Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Regina-Soldat Maria - Cheia de boltă în făurirea României Mari

Prea Bunul Dumnezeu a hărăzit ca - în acest an premergător Centenarului Marii Uniri a României (țara noastră devenind, atunci, unul dintre primele cinci state ale Europei, ca suprafață, ca populație, iar ca resurse petrolifere plasându-se pe locul dintâi, întrecând, din acest punct de vedere, marile puteri continentale la un loc!) -, să se conjuge mai multe momente astrale pentru neamul românesc.
Le menționez în ordine cronologică, pe cele ce vibrează cel mai profund omenește în sufletele noastre de urmași și continuatori incontestabili ai geto-tracilor (numiți daci, de romani), cu o istorie de opt-nouă ori milenară.
Îngăduiți-mi, vă rog, ca – înainte de a preciza aceste date aniversare din anul de grație 2017 – să vă captez atenția prin recursul la judecățile de valoare irefragabilă, formulate de savanți și istorici de recunoaștere mondială:
1. Marija Gimbutas (profesor universitar, Los Angeles, California): „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă – o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î. H., axată pe o societate matrimonială, teocrată, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului și epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizație europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană (s.n.). A fost o perioadă de reală armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii”;
2. Daniel Ruzzo (arheolog sud-american): „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi.”;
3. Barbara Deppert Lippitz (expert internațional autorizat): „Sunteți singura țară din Europa care are scrisă istoria în propriul ei aur. Aveți peste 6.000 (șase mii) de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărat ei valoare.”;
4. Alfred Hoffmann (în Istoria Pământului, 1820): „Nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierile purtării, așa cum o afli la cel din urmă rumun. (…) Limba sa este atât de bogată și armonioasă că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ. Rumunia nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.”;
5. Universitatea din Cambridge (1922): „În mileniul V înainte de Hristos, spațiul carpatic getic era singurul locuit din Europa. Spațiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populație și civilizație India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța și așa-zisul spațiu slav. VEDELE (RIG VEDA), cele mai vechi monumente literare ale umanității, au fost create în centrul Europei.”.

Revenind în prezent, ținem să reliefăm că, în Ano Domini 2017, se împlinesc:
a. 125 de ani de la căsătoria, în decembrie 1892, cu prințul moștenitor al României: Ferdinand. Precizăm că viitoarea noastră Regină Maria (Maria Alexandra Victoria) s-a născut la Eastwell Park, Kent, Anglia, la 29 octombrie 1875 (cu patru luni înaintea sculptorului Constantin Brâncuși) -, mamă fiindu-i Maria Alexandrova Romanova (mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei), iar tatăl era duce de Edinburgh: Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg;
b. 100 de ani de la luptele crâncene ale oștirii române pe fronturile de la Mărăști, Mărășești, Oituz, din august 1917, după ce, în anul anterior, 1916, România pierduse două treimi din teritoriul țării (o sută de mii de kilometri pătrați fiind ocupate de inamic), înregistrând pierderi grele de efective și materiale de război, prin dezastrul de la Turtucaia, spargerea frontului de pe Jiu, înfrângerea în bătălia pentru apărarea Bucureștiului;
c. 95 de ani de la încoronarea Regelui Ferdinand, la 15 octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, adică la opt ani după ce Ferdinand urcase pe tronul României, la 15 octombrie 1914, în urma decesului regelui Carol I (care domnise 48 de ani, cu unul mai mult decât Ștefan cel Mare în Moldova).
Clipa de grație când principesa Maria a devenit regină a României (concomitent cu urcarea pe tron a principelui Ferdinand, în ziua de 15 octombrie 1914, după trecerea în eternitate a regelui Carol I) a fost una extrem de fierbinte, plină de provocări și riscuri greu de imaginat, mai ales retrospectiv, acum, după 103 ani.
Momentul era unul de răscruce, foarte plin de virtualități (negative, cu accente dramatice și amenințări tragice), gâlgâind de primejdii enorme. Parcă mai mult decât niciodată, statul român se afla în pragul, ba chiar în punctul de maximă incidență al unei răspântii de purpură. Primul Război Mondial erupsese la 15/28 iulie 1914, iar România își declarase neutralitatea, în urma Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, după mari semne de întrebare și de neliniște, opinteli și gemete ontologice, ca la Facerea Lumii.
Familia dinastică și clasa politică, asemenea întregii noastre societăți, erau scindate aproape la modul violent, părelnic iremediabil.
Unii susțineau neutralitatea, pentru moment, apoi intrarea în război de partea Imperiului Britanic, a Franței și Rusiei, adică a Antantei, alianță la care se vor alipi Italia și SUA. Vectorul cel mai percutant, de nestăvilit, în susținerea acestei variante, a altoirii pe trunchiul clocotind de seve al Antantei, era însăși regina Maria!
Alții vedeau cea mai bună oportunitate în tabăra Puterilor Centrale: Germania și Austro-Ungaria, cărora aveau să li se alăture Turcia și Bulgaria. Prin obârșii, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen -, regele Ferdinand se simțea obligat să se alieze cu patria-mamă, presat continuu și de premierul I. C. Brătianu, dar și de Barbu Știrbey, marii jolly-jockeri de la Curtea Regală a României.
Intuind în profunzime complexitatea și gravitatea situației, dar și lipsa de orizont, de fler și de tonus istoric a principalilor actanți -, regina Maria a optat ferm pentru a intra, direct, fără menajamente și în forță, în vâltoarea vieții politice.
Din capul locului, s-a opus cu îndârjire intrării României în război alături de Puterile Centrale, adică de țara de provenință a regelui Nando (cum îl alinta), de care era legată prin taina căsătoriei.
Majestatea Sa, soția regelui, avea un punct de vedere totalmente opus aceluia al lui Ferdinand I și al unora dintre sfetnicii săi, care îl presau, să se ralieze Germaniei și Austro-Ungariei.
Cu mult mai lucidă și mai pragmatică, impulsionată permanent de intuiția irefragabilă a Femeii, purtătoarea germenilor urmașilor, născătoare de fii, fiice și de lumină a viitorului -, regina Maria punea în prim-plan recuperarea provinciilor istorice românești aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și realizarea țintei supreme a tuturor românilor: înfăptuirea idealului unirii cu Patria-Mamă, România.
Bună cunoscătoare a istoriei neamului românesc, n-ar fi exclus ca regina să fi fost străluminată, sufletește, de geana divină a primei, fulgerătoarei uniri înfăptuite, la 1601, de Mihai Viteazul – Restitutor Daciae.
Aflată într-o permanentă corespondență cu doi dintre verii ei primari, regele George al V-lea al Marii Britanii și cu țarul Nicolae al II-lea al Rusiei -, Regina Maria avea să-l convingă, după doi ani de neutralitate și refugiu la Iași, pe Ferdinand să accepte intrarea României în război contra patriei sale de origine.
În primul volum din Memorii, fostul prim ministru I.G. Duca nota atitudinea decisă, neînduplecată a Mariei: „N-am venit în România ca, după 20 de ani, să renunț la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinerețea și nu m-am ostenit să dau țării acesteia moștenitori de Coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de țara asta nu mă despart! Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.”.
Rol politic primordial avusese Majestatea Sa Maria, în 1914, când țara noastră își declarase neutralitatea, dar și în august 1916, când România a intrat în război de partea alianței alese de ea.
Pentru a-l determina pe regele Ferdinand să convoace Consiliul de Coroană, la 27 august 1916, și să afirme sec, spre surprinderea multora din membrii acestui organism suprem, că înclină spre Antanta (s.n.) -, fusese nevoie ca Regina să câștige alianța premierului Ionel Brătianu, filofrancez, dar și a viitorului rege Carol al II-lea, pe atunci prinț moștenitor.
Animată de o voință titanică, de temeritate rar întâlnită chiar printre bărbați și de o energie debordantă, regina Maria a crezut - cu forță de Anteu - în aspirația unirii românilor într-un singur stat, a trudit ca un rob – câte 12-14, uneori 16-18 ore, zi de zi, în acțiuni caritabile pe front, în primirea răniților și în spitale de război, în obținerea de medicamente și hrană, materiale sanitare și aparatură medicală -, nesfiindu-se să uzeze de relațiile sale diplomatice și de familie cu monarhia din Rusia, cerând inclusiv ajutor militar vărului ei, Nicolae al II-lea: „Trimite-ne ajutorul de care avem nevoie imediat (s.n.). Ne găsim în fața unor forțe militare mult mai mari decât ne-am fi așteptat noi în urma promisiunilor care ni s-au făcut. Numai tu ne poți ajuta și trebuie să ne ajuți, Nicky!” – îi comunica ea, grabnic, în septembrie 1916.
Este evident că printre prioritățile sale majore se numărau organizarea spitalelor de campanie, accelerarea eforturilor de acordare a asistenței sanitare și medicale ostașilor și ofițerilor răniți, nu doar în spatele frontului, ci aventurându-se, neînfricată, până în primele linii ale câmpului de luptă armată.

Redutabilul istoric Ioan Scurtu aprecia, într-una dintre cărțile sale de referință, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol I (Ed. Enciclopedică, 2004), că era de domeniul evidenței faptul că viitoarei regine Maria îi prinsese foarte bine experiența dobândită în cel de-al doilea război balcanic (1913), când – din postura de principesă moștenitoare a tronului - se remarcase prin energia și curajul ei, dar și prin capacitatea organizatorică și calitatea de a alina suferințele oamenilor.

După ce Carol I îi dăduse permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde se aduceau bolnavii de holeră de pe frontul din Bulgaria, areal în care constituia cel mai luminos model de conștiință civică și implicare patriotică, principesa nota, atunci, în 1913: „De o săptămână trăiesc în mijlocul holerei, organizez, improvizez, încurajez, țin lucrurile împreună. Nu credeam niciodată că voi fi capabilă de asta și nici că voi putea suporta așa ceva, dar imensele dificultăți, nevoia permanentă de a da curaj celorlalți mă fac să lupt. Sunt centrul unui enorm lazaret pentru bolnavii de holeră, care depinde în întregime de mine. M-am schimbat. Aproape că sunt un alt om. Trăiesc aici aproape tot timpul. Toate ordinele sunt date de mine. Toate proviziile, medicamentele, paturile sunt distribuite de mine.” (citat după Alin Ciupală, Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial, Ed. Polirom, 2017).

Într-un cuprinzător volum memorialistic, publicat la Paris, în 1953 (Ed. Flamarion), Confession d un viex diplomate, Saint Aullaire Auguste Felix Charles de Beaupoil se exprima apodictic: „Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie” (p. 399).
Spicuind din volumul Missy regina României (Ed. Humanitas, București, 2010), de Guy Gauthier, reținem că: „Încă de la început, ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Crucea Roșie prezente în România (pe lângă cea națională, activând cele din Franța, Marea Britanie și Rusia”.
Contele Saint-Aullaire, ministrul Franței la București, pe care l-am citat și ceva mai sus, avea să sintetizeze despre uriașul travaliu de coordonare a serviciilor sanitare, începând dinspre finalul lunii noiembrie 1916, când toate instituțiile politice ale țării, împreună cu familia dinastică, se mută la Iași, în refugiu din fața armatei germane: „În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari, se duce la gară, pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și, ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare, pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regină, nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment ne-cunoscut pentru o suverană, a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate”.

Marea unitate de aspirații, idealuri și fapte, din cumpliții ani 1917-1918, dintre familia regală și poporul român, pe care-l conducea, a fost descrisă astfel de însăși Regina României, Maria, în Povestea vieții mele, volumul al III-lea (Ed. Eminescu, București, 1991): „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu, pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile (n.n. dezertau de pe front), soldații noștri – prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți – au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid, pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc, care era încă al nostru.”.
Tudor Cireș subliniază (în Jurnalul Național din 26 noiembrie 2012) că una dintre consecințele semnării Armistițiului de la Focșani, la 26 noiembrie 1917, cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria…), o constituie deprecierea peremptorie a relațiilor dintre regina Maria, pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey, pe de altă parte, din pricina plasării pe poziții divergente privind poziția și acțiunile viitoare ale statului nostru.
Maria vede limpede, lucid și profund că acest armistițiu este un angrenaj malefic în care România și-a prins degetele -, în vreme ce Știrbey și Brătianu îl apreciază ca pe o manevră diplomatică (joc de glezne, balcanic!) cu scopul de a câștiga timp.
Se va dovedi rapid că viziunea Reginei este confirmată de Puterile Centrale, care își concentrau progresiv eforturile pe „strângerea șurubului” - ceea ce a și forțat Guvernul României ca, după numai trei luni, să semneze o pace separată, umilitoare pentru țara noastră.

Una dintre scenele înjositoare are loc în ziua de 27 februarie 1918, când – pe fondul incapacității guvernului de a găsi o soluție viabilă, precum și în climatul extern defavorabil – Ferdinand se vede nevoit să cedeze presiunilor infernale, acceptând să-l primească pe ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Ottokar Czernin. Pe ton de satrap și asasin politic, cu o înfumurare sfidătoare, acesta îi cere suveranului nostru să semneze pacea (cu Puterile Centrale, pe care guvernul o parafase!), amenințându-l la modul ordinar, contrar oricăror uzanțe diplomatice, că, în caz contrar, va fi înlocuit cu un alt rege, din casele monarhice ale Austriei sau Germaniei.
Șocat de cele întâmplate, Alexandru Marghiloman avea să consemneze, vădit descumpănit și stupefiat: „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace, dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară” (Note politice 1897-1924, vol. 3, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927).
Copleșiți, debusolați și evident resemnați, membrii guvernului și regele sunt pe punctul de a începe negocierile pentru o pace separată (sinucigașă!), prin care România s-ar fi auto-exclus din Antanta și, desigur, ar fi pierdut orice drept de a putea participa ca țară aliată a Marii Britanii și a Franței la conferința de pace, în virtualitatea unei victorii a statelor din Antanta.

Dezlănțuită ca o leoaică în apărarea propriilor pui -, regina Maria s-a opus cu toată vehemența semnării acestei păci. Într-o ieșire disperată, fără precedent, ea îi înfruntă pe Ferdinand, pe Brătieni și pe Știrbey.
Aceste clipe și zile dramatice, pe muchie de cuțit și pe buza prăpastiei necruțătoare, sunt descrise astfel de Hannah Pakula, în vol. II din cartea sa Ultima romantică. Viața reginei Maria a României (Ed. Lider, București, 2003): „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și a țării sale (…) nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și „dacă ar fi fost un om din popor” cu siguranță că m-ar fi bătut” – consemnează, ca o stenografă de protocol zero, Hannah Pakula, confesiunea plină de năduf a suveranei.
După care precizează că regina și-a intensificat asaltul, direcționându-și verbul de foc și asupra lui Ionel Brătianu și Barbu Știrbey, prezenți la scenă: „Trebuie să ți se spună odată că aceia din jurul tău (…) te-au prins într-o plasă de dezonoare, după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare (…). Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele (…) punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte.”.
Încercând, probabil, să tempereze iureșul acestei erupții vulcanice incendiare, Barbu Știrbey a recunoscut că Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, considerând însă că era nedreaptă față de Rege atunci când îi cerea „să opună singur rezistență, pentru că Majestatea Sa nu putea reuși dacă nu era susținut de …oameni responsabili.”.
Provocată până la paroxism și în culmea arguției sale cu țintă constructivă, deși cuvintele îi erau năruitoare, regina Maria îi dă lui Știrbey, instantaneu, o replică năucitoare, care cade ca un fulger letal: „În această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”.

Coroborând toate aceste detalii, devine cât se poate de limpede concluzia că Regina Maria și-a riscat căsnicia, iar Regele Ferdinand – tronul, pentru unire, după cum s-a evidențiat în sesiunea solemnă a Academiei Române din 28 noiembrie 2016 și după cum a fost titrată o eclatantă emisiune a TVR, din seara aceleiași zile.
Sintetizând dezbaterile din cadrul amintitei sesiuni solemne a Academiei Române, realizatorii emisiunii au reținut: „Contele Czernin i-a cerut regelui să semneze Pacea de la București, sub amenințarea că își va pierde tronul. Ferdinand, însă, nu a cedat. Pacea de la București fusese deja semnată de guvern. Dacă ar fi fost ratificată și de rege -, România ar fi fost împărțită între Germania, Ungaria și Bulgaria (s.n.). Cea care l-a convins pe Ferdinand să nu semneze a fost Regina Maria, cu riscul de a-și pierde căsnicia. Datorită acestui gest, România a putut reintra în război, în 1918, și în doar câteva săptămâni, înainte de sfârșitul acestuia, era în tabăra câștigătoare. În timpul Conferinței de Pace de la Paris, din 1918, tot Regina Maria a fost cea care a convins Marile Puteri – Franța, Marea Britanie, SUA și Italia – să recunoască Unirea Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei cu România. Unii și-ar fi dorit ca Transilvania să rămână Ungariei.”.
Guy Gauthier, referindu-se la aceste evenimente, pune punctul pe i, în cartea menționată deja: „Cu adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al României.”

Urmărind cu consecvență consolidarea continuă, cimentarea relațiilor dintre România și Regatul Unit al Marii Britanii -, regina Maria a demonstrat, cu asupra de măsură, că este înzestrată cu bogate calități diplomatice, că stăpânește, cu siguranță și înalt rafinament, arta și știința negocierilor, că dispune de tenacitate, șarm și putere de convingere în pledoariile sale pentru apărarea intereselor naționale ale României.
A avut ca ideal suprem făurirea statului național unitar român, ceea ce i-a con ferit – în numele și cu voia Sfântului Duh, în buna rânduială a lui Dumnezeu – o tărie lăuntrică și o forță fizică demnă de legendarul Hercule în a se lupta cu îndârjire, din răsputeri, cu partizanii intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia), susținând, cu sagacitate și detentă de felină, alianța cu Antanta, pentru realizarea României Mari.
Înverșunarea și vehemența cu care Regina Maria i-a cerut regelui Ferdinand să nu ratifice pacea separată cu Germania și Austro-Ungaria (în primele luni ale anului 1918) au avut un impact atât de bulversant încât Berlinul și Viena au renunțat la pretenția de înlăturare a dinastiei românești.
În pofida faptului că există încă voci care afirmă, cu jumătate de gură, de parcă le-ar fi teamă să rostească adevărul fundamental – anume acela că Regina Maria („Regina-soldat”, „Mama răniților”, cum fusese, cu multă gratitudine, numită) a constituit cheia de boltă a ctitoririi României Mari -, noi îl reliefăm cu toată convingerea și tăria, grație faptelor sale, reținute de istorie. Da, recunoașterea României Mari a fost posibilă mulțumită conexiunilor internaționale ale Reginei Maria, charismei și șarmului ei irezistibil.

Într-o suită de emisiuni pe teme de istorie, de standard academic (special/campanii-digi24/triumful-unei-natiuni…), se regăsesc liniile de forță ale acelor ani de cruntă tensiune și zbucium, cu sabia lui Damocles deasupra Familiei regale, dar și deasupra României, amenințată cu dispariția ca stat (după model polonez): „A făcut lobby pentru țară în 1919, la Paris, când România cerea Transilvania, Bucovina și întreg Banatul, adică respectarea garanțiilor din anul 1916, deși semnase pacea separată cu Germania prin guvernul Marghiloman (n.n. tratat pe care, însă, Ferdinand nu-l ratificase). Când scrisorile lui Ionel Brătianu către rege vorbeau despre răceala și enervarea cu care era tratat, regina este trimisă la Paris (…). Premierul Georges Clemenceau o întâmpină la Elysee cu garda de onoare, președintele Poincare îi conferă Legiunea de Onoare, Academia Franceză o aplaudă, parizienii o întâmpină pretutindeni cu entuziasm.”.
Este nevoie neapărată să precizăm că seria de vizite în Occident a reginei Maria fusese propusă de contele Saint-Aullarie, ministrul Franței la București, ca ultimă încercare de recăpătare a bunăvoinței Aliaților -, după ce delegația română la Paris părăsise Conferința de Pace, în urma conflictului deschis dintre Brătianu (inflexibil) și premierul francez Clemenceau (resentimente față de România, chipurile, pentru faptul că guvernul nostru semnase pacea separată cu Germania și Austro-Ungaria, tratat care, însă, repetăm, nu fusese ratificat de rege).

Deranjul seismic al celor patru mari puteri (din cadrul Antantei), care au trecut la o atitudine dură față de reprezentanții României la conferința din capitala Franței, fusese, în realitate generat de cu totul alte motive, pe care cvasitotalitatea istoricilor noștri fie le ocolesc, fie nu le cunosc.
În primul rând, toți occidentalii prezenți la aceste negocieri erau ofuscați (ca de un corp străin, ce le intrase instantaneu în ochi) de faptul că Brătianu, șeful delegației române, nu era membru al francmasoneriei, el respectând jurământul pe Biblie făcut, împreună cu frații săi, în adolescență, în fața tatălui său, poreclit Sfinxul.
Toți oficialii ,,Celor Patru Mari” erau maeștri de grad 33 și venerabili, începând cu Clemenceau.
Al doilea motiv, care umpluse paharul, fusese izbucnirea, în plină ședință, a lui Ionel Brătianu, care – exasperat la culme și cu nervii plesnindu-i de furie - țâșnise în picioare și țipase la președintele nord-american Woodrow Wilson, aruncându-i în obraz acuza că este un impostor care presează România ca să obțină avantaje pentru compania Standard Oil față de câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei - și de aceea punea bețe în roate solicitărilor juste ale României.
La ieșirea intempestivă a lui Brătianu, stupefiantă pentru toți cei prezenți, președintele Wilson a avut o descătușare pe măsură, răspunzându-i cu un răget cutremurător, demn de regele junglei: maiestuosul Leu.

În răstimpul în care regina Maria a plecat de la Paris și a vizitat Marea Britanie, Brătianu revenind în București -, Alexandru Vaida a fost primit în loja intelectuală „Ernest Renan”. L-au avansat și i-au adăugat la nume particula Voievod. Devenind, așadar, Alexandru Vaida-Voievod. Rapid, contracronometru este invitat special la ședința de închidere a Conventului anual al Marelui Orient al Franței, după care – în calitatea-i recunoscută de membru al Marelui Orient – a tratat, în numele României, cu Georges Clemenceau și cu Lloyd George, în locul lui Brătianu.
„Și la Londra domnește o atmosferă de familie – consemnează cronicarii acelui lanț de vizite ale reginei Maria, ale căror opinii sunt concentrate pe site-ul special/campanii-digi24/triumful-unei-natiuni… Vărul ei, Regele George V, o întâmpină la gară, iar regina Angliei îi împrumută bijuterii pe care să le poarte la marile banchete -, bijuteriile Coroanei României și tezaurul țării fiind luate de ruși. Întâlnirile cu Lloyd George, Austen Chamberlain și Wiston Churchill se țin lanț. Când, la întoarcere, regina Maria trece din nou prin Paris, atmosfera de la Conferința de Pace devenise favorabilă României.”.
În această întoarcere la 180 de grade a atitudinii și receptivități reprezentanților Antantei a contribuit și reacția promptă a autorităților de la București față de revoluția bolșevică de la Budapesta. Armata română a executat un marș victorios până în Capitala Ungariei, unde i-a pulverizat pe bolșevici și a reimpus ordinea de drept.

Mahării occidentali ai Europei s-au scuturat brusc, ca după un duș scoțian neașteptat, convingându-se, cvasi-instantaneu, că în această regiune Centrală și de Sud-Est a bătrânului continent este nevoie imperioasă de o Românie puternică și stabilă. Atunci, ca și acum…
În perioada Conferinței de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), regina Maria a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele SUA, Woodrow Wilson, cu președintele Franței sau cu reprezentanți de marcă ai mass-media europene și americane. (https:/ro.wikipedia.org/wiki/Regina Maria…).
Despre întrevederea cu președintele american Woodrow Wilson, din 10 aprilie (în timpul desfășurării lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris), regina noastră consemna laconic, dar esențial: „I-am vorbit despre speranțele țărilor mai mici, al căror apărător a fost în mod deosebit. El a declarat că, în special, țările mici vor beneficia de Liga Națiunilor.”.
Peste mai mulți ani, în octombrie-noiembrie 1926, regina Maria a efectuat un turneu glorios în Canada și SUA (programat pentru 60 de zile), fiind acompaniată de principesa Ileana și de principele Nicolae. Peste tot a fost întâmpinată cu entuziasm incredibil, cordialitate profundă, presa americană rezervând spații copioase evenimentului.
În articolul Maria, regina România -, Enciclopedia Britanica (vol. 10, Ed. Litera, Chișinău, 2010, pp. 66-67) relevă aportul însemnat și recunoscut, pe plan național și internațional, al suveranei, mândră de a se îmbrăca, peste tot, în lume, în magnifica ie românească, la înfăptuirea obiectivelor naționale vitale ale României, în anii turburi ai Primului Război Mondial și imediat după încheierea acestuia.

Pe bună dreptate, în cartea sa Fantomele Balcanilor (Balkan Ghosts – A journey through history, St. Martin s Press, New York, 1996), Robert D. Kaplan conchidea: „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva (s.n.), s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă, oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care a urmat după ea.”.

În vara anului 1938, presimțindu-și momentul de adio, după ce revine în România, la cererea sa expresă, împotriva voinței medicilor, dintr-o clinică din Dresda, caligrafiază un adevărat poem în proză, cutremurător, o filă de rămas bun față de poporul român, cu care se identificase.
Acest testament moral l-a intitulat Scrisoare adresată Țării și Poporului meu: „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. Am credință că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… De acum înainte, nu vă voi mai putea trimite nici un semn. Dar, mai presus de toate, amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare.”.
Este o mărturisire ravisantă, pe care experții o cotează drept „cea mai tulburătoare declarație de dragoste pe care un conducător o poate face neamului pe care l-a condus și din care se desprinde un devotament pe care frumoasa și inteligenta regină l-a dus dincolo de moarte, în eternitate: Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută!”.

Apreciată de istorici drept o personalitate excepțională într-un moment periculos pentru România (cf. www.digi24.ro/triumful-unei-natiuni...), Regina Maria a cucerit New York-ul, Londra și Parisul cu chipul său angelic și carismatic, cu ținuta simplă, dar fermecătoare, regală, prin inteligența și viziunea politică realistă, de mare impact.
Putem afirma că se vedea și se simțea, de la o poștă, că era nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, verișoară cu țarul Nicolae al II-lea, cu regele George al V-lea al Angliei și cu împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.
Și se mai putea vedea realitatea că-și însușise, în profunzime, Spiritul Românesc la modul absolut, blândețea, armonia și serenitatea, omenia, răbdarea și toleranța, iubirea, iertarea și ascultarea Duhului Sfânt – Cumințenia/ Înțelepciunea Pământului.
Englezoaică de stirpe dinastică străveche -, Regina Maria devenise româncă în lamura cea mai pură a ființei sale, luminoasă, îndrăgostită ca nimeni alta de iile românești, de costumele noastre naționale, de chilimurile oltenești și covoarele tradiționale, de eresurile, basmele, colindele și doinele noastre ancestrale, pe care le-a promovat prin multiple și inspirate inițiative, inclusiv prin organizarea de cursuri speciale pentru cultivarea și perpetuarea meșteșugurilor și artelor tradiționale ale neamului românesc.
Maica Domnului să o ocrotească, necontenit !
Iar noi să-i păstrăm în memorie, mereu vii, și să-i perpetuăm, întru veșnicie, chipul serafic, bunătatea și frumusețea pe care nici un alt conducător de neam nu a avut-o vreodată.

Revine generațiilor noastre, din zorii mileniului al treilea, și celor ce vor veni după noi, obligația morală de a reaminti, mereu și mereu, magnificul portret fizic și psihologic pe care i l-a creionat Reginei Maria jurnalista franceză Berthe Vuilliemen, în anul 1935, în Revue des deux Mondes: „Ceea ce te frapează mai întâi este frumusețea ei: înfățișarea de regină, statura înaltă, albeața de lapte a tenului, ovalul chipului, cu trăsături de puritate clasică, nasul ferm, buzele bine desenate, zâmbetul sincer, atât de blând, ochii – de un negru intens, străjuiți de sprâncene minunate, fruntea înaltă, descoperită, părul de abanos, dar mai ales expresia privirii – în care strălucesc inteligența, tensiunea electrizantă, uneori bucuria… Toate acestea conturează un tot de un magnetism irezistibil. Dar, pe lângă acestea – poate și, în oarecare măsură, grație lor, ca și când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare pentru această superioritate fără voie -, cât farmec, câtă grație în felul de a-i privi pe oameni, cât interes știe să arate tuturor. Aici se vădește caracterul, aici intervin calitățile sufletești. Nenumăratele gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât pot trece aproape neobservate… Și, totuși, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilității aproapelui, care nu trădează, câtuși de puțin, Regina-Soldat.”.
Ce ar mai fi de spus, de scris, de afirmat?
Onor la Comandant!
Veșnică amintire Reginei-Soldat MARIA – Ctitor, Cheie de Boltă și cel mai tare Bărbat de Stat în Geneza României Mari!
Dacă Brâncuși a fost numit, acum vreo trei sferturi de secol, al treilea Dumnezeu – după Dumnezeu-Shakespeare și Dumnezeu-Beethoven -, noi, în pragul solemnităților dedicate primului Centenar de la făurirea României Mari, o putem numi pe Regina Maria Al Patrulea Dumnezeu.
Doamne, ajută! Doamne, ocrotește-i pe români!
Mulțumire și lui Dumnezeu laudă !


P.S.: Comentariul de mai sus reprezintă comunicarea pe care am pregătit-o pentru Congresul Spiritualității Românești – Alba Iulia, 28 noiembrie-1 Decembrie 2017.





Dan Lupescu    11/27/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian