană autorului, deşi, în timpul lecturii apare adesea senzaţia că autorul forţează nota nejustificat. Pe scena Naţionalului bucureştean i se reprezintă piesa Porumbiţa fără aripi... Din punct de vedere al apariţiilor editoriale, pentru Ion Minulescu anul 1932 nu aduce… nimic, în 1933 publicându-i-se, la Editura Adevărul, ultimul său roman: 3 și cu Rezeda 4, în care autorul scoate în evidenţă statutul special, de femeie frumoasă, dar uşuratică, al personajului Rezeda, împrejurul căreia gravitează personaje care, împreună cu ea, ar putea fi personificarea unui cvartet compus din: Femeia, Amantul, Gelosul şi Îndrăgostitul… Altfel, cu toată silinţa autorului, romanul nu convinge mai degrabă lăsând impresia de o anume naivitate în tratarea problemelor.
Aminteam ceva mai înainte că autorul Romanţelor... a realizat mai multe traduceri din poezia străină, se înţelege, din poeţi simbolişti, fie singur, fie mai mult în colaborare cu D. Anghel. Având în vedere această latură a creaţiei minulesciene, deşi este amintită relativ puţin de comentatori, ar fi greşit să subestimăm faptul în sine, fiindcă traducerile au fost făcute din autori importanţi, în special dintre simboliştii francezi: Albert Samain, Charles Guérin, Henri Bataille, Henri de Régnier, între cei traduşi aflându-se şi Victor Hugo… Menţionez acest amănunt, deoarece în anul 1935, Minulescu face o selecţie din traducerile mai vechi şi le publică într-o plachetă…
Un volum de versuri semnat de Ion Minulescu, de fapt, o antologie alcătuită din creaţiile sale, este cel care se intitulează oarecum explicativ: Nu sunt ce par a fi, apărut în anul 1936 la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II". Asupra acestuia, care, mie cel puţin, mi se pare de-o consistenţă revelatoare, mă voi opri ceva mai mult… Volumul are în cuprins 44 de poezii din ediţia princeps şi au fost grupate in trei cicluri, dintre care primul a rămas fără titlu, al doilea se intitulează „Şase variante” şi cuprinde formele definitive ale unor poezii mai vechi (Într-un bazar sentimental, Sosesc corăbiile. Crepuscul la Tomis, Pastel banal, Marina estivală, Spre insula enigma), iar al treilea se intitulează „Două groteşti” şi este alcătuit din poeziile: Păpuşa automată şi Sinuciderea unui anonim. În ediţiile de mai târziu, Versuri (1939) şi Versuri (1943), configuraţia volumului va cunoaşte schimbări importante, ca să nu le spun chiar de-un oarecare radicalism, din primul ciclu va fi retrasă poezia Ploaia Sfântului Ilie, iar ultimele două cicluri vor fi eliminate complet, în schimb, sumarul va fi adăugit cu texte mai vechi, publicate între 1906 şi 1921 (Poveste scurtă, Cantecul nebunului, Da capo al fine. Epilog), şi mai noi, publicate intre 1936 şi 1939 (Quiproquo, Rânduri pentru Mi-Tzu-Ko, Apariţie nocturnă, Clopotele învierii, Strofe pentru El, A XI-a poruncă, Retrospectiva sentimentală. Povestea mea şi-a lor. Romanţa inimii. Drum crucial, Ita est), ajungându-se în final ca întregul să cuprindă un număr de 50 de poezii. Statistic discutând, majoritatea poeziilor au fost tipărite mai întâi în reviste precum „Viaţa literară”, „Flacăra”, România nouă”, „Comedia ilustrată”, „Săptămâna literară”, „Viaţa românească” (11 poezii), „Gândirea”, „Vremea”, „Adevărul literar şi artistic” (4 poezii), „Dimineaţa”, „Cuvântul liber” (10 poezii), „Revista Fundaţiilor Regale” (5 poezii), „Familia”, „Pagini basarabene”. La această parte din text… statistica, am recurs şi cu scopul de a scoate în evidenţă faptul că Ion Minulescu ajunsese la un asemenea grad de popularitate (şi de valoare, desigur), încât era publicat cam în toate revistele de cultură din ţară.
În anul 1937, poetul publică la Editura „Familia” din Oradea piesa Nevasta lui Moş Zaharia, o comedie tristă în patru acte şi două tablouri, iar doi ani mai târziu, în 1939, la Fundaţia pentru literatură şi artă, apare volumul Versuri, ediţie de autor, înscriindu-se în seria de „ediţii definitive”. Însă, în anul respectiv, Ion Minulescu publică pentru prima dată în volum piesa Ciracul lui Hegesias sau „Omul care trebuia să moară” o dramă care s-a jucat pentru prima dată în februarie 1924 la Teatrul Companiei soţilor Bulandra. Din distribuţie au făcut parte, între alţii: Tony Bulandra (Pierrot Sălceanu), V. Maximilian (servitorul Tudorache), Lucia Bulandra (Damiana Sălceanu), Liana Constantinescu (servitoarea Florica)…
Din informaţiile pe care le deţin, până în anul 1943, când, aceeaşi Editură a Fundaţiei pentru literatură şi artă, publică un volum-culegere de nuvele sub titlul „Cine-i autorul acestui roman senzaţional?” şi a doua ediţie definitivă, cu adăugiri, a volumului de Versuri. Apoi, autorul Romanţelor…, se pare că nu mai tipăreşte nimic din propriile scrieri, sau, cel puţin, nu am găsit informaţii clare în acest sens.
Din păcate, la vârsta de numai 63 de ani şi câteva luni, la 11 aprilie 1944, Ion Minulescu se stinge din viaţă la Bucureşti ca urmare a unui colaps cardiac, provocat, se pare şi de răvăşirea sufletească, efect al numeroaselor bombardamente asupra capitalei… 3 zile mai târziu, pe data de 15 aprilie 1944, poetul a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Un an mai târziu, în 1945, ia fiinţă Asociaţia „Prietenii lui Ion Minulescu”, care, în condiţiile istorice de pe acea vreme, va supravieţui doar doi ani, dar care, în acest interval, acordă premii literare pentru creatorii de poezie. Astfel, au fost premiaţi scriitorii: Alexandru Lungu (1924-2008), George Dan (1899-1981), Barbu Cioculescu (1927→); În anul 1947, la iniţiativa poetei Claudia Millian-Minulescu, casa în care a locuit autorul Romanţelor… în ultima parte a vieţii (B-dul Dr. Marinescu nr. 19), devine Casă Memorială sub numele de „Colecţia Ion Minulescu”. Oarecum în aceeaşi ordine de idei, este, cred, momentul să trec în revistă, sigur fără pretenţia de exhaustivitate, apariţii editoriale atât ca reeditări ale operei minulesciene cât şi scrieri despre. Astfel, acest lucru s-a întâmplat de-a lungul anilor: Scrieri, I-II, Bucureşti, 1966; Bucureştii tinereţii mele, antologie de Mioara Minulescu, prefaţă de E. Manu, Bucuresti, 1969; Banchetul meu, ediţie îngrijită de E. Manu, Bucureşti, 1971; Opere, I-IV, ed. îngrijită de E. Manu, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974-1983; Corigent la limba română. Bucureşti, 1974; Versuri, antologie, postfaţă şi bibliografie de Gabriela Omăt, Bucureşti, 1975 (ed. II, 1977); Într-un bazar sentimental, antologie şi cuvânt înainte de M. Braga, Cluj-Napoca, 1977; Versuri, repere istorico-literare alcătuite de Aurora Slobodeanu. Bucureşti, 1981; Romanţe pentru mai târziu. versuri, ediţie îngrijită de Marcela Radu, Craiova, 1984; Versuri, ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic şi crestomaţie critică de S. Mioc, Timişoara, 1985; Proză, postfaţă de I. D. Bălan, Bucureşti, 1986; Versuri, ediţie îngrijită de E. Manu; Repere istorico-literare de Aurora Slobodeanu, Bucuresti, 1986 (ed. II, 1989); Corigent la limba română, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Mircea Popa, Cluj-Napoca, 1989; Cetiţi-le noaptea, edţie îngrijită de Simona Cioculescu, Galaţi, 1991; Roşu, galben şi albastru, ediţie îngrijită de Tr. Radu, Bucureşti, 1991; Poezii, ediţie îngrijită şi tabel cronologic de E. Manu; referinţe critice de V. Râpeanu, Galaţi, 1993; Opere, I, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi note de E. Manu, studiu introductiv de V. Râpeanu, Galaţi, 1995; Romanţe pentru mai târziu, poezii, Craiova, 1995; Roşu, galben şi albastru, ediţie, prefaţă. şi curriculum vitae de T. Vârgolici, Bucureşti, 1998. ş.a.
Cum desigur se cunoaşte, încă din timpul vieţii poetului, scrierile sale au fost analizate şi comentate de critici literari importanţi ai vremii, iar opera sa apreciată, valorificată şi fixată corect în spaţiul istoric al literaturii române. Acest adevăr poate fi şi trebuie argumentat cu scrieri de gen ale unor: N. Davidescu, Aspecte, I (1921); Camil Petrescu, în Cetatea literară, nr. 3, 1926; E. Lovinescu, în Critice, VII, IX (1925-1929); Perpessicius, Menţiuni, I (1928-1946); G. Călinescu, Istoria literaturii române…, Ed. Minerva, 1988, pp. 691-697; Ş. Cioculescu, Aspecte lirice (1940); T. Vianu, Figuri si forme literare (1946); E. Sperantia, Amintiri din lumea literara (1967); E. Manu, Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc (1981); I. Pop, în Steaua, nr. 1/1981; Al. Piru, în Ateneu, nr. 1/1981; Ş. Cioculescu, în România literară, nr. 3/1981; M. Zaciu, Minulescu, în Steaua, nr. 12/1981; D. Dimitriu, Introducere in opera lui Ion Minulescu (1984); Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească (1985); Mioara Minulescu, Amintiri despre Ion Minulescu (1985)… Fără alte menţiuni sau argumente, este cât se poate de clar că opera minulesciană s-a bucurat de atenţia unor reprezentanţi de seamă ai criticii şi istoriei literare de la noi, chiar de la începuturile literare ale poetului Romanţelor… Doar într-o scurtă paranteză să mai adaug că una dintre poeziile satirice ale lui Caragiale din acea vreme, numită Litanie pentru sfârșitul lumii, a fost influenţată în mod direct de lucrarea lui Minulescu în versuri libere. „Lucrarea” în cauză era cunoscuta romanţă În oraşul cu trei sute de biserici… Iar Tudor Vianu sublinia că, încă de la începuturile sale, creaţia poetică a lui Minulescu devenise sursa „unei industrii a parodiei minulesciene”, în timp ce Victor Eftimiu a reamintit că prima lui scriere reuşită a fost o piesă care a batjocorit poezia lui Minulescu Romanța celor trei romanţe, fiind intitulată Romanța celor trei sarmale…
Revenind la comentariile privitoare la opera lui Minulescu, consider că următorul citat fixează creaţia minulesciană extrem de corect şi eficient în contextul general al literaturii române: „Poezia d-lui Minulescu urmează aceeaşi linie evolutivă ca şi civilizaţia noastră materială. Ea ne face să trecem de la iţari şi căciulă la haine nemţeşti şi joben, de la cămaşa cu flori la pijama, de la ţigara răsucită cu degetele la trabuc, de la ţuica de Văleni la lichior şi whiski. Istoriceşte, meritul unei asemenea literaturi este imens şi semnificativ. Procesul ei de inovaţie este voluntar, uşor epicurian, ca orice satisfacţie, inedită, adaptaţiunea ei este ostentativă, volubilă şi deschizătoare de apetit.” (Pompiliu Constantinescu – Figuri literare, Editura Minerva, Bucuresti, 1989). Iar Tudor Arghezi completează: „E tot simbolismul de care poate dispune şi singurul simbolism, de altfel, al aşa-zişilor noştri simbolişti, preocupaţi foarte puţin de însuşirea literaturii ce-o fac, dar foarte mult, în schimb, de titlul acesta şi fără sens şi fără ridicul.” (Tudor Arghezi, Scrieri, Bucuresti, Editura Minerva, 1972).
Însă, succesul și voga literară pe care le-a declanşat, au făcut din Minulescu un promotor al simbolismului, un catalizator al liricii moderne. Reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei — specie cu tradiţie în literatura română, pentru muzicalitatea ei uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste. Iar dacă Şerban Cioculescu este de părere că Minulescu îşi închipuia lumea ca teatru, el considera şi că eul său liric era mai mult un personaj într-un spectacol… Emfatic, expresiv, plastic, Ion Minulescu a oferit posterităţii o bogată metamorfoză poetică a experienţei sale personale, transpusă sub semnul unui simbolism tardiv care i-a format reputaţia de ”maestru simbolist”. Ca să nu mai vorbim că Eugen Lovinescu îl numeşte pe Minulescu „adevăratul stegar al simbolismului”, la care trebuie adăugată precizarea un pic veselă a lui Şerban Cioculescu şi anume că poetul ar fi fost „agentul cel mai activ al simbolismului înainte de război”… Iar criticul este de părere că, în esenţă, se poate aprecia că poezia minulesciană, de o muzicalitate plastică, reuşea să capteze în mod spectaculos, mai ales prin structură. Însă ar fi total greşit să eliminăm din context faptul că încă unii dintre contemporanii lui Ion Minulescu, mai cu seamă literaţii, au apreciat umorul şi lirismul poetului, precum şi că alţii i-au contestat versurile simboliste.
În tot acest spaţiu ideatic, este normal să avem în vedere esenţa lucrurilor, respectiv că simbolismul românesc, până să atingă faza de maturitate odată cu marele poet, a fost mai întâi precedat de câteva încercări de redefinire a lirismului cu scopul de a se personaliza în „lupta” pentru eliberarea de sub imperiul poeziei eminesciene şi din… ţinutul unui anume epigonism. Începutul şi-apoi impunerea-consolidarea acestui fenomen a avut şi s-a desfăşurat, odată sau concomitent, cu apariţia creaţiei lui Macedonski, Minulescu, Petică, Anghel, Densuşianu… Din acest punct de vedere, Macedonsski încearcă şi reuşeşte într-o oarecare măsură să impună o transformare/transferare a creaţiei lirice în spaţiu diferit decât cel eminescian. Până la urmă, acest nou incipient curent literar, simbolismul, ajută la modul propriu şi consistent individualizarea creaţiei literare, mai ales poetice. Pentru acest ansamblu uriaş al schimbărilor, apariţia lui Minulescu în peisajul liric de-atunci, a avut un impact foarte important, pentru că se renunţă la polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, poetul adresându-se direct publicului doritor de poezie altfel. Acest lucru se petrece tocmai fiindcă poezia sa, de o muzicalitate plastică este aptă să ademenească ascultătorul, cel mai adesea în mod spectaculos, mai ales prin structură decât prin versul în sine, astfel cititorul este în permanenţă invitat să participe la actul de creaţie. Pentru că Minulescu îşi închipuie lumea ca o scenă de teatru, el însuşi apărând ca personaj din spectacol, fiind cel care şi reabilitează lirismul comun şi pentru că romanţa devine la el un soi de program de comunicare în stil impresionist, „jovial şi expansiv, revărsat şi bonom, cu clipiri şirete şi complice”, spune, pe bună dreptate, Serban Cioculescu. Ca un fel de aproximativă concluzie, mă voi folosi de ajutorul lui Perpesicius, care crede şi notează: „Poezia lui Minulescu biruia prin sinceritatea accentului ei. ''Romanţele'' mai ales cucerise prin palpitul acelei melancolii, acelei tristeţi care se degajează din toate sonorităţile sufletului său. Este în ''Romanţe'' o undă de adevărată şi mare poezie, care trebuie cătată mai ascuns.” (id.).






Dumitru Hurubă    1/19/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian