Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Nicolae Dragos autor de psalmi

Frate de tâmplă și spirit geamăn cu Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag

Nicolae Dragoș este unul dintre cei mai valoroși autori de psalmi din literatura română de la cumpăna secolelor XX-XXI, plasându-se – împreună cu Ștefan Augustin Doinaș, Paul Aretzu, Dorel Vișan, Marta Petreu și Aura Christi - în imediata vecinătate a precursorilor Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Aron Cotruș („psalmistul neamului”), dar înaintea „iconarilor de psalmi” Vasile Militaru, Traian Dorz, Eugen Dorcescu, Șerban Foarță (autoarea tezei de doctorat, susținute în 2011 la Universitatea din Oradea: Anca Tomoioagă înscriindu-i, pe aceștia din urmă, în categoria scriitorilor care au realizat „versificarea poetică a psalmilor”).
În ceea ce privește registrul prozodic, din punct de vedere al diversității, vastității și subtilității, multe dintre creațiile lirice ale lui Nicolae Dragoș aspiră spre virtuozitatea tehnică a lui George Coșbuc, al cărui geniu în materie de versificație numai rău voitorii nu l-ar recunoaște. Coșbuc și-a trăit anii de vârf ai creației sale, inclusiv ca traducător erudit, la Craiova, unde i s-a și născut unicul fiu, Alexandru.
Strănepot, întru spirit oltenesc (spiritul românesc la modul absolut, cum îl definea Adrian Păunescu), al lui Tudor Vladimirescu – Pandurul pandurilor, care a schimbat rânduirea Regulamentului Organic, fanariotă, printr-un simplu, dar foarte ferm, marș țintit direct spre Capitala Țării Române: București, fără vărsare de sânge, generând, așadar, mutația istorică printr-o revoluție-mișcare energică a unei mase exponențiale de oameni -, scriitorul complex, cu scânteieri baroce (de perlă) și taine de recif, Nicolae Dragoș renaște editorial, în ritmuri hipnotice, doar de Dumnezeu și de domnia sa știute, prin volume trainice.
Cât mucenicii la număr, cărțile sale te frapează ori te descumpănesc, de-a dreptul, prin forța, tăria și limpiditatea bizantin-alexandrină, comparabile cu brazda reavănă, mustind de dorul însămânțării și germinării, răsturnată pe glia, dintotdeauna a noastră, de plugul strămoșilor matusalemici, ai săi și ai noștri.
Tras de bouri năzdrăvani în cumințenia lor tracică, acest plug cu brăzdarele-oglindă orbitoare, născute din oțelul geamăn cu acela al săbiilor de Toledo, mușcă adânc, prin metafore suculente, și taie căi de rodire irepresibilă, în cernoziomul, antracitul și andezitul Spiritului Românesc, pe care-l răsădesc, îl înfloresc, instantaneu și sincronic, sporindu-i belșugul de semințe mirabile, dându-le impuls efervescent de roadă nouă și, totodată, de iubire tămăduitoare, de izbăvire, în patru zări planetare.
Aceste volume – cu valențe sincretice, mai ales atunci când sunt acompaniate de veșminte și ilustrații implementate de suav-diamantatul artist plastic oniric Florin Preda-Dochinoiu (cu care se mândrește, ca frate, poetul Constantin Preda, ambii din satul Damian, comuna Sadova, Dolj) - tind spre rangul nobiliar de bijuterii editoriale.
Ele dau seamă despre calitățile omului riguros, bine înșurubat în obârșiile sale din nordul Olteniei, ale lui Nicolae Dragoș, profesionist al scrisului, răsfirat, de-a lungul a 55 de ani de activitate prodigioasă, în percutante cotidiane și hebdomadare românești, unora fiindu-le chiar redactor șef, dar și în calitate de autor, cum afirmam, a numeroase cărți, bine primite de critici literari de elită, precum Al. Piru, Nicolae Balotă, Șerban Cioculescu, Edgar Papu, Dumitru Micu, Ion Dodu Bălan, Marin Mincu, Mihai Ungheanu, Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu sau Marian Barbu, C. Stănescu, Alex. Ștefănescu, Ion Adam, Victor Atanasiu, Radu G. Țeposu, Zaharia Sângeorzan, Aurel Martin, Victor Felea, Emil Manu.
Zărind lumina trecătoarei noastre lumi la trei popasuri de Munții Sfinți ai Dacilor: Gugu și Godeanu, sub sprâncenele neguros-luminoase ale Parângului și Retezatului, la două aruncături de băț de susurul râului Dierna, de izvoarele miraculoase din vestita, cândva, stațiune balneară Herculane (unde chiar legendarul Hercules, urcând cu Argonauții pe Dunăre, în căutarea Lânii de Aur, se întrema înainte de noi și noi bătălii biruitoare) -, născut în satul Cleșnești, comuna Glogova, adică în Gorjul binecuvântat de spiritul „celui mai mare sculptor al omenirii – Constantin Brâncuși” (cf lui Adrian Păunescu), Nicolae Dragoș nu și-a uitat niciodată rădăcinile, pentru a nu umbla, năuc, fără identitate, prin lume.
El demonstrează, prin toată creația sa, că este nu doar get, ci, de două ori, get-beget (bi-get!), vlăstar, tulpină zdravănă, ne-îndoită de vânt, coroană maiestuoasă, grea de frupt, probează că este răboj al crugului ceresc și monadă magică, Pom al Vieții și Columnă - una cu spațiul natal, cu istoria gliei ancestrale, cu tot ce are mai valoros și mai demn de prețuire, de perpetuare cultura și civilizația românilor.
Așa după cum Brâncuși medita îndelung asupra dezghiocării, pas cu pas, a sinelui (arheului) fibrei profunde a lemnului, pietrei, marmorei… – în care urma să-și implementeze, cu lumină și Duh Sfânt, capodoperele -, obsesia supremă a magnificului Artist din Hobița fiind aceea de a oferi privitorilor bucurie curată, tot așa Nicolae Dragoș este ocrotit, în ceea ce creează, de îngerul gândului bun și de adverbul cu putere magică: împreună.
Să reținem, în acest sens, faptul că aproape toate autografele pe care le oferă (pe cărțile sale) se încheie prin sintagma: „cu gândul bun al lui Nicolae Dragoș”.
Scriitorul născut sub geana doldora de istorie și de mituri a Parângului nu creează, așadar, în regim egoist/ egocentrist, pentru sine, ci pentru semeni, pentru oameni și omenime, față de care păstrează/ lăstărește, mereu proaspăt, îndemnul stră-Moșului Zamolxe: Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu!, conjugat cu sfatul blând al lui Iisus Hristos: Iubește-ți aproapele, cum te iubești pe tine însuți.

Argumentând la modul irefragabil, hermeneutul de înaltă respirație europeană și universală Nicolae Balotă punctează decisiv: „acest scriitor, trecut prin școala marilor lirici ai generației orfice – Arghezi, Barbu, Blaga -, dar și a altor oameni ai verbului poetic (…) are darul excepțional al îmbinării artificiilor cu firescul, al rafinamentelor vocii cultivate cu cântecul simplu, popular. O anume zonă a sensibilității are într-însul un fervent -, zona pe care am putea să o numim a trăirilor pure. Puritatea este tărie.”.
Tare ca oțelul fu al său tată, cu nume transilvan: Sever (Răcănel), oțelar în cetățile de foc ale siderurgiei românești -, și tot incandescent, eclatant și mândru, de nebiruit, se dovedi fiul, Nicolae, în rânduielile sale cu Dumnezeu-Cuvântul, Dumnezeu-Logosul (care, la începutul începuturilor lumii, a fost cel dintâi!), clădind ziare și reviste, cărți mai rezistente, în timp, decât monumentele din piatră și bronz, ci nu efemeride.
Sensibilă, înfiorată de doruri neștiute, harnică, de o bonomie cuceritoare, mirosind a busuioc și rozmarin, chibzuită și strașnic de cumpătată fu mama sa, din stirpea serafimilor: Ana (Serafim născută!), cu vocația graiului mlădios și a visului străfulgerând bolta azurie, a rugăciunilor murmurate cu smerenie, în taină, dar și a cântecelor de leagăn, doinelor și baladelor, descântecelor, eresurilor, basmelor -, chiar a blestemelor fără întoarcere, la caz de obidă.
De la Tată moșteni dârzenia și vocația tăcerilor germinând înțelepciune învârtoșată, plină de expresivitate nebănuită, spiritul pandur al lui Brâncuși, iar de la Mamă: virtuozitatea zglobie, de rustem și Căluș Oltenesc, zâmbetul șăgalnic, dătător de viață lungă, setea de libertate și puritate, zvâcnetul de ciocârlie dezlănțuită spre piatra filosofală (cheia de boltă) a zenitului, dar și setea de frumos (spiritul calofil) ori ghiersul de Pasăre Măiastră, de Pasăre în VăzDuh (și în Văz, și în Duh!).
Îngemănând virtuțile oțelului incandescent (venite dinspre tată) cu focul exploziv din pașii ropotitori ai Călușului Oltenesc și din zborul gâlgâitor al Ciocârliei (lăstărite din scocurile mamei) -, Nicolae Dragoș crescu, încet, dar sigur, se auto-crescu, în anii de licean, de studenție și de mai apoi, se auto-modelă grijuliu și răbduriu, ca poet de vibrație meridională, în care poezia-i solară transpare și din nostalgia vârstei de aur (copilăria), dar și din chemarea neostoită a satului natal, a dorului de părinți și de strămoși, evocați cu nedisimulată emoție, adesea.
Speciile lirice în care excelează poetul cu nume de voievod descălecător de Țară: Dragoș poartă, parcă, pecetea realității toride și binecuvântate că el s-a născut la șapte zile de la intrarea în circuitul public a Tripticului Sfânt și Sfințitor de la Târgu Jiu: Ansamblul arhitectonic și sculptural al lui BRÂNCUȘI.
Vasta, ciclopica desfășurare de spirit stră-românesc pornește de la malul Jiului: Masa Tăcerii/ Masa Dacică a pomenirii eroilor din primul război mondial („O horă de clepsidre – cu Luna la mijloc”, o definește, vizionar, Nicolae Dragoș), trecând pe sub arcadele regale ale Porții dintre Sacru (eroism) și Profan (orașul năvalnic, mistuitor): Poarta Sărutului (Arc de triumf al vieții și-al morții totodată), continuând apoi printr-un nou spațiu sacru: altarul și bolțile Bisericii Ortodoxe, târnosite tot atunci, pe 27 octombrie 1938, până la mântuitoarea Columnă Fără Sfârșit, scară la cer, Axis Mundi, care sprijină firmamentul și Dumnezeirea de dincolo de tării.

Înscrierea cea mai lucidă și concisă în contextul istoric al debutului îi aparține lui Mihai Ungheanu, care, după apariția celui de-al treilea volum, Zăpezi fără întoarcere (1973), glosa astfel: „Nicolae Dragoș a început să publice versuri într-o perioadă în care numele de poet cel mai des rostit era al lui Nicolae Labiș. Perioadă de întoarcere la resursele adevărate ale lirismului, de lentă recucerire a unor raporturi uitate, de dificilă reaclimatizare cu aerul tare al lirismului veritabil. Perioadă de redescoperiri, de experimentări neașteptate, de uși demult deschise, dar forțate pentru a doua oară. Dramatică perioadă de reconstituire a lirismului, care și-a lăsat pecetea pe toți fervenții lui slujitori.” .
Închizând această necesară acoladă în timp, titularul rubricii Cronica literară de la revista Luceafărul puncta: „Într-o bună măsură, poezia lui Nicolae Dragoș a păstrat amprenta acestei etape, moment de formare și de constituire al propriului mod de a scrie.”.
După care trece, direct, la argumentarea celor afirmate, prin succinte judecăți de valoare: „Primul său volum, Moartea calului troian, ne arată un poet deschis formelor de expresie ale lirismului vremii, un autor care se exersează, cu spirit inteligent și generos, pe registre lirice diverse. Volumul nu era lipsit, însă, de acele accente proprii care, cultivate, pot contribui decisiv la conturarea unei fizionomii particulare. Coloană de-a lungul, volumul următor, fixează turnura nostalgică, elegiacă a poeziei lui Nicolae Dragoș, trăsăturile ei distincte.”.
Aprofundând analiza și extinzând-o, în cercuri concentrice, Mihai Ungheanu observă: „Cartea evidențiază sensibilitatea, dar și expresia căutată, tensiunea lirică reală, dar și încercarea de a o încarcera într-o formulă de accent intelectual. Sentimentul trebuie să suporte adesea zaua grea a unei sintaxe dificile, a notației abstracte. Simțim, în aceste cazuri, umbra precedentelor ilustre – Arghezi, Blaga (…). Un univers cu recuzită și aer propriu tinde să se alcătuiască la hotarul marilor modele.”.
Exemplificările, prin citate, din două poeme, selectate din cel de-al treilea volum, Zăpezile fără întoarcere, unul în linia Lucian Blaga, „de solemnă aspirație” (Pietrei un imn se cuvine/ tăcerii ei știutoare/ muntelui – strigăt înalt/ lunecător, în ape sculptat// pietrei un imn se cuvine…), sunt urmate, în recenzia lui Mihai Ungheanu, de evidențierea unor versuri în care „sunetul marii poezii se face simțit cu frumos efect”.
În versul Apa visând nostalgice murmure, comentatorul depistează un eminescianism studiat, iar în altul: Un dans fără de lege-i grădina pe-nserate ecouri din Dimitrie Anghel. Pline de sugestie sunt versurile: și putrezea-n potirul unui nufăr/ vara.
În poemul De-i amenință zborul, criticul literar apreciază „caligrafia lirică de stop-cadru a stampelor japoneze”. Apoi consideră că Fluturii – haiducii altor zări este versul care îi definește, cumva, crezul și poezia, reliefând, în continuare: „Nicolae Dragoș rătăcește cu plăcere printre sonuri și miresme poetice de tot felul, fără a se hotărî să se dedice până la capăt unei singure predilecții. (…) Încheiem – conchide Mihai Ungheanu - cu o poezie caracteristică și semnificativă: „Hei, domnule cutreieră-vânt, cutreieră-lume/ din ce veac ai răsărit cu ochi lunatici?/ adversar morilor de vânt/ prizonierule, al tuturor anotimpurilor/ până când o să dormi pe dunga soarelui/ și-o să mângâi Luna cu visele?/ trezește-te, a început umbra toamnei/ să doară!”. (n.n. Am citat din Mihai Ungheanu, Arhipelag de semne, București, Ed. Cartea Românească, 1975, pp. 258-260).

Prin aparițiile editoriale următoare, în special prin acelea de după 1989, Nicolae Dragoș ne va demonstra că, de la rondel, sonet, romanță (cu înfiorări de pe malul Oltului, gen Ion Minulescu, născut la Slatina), baladă (trimițând vag la Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș) până la poeme exortative (Zaharia Stancu, Serghei Esenin) și elegii vitaliste, cu ecouri de psalm, de sorginte argheziană, sau până la poeme erotice de ardoare carnală explozivă tip Miron Radu Paraschivescu ori ode și epode, jucăușe (pseudo) serenade și pasteluri vesperal-selenare, sclipitoare versuri pentru copii, poeme în spirit de haiku, inscripții în piatră și până la catrene umoristice, epigrame, fabule… - toate acestea și multe altele îi sunt la îndemână lui, poetului născut în satul Cleșnești, comuna Glogova, județul Gorj, care a locuit decenii la rând în Capitală, pe str. Paris 45, de unde, în zorii anilor 2000, s-a retras pe plaiurile natale, în casa bătrânească, unde-și trăiește vârsta de bronz, împreună cu distinsa-i soție, actrița Mariana Cercel.
Dacă tot i-am amintit numele, este decent să oferim și câteva detalii. Născută în aceeași zi cu scriitorul Nicolae Dan Fruntelată (10 octombrie), dar la distanță de vreo patru-cinci ani, doamna Mariana Cercel (cu obârșii dobrogene) a absolvit IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București) în 1964. A fost repartizată la Teatrul de Stat Valea Jiului din Petroșani, unde și-a făcut o ucenicie temeinică, de trei ani, având șansa destinică de a lucra sub bagheta de aur a Mariettei Sadova, celebrissima care a regizat aici 12 reprezentații de mare succes în numai trei stagiuni.
Transferându-se în București, Mariana Cercel a fost matelot de cursă lungă în colectivul artistic al Teatrului Mic, cel mai percutant în anii 80, sub directoratul de excepție al romancierului și omului de televiziune Dinu Săraru, când biletele se vindeau, toamna, pentru întreaga stagiune, instituția jucând tot sezonul cu casele închise.
Acum 12 ani, în seara Sfântului Prooroc Daniel (17 decembrie 2005), actrița Mariana Cercel (încă în activitate) deschidea spectacolul dedicat Nașterii Domnului Iisus Hristos, dând viață scenică unor colinde ravisante din Țara Moților: Veniți la Viflaim, O, Doamne Împărate, Azi e seara de Ajun… Chemată, rechemată sub reflectoarele rampei –, a recitat versuri adecvate momentului, scrise de Nicolae Dragoș, confundat de unii, în acea seară, cu Dragoș Vrânceanu…
Extemporal la dirigenție (regia: Nicolae Corjos, film cu exploziv succes în rândul adolescenților, mai ales, de la începutul anilor 80), Secretul lui Nemesis, Sosesc păsările călătoare, Secretul lui Bachus (regia celor trei pelicule: Geo Saizescu, spumosul promotor al spiritului oltenesc), Promisiuni (r. Eisabeta Bostan), Căsătorie cu repetiție (r. Virgil Calotescu), Vin cicliștii (Aurel Miheles) sunt câteva dintre filmele artistice de lung metraj în care Mariana Cercel a fost distribuită de regizori cu aură aparte.

Ianus trifrons -, Nicolae Dragoș scrie la fel de sigur atât lirică de introspecție, de notație și de meditație în registru grav, de bas și bariton (grandioso, maestoso), dar și poeme în tonalități diametral opuse acestora: soprană de coloratură, contra-tenor, soprană lirică, subretă… - ne referim la versurile, policrom-delicate și grațioase, pentru copii ori la cele din aria satirei necruțătoare (cu forță de stentor sau de soprană wagneriană…) și din tărâmul umorului tandru-mușcător, mergând de la allegro (giocoso/ non troppo/ assai/ con brio), vivace, până la presto, prestissimo, cu bănuite calificative de stare (affetuoso, appassionato, brillante, cantabile…), alteori cu izbucniri șocante de pizzicato (ciupiri subtile de coarde, ca în secvența respectivă din Simfonia a IV-a de Ceaikovski) și înfrânări/ sincopări gen stacatto (precum în celebra Horă a lui Grigoraș Dinicu ori în Simfonia în Do minor de Anton Bruckner).

Nicolae Dragoș a debutat editorial în urmă cu o jumătate de secol (cei 50 de ani se împlinesc realmente în 2018, anul Centenarului Marii Uniri), cu un volum de versuri al cărui titlu denotă propensiunea pentru istorie și zări mitic-legendare: Moartea calului troian (1968), cu antene fine aruncate până în miez de secol XX.
Volumul din 1971: Coloană de-a lungul trimite, fie și involuntar, adică direct din inconștientul colectiv, la BRÂNCUȘI (Columna acestuia, genială, plasată, de astă-dată, de poet, într-o nouă viziune, pe orizontală, alegorie a continuității noastre istorice neîntrerupte, răstimp de multe milenii), dar și la motivul pelasgo-dacic al Funiei Timpului (brâul în torsadă, numit și „Sânul lui Adam”), cu care meșterii dulgheri îmbrățișau/ înfășau trainic bisericile de lemn din Maramureș și din Gorj, motiv preluat, după o mie de ani, de romani, atât pentru mozaicurile din palatele lor, dar și pentru temple și alte edificii monumentale, cu valoare decorativă indiscutabilă, însă și cu vibrație de armonie divină, de Muzică de Sfere, în care regula punctului-contrapunctului și a Numărului de Aur ritmează întregul, făcând să lăcrimeze grinzile cerului.

Cel mai autoritar și temut critic literar din miezul și din jumătatea a doua a secolului XX, Al. Piru, comenta sec și lapidar, într-un limbaj, parcă, de computer programat să surprindă, în cuvinte foarte puține, esența: „Nicolae Dragoș a încercat să se configureze mai clar în cel de-al doilea volum al său, Coloană de-a lungul (1971), într-un autoportret romantic, ca un apărător al purității: „Nu-i nici o oaste să mă-nvingă/ pal, ziduri negre să mă afle,/ nici o zăpadă să-mi atingă/ împărățiile suave.”. Poate că în această direcție poetul își caută modele care, așa se deduce dintr-o poezie, sunt Lautreamont, Ezra Pound și Gottfried Benn. Totuși, sensibilitatea și expresia lui Nicolae Dragoș rămân mai aproape de versul popular (Dor). (…) Dintr-un Testament se vede că el optează în creație pentru frenezie, ca meșterul Manole. (…) Neașteptat ca formulă și conținut este cel de-al treilea volum, Zăpezi fără întoarcere (1973)… În chip surprinzător, Nicolae Dragoș se comportă în cel de-al treilea ciclu al acestui volum, Catedrala îngenuncheată, ca un poet melancolic de structură bacoviană (…) Cu cel de-al patrulea volum al său, Scut de etern (1974), Nicolae Dragoș încearcă să depășească efemeritatea, situându-se în planul sentimentelor și atitudinilor cu valoare de permanențe. Scutul veșniciei e obținut printr-o contemplare activă a efigiei țării.”. (n.n. citate din Al. Piru, Poezia românească contemporană 1950-1975, vol. II, București, Ed. Eminescu, 1975, pp. 310-313)

În aceeași arie a universului liric se înscriu volumele lui Nicolae Dragoș din: 1979 – Îngândurat ca pietrele munților; 1982 – Scutier la umbra clipei; 1983 - Pentru eterna vatră românească; 1985 – De veghe la anotimpuri; 1988 – Fântâna din oglinzi; 1989 – Poeme dintr-un sfert de veac.
Pe bună dreptate, regretatul critic literar Laurențiu Ulici (ex-președinte al Uniunii Scriitorilor din România) observa că, în partea ei cea mai substanțială, lirica lui Nicolae Dragoș „propune o metaforă plină de miez a permanenței istorice: casa bătrână și, complementar, inefabila corespondență a generațiilor”.
Premiile anuale ale revistelor Săptămâna (1975), Convorbiri Literare (1982), Flacăra (1985), Lamura (2007) și, desigur, încununarea supremă cu Premiul Academiei Române (1985) sunt cât se poate de semnificative.
Cu stagii fertile în Italia, slătineanul Marin Mincu, prof. univ. dr. la Constanța (după 1990), traducător de recunoaștere europeană și conducător al revistei Paradigma, scotea în prim-plan, încă din 1975: „Prin volumele Coloană de-a lungul și Scut de etern, poetul Nicolae Dragoș, dând dovadă de o modestie demnă, ce pornește dintr-un orgoliu asumat conștient, își fixează un loc aparte în cadrul poeziei civice. El este un liric echilibrat al stărilor de patos civic. Esențialul, în asemenea gen de lirism, este să știi să-ți modulezi tonul în consonanță cu o sensibilitate reală. Aceasta pornește din vocație și orice fals e ușor de identificat. În contextul ultimei generații, Nicolae Dragoș e unul dintre cei mai autentici poeți ai toposului autohton (s.n.). El cântă cu calm un spațiu vibrant la energiile prezentului, reactualizând miturile cele mai fertile. (…) Limpiditatea tonului și sobrietatea sentimentelor sporesc autenticitatea. (…) Poetul își situează propriul destin, coloană de-a lungul, în cadrul destinului patriei, interiorizându-și solemnitatea gestului prin evocarea zeilor tutelari. (…) Poetul cântă aici (n.n. în volumul Zăpezi fără întoarcere) pe un ton elegiac înfiorările umanului în fața întrebărilor cunoscute (nașterea, iubirea, moartea). Timbrul afectiv bine dozat menține tensiunea mereu ridicată a unei poezii de caldă confesie.”. (Citate selectate din Marin Mincu, Poezie și generație, București, Ed. Eminescu, 1975, pp. 62-67)

Revenind asupra unora dintre numeroasele volume de versuri publicate din 1990 până în prezent (în afara celor 16, din anii 1968-1989), amintim o parte dintre titlurile acestora: Cartea cu litere (1994), Vânătoarea din culori și Zbor printre flori (ambele, în 1995), Alfabetul din grădina lumii (1997), Copacul din vis și Colivia cu păsări (amândouă, în 1998), Poeme lapidare (1999), Amintirea ca viață (2000), Valul și malul (2001), Cartea cu litere și alte minunății (2002), Din livada lui Arghezi și Autobuzul de seară (dublet editorial din 2005), Jocul de-a cifrele (2006), Cuvânt despre cuvânt (2007), Clipa cea repede (2008), Ultima călătorie a lui Ulise (2008), Călător spre nevăzute umbre (2009), Casa din cuvinte (2013).
Lor li se adaugă altele opt din specia liricii umoristice și satirice: Scrimă în rime și catrene în zigzag, Fabule cu sau fără morală, Cu ochii-n 4, Fabule de ieri spre mâine, De vorbă cu Esop (prelucrare în versuri a celor 358 de fabule scrise de Esop în proză), De toate culorile, Fabule din două veacuri.
Tuturor celor enumerate până acum, li se alătură volumul cel mai recent: Surâzând prin labirint (Ed. Revers, București, 2017, 220 pag.).
În toate întâlnim ceea ce neuitatul, șarmantul critic și istoric literar Șerban Cioculescu, marcat de anii senectuții, numește „poezia luminoasă, comunicativă”, care „ne insuflă încredere în viață și în destinele patriei”.
Judecăți cu adevărat de valoare, percutante a formulat reputatul specialist în literatură universală și comparată Edgar Papu: „Nicolae Dragoș nu ni se ilustrează ca un poet cinic, jactant, crispat și strident. Este, dacă vreți, un clasic, dar, mai presus de toate, este un sensibil adânc penetrant în sine și în bucurii. O atare operație, deloc ușoară, face ca din a sa artă poetică să răsune versuri elevate, adesea auguste.”.
Izbitoare și penetrantă - prin judecata de valoare topită într-o propoziție cu virtuți de săgeată a lui Wilhelm Tell străpungând mărul de pe creștetul fiului său (dar și din traista cu peripeții cunoscută a lui Till BuhOglindă, și buhă/ bufniță/ înțelepciune, și oglindă!) –, prima aserțiune a lui Edgar Papu, rafinat degustător al literaturii cu vaste orizonturi universale și hermeneut de indimenticabilă clasă, include un termen aproape deloc uzitat la noi, ce poate suna ușor pretențios, ba chiar prețios, cuvânt pe care resimțim nevoia să-l explicăm.
Avem în vedere cuvântul jactant, care s-a încetățenit mai ales în franceză și engleză, pornind de la celebra butadă provocatoare strigată de generalul Iulius Cezar la traversarea Rubiconului, echivalentă cu a declara război Senatului Roman: Alea jacta est, tradusă prin Zarurile au fost aruncate, sau Vraja a fost ruptă. Cezar își asuma, astfel, toate riscurile, avea să intre ca un tsunami în Roma, declanșând un sângeros război civil în urma căruia și-a aservit întregul Imperiu Roman, devenind dictator și …forțându-și, în acest fel, viitoarea asasinare.
Afirmând că Nicolae Dragoș nu ni se ilustrează ca un poet cinic, jactant, crispat și strident -, Edgar Papu rostește, apodictic, adevărul că poetul aici invocat nu este vanitos, sfidător, lăudăros, ba dimpotrivă, deși e cât se poate de sigur pe universul său liric și pe mijloacele sale stilistice, pe care le pune în valoare din plin, mergând de la expresivitate până la virtuozitate, întru totul de remarcat, nu-și clamează câtuși de puțin aceste valențe, nu se împăunează cu ele, ci rămâne o fire modestă, de bun simț, un om echilibrat, aidoma părinților, bunicilor și tuturor antecesorilor săi, de dincolo de veac și de mileniu.
Rețineți, vă rog, dragi cititori, ecoul imperial din finalul diagnosticului pus de profesorul universitar Edgar Papu, din București, cu volume traduse în Europa: „versuri elevate, adesea auguste”.

În prelungirea considerațiilor noastre anterioare, afirmăm că, în planul tehnicii sale literare, Nicolae Dragoș probează extrem de convingător apetitul pentru ritmurile originale și rimele rare (din abundență în fiecare dintre cărțile lui), înfrățit cu propensiunea pentru rimele interioare, ceea ce amplifică armonia interioară a poeziilor sale.
Fascinat de ceea ce Fericitul Augustin numea ars bene movendi (arta mișcării frumoase), definind astfel ritmul -, redactorul șef al hebdomadarului Uniunii Scriitorilor, Luceafărul, din anii 1974-1980: Nicolae Dragoș nu se sfiește a lăsa să se întrevadă feblețea sa (pozitivă!) pentru „un vers cald (…) în ritmul căruia să simtă bătăile propriei lui inimi” (Alexandru Vlahuță).
Dincolo de acest prag de virtuozitate prozodică, admirabilul Bard din Glogova - frate de tâmplă cu Bardul din Bârca: Adrian Păunescu, geamăn întru Spirit Românesc nu doar cu acesta, ci și cu Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag… - se dovedește, atunci când curgerea/ respirația ideii i-o cere, un temerar explorator al unor teritorii ritmice cvasi-virgine, nedându-se în lături de la a schimba tempoul liric în funcție de necesitatea impusă de context, apelând, după caz, la accelerando, ritardando (mai rar, mai lent), rubato (libera ajustare a tempoului, din necesități expresive, cum întâlnim în doinele noastre populare și în colindele strămoșești).
Pentru franchețe, directitudine și impact emoțional, punând, parcă, în pragul părții a doua, o barieră de frig metafizic și, evitând, astfel, căderea în sentimentalism desuet ori în unduiri melodramatice -, cităm poema O-ntreagă noapte-n vis…, cu care se deschide volumul Copacul din vis, reluat în antologia Călător spre nevăzute umbre.
Vă rog să fiți atenți nu numai la excursul ideatic, ci și la curgerea lină, pe cât de simplă, pe atât de fascinantă, a cuvintelor, deodată cu cristalinul izvor de apă vie al versurilor:
O-ntreagă noapte-n vis, copilul,/
În lunga lui cămașă albă/
M-a însoțit, trecând prin vârste/
Ca printr-un câmp fără sfârșit./
Zâmbea, plângea, râdea apoi,/
Copilăria netrădându-și…/
Și-i era drag, și mă-ntrista/
Gândul că-i fi-va dat să urce/
Același timp, trăit cândva,/
Până spre neaua de la tâmple./
…Când l-am privit cu luare-aminte,/
Cutremurat m-am resemnat:/
Copilul ce zburda în preajmă-mi/
Eram chiar eu cel de demult/
Și am îngenuncheat în fața-i,/
Și l-am rugat pentru iertare./
Tăcea… Spre-a-mi da curaj și pace,/
Plângea, râdea fără-ncetare./
…Nu, nu mai știu ce vorbe-a spus/
Când s-a pierdut pe o cărare.”.
După această aromitoare (derutantă?) baie de inocență, de botez fulgurant și fulgerător nu în cristelnița, ci în tunelul vârstelor necruțătoare -, Nicolae Dragoș smulge, de la carâmbul cizmei, brișca moroșană cu care despică, instantaneu, un continent de cu totul altă factură lirică – poemul Decret milos, rostit rapid, grav și rău prevestitor, pe ton de ordin militar prusac, de la un capăt la altul: „Luați-l! Urcați-l pe cruce,/
Repede și cât mai sus!/
El este umbra palidă a lui Iisus./
Bateți cu grabă/
În mâini și în tălpi/
Până la țipăt/
Fulgere-cuie./
Cel mai cu ură din voi/
Coroană de spini/
Pe creștet să-i puie./
Să vină să-l plângă/
Mama, lăsați-i!/
Apostoli zeloși/
Departe rămână./
Fără milă să fie soldații!/
Când, învăpăiate de sete,/
Răcoarea din ape/
Buzele-o cer,/
Acolo, lângă spini,/
Lângă cerul aproape,/
Dați-i oțet și puțină otravă,/
Să le bea pe-ndelete…/
A fost și el/
Dintre aceia, puțini,/
Împătimit de idee și slavă./
Păziți-l sever,/
Că-i, prin gânduri,/
Cel mai periculos din tâlhari./
Nu vă-nduioșați de nimic./
Fiți în trupuri/
Și-n cugete tari./
Nu se știe ce urgii/
Ne mai poate aduce./
Cu ăștia niciodată/
Nu știi./
Și să nu coboare/
Decât mort/ de pe cruce!”.
Sarcastic, titlul poemului – Decret milos – este pus provocator, pe dos.
Dincolo de paradoxalul ordin/ urlet visceral, dictat de satrapii zilei la capătul drumului: Via Dolorosa, în piscul Muntelui Căpățânii/ Descăpățânării: Golgota -, Nicolae Dragoș reușește incredibila performanță de a altoi virtuțile ideatice ale unui blestem (de o forță năruitor-născătoare!) pe trunchiul de stejar imperial al unui PSALM demn de a purta semnătura lui Tudor Arghezi.
De o densitate și tensiune lirică năucitoare, volumul Copacul din vis se continuă cu alt poem antologic: Revelație – misterios și hipnotic expozeu poetic, rezultat din îngemănarea cvasi-imposibilă dintre RUGĂ, descântec și PSALM.
O asemenea biruință artistică nu poate fi decât la îndemâna unui creator care a asimilat chintesența poeziei populare de cea mai înaltă speță, s-a călit în baia de foc a liricii marilor clasici români și europeni, după care s-a renăscut, se renaște mereu, iar și iar, din gheizerul tuturor școlilor filosofice ale lumii, din spiritul nostru pelasgo-dacic răsădit și zidit tocmai în Rig Veda și Upanișade, din Extremul Orient, în India, nepoata noastră.
Iată cum începe această RUGĂ, în fața Troiței de la răspântii de vânturi, de veac:
„Doamne, ți-am spus,/
Nu sunt Iisus./
Ia-mă sus/
Ori unde vrei a mă duce!/
Coboară-mă de pe cruce!/
Trupul ferecat în cuie/
Parcă e, parcă nu e./
Mâinile desfăcute/
Ca două aripe/
Rămâne-vor mute/
În câteva clipe…”.
Partea a doua a poemei Revelație are învolburări de cavalcadă, cu caii înspumați și, cu toate acestea, mereu cravașați, prin deșertul deșertăciunilor acestei lumi teluric-efemere.
Poetul (om și rob al lui Dumnezeu) se dezlănțuie în a-și ciopli un portret cât mai aproape de condiția sa trecătoare:
„Spre ochii, îndelung/
Purtați către Tine (n.n. a îndurare),/
Aud cum ajung/
Umbre… Mulțime./
Toate spun/
De omenescul sfârșit./
Muritor fără nimb,/
Fără mit,/
De dincolo de viață/
Și timp./ (…)/
Doamne, ți-am spus,/
Nu sunt Iisus./
Sunt un biet trecător,/
Printre frunze și nor./
Nu mai am glas, Nu mai am gând./
Unde sunt? Cine sunt?/
Unde-i ieri? Unde-i azi?/
Sunt tot numai zbor./
Și, Doamne, nu știu,/
De-i în zori, de-i târziu,/
Dacă urc sau cobor./
Unde pasărea-cruce/
M-a răpit și mă duce…”.
Vă rog să rețineți ritmul înfrigurat, cinematografic, dat de succesiunea rapidă a propozițiilor scurte din acest poem ravisant Revelație – ceea ce accentuează puternica impresie de cavalcadă cu pletele în vânt, de trăire până la paroxism a neliniștii și sfâșietoarelor întrebări ontologice, în pofida faptului că toată scena este una statică, încremenită în rugă deznădăjduită.
Ritmul sincopat, stopat, parcă, de o stâncă, este – ca și în celălalt poem citat: Decret milos – rupt printr-un soi de stacatto, specific, credem, și horitului (cântului) în grumaz, din Maramureș, în care Grigore Leșe este expert, meritând măcar titlul de membru corespondent al Academiei, dacă nu direct pe acela de Academician.
Surprinzător, foarte surprinzător prin ineditul perspectivei, este următorul poem: Nașterea legendei, dispus în șase strofe clasice, cu versuri de opt-nouă silabe -, se pare, structura prozodică de cea mai adâncă reverberație în sufletul românului.
Este o exegeză lirică pe marginea Baladei noastre identitare: Miorița și, totodată, o explicație a genezei cuvântului românesc intraductibil dor -, care începe cât se poate de molcom:
„Când se năștea cuvântul dor,/
Când moartea se schimba-n legendă,/
Plângea o mamă de păstor/
Sub vasta cerului placentă.//

Vulturul negru așeza/
Un fel de umbră la icoană./
Pe o colină fără nea?
Vorbea Mioara, năzdrăvană.//

În lumânări de tineri paltini,/
În ramuri verzi și somnoroase,/
În părul despletit, prin datini,/
Bătrâna jalea și-o mutase.”.
Desfășurarea poemului se accelerează, sentimentul de cutremurare cosmică pe care îl generează ducându-ne cu gândul la noaptea căzută instantaneu, în plină zi, la Ierusalim, și la seismul ce a urmat Răstignirii Fiului Omului, pe Golgota.
Numai că, aici, este vorba de preschimbarea morții în legendă și de geneza cuvântului dor:
„Brâul de lână luase foc,/
Cu șerpi de sânge suspina./
Peste un timp fără noroc/
O stea încărunțind, cădea…//

Într-un tărâm fără-nceput,/
Sub rădăcini de brazi și ierbi,/
Urca tăcut, necunoscut,/
Feciorul dus de ageri cerbi.//

Și se năștea cuvântul dor,/
Și moartea se schimba-n legendă…/
Cu lacrimi, mama de păstor/
Spăla a cerului placentă.”.
Prin urmare, născut fiind din placenta cerului, cuvântul dor are obârșii cosmice, deci divine. Și, credem, tocmai de aceea nu poate fi tradus și nu are echivalent în nici o altă limbă de pe Terra -, izvorul din care s-a izvodit și cură (curge) rămânând, în vecii vecilor, demiurgic, din vremurile de dinainte de începuturile universului. Cuvânt întemeietor. Dătător de ființă metafizică. Ocrotind neamul românesc. Pavăză de azur pentru Spiritul și spiritualitatea noastră. Intraductibilul dor.

Intermezzo și probă de concizie, în stilul inscripțiilor antice gravate în piatră, sunt poemele în patru versuri Asemenea scoicii, Pygmalion, Pastel de toamnă. Forța lor de seducție provine tocmai din lapidaritatea lor, care le ridică la demnitatea de a fi, la modul propriu, săpate în piatră, cu dalta eternizării.
Nu rezistăm ispitei de a le cita măcar pe primele două. Deci: „Asemenea scoicii sunt:/ Voi m-ați rănit./ Eu, sângerând, nasc în răni/
Mărgăritarul.” (Asemenea scoicii); respectiv: „De dragul tău, cuvintele iau foc/ În flăcări albe să-și înalțe chipul./ De dragul tău, sunt zeu fără noroc./ Statuie-am fost și-am devenit nisipul.” (Pygmalion – adresându-se, e de înțeles, sculpturii sale din fildeș: Galateea, de care se îndrăgostește și, unindu-se cu ea prin taina iubirii, vor avea un fiu: Pathos, care în greacă înseamnă suferință; ori, dimpotrivă, femeia din fildeș i se adresează miticului sculptor…).
Poemul cu titlul Cine mai are nevoie de metafore? – vers reluat, sacadat, de cinci ori – frizează pamfletul de cea mai înaltă clasă și se încheie printr-o reacție de furie și un gest dus până la pârleazul automutilării:
„…Poetul scoate pantofii scâlciați ai metaforei/
Și, nemulțumit de degradarea ei,/
Plânge și o pocnește peste față,/
în vreme ce numără, isterizat, loviturile…/
Nu știe, inconștientul, că sinele pe sine se pălmuiește.” (s.n.).

Idealul simplității și seninului – care, în filosofia de viață a românului, înseamnă profunzime până la rădăcinile primordiale și zbor spre Absolut – este ilustrat în poemul, de suavitatea rodnică a polenului și grația fragilă a aripilor de fluturi pe lampă, botezat tot cu primul vers: A trecut pe lângă mine.
Aproape întregul poem pare o inscripție pe cumpăna fântânilor cu ciutură – imenși cocostârci (într-un picior, desigur, meditând solitar), cu fruntea în nori, care populau nesfârșirea Bărăganului și toate satele românești de câmpie. Abia în final, ne dăm seama că este un dialog neîncetat cu Demiurgul:
„Au trecut pe lângă mine Vântul,/
Și Soarele, și Luna, și Viața…/
Eu nu le-am auzit./
Nu le-am văzut…/
Când, cum și de ce, Doamne,/
Au trecut toate/
Și m-au lăsat singur/
Fără văz, fără auz, fără de mine?/
Când, Vântule?/
Răspunde-mi, măcar Tu!/
Și mai treci odată, măcar Tu!/
Și lasă-mă să te văd.”.
Scrierea cu inițială majusculă a cuvântului Tu ne face să credem că Vântul, invocat de poet, este însuși Dumnezeu. Așadar, poema aceasta, aparent cuminte, este un psalm. Sadea.
Creații antologice sunt și Eroarea firului cu plumb, Nedumerire, Skanderberg - ,,luptă dreaptă” cu Doamna în Negru, mirifica Purtătoare de Coasă, dătătoare de viață veșnică, după ce ne taie ombilicul păcătoasei vieți terestre.
Această înfocată chemare a Morții – adică a Învierii întru Domnul – se încheie printr-un îndemn de neclintit:
„Vino, blestemato! Tu, care-mi mărești/
Ori micșorezi timpul, după sorții luminii!/
Îngenunchează lângă mine, și roagă-te!/
Apoi, vom merge împreună, acolo/
Unde mă chemi./
Numai de-ar fi ultimul tău drum,/
Perfido, slugarnico, neiertătoareo/
Și, pe deasupra, împodobită cu coasa./
Steag mincinos.”.
Suspansul este întreținut și augmentat de-a lungul întregului poem -, de-abia în penultimul vers („împodobită cu coasa”) fiind deconspirată identitatea celei căreia i se adresează poetul.
Un aer baladesc, dar, mai ales, o vibrație genuină de poezie de dragoste ardentă degajă poemul Întâlnire cu tânăra mireasă -, în care nu-i exclus ca Nicolae Dragoș să se fi dorit, în joacă și plin de tâlcuri, un …Moș Nichifor Coțcariul:
„Veni și Moartea. Tânără mireasă,/
Frumoasă cum e pomu-n primăvară,/
În mâini – buchet de flori, în loc de coasă./
Pășește lin. O văd întâia oară.//

Din ochii verzi, blând, fulgeră spre mine./
Balet promis trimite. Mă cuprinde./
Cu tineri sâni m-aruncă în ruine/
Și trupu-i pare un urcior fierbinte.//

De cumpănă-i secunda. Vag mă cheamă/
Voci de sirene. Sunt un nou Ulise/
Mlădiu-i trup mă vindecă de teamă,/
Cu mersul unduit m-aruncă-n vise.”.
În consonanță cu înțeleapta concepție a poporului român despre moarte, de care nu trebuie să ne îngrozim, din contră, să o primim cu frenezia reintegrării în natură, în marele cosmos, în Divinitate -, atitudinea poetului în fața morții, deși pare plină de mister, denotă cu claritate seninătatea serenisimă cu care ciobanul din Balada Miorița, foarte tânăr, supsese, în copilărie, de la țâța maicii sale, concomitent cu spiritul din adâncuri al Laptelui Limbii Române, supsese spiritul lui Zamolxe (de acum 3.500 de ani), spiritul lui Zalmoxe (din urmă cu doar două milenii și jumătate): credința dacilor în nemurirea sufletului. Căci tocmai de aceea strămoșii noștri plângeau la nașterea unui prunc, dănțuiau, cântau și chiuiau la moartea vreunui semen al lor, care tocmai pleca, astfel, prin moarte, ca nobil mesager la Zamolxe.
Nicolae Dragoș trăiește frenetic un asemenea moment:
„Mă nasc din nou și-s rob la amintire,/
Întreaga viață-o retrăiesc în clipă./
Aud cum timpul cearcă să-și admire/
Trecute vieți pe-o unică aripă.//

Un fel de dans, un fel de rit începe,/
Când urcă noaptea-n zi și ziua-n noapte./
Gându-nțelege, trupul nu pricepe/
Mult prea secrete, chemătoare șoapte.//

Privirea-mi în privirea-i se cufundă./
Printr-o câmpie verde pier în ochii-i/
Tălăzuind lumina… Ce secundă!/
Aud foșnirea – împărătește-i rochii.”.
Cufundat în extaz și percepând, ca prin vis, cum tăișul coasei spulberă teama -, poetul trăiește o veritabilă revelație:
„Și cu ce doruri mi-am închipuit-o!/ (…)/
Umbră mi-a fost prin vreme. Și-am iubit-o//
Ce fulger! Ce cutremur mă îmbracă/
În haina lor cerească. Lin, pe glezne,/
Înmuguresc, cum spada într-o teacă,/
Aripi să-mi ducă trupul prin miresme.//

Veni și Moartea. Tânără mireasă,/
Frumoasă, aprig pom de primăvară./
O strâng la piept. Mă-nvăluie duioasă./
O, cât aș da privirea să nu-i moară.”.
Suntem tentați să afirmăm că până și lui Al. Macedonski i-ar fi fost drag să semneze poeme de forța lirică a celor din care am citat până acum.
Spicuim câteva așchii de lumină dintr-un autentic Credo, purtând titlul Golgota poetului:
„Poetul demult nu mai e doar al vieții./ (…)/
Urcă senin Poetul, și singur, Golgota fără de sfârșit./ (…)/
Numai El aude cum în urma cuvintelor – pietrele lui -/
Într-un triumf târziu și etern/
Încolțesc discrete fire de iarbă./ (…)/
Golgota lui! Sora lui dintru începuturi,/
Poezia – o știa, a știut-o mereu -/
E Golgota fiecărui poet.”.

Probă de osârdie, tenacitate și inspirație întru gravarea unor inscripții de mare densitate ideatică, încorsetate în doar patru versuri (fiecare) , volumul Poeme lapidare totalizează 123 de catrene în spirit de haiku.
Pentru a ne avertiza, probabil, că adjectivul lapidare nu se referă doar la concizie, ci și la rigoarea dăltuirii inscripțiilor în piatră, cartea aceasta se deschide chiar cu o Inscripție în piatră:
„În piatră încrustate, cuvinte-n sărbătoare./
Și-au regăsit tăcerea și bronzul sunător./
Privesc lumina vieții solemne, lapidare,/
Predestinate-a fi solii din viitor.”.
În Profetul putem descifra atât un posibil portret al Poetului, cât și un altul al sculptorului esențelor, Constantin Brâncuși:
„Mai mult miracol decât om! Ori duh/
Închinător la ceruri și la stele./
Sculptează vorbele-n văzduh/
Iar oamenii-și fac sfinți din ele.”.
După Jertfă la Pompei, Toamnă ftizică, Taina greierului, Frunze-n furtună, Față de bătrân, …Crochiu cu licurici, Lecția dimineții -, Nicolae Dragoș ne invită pe o insulă cu ecouri și trimiteri directe la universul pieselor de teatru ale celui mai valoros dramaturg al omenirii: Shakespeare. Șapte sunt personajele Marelui Will cărora poetul oltean le închină câte o inscripție în piatra poemelor sale de o lapidaritate exemplară: Ofelia, Hamlet, Iago, Othelo, Desdemona, Romeo și Julieta.
Justificându-l pe Hamlet (titlul catrenului), Nicolae Dragoș notează, ca într-o cronică târzie:
„Un duh patern cutremură cetatea,/
Din draperii ies chipuri anonime,/
Pe spada ne-ntinată mijește pal dreptatea:/
Un drum spre adevăr prin drum de crime.”.
Următoarele piese de lapidariu sunt: Rațiunile lui Prometeu, Pedeapsa vulturului, Soldatul de la Marathon -, după care simțim impulsul de a îngenunchea în fața noului Cristos al muntelui, Ciobanul Mioriței:
„Cu paltini și cu stele-n vecie logodit,/
Cu sufletu-n lumină și trupu-n glie trist,/
Călătorind spre nunta transfigurată-n mit/
Senin se-mbracă-n jertfă al muntelui nou Crist.”.
Poema Sculptură cu sculptor se încheie cu un vers de aur, purpură și diamant:
„Nu-i află daltei liniști cât viața-și schimbă fața./
Trece din zi în noapte visând să afle locul/
În care viu izvorul își spune dimineața…/
Din gheața unei marmuri, el vrea să nască focul.”.
(s.n. ispita oximoronului e mereu vie la Nicolae Dragoș)
Valențe inedite îmbracă, în percepția poetului acum comentat, Poarta sărutului:
„Îmbrățișate pietre se-ncumetă să vadă/
Cu simplitate calea spre cucerit Eden,/
Lăsând privirii dreptul să afle-ntr-un desen/
Arc de triumf al vieții și-al morții totodată.”.
…Facem saltul tocmai spre finalul volumului Poeme lapidare. Adăstăm sub Semnătura fulgerului :
„Sublim extaz trăiește/
Sub fulgere natura,/
Când Dumnezeu și-arată/
Sub nouri semnătura.”.
Ne cufundăm în tăcere și meditație, la umbra inscripției Premoniție înaintea plecării tatălui:
„Era aceeași casă părintească./
O umbră totuși tremura prin aer./
Către auz urca, ascuns, un vaer/
În țăndări liniștea s-o risipească.”.
După care cugetăm înfrigurați sub streașina de frig existențialist din poemul Întrebare fără răspuns:
„Urcând până-n tărâmul interzis,/
M-am întâlnit cu tata-n vis./ (s.n.)
Am încercat să-ntreb cu glas confuz:/
- „De-acolo, unde ești, mă mai auzi?”/
…Copacii mă priveau tăcuți și surzi.”.
Ne avântăm - într-un salt de cangur solitar - spre o înfiorătoare Certitudine:
„Va veni o zi/
o știu/
Când va fi/
de tot/
târziu…”.
…Alți câțiva pași de șotron îngândurat, spre Exerciții pentru mai târziu:
„Trec printre cruci./
Încerc să mă obișnuiesc/
Cu tăcerea lor.”.
Șotronul este, să nu uităm, exercițiul ludic făcut de copil prin vârstele omului (conturul de OM zgâriat cu bățul pe sol ori cu creta albă, pe asfalt), exercițiu al tatonărilor cu ideea de Zbor, cu foamea de Spațiu-Timp, cu setea de Absolut și, astfel, înfrățirea cu Hora Soarelui, Hora permanentei legături cu Dumnezeu, după al cărui chip și asemănare am fost zămisliți și care ne locuiește în străfunduri.
Ne lăsăm, apoi, îmbrățișați de o tăcere reculeasă, în Rugă amânată:
„Te caut Doamne sfânt, nu te găsesc!/
Pământu-n miezuri ritmic se răcește/
Și verbele conjugă nefiresc/
Tristețea lumii. Doar pe românește?”.
Punem punct acestor secvențe menite să exemplifice, din belșug, prin versurile citate, și să disece spiritul acestui chip fundamental al liricii lui Nicolae Dragoș precizând că aceasta nu este una „scorțoasă”, scrobită excesiv, „la patru ace”.
Nu-i în smoching sau frac (plesnind pe la încheieturi), ci în veștmintele noastre clasice, lăsându-ne deplina libertate de mișcare din zenitul până în nadirul spiritului stră-românesc, abia coborât de pe Columna de la Roma, a Dacilor Columnă, nu a lui Traian, pentru că a fost dăltuită în marmura veșniciei de cei 1.500 de sculptori (artiști de mare finețe, cioplitori în duhul pietrei, al lemnului, al spiritului…) luați prizonieri de aici, de la noi, în urma celui de-al doilea război cu Decebal. Război pierdut prin trădare, dar mai ales deoarece așa hotărâseră Marile Preotese, Marile Mume, pedepsindu-l, astfel, pe regele dac pentru trufia de a-și fi arogat exclusiv sieși meritele victoriei din primul război cu hoardele Imperiului Roman, ignorând aportul acestora și al Marelui Lup Alb.
Dovezile?
1. În timp ce soldații Imperiului de pe Columnă au unul și același chip, inexpresiv, repetat monoton, până la aneantizare, cele două mii de fizionomii ale dacilor sunt deosebite una de cealaltă, deși exprimă toate curaj, dârzenie, neînfricare în fața morții, demnitate și, desigur, o profundă trăire spirituală, în comuniune cu unicul lor Zeu – Domne Zeu, Dumnezeu;
2. Toate cele opt gigantice statui de pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin cel Mare reprezintă daci, nu romani ori alte seminții de pe cuprinsul Imperiului, realizate, după mai bine de 200 de ani, de urmașii sculptorilor târâți după el, până la Roma, de Traian;
3. La loc de cinste, printre cele mai frumoase sculpturi din antichitate, prezente, în număr mare, în cele mai prestigioase muzee ale Europei, sunt acelea care înfățișează nobili daci… De ce lipsesc acelea ale romanilor? Pentru că sculptorii din Roma, daci fiind, i-au ignorat sistematic, programatic, veacuri la rând, pe cei ce le luaseră străbunii prizonieri, făcându-i sclavi.
Tustrele argumentele de mai sus potențează adevărul istoric formulat de noi, conform căruia Columna de la Roma este a Dacilor, nu a lui Traian, împăratul asasin și jefuitor al popoarelor Europei.

Trecând la cel mai recent volum de versuri publicat de Nicolae Dragoș spre finele anului 2017: Surâzând prin labirint, se cuvine să precizăm, dintru început, că acesta ilustrează al doilea domeniu al poetului a cărui creație o analizăm: cel în registru umoristic și satiric.
Ținem să evidențiem aerul hieratic, dacă nu cumva de-a dreptul ezoteric, potențând zările mai greu vizibile (pentru neinițiați) ale cărții, asigurat de coperțile și ilustrațiile create de Florin Preda-Dochinoiu, artist plastic de un talent incontestabil și de o forță expresivă dincolo de orice îndoială, care și-a metamorfozat numele (Preda) în renume, nemurindu-l, și pe care l-am găzduit, de câteva ori, în revista Lamura, de la Craiova, uneori cu pagini pe care i le-am rezervat special.
Nu ne putem abține să nu precizăm că Florin Preda-Dochinoiu poate fi considerat strănepotul, ca vocație pentru frumos, al lui Ion Marin Sadoveanu (1893-1964), rasat om de cultură din anii inter- și post-belici, care își adăugase numele Sadoveanu pornind de la denumirea satului Sadova, din cadrul comunei Damian, județul Dolj, unde avea o moșie.
Plasticianul amintit mai înainte, Florin Preda-Dochinoiu, este, se subînțelege, și nepot întru spirit al Mariettei Sadova, polivalent om de teatru, care, imediat după căsătoria cu Ion Marin Sadoveanu, a plecat (instantaneu) cu acesta pe malurile Senei, pentru trei ani de observație atentă, neîncetată, a mișcării teatrale din Orașul Lumină și de studii aplicate aprofundate – nelipsiți fiind, seară de seară, de la spectacolele pariziene, deoarece ea beneficia de invitație permanentă la toate teatrele din Paris, în calitate de actriță a Teatrului Național din București.
Într-un joc pe multiple planuri, desprins, parcă, din lumea basmelor românești, dar și din aceea cu ecouri biblice -, ilustrația de pe prima copertă a cărții Surâzând prin labirint ne pune în gardă, parcă, asupra realității că, pe măsură ce vom intra în profunzimea poemelor (grupate în opt cicluri), ne vom convinge că substanța volumului este tratată de Nicolae Dragoș cu toată seriozitatea, rigoarea și (auto)exigența, chit că - ori poate tocmai pentru că - suita de creații se înscrie, surâzător, sub aripa de lumină și exuberanță a speciilor definitorii pentru genurile umoristic și satiric.
Coperta a patra include, alături de nouă versuri-contrafort ale poetului autor al volumului, două portrete ale lui Nicolae Dragoș, realizate de Florin Preda-Dochinoiu, parțial suprapuse, unul din față, cu o privire de un magnetism magic și o expresie puternică a chipului (păr, frunte, nas, buze, gât, fizionomie în ansamblu), celălalt – profil dinspre umărul drept.
În portretul frontal, tânărul artist plastic izbutește să inducă privirii lui Nicolae Dragoș o forță copleșitoare, în care clarviziunii celor 1000 de ochi ai lui Argus (acest titan vedea cu tot corpul!) i se alipește magnetismul efervescent (și orbitor prin clarvederea sa) specific ochiului Ciclopului, care citește în străfundurile ființei.
Ilustrația de pe subsolul coperții a patra (în diagonală, stânga jos, față de cele două portrete plasate pe contra-fond) constituie o alegorie a vârstelor omului (poetului) în rezonanță plină de semnificații cu părinții și umbrele străbunilor, de care este legat prin lanțuri spirituale trainice.
Titlul cărții are, poate, rol preventiv (de autoapărare?), dar și de (in)ducere către o unică fațetă a cărții Surâzând prin labirint, aruncând o perdea de fum (de)asupra lirismului în registru grav, cu întrezăriri metafizice și substrat filosofic consistent.
Altfel spus, prin ceea ce a selectat pentru a fi reunit în acest volum, Nicolae Dragoș pare a fi tentat să-și reliefeze cu preponderență virtuțile de floretist-pugilist (boxul fiind supranumit arta scrimei cu mânuși) la categoriile zglobiu jucăușe (hârtie, pană, muscă ori cocoș) și ceva mai puțin la acelea practicate de vestitul campion Simion Cuțov, stilist cu o viteză debordantă: mijlocie mică, mijlocie mare…
Volumul se deschide cu un Ghid de lectură (pus între ghilimele de autor, Nicolae Dragoș, cu toate că este, într-adevăr Ghid, deci ghilimetele nu se justifică!) intitulat De ce surâzând și de ce prin labirint?, prin care poetul stârnește încălzirea sufletească a cititorilor, printr-un savuros joc de glezne înaripate de un spirit înalt și, desigur, încearcă să le capteze bunăvoința.
Autoironic și gâlgâind de subînțelesuri, Nicolae Dragoș începe așa: „Voi încerca să scriu despre autor, care-mi este mai mult decât foarte bine cunoscut, și despre noua sa carte de versuri, cu toată detașarea și luciditatea care-mi pot fi îngăduite. (…) Sigur că labirintul este drumul vieții, mereu diferit de la om la om, pe care (…) ni-l complicăm cu inconștiență nonșalantă. Deci, insist, labirintul poate fi (și este) viața însăși. Nu numai drumul pe care se risipește. Iar cel care surâde poți fi și tu, și el (de ce nu, și eu?).”
Mai departe, ni se relatează că autorul – căutând un manuscris din tinerețe, prin multele plicuri cu manuscrise, adunate de-a lungul deceniilor, și prin dolofanele dosare – a descoperit, „conviețuind” în devălmășie, o mulțime de versuri decupate din paginile unor reviste sau almanahuri, ori, pur și simplu, versuri uitate în hârtii îngălbenite de vreme…
Pornind de la aceste Epistole pentru păsări răzlețe (cum își intitula George Mag-Popescu, acum vreo 40 de ani, un grupaj liric pe care Al. Piru i l-a publicat în revista Ramuri) -, Nicolae Dragoș își asumă riscul de a reuni în paginile noului său volum, trecând peste sau poate, din contră, provocat de: „momentele lor de nostalgică visare, de blajină autoironie, de timid curaj de a se aventura în discrete parodieri ale unor versuri ce i-au făcut inimitabili pe iluștrii precursori, de dare în vileag a niscaiva stări și umori ce l-au aruncat imprudent în ghearele acaparatoare ale pamfletului (…), lăsându-se prins în jocul, dacă nu cumva în hârjoana ludică, bătând – sub impulsuri onirice – până și la granițele atent supravegheate ale licențiosului sau îndemnătoare la reîntoarceri în anii sentimentalismului (funciar ori ocazional) – sentimentalism azi vetust, în ofertanta epocă a performanțelor erotice.”.
Este ușor de intuit, din cele enumerate mai sus, că Nicolae Dragoș renunță, din capul locului, la „performanțele erotice”, specifice noii noastre epoci, planetare, de manipulare maximă întru amor liber, dezmăț, libertinaj, amoralitate, violuri, violențe și …sânge, mult sânge, pe toate canalele (canaliile) TV -, optând pentru împăcarea cu sine, cu gândul că-și face datoria, dând drept la liberă circulație (prin gruparea în volumul tipărit) acestor versuri, la care (precizează cu discretă maliție) „se cuvine să aibă acces, cât de cât neîngrădit, nu doar persoanele fizice sau cele strânse în ONG-uri, ci și cuvintele, indiferent de statutul ce și l-au asumat: de ființe docile și cumințite sau, dimpotrivă, rebele și libere de gură.”.
Așadar, copii ai străzii și cârtițe, pentru vecie oarbe, ale mișcării …rezist (na, că nu dibuiesc semnul acela, diez ori bemol, hashtag sau pârtzag, cum i-o zice, deși pe tastatură este!?), dați năvală, dar numai dacă știți alfabetul bunei cuviințe și ați învățat să citiți în adâncuri, dincolo de vrajbă și ură, dincolo de porniri viscerale, animalice și luciferice.
Și nu uitați, rogu-vă, să vă spălați, mai întâi, de trei ori, cu săpun de casă, Cheia sau Nivea, pe mâinile cu care veți răsfoi, veți da paginile, pentru a nu păta frumoasa carte de zâmbire și altoire de minte (atenție: minte, nu creier, care-i doar bietul, nevinovatul organ, zvârlit de mulți în borcanul cu formol bezmetic al manipulărilor deșănțate, generatoare de beznă apocaliptică).
Autorul vă și sugerează să practicați, permanent, surâsul. Fie al compozitorului Franz Lehar (Țara surâsului), fie al său, al poetului Nicolae Dragoș, fie al mandarinilor, care susțin că zâmbetul este cheia longevității, a armoniei și bunei înțelegeri, a descătușării energiilor pozitive, luminoase.
Cartea cuprinde opt intertitluri (șapte titluri de grupaje lirice, plus genericul Din tranziție-n tranziție, pus ultimului poem: Balada lui Radu (Radu mamii, cel Vasile/ trăitor în alte zile).
Un fel de antecameră a întregului volum putem considera primul ciclu: La drum cu muzele nostalgice, compus din 19 piese, prima fiind aceea care dă însuși titlul ales pentru această carte: Surâzând prin labirint. Cităm prima strofă, de o nonșalanță dezarmantă, semn al timidității Spiritului Înalt:
„M-am rătăcit prin labirint/
Cu anii care-au fost destui…/
Cu amintirile-i colind./
Au fost ai mei? Ai nimănui?”
…și ultimele două, o terțină și un distih:
„De-au fost, nu știu ce mi-ar fi spus,/
Nici unde-or fi! Nu cumva mint?/
Mă amăgesc că sunt, dar nu-s?//

Totuși, mă las, de voie, dus/
De un surâs prin labirint.”.
Fata din Gorj constituie o micuță capodoperă, o icoană pe sticlă, pe care s-ar impune să o cităm integral, deoarece concentrează, în lamura sa, foșnetul cedrilor și setea căprioarelor din Cântarea cântărilor, a regelui Solomon, din antichitate, până la smalțurile orfice ale contemporanilor noștri de secol XX: Arghezi, Blaga, Voiculescu, Pillat…
Alegem o parte din această epodă în 28 de versuri - 14 distihuri:
„E fata din Gorjul meu/
Lacrimă de Dumnezeu.//

Umbră-i scrisă-n arc sprânceana/
De un heruvim cu peana.//

Iarba moale din poiene/
Și-o luă model de gene.//

Două secere din Lună/
Buzele-s… Te pierd și-mbună.//

Dinții-s un șirag de perle,/
Sânii,-ascunse, două mierle.//

Seara, stând lângă perdea,/
Numai Luna e ca ea..//

Și-a vrut Dumnezeu să-i fie/
Mersul lin, de parcă-ar scrie.//

Închid ochii… Sub privire,/
Văd mergând o mânăstire.”.
Primul grupaj liric include un pastel și doar una dintre cele nouă balade, presărate de-a lungul cărții.
Chef în cer prefigurează un șir de poeme selenare, Nicolae Dragoș lăsându-se bănuit că ar fi tentat de statutul de lunatic sau lunambul… Dar nu-i, firește, decât o hârjoană ludică.
Vis de fată îl putem numi poem cu gene de rondel, specia acestuia impunându-se, în literatura română, prin creațiile celeste ale lui Al. Macedonski. În recentul volum al lui Nicolae Dragoș întâlnim cel puțin cinci-șase rondeluri și, totodată, mai multe sonete.
Luna, lacul, floarea-soarelui sunt alte teme dragi Bardului din Glogova, pe urmele celebrilor poeți romantici.
Ciclul Plouă cu toamne peste vii (subtitrat versuri de încurajat pesimiștii) include un surâzător (desigur!) Act de donație pentru un imaginar adversar, care pendulează între un dulce blestem și o rugăciune sfios-hazlie:
„La un drum atât de-ngust,/
Dă-i, pentru miresme, gust,/
Să nu plece făr să știe/
Parfumul de iasomie,/
Fă-l să poarte-n cimitir/
Odoarea de trandafir -/
Vamă să o dea, la barcă,/
De va fi apa s-o treacă./
Mai dă-i, pe-un picior de plai,/
Steaua drumului spre rai,/
Dacă Ți-a fost dat s-o dai!”.
Pentru ca, în final, cel ce-i adresează rugăciune lui Dumnezeu să o …tragă pe spuza lui:
„…De-oi veni și eu la rând,/
Când va fi să-mi dai, de n-ai,/
Nu tu floare, nu tu rai,/
Lasă-mă sărac lipit/
Pe-acest bulgăr de pământ,/
Și-oi fi, Doamne, mulțumit!”.
Având în pridvor câte o ilustrație expresivă de Florin Preda-Dochinoiu (ca fiecare dintre grupajele lirice din volum), ciclul Când fața-și pierd în oglinzi false (versuri cu avertismente binevoitoare) ne determină să afirmăm că Nicolae Dragoș …pictează flori (ut pictura poesis) aidoma unui artist plastic cu vocația naturii statice. Mai mult decât atât, el vede poliedric, poliform și polifonic (aude cu ochii!). Este un creator poli-vizual, asemenea regizorilor Silviu Purcărete și Robert (Bob) Wilson.
Multe dintre poemele lui Nicolae Dragoș (precum Trec mulți prin fața casei mele – sarabandă a zeci de portrete/ specimene umane de toate soiurile și calibrele morale posibile, „desenate” în linii rapide și tușe energice, policrome, în cele 18-19 strofe) îi relevă capacitatea ca, dintr-o lume ostilă față de tot ce-i luminos, vibrant, dumnezeiesc de scânteietor, dintr-o lume în accelerat proces de rinocerizare (vezi piesa lui Eugen Ionescu), să decupeze, cu delicatețe de bijutier elvețian, siguranță și finețe de neurochirurg pe creier, scene și scenete feerice în inocența lor lirică, având un impact încântător în sufletul, în duhul cititorilor.
Balada pictorului și a florăresei lui denotă un fior eminescian adevărat, dar, totodată, paradoxal poate, și o evidentă prospețime macedonskiană, conjugate cu o siguranță a caligrafiei, o forță de sugestie admirabile.
Poemul începe frenetic, printr-o serie de lovituri directe:
„Urcau ocultele culori/
Către truditele miresme…/
Era, din tâmplă până-n glezne,/
Zeu tânăr între muritori.//

Părea un demon în extaz?/
Când florile exuberante/
Curgeau allegro și andante/
Pe-al șevaletului obraz.//

Nu-i simplă joacă să aduni/
În infinite combinații/
Petalele atâtor nații/
În mari buchete sau cununi!//

Cuprins de spornic har, el însă/
- Privind pierdut la florăreasă/
Ce se credea împărăteasă -/
Muta petalele pe pânză.//

Când ea, cu ochi superior/
Și tandru zâmbet de femeie,/
Îl mângâia, cu-o orhidee/
O compara, oftând cu dor.//

Narcotizat, printre culori,/
Căzut în grea melancolie/
Se contopea-ntr-o simfonie/
Ca inspirații dirijori//

Iar când pictura fu-ncheiată,/
O capodoperă, desigur,/
Artistul o privi nesigur/
Vrând dincolo de flori să vadă…”.
Este ușor de intuit că, în aceste versuri, adie o parte din „umbra” parnasiană și simbolistă a celui supranumit poetul florilor: Dimitrie Anghel (1872-1914), apreciat de istoriile literare drept „voce unică în epocă și în ansamblul literaturii române”.
Balada reginei de pe tabla de șah constituie încă o punere în scenă, ca într-o tragi-comedie de Shakespeare, care fu, întâi, poet, sonetist, dar – nevoit să-și câștige bani pentru a supraviețui – se apucă să scrie, pe rupte, piese de teatru scăldate în sânge, violențe, oribile crime, în care se regăsește, de o jumătate de mileniu, istoria umanității de pretutindeni.
Parabolă a vieții șah-mat de regină atât de sigură pe sine încât poate să pară chiar bengoasă, Balada reginei de pe tabla de șah este învăluită întru-n bizar aer urmuzian, ca și într-o surâzătoare cavalcadă de trimiteri erotice:
„Se mai oprește, înțeleaptă,/
Doar dacă-i stă cineva-n cale.//
Lung îl măsoară, vrea să știe/
Ce-i poate capul… și-alte încă…/
Periculos de nu-i, zglobie,/ Î
l prinde-n brațe și-l mănâncă./ (…)//

Fraternizează, la impas,/
Când cu nebunul, când cu calul,/
Îi laudă cu dulce glas,/
Spre a-și fortifica moralul.//

De-i necesar, la o adică,/
Stă la taifas cu toți soldații…/
Și dintre ei se mai ridică/
Să fie-n frunte, drepți, gradații!/ (…)

// La greu, Regina e complice/
Cu cei ce o privesc pieziș,/
Și-i gata să se sacrifice,/
Lăsând vrăjmașii interziși.”

Ciclul Pe răzătoarea de cuvinte (pamflete pentru contemporani și alte revelații necesare) include (și) o suită de portrete in aqua forte, în care autorul nu este deloc parcimonios cu umorile sale satirice. Decupăm câteva tușe energice din pamfletul (în versuri) Lichelele cu steaua-n coadă:
„Clovni de duzină, prinși în zgardă,/
Scornesc injurii, după gard,/
Cred că fac artă pentru artă,/
Purtându-și ura fără fard./ (…)/
Și latră-ntr-una… Luna-i sus./
În timp ce prin mocirlă glasul/
Le-adulmecă un os în plus,/
Când veacul grav le bate ceasul.”.
Dintre cele cinci catrene în vers alexandrin ale pamfletului Cameleonul, le cităm pe ultimele două:
„De-i este bine, uită pe loc orice idei/
Vândute cu ardoare, mai ieri, drept crez de viață./
Filozofia lui: „Cât poți de mult să iei/
Și să nu dai nimic!”. Biet filozof de piață.//

Echilibrist de gânduri, trișeur fără sfială/
Grav, după conjunctură, își colorează chipul,/
El are o morală parșivă, specială:/
Când dă de greu, ca struțul, adoră demn nisipul.”.
Alți „protagoniști” ai pamfletelor sunt megalomanul, trădătorul de cuvinte („Tot scârțâind penița pe hârtie/ În sus și-n jos, cum literele vrură,/ Pune-n cuvinte scama lui de ură/ Și rage îndelung, în loc să scrie!”), licheaua, Doamna D. („Trăind confuz, îmbătrânind urât,/ și-a preschimbat și buzele în rât.// Jumătate iapă, jumătate iască,/ cum a putut natura să o nască? (…)//Ferește-te de ochiul tăios, de ciuhurez,/ privește-n altă parte și vezi să n-o visezi!”), efebul întârziat, criticul, parvenitul – cărora le creionează fiziognomii morale suculente.
Ca în celebra schiță La moși, a lui I.L. Caragiale -, Nicolae Dragoș scoate efecte insolite din simpla enumerare, în poema care încheie acest grupaj, Bilanț:
„Parlamentari, corupți, șomaj,/
Acoperiți, escroci, șantaj,/
Mașini cu pitoresc blindaj,/
Blonde venite în picaj,/
Triști candidați în balotaj,/
Soacra țipând, cu glasul laș,/
Că e sătulă de menaj…”
(n.n.: Dar vrea, Doamne, mai vrea gulaș…)
Ciclurile Croitorii de tras sfori, La Podul Dâmbovicioarei în căutarea sonetelor, Ofuri și spovedanii și suspin, Din tranziție-n tranziție conțin creații demne de a fi comentate pe larg, însă ne rezumăm doar la a le aminti, deoarece prezentarea noastră a atins, demult, dimensiunile unei copioase fișe de dicționar…
Unele dintre creațiile din grupajele acestea – precum În jurul unui alt divorț (Roman sentimental modern, în versuri clasice), Un „sfânt acoperit” în misiune pe Pământ, Spovedania de burlac, Balada altui Radu - ar putea fi puse în scenă, rezultând câte un scheci de circa 20-30 de minute, pendulând între jocuri cu înfiorări de vodevil sau comedia dell arte ori chiar vicleim cu scene insolite și dansuri amețitoare demne de seducători derviși.
Dragoș von Esop de grai subtil, moralist de talia unui Francois de la Rochefoucauld (1613-1680), autor a 504 maxime și sentințe, cel care a introdus aforismul în literatura franceză -, Nicolae Dragoș, autorul volumului Poeme lapidare și al sororalelor lui ne apare, în Surâzând prin labirint, totdeauna, îmbrăcat în straie numinoase, de duminică ori de Paști, cu tăietură măiastră, demnă de croitorii cei mari: Păcală și Tândală.
Familiarizarea cu poezia fantezistă și umoristică în sens superior a lui George Topârceanu este de domeniul evidenței, în creațiile de acest gen ale lui Nicolae Dragoș.
Deși în versurile sale răzbat (uneori într-o surdină cvasi-imperceptibilă, alteori cu clinchet săltăreț de zurgălăi) ecouri din Ion Marin Iovescu, I. C. Vissarion, Marin Sorescu, până la Radu Gyr, C.S. Nicolăescu-Plopșor (Tivisoc și Tivismoc), Dumitru Radu Popescu și Geo Saizescu (Un surâs în plină vară, Balul de sâmbătă seara) -, credem că lirica lui Nicolae Dragoș este vegheată, mai tot timpul, de spiritul lui Tudor Arghezi, care-l privește, cu ochi de heruvim ocrotitor, de undeva, de dincolo de tencuiala proaspăt drișcuită a laboratorului său de creație, mutat din centrul Bucureștiului (str. Paris 45) pe colinele natale, de sub Parâng, în satul Cleșnești, comuna Glogova.
S-ar putea să fie vorba de un Arghezi fără mustăți și fără atât de sănătos-autohtonele țigări Plugar, Naționale, Mărășești (care acum se mai găsesc doar în rețelele de contrabandă).
…Gândul ne fuge spre fișa pe care am reținut diagnosticul și judecata de valoare exprimate de C. Stănescu: „Creator polivalent, apelând cu modernă mobilitate la variate modalități de expresie, poetul Nicolae Dragoș scrie, în lirica actuală, o pagină distinctă și originală.”.
Alte și alte aspecte demne de reliefat se impune să reținem de la un alt critic literar de notorietate și succes, de la cumpăna mileniilor, Alex. Ștefănescu, care apreciază că Nicolae Dragoș: „…nu are nevoie să întoarcă la maximum butonul amplificatorului de sentimente care este poezia pentru a-și comunica bucuria de a trăi; în tot ce spune (…) există o vibrație stenică, o încredere luminoasă în valorile existenței ce ni se transmite în flux continuu. Melancolia însăși are la Nicolae Dragoș o puritate de dangăt de clopot care mai mult înalță sufletește decât deprimă.” (s.n.).

În domeniul eseisticii, publicisticii și al prozei, Nicolae Dragoș a realizat două incitante, cuprinzătoare și foarte interesante tomuri cu genericul L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, respectiv un roman cinematografic (scris în colaborare cu Mihai Stoian), cu titlu figurat și metaforic, despre asasinarea marelui istoric Nicolae Iorga: Drumeț în calea lupilor (1987) -, după care regizorul Constantin Vaeni a realizat, în 1988, un răscolitor film de artă, în care intenționa să-l bage și pe Nicolae Ceaușescu printre personaje. Un an mai târziu, în 1989, realitatea avea să demonstreze că noul Drumeț în calea lupilor era însuși „dictatorul” cu destin shakespearean, izolat și trădat de toți: Ceaușescu.
În recenzia publicată în revista Luceafărul (nr. 32/ 8 august 1987), Mihai Ungheanu precizează: „Nicolae Dragoș este și autorul unei reconstituiri de istorie literară, L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, anchetă relevantă pentru situația în care s-a aflat marele poet după cel de-al doilea război mondial, când – izolat la Mărțișor – se îndeletnicea cu vânzarea produselor livezii sale și primea vizite mai mult sau mai puțin furișate ale prietenilor, simpatizanților, curioșilor.”.
Tot în preambulul cronicii sale literare, Mihai Ungheanu realizează un portret ultra-sintetic al celui asasinat mișelește în pădurea Strejnic, județul Prahova: „Drumeț în calea lupilor este o carte care va rămâne în bibliografia Iorga, deoarece și-a înțeles personajul și rostul lui. (…) Nicolae Iorga este un subiect inepuizabil, ca Eminescu (…); extraordinarul ecou al activității și scrierilor sale. Ca profesor de istorie, s-a dovedit om de viziuni vaste, deschizător de drum în istoriografia europeană. Ca gânditor politic, a definit cel mai bine situația Europei după primul război mondial și a prevăzut din vreme pericolele grave care pândeau viața europeană. Iorga a fost una din marile conștiințe umaniste ale Europei. Vocea lui n-a vorbit doar pentru români, ci pentru întreg continentul (s.n.). A fost un spirit luminos care vedea departe și nu înțelegea să pactizeze prin tăcere cu fabricanții crimei și măcelului european. Audiența lui Iorga a fost extraordinară, iar vestea uciderii lui – copleșitoare.”.
Drumeț în calea lupilor constituie definiția cea mai succintă pe care savantul de reputație mondială, Nicolae Iorga, istoric de o erudiție strivitoare, o dădea destinului neamului românesc de-a lungul mileniilor.
Păstrând proporțiile, putem considera că, în viața și opera scriitorului și jurnalistului Nicolae Dragoș - pe care-l continuă, cu fervoare, verb incisiv și percutant, nepotul său Alexandru Dumitriu – se regăsește sigiliul de ceară fierbinte sintetizat în metafora lui Nicolae Iorga: Drumeț în calea lupilor.
Credem că analiza cea mai nuanțată a romanului cinematografic Drumeț în calea lupilor a scris-o universitarul Ion Dodu Bălan, sub titlul Epopeea unui martiriu, care se exprimă pe cât de categoric, pe atât de nuanțat și, desigur, foarte bine argumentat: „Este o carte cutremurătoare, modernă, pasionantă, care îmbină firesc, armonios o bogată și riguroasă documentare de teren și de arhivă, cu inspirate pagini de ficțiune. (…) Lărgind sfera de cuprindere de la biografia zbuciumată a unui om, fie el și de geniu, la istoria unei întregi epoci învolburate, cartea lui N. Dragoș și M. Stoian este o impresionantă frescă. Astfel, scena acțiunii epice se extinde de la vila lui Iorga din Calea Codrului, de la Sinaia, la întreaga planetă pe care vibrează o conștiință politică și, de la ziua nefastă de 27 noiembrie 1940, o zi cu cer ponosit de toamnă, la o întreagă epocă tiranizată de bezna fascistă. Pe fundalul acestei epoci, sunt surprinse, în mari șuvoaie epice, confruntările dintre democrație și fascism, dintre rațiunea lucidă și obscurantism, dintre patriotism și național-șovinism, dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău, dintre Viață și Moarte.”.
În continuarea excursului său exemplar, Ion Dodu Bălan aglutinează noi și noi detalii și argumente irefutabile, din care spicuim: „Adversarii săi și-ai omeniei s-au răzbunat în chip bestial. Nicolae Iorga – neobositul călător pe drumurile țării în căutarea vestigiilor unor civilizații apuse și a documentelor de demult, care ne atestă identitatea națională, în căutarea portului popular și a comorilor folclorice, neobositul călător în timp, istoricul care a însoțit cu mintea sa pe vitejii români în toate luptele lor multiseculare, acest neînfricat drumeț în calea lupilor a fost răpit samavolnic de o jalnică echipă a morții și ucis în drum, lângă pădurea Strejnicul. A murit ca un ostaș pe marele front al dragostei de țară și de popor. (…) Moartea lui depășește moartea mioritică! Moartea lui a fost un martiriu. De aceea, ea ar trebui sanctificată și neuitată niciodată de urmași. Moartea lui a păstrat curată demnitatea noastră națională.”.
Partea finală a comentariului scris de Ion Dodu Bălan concentrează, aidoma unui filon aurifer de cea mai înaltă concentrație, noi fațete ale acestei opere de referință: „Drumeț în calea lupilor e o dramă epică de intensitatea unei tragedii antice. E o carte care se citește pe nerăsuflate, o carte care se impune prin gravitate (…), printr-o rară forță de acuzare a crimei și printr-o pregnantă forță de reconstituire a personalității marelui patriot și om de cultură Nicolae Iorga, cel ce spunea cu atâta durere într-un aforism citat de autori: Recunoașterea posterității – un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat. Paginile acestei remarcabile cărți sunt fragmente dintr-un asemenea giulgiu. (…) Personalitatea lui Nicolae Iorga întruchipează înaltele virtuți morale ale unui întreg popor.”.
Cheie de boltă a întregii analize, finalul cronicii literare a Domnului prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan străluminează demonstrația printr-un citat extrem de relevant, dintr-un mare om de cultură francez: „Unele morți sunt nemuritoare – scria renumitul istoric de artă Henri Focillon, cu prilejul uciderii lui N. Iorga -, atât prin măreția vieții pe care o încununează, cât și prin sacrificiul care le însoțește. Aceasta e, de fapt, și ideea centrală a admirabilei cărți scrisă de Nicolae Dragoș și Mihai Stoian: Drumeț în calea lupilor.”.

După 1989, creația lui Nicolae Dragoș a crescut spectaculos (urmând, parcă, modelul lui Tudor Arghezi, de după război) nu doar ca număr de volume publicate (cel puțin 33, față de 16 până la lovitura de stat din 89), dar și ca amploare a deschiderii tematice, ca profunzime a trăirii lirice și ca substanță de vibrație irefragabilă.
În condițiile cenzurii de până în 1984, ale autocenzurii (și mai feroce, care i-a urmat), psalmii lui Nicolae Dragoș nu ar fi avut nici o șansă de a vedea lumina tiparului, atâta vreme cât cuvinte nevinovate precum clopot, catedrală, cruce, Dumnezeu, rugăciune erau trecute la index.
Ne place să credem că măcar o parte dintre acești psalmi de o factură cu totul specială (cu aer isihast, de smerenie adâncă și fără valurile de încrâncenări din aceia ai lui Arghezi) a fost scrisă și în acei ani, cel puțin în gând - așa după cum Bartolomeu Valeriu Anania a creat și a memorat 12.000 (douăsprezece mii) de versuri, în anii detenției politice.
Cele analizate, sintetizate și conexate în prezentul comentariu dovedesc, pe de o parte, că Nicolae Dragoș - aidoma oricărui mare artist – s-a aflat, se află și se va afla într-o bătălie dârză cu Timpul, iar, pe de altă parte, că Premiul Mihai Eminescu, pe care i l-a acordat Academia Română, a fost, este întrutotul meritat, stimulându-l neîncetat pentru a crea fără teamă, în deplină libertate interioară, dincolo de războaiele meteo-strategice pe care suntem nevoiți să le îndurăm.
Poate că tocmai de aceea avea dreptate și în 17 august 1999, când scria cu maiestuoasă naturalețe:
„Azi, când metaforei o floare-i dărui/
Ori zborul păsării îl scriu prin stele,/
Dintre poeți nu știu prea bine cărui/
Îi sunt vecine versurile mele.”.
Avea dreptate și în anul 2000, când – în volumul de sonete Amintirea ca viață – se confesa, deloc temător:
„Din nou pornesc cu gândul prin spații vechi și stranii/
Merg spre izvoare pure. Cu mine mă-ntâlnesc./
În fel și fel de chipuri îmi văd contemporanii,/
Călătorind pe-o sferă cât globul pământesc.//

În loc de mâini port aripi. Cu vastă străvezime,/
Se zgârie de stele. Rămâne trupu-ntreg./
Bat rar cu două cârje în porți de-ntunecime/
Ce se deschid în lături lăsându-mi drum să trec.//
(…)//
Trăiesc în vis o viață ciudat de-adevărată/
Cum poate nu-i trăită în viață niciodată.”
Făcând un ultim racursiu în timp, reținem – înainte de toate, din amplul interviu acordat, la 24 septembrie 1982, lui Ilie Purcaru – recunoștința față de cei mulți (înșiruie 39 de nume) „care au însoțit cu cuvântul lor cărțile pe care le-am scris, sprijinindu-mă în aspirațiile mele; (…) cu toții au descifrat măcar voința de a-mi integra poemele spiritului culturii noastre naționale.”.
Provocat să-și exprime opinia față de „tăcerea asupra unei anumite literaturi și negarea ei” -, Nicolae Dragoș răspunde prompt, cu aplomb, vituperând: „N-am acceptat și nu voi accepta niciodată drept o atitudine favorabilă dezvoltării literaturii române îndărătnicia cu care, de ani de zile, se caută, de către mereu aceleași nume, pete în soare, se fac eforturi demne de o cauză mai bună pentru a minimaliza literatura scrisă de poeți cum sunt Mihai Beniuc, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gheorghe Pituț, Ion Horea, Alexandru Andrițoiu, Ion Brad. N-am acceptat și nu voi accepta niciodată împotrivirile din principiu în fața prozelor semnate de Paul Anghel, Fănuș Neagu, Ion Lăncrănjan, Francisc Păcurariu, Ștefan Bănulescu, Augustin Buzura (…).”.
Mărturisirea categorică: „Am însă încredere în timp, în dreptatea lui și în puterea celor ce scriu cărți de a crede că numai înlăuntrul acestora se află adevărurile lor de neclintit” este urmată de noi pietre pentru templul credinței de nezdruncinat a lui Nicolae Dragoș: „Eminescu, Iorga, Blaga n-au avut parte numai de tăcere. Scrisul lor a fost maculat cu fraze denigratoare, a căror nesăbuință ne înspăimântă astăzi, de fraze de contestare, de primejdioasă răstălmăcire, pe care (…) nu ne vine a crede că minți ucigașe le-au comis, fără nici o cutremurare, doar cu câteva decenii în urmă. Să-l adăugăm aici și pe marele nedreptățit (…), pe cel pe care îl așez cu evlavie în dreapta lui Eminescu, pe Tudor Arghezi.”.
În bună/ rea măsură, realitățile (incriminate în interviul din septembrie 1982) se repetă și acum, după 35 de ani.
Întrebat de Ilie Purcaru ce alți poeți iubește, în afară de Eminescu și Arghezi -, Nicolae Dragoș răspunde cu prospețime demnă de toată lauda: „Blaga, Bacovia, Macedonski, Pillat, Goga, Labiș, ca să-i citez doar pe cei ce au devenit statui ale națiunii și pe care, cu sentimentul că prin scrisul lor ne deschid drum spre universul etern, îi aflu mereu în preajmă, de parcă și-ar șopti poemele. Îi citesc cu o mereu vie participare, desigur, și pe toți poeții de azi, cu bucuria de a fi contemporan cu unul din marile momente ale liricii românești.”.
Surâzând prin labirintul vieții, Nicolae Dragoș ne îndeamnă să pornim, temerari și cu încredere, în căutarea Soarelui nostru, lăuntric, pe care îl vom descoperi, cu siguranță, numai și numai dacă vom gândi exclusiv pozitiv, cultivând permanent zâmbetul – cheia longevității.
Într-un interviu de acum câțiva ani, Nicolae Dragoș mărturisea, cu modestia-i proverbială: „Nu am fost niciodată persecutat de gândul succesului. M-a preocupat în permanență țelul de a rămâne sincer față de mine. (…) În tinerețe, afirmam, în poemul Autoportret, că mă dărui ochilor mulțimilor ca o lentilă nesfârșită. În această mulțime aș vrea să fiu și eu prezent cu modestia mea. (…) Mi-aș dori ca o strofă, o poezie, dacă nu se poate mai multe, să liniștească sufletul și să dea bucurie cititorilor mei.”.
Ramona Vintilă (Jurnalul Național) ne încredințează că, în noiembrie 2008, Nicolae Dragoș promitea că nu se va opri… „deoarece nu trebuie lăsat condeiul să ruginească, indiferent în ce vremuri trăim”, pentru ca, spre finalul confesiunii, să nuanțeze: „Deși trăim în vremuri complicate, trăim în timpurile sentimentului libertății interioare.”. Este exact ceea ce transpare consistent, din universul său liric: libertatea lăuntrică.

Din punct de vedere al abilităților prozodice, Nicolae Dragoș este vecin de culoar competițional performant cu Mircea Ciobanu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Paul-Mihail, Radu Cârneci, Theodor Răpan, Nicolae Grigore Mărășanu, Eugen Dorcescu.
Revenind la poezia în registru grav, nu ne sfiim să afirmăm că Nicolae Dragoș este un poet de vârf al generației sale, umăr la umăr, în creațiile cele mai importante, cu prietenii și confrații de spiță nobilă Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu.
Apropiindu-se de pragul vârstei patriarhilor, a pus o arămie surdină, grațioasă ca o libelulă, poeziei exortative, fără a-i uita cu totul vibrațiile, lamura, concentrându-și, parcă mai mult decât oricând, inima și sufletul, inspirația și duhul asupra zborului spre zenit și dialogului tainic, abia șoptit, cu Absolutul, cu Demiurgul.
Coborând în străfundurile ființei sale, după ani și decenii de meditație calmă, dar înfrigurată, de căutare, cu o sete augustă, a eului său liric și uman -, Nicolae Dragoș, cunoscându-se tot mai bine, și-a descoperit chipul și asemănarea cu Dumnezeu, l-a descoperit pe Tatăl Ceresc și dependența ontologică a sa, ca om, ca poet, de Creatorul Suprem.
Cu care stă, deseori, la taină, ca doi buni vecini de ogor, cu straița pe umăr, prefirând semințele de grâu pe care se pregătesc să le dăruie pământului roditor, pentru viitoarele recolte, grele de tâlcuri.
El perpetuează, astfel, relația sa cu Dumnezeu, își păstrează mereu vie, tot mai viguroasă, prin redimensionări, rădăcina preistorică divină, starea de dialog permanent cu Demiurgul – semănând, și din acest punct de vedere, cu țăranul român, care, în intuiția sa simplă, dar străfulgerătoare și plină de înțelepciune, practica rugăciunea, psalmodierea ca hrană spirituală zilnică: formă de dialog cu Absolutul, de apropiere și comuniune cu Tatăl Ceresc, pe care Nicolae Dragoș îl consideră ca făcând parte din familia sa.
Tocmai de aceea, psalmii gorjeanului Nicolae Dragoș au aerul cel mai firesc din lume, nefiind nici cântări de laudă, de preamărire (doxologii), ori de pocăință sau de jale, neavând nimic mesianic și nici vreo tangență cu tărâmul îndoielii (zbaterea între credință și tăgadă, ca la Arghezi), nici ton de angoasă existențială, de spovedanie ori, dimpotrivă, țâșnind spre maidanul imprecației.
Nicolae Dragoș stă, pur și simplu, la taină cu Dumnezeu, așa cum ar sta orice om cumsecade cu bunicul sau străbunicul său, de care se simte foarte apropiat, pentru că i-a vegheat pruncia, l-a crescut și l-a ocrotit mereu, câștigându-i încrederea și afecțiunea deplină.
De parcă ar fi vrut să confirme viziunea filosofului idealist și istoricului german Oswald Spengler (1880-1936) - comparat de Thomas Mann cu Schopenhauer și Max Weber, Spengler fiind autorul cărții de mare succes Declinul Occidentului (1918-1922), prin care promovează viziunea ciclică asupra civilizațiilor, preluând, după două secole, viziunea primului român membru al Academiei de la Berlin (1714): Dimitrie Cantemir, dar fără a-l cita -, Nicolae Dragoș scrie din perspectiva omului ca pasăre cântătoare, atunci când cultura este la putere, repudiind, cu tenacitate, frenezie și reacție categorică, de respingere viscerală, perspectiva de broască, după cum se întâmplă atunci când umanitatea este subjugată de tehnică și tehnologie, de partea materială, cum se petrec lucrurile de vreun secol și jumătate.
Poemele domnului Nicolae Dragoș, în care spiritul psalmilor tresaltă, vibrează la cea mai înaltă tensiune, sunt scrise cu atâta măiestrie încât, pe de o parte, inculcă (subliminal) acordurile de mare finețe ale unui eteric acompaniament la harpă sau la flaut, iar, pe de altă parte, îți induc sugestia că autorul se hrănește cu praf de stele.
În prelungirea imperativului clamat de Poetul nostru Național, Mihai Eminescu: „Totul trebuie dacizat!” -, Nicolae Dragoș pare să rostească răspicat, la unison cu psalmistul și actorul Dorel Vișan, cererea expresă ca oamenii din fruntea României să elaboreze grabnic Proiectul de Țară privind spiritualizarea neamului românesc și să dinamizeze, instantaneu, până nu-i prea târziu, toate energiile, pentru înfăptuirea acestuia, începând chiar din anul Centenarului Marii Uniri, 2018, an asupra căruia planează spectrul fatidic al dezbinării ireversibile și al dispariției de pe harta lumii a statului nostru național român, așa cum ni l-au încredințat străbunii: suveran și independent, unitar și indivizibil.

Dintr-o cu totul altă zare, resimțim nevoia de a preciza că, aproape împăcat cu sine, Nicolae Dragoș a cugetat îndelung și asupra mărturisirii inconfundabilului Fănuș Neagu: „Mă mulțumesc să exist și să-mi văd de treabă. Păstrez acest îndemn de la marele prozator și poet Zaharia Stancu, care-mi spunea și nu ostenea să-mi repete: Dragă Fănuș, citește-i pe alții și vezi-ți de scrisul tău!”.
Învățând de la Tatăl și de la Mama sa, de la Bunicii săi, care-i vorbeau mai totdeauna ca dintr-un basm, îi grăiau blajin, ca dintr-o Cateheză, că, atunci când a creat lumea, universul, Dumnezeu a rânduit ca în toate să se manifeste o Măsură, toate existențele (ființe, fenomene, lucruri) să aibă o limită -, omul, scriitorul și publicistul universal Nicolae Dragoș a găsit totdeauna resursele lăuntrice de a-și păstra relația cu Dumnezeu în zarea misterului, de a merge (a trăi, a cugeta, a crea) pe sănătoasa cale de mijloc: calea de aur, Calea Regală a echilibrului între tradiție și inovație.
Cu alte cuvinte, Nicolae Dragoș s-a adăpat de la izvoarele străvechi, care l-au botezat în aura numinoasă a înțelepciunii de a-i tempera pe iconoclastul Alexandru Macedonski și pe veșnic zbuciumatul Tudor Arghezi (răstignit pe crucea versului: Vreau să te pipăi și să urlu: ESTE!), filtrându-le oceanul trăirilor creștin-românești prin pânza de păianjen (de 77 de ori mai rezistentă decât oțelul) a solomonarului Constantin Brâncuși, lăstărind, înflorind din moșul său neolitic Gânditorul din Hamangia și din toată galeria Babelor sale și Moșilor săi, fosforescentă și evanescentă în lumina Timpului.







Dan Lupescu    1/9/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian