Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Leonard Voicu, Surorile - o revenire în lumea rurală

Proza lui Leonard Voicu se înscrie în tradiția literaturii rurale românești, dominată de romanele lui Liviu Rebreanu și Marin Preda. E o tradiție care în literatura din țară a făcut cu mult timp în urmă, obiectul unor discuții de principiu între critici și scriitori importanți din perioada interbelică. Unii (E. Lovinescu, Camil Petrescu) și-au exprimat preferința netă pentru abandonarea ei, în numele modernizării și sincronizării literaturii române cu literatura europeană majoră. Alții (G. Călinescu, Lucian Blaga) au apărat-o pornind de la romanele de mare valoare care au ilustrat-o ori de la viziunea lor filosofică asupra satului. Au fost de asemenea, la începutul secolului trecut, la revistele Sămănătorul și Viața românească și mentori (N. Iorga, G. Ibrăileanu) care o considerau un dat fundamental al specificului românesc.
Literatura românească interbelică a evoluat în sensul modernizării și sincronizării susținute de Eugen Lovinescu, așadar spre o literatură cu subiecte mai ales din lumea urbană.
Literatura rurală a cunoscut o perioadă de înflorire odată cu instaurarea comunismului care a adus cu sine o transformare radicală a societății rurale prin procesul colectivizării. S-au scris numeroase romane propagandistice pentru a susține acest proces, nule din punct de vedere literar (semnate de V.Em. Galan, de exemplu) care au conviețuit cu romane mai complexe, nu lipsite de calități literare dar fundamental conformiste și artificiale (cele datorate lui Titus Popovici) și cu romane emblematice, de o valoare reală, viabile parțial și astăzi (Marin Preda cu ciclul Moromeților). Dar din nou literatura română s-a îndreptat către subiecte din alte sfere ale societății și exemplul cel mai semnificativ ni-l oferă chiar Marin Preda care cu Risipitorii în mai multe ediții, diferite toate una de alta a abordat lumea intelectualilor. Oricum ar fi fost, scriitorii români de astăzi din țarămai ales cei din generrațiile mai tinere au abandonat în cea mai mare parte, odată cu cu unele modele folclorice supralicitate în trecut (precum balada Miorița), și lumea rurală ca temă și subiect literar.
Leonard Voicu prin romanul său Surorile care continuă vechea tradiție ruralistă - similară cu cea a romanului zis de terroir din literatura quebecoasă până spre anii 60 - ar fi deci un autor desincronizat de tendințele literare actuale din țară. Dar desincronizarea aceasta nu este o limită ori un anacronism reproșabil ci o consecință firească a situației literaturii din diaspora în contextul căreia proza sa reprezintă un succes incontestabil.
Mulți dintre scriitorii imigranți - prozatori și poeți - au o conștiință și o sensibilitate ambivalente. Ei trăiesc pe de o parte atașamentul față de societatea gazdă în care s-au integrat social și profesional și, pe de alta, nostalgia istoriei personale desfășurate sub alte ceruri, în țara de origină. Să notăm în treacăt că ambivalența aceasta nu e specifică doar comunității românești. O regăsim și la scriitori quebecoazi de origine haitiană (Danny Lafferričre) ori la scriitori francezi de origină rusă (Andrei Makine).
În ce-i privește pe scriitorii din diaspora românească, nostalgia pentru istoria personală se manifestă prin evocarea locurilor natale, care se întâmplă să fie în lumea satului, prin reverii lirice și paseiste despre copilărie și despre figurile familiale tutelare - părinți și bunici -, prin glorificarea marilor personaje ale istoriei și culturii naționale ori, din contra prin evocarea vitregiilor istorice pe care le-a înfruntat poporul român, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut cînd a traversat perioadă comunistă. Rezultă un discurs patriotic complex, colorat de o sentimentalitate care poate părea rebarbativă cititorului român de azi, sceptic și dezbuzat de naționalism. Așa încât, după zeci de ani de literatură dirjată, când patriotismul discursiv era o virtute obligatorie, tema care altădată în manualele școlare se numea dragoste de țară reprezintă în momentul de față un monopol al diasporei. Din multe dintre produsele ei literare transpare un fel de corectitudine politică auto impusă: departe de țară, e de bon ton ca scriitor emigrant, să trăiești cu tristețe dezădăcinarea și dorul de plaiurile mioritice, să evoci cu drag și melancolie casa copilăriei, bunicii, petrecerile cu sarmale, cârnați, țuică și vin, nunțile, primele iubiri ”de acasă” etc. - ca să ne limităm doar la registrul emoțiilor pozitive,
Romanul lui Leonard Voicu, Surorile, nu face parte însă dintre cărțile obsedate de o asemenea imaginară și, de la un punct, detestabilă, corectitudine politică. Surorile e un roman realist și reușita remarcabilă a autorului se raportează mai întâi la concizie și la decupajele pertinente pe care le-a făcut din universul evocat. Așa se face că viețile fiecăreia dintre cele patru surori - Ana, Nina, Dora, Maghi - fac obiectul unor veritabile bildungsromane, minimaliste, desfășurate fiecare pe 20-25 de pagini. Dar densitatea epică creează senzația une desfășurări mult mai ample.
Cele patru surori își povestesc la persoana întâi, adresându-se unui interlocutor abstract, experiențele esențiale din copilărie până târziu spre bătrânețe și contextul inițial este armonios fără a fi idilizat: o familie liniștită cu o mamă iubitoare și dominantă și cu un tată cumsecade și înțelept. Părinții au fiecare fata lor preferată, dar preferințele acestea sunt benigne, fără a dimiuna sentimentele de tandrețe și spiritul de dreptate față de celelalte fete.Rezultă patru voci, patru discursuri care transportă cititorul vremii noastre din era calculatoarelor, a tabletelor electromice și a telefoanelor mobile într-o lume demult apusă, cu o frumusețe morală tot mai atrăgătoare pe măsură ce ne îndepărtăm de ea. O lume construită pe pilonii unor valori fundamentale (legături de familie puternice, autoritate paternă, responsabilitate, tandrețe familială, hărnicie, onestitate, demnitate), dar cu asprimile ei inerente (conflicte mărunte, accese de rebeliune ale fetelor adolescente, incompatibilități temperamentale, muncă uneori istovitoare).
Autorul nu a ales o formulă de imbricare a celor patru voci prin evocarea unei materii comune, percepute în mod diferit, conform modelului celebru, propus de Lawrence Durell în Cvartetul din Alexandria dar opțiunea sa este legitimă căci ea correspunde unei alte intenții literare decât cea a marelui scriitor britanic. El nu este preocupat să sugereze diversitatea punctelor de vedere, relativitatea adevărurilor individuale ci să nareze divergența, la vârsta matură, a patru existențe, produse de aceleași rădăcini biologice. Și astfel, absența sau puținătatea referințelor la celelalte surori în discursul fiecăreia dintre ele, când își relatează experiențele trăite departe de familia nucleară, conturează o realitate în fond gravă: o dată depășită faza copilăriei, familia rămâne ancorată într-un trecut irecuperabil și pentru tinerii adulți, experiența cea mai frecventă este singurătatea, precursoare uneori a dezastrului final . Căci nimic nu le mai leagă pe cele patru surori, odată ajunse la vârsta maturității. Destinele lor sunt total diferite și combinația eșecuri-reușite nu este prin nimic redevabilă educației comune primite în copilărie.
E surprinzător să ne confruntăm prin discursul Dorei cu o realitate rurală din timpul comunismului care nu are nimic din imaginea negativă cu care ne-am obișnuit pe vremea când unii dintre noi eram totuși contemporani cu ea. Gospodăria colectivă în care Dora ajunge șefă de brigadă este o asociație onorabilă, onestă și dinamică de săteni preocupați de progresul obștesc, de soluții de rentabilizate și modernizare a vieții satului. Nimic negativ în această lume și am spune că autorul o idealizează. Dar poate că idealizarea nu e a lui ci a personajului și atunci lumina blândă în care e prezentată intră într-o ordine normală.
O originalitate tulburătoare este locul discursurilor în biografia celor patru surori. Două dintre ele sunt postume. Nu este, din câte știu, un drum bătătorit de alți autori în literatura română. Romanul se încheie pe o notă pozitivă odată cu discursul ultimei dintre surori, Maghi
Surorile e un roman substanțial, cu o materie caldă, sensibilă și incitantâ, favorabilă reflexiei, și aceasta indiferent de performanța stilistică a autorului care nu este nicidecum calofil.

Montreal / Dec 2017






Mircea Gheorghe    12/10/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian