Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Versuri din volumul "Lumea în care orbii alungă lumina "

***
azi Dumnezeu mi-a rupt
o bucată de pământ
și văd cum mă ia de mână
îmi răscolește sufletul
pe toate părțile
mă simt neputinciosul
ce își târăște viața printre aripi
îngenuncheate
Doamne, te rog ai grijă ca
sufletele malignizate să-și recapete
bucata de pământ
pentru viață...

***
poeți înghețați în
casele unde doar frigul
pătrunde
prin crăpăturile vieții
poeți care își vând
cărțile
la colț de stradă
pentru-a le dospi
și lor
pâinea din pământ
poeți care mor și nimeni
nu-și mai aduce aminte
de ei și cărți
roase de timp
și biblioteci în suflet
prăfuite

***
mă sufoci cu tăcerea ta...
peste mine cad zăpezi amare
fereastra nu mai răsare soarele, mereu
îmi arată apusul
în mine
rămâne un sihastru să se roage
ca
peste veacuri să treacă
ceața de pe insulă
din trup, din ochi
din orbi...

***
am simțit umbrele tale
cum mă sugrumă
te arunci ca o viperă ce își ascunde veninul
în sărut
despicându-mi trupul
peste anotimpuri
împrăștiindu-l dincolo de zări

***
m-am transformat într-o ultimă ploaie
căzută peste trupul tău
sărutându-l
apoi a început să ningă
din ochii tăi
cu alb

***
să fii sănătos, să poți alăpta cuvântul,
să poți alunga tăcerea în care ești încarcerat
cu viaţa într-o lume
în care orbii alungă lumina
celui răstignit
o lume pe care
dacă o întorci pe dos își arată
colții de câine turbat
zâmbind frumos
cât pentru ziua de mâine

***
din colțul cărnii să-mi răsari
ca o tulpină din pământ
și cu iubire-n floare să apari
dinspre buze, prin cuvânt
roadele să-mi fie pruncii
ce apar din rădăcină
ca un zbor deasupra luncii
din a paserei tulpină

***
am simțit iubirea rostogolindu-se
pe pat
ca o felină
ieșind din propriul trup, învelindu-mi
pământul de pe oase

***
am simțit azi cum ploaia
îmi sugrumă secundele și pleacă
acele secunde în care te iubeam mai mult
decât ieri
văd lumina cum
se stinge odată cu ploaia
care arde
pământul însetat de fericire
şi caii care mușcă nori negri
din iarba proaspătă
lăuntric soarele se zbate între ape...

***
cum aud șoaptele tale ...
cu limba
iei ciocănelul, urci pe scăriță și bați
în nicovală să se audă
cuvântul

***
camera aceasta își are memoriile ucise
nu te mai întâlnesc în niciun
colț al inimii prăfuite
nici măcar parfumul tău
nu mai insistă
a trântit ușa sculptată a timpului
și
a plecat spre alte dimensiuni
miroase a toamnă cu ploi mărunte
ce scorojesc pereții acestei camere
temându-mă
că mă voi muta din propria inimă
nu departe de mine...
sunt năucit și gol
pe dinăuntru
camera aceasta nu mai cuprinde
cerul în brațe
plouă în ea
deşi
acoperișul își poartă țiglele noi
cu mândrie
așa se dezlănțuie toamna în mine
când nu ești tu


***
noaptea asta mă îmbie să-mi beau
toate visele
stând la o masă
îmi cresc aripi într-o cantă cu vin
până-n zori
stau și privesc
cum tinerii fumează jointul
pierduți în halucinațiile
dumnezeilor ce cad în pahar
cu ultima picătură de sânge
între dinţi strivesc cuvinte
pokerul se stinge cu
ultimele jetoane rămase
fără haine
revin acasă

***
fragedă ninsoare
m-am așezat peste trupul tău
și de atunci
ne contopim
eu îți intru rece înlăuntru
prin porii deschiși
tu mă iei în palme
ca pe un fulg
topindu-mă cu dragostea ta

***
eu îmi sunt zidirea
nu pot fi altceva mai mult
decât un copac
care crește din mine
cu ramuri cărnoase
până la cer
în mine se nasc zboruri...
eu sunt zbaterea aripilor
îmi sunt zidirea ecoului
dincolo de morminte
umbra mea cuprinde orizontul
în palmele gândirii
cu tâmpla aceasta ating cerul
nemurirea
și totuși sunt un biet copac
altceva
nu pot să fiu

***
mă desprind de sentimente
precum frunzele de copac
trupul mi-e pământul nearat
încă din toamnă
visele mi-s aripi îngenunchiate
caii mei duc
povara gândurilor
spre primăvară
de la anii mei
ce mai pot aștepta?
decât să mi se surpe
din nou
pământul
cu toate roadele gândirii...

***
lumina ta prinde glas
în palma mea
trupul tău se-nvârte
în jurul axei mele
când cuvântul cade în diagonală
la marginea pământului
zborul nostru
îmbrățișează eternitatea
luminii

***
azi
anotimpurile se revarsă într-o
singură zi
îmi atârnă de gât
trăiesc o dramă jucată
la un teatru ieftin
în care personajele poartă
mai multe măști deodată
şi spectatorii aplaudă
aceste ropote de ploaie pierdute
în ceața aşternută peste un oraş întreg

***
cai alergând
pe mirişti încărcate
de cuvintele care
îmbracă umbrele noastre
iubirea
se află sub copitele cailor
ce aleargă prin inimă

***
o parte din mine visează, cealaltă
parte gândeşte
între cele două părți există
o eroare de zbor
nu mi s-au copt
încă
aripile
și totuși
mă prind cu mâna de cer...

***
te trădează lumina
şi nu spui nimic
dar, vai!
ce poezie e aceea
care nu plânge
la lumina lumânării?

***
ți-am spus vreodată cât de mult
te iubesc?
fărâmitura aceasta de pâine
păstrează răni adânci...
poate, mâine
îți vei da seama, dar atunci va fi mult prea târziu,
cerul se revoltă în mine
cu toți îngerii lui
de atâta durere ..
vremea îşi schimbă
hainele primăvăratice
şi ghioceii
înfloriți în ochii tăi
îşi croiesc drumul crucii în mine...

***
îmi atârnă gândul
de o aşchie a cerului
între două aripi, între
doi ochi de vultur

***
despre sensul unei vieți absurde
încă
nimic nu pot spune
ştii
e absurd să lupți cu absurdul
într-o lume absurdă
preocupată de tine și de mimica ta
nu înțeleg cum rotunjirea unor cuvinte
iau forma absurdului
pe o margine de neuroni

***
mi-a fost sufletul tăvălit prin rugină –
sunt departe de lumină
respir rugina acestor trecători
zilnic
trec şi îmi calcă atriile, ventriculii,
ruginindu-mi inima...

***
dacă aş fi un Zhivago
aş umbla prin toate zăpezile lumii
până am să te găsesc
pentru a-mi pune inima
să bată într-o zonă mai caldă...

***
ai căzut pe versul meu
mă dor ochii și brațele
pe o felie de carne ai scris
cu creta
cât ai pipăit cerul
cu metacarpienele
pe cuvintele mele a început să plouă


***
dincolo de căderi
mă înalț ca un copac
cu rădăcinile înfipte
în cuvânt
mă dezvolt...
sunt sămânța strămoşilor
ce au îmbogățit pământul
cu istorie şi humus
stau la umbra arborelui
genealogic
sunt viu...

***
m-a muşcat primăvara de picior
şi am început să înverzesc

***
peste trupul tău m-am aşezat –
ninsoare de gânduri

***
se odihnește cerul
pe frunțile încrețite ale munților
apusul îi îmbracă sângeriu
peste umăr mi te aşezi comod
și asculți clipa ticăind
a inimă


***
ziua în care m-ai călcat
pe inimă
a fost ziua când te-am cunoscut
de atunci
inima mea
are o gaură imensă
ducând spre centrul pământului


***
umbrele întunericului mă îmbracă
din nou
în mantaua durerii
azi nu mai sunt...
tărâmul acesta îmi târâie osemintele
dincolo de hăul luminii
am crezut că iubirea ta e
vindecătoare
aşezată peste suflet
ca o plapumă de zăpadă peste grâul
încolțit
dar ai făcut ca
pământul să nu rodească
şi am cules neghina
şi veninul
pe seară...


***
paşii tăi au lăsat
urme adânci
peste anotimpuri
acum
se văd rănile cicatrizate
copacul acesta
nu mai are
fotosinteza de ieri...

***
adulmec tăcerea camerei
scufundată
în beznă
afară se aude
vântul cum calcă adânc
pe frunze
şuierând
e noapte
e frig printre stele
luna se picură
în fereastra obosită
am adormit în visul tău...

***
mi se zbat aripile
contra vântului
la răscrucea luminii cu întunericul
între ființă şi neființă
carnea mea îngenunchează
în altarul cerului


***
sunt lumini care nu se văd
de întuneric
și lumini ce strălucesc în întuneric
ferice de cei care văd prin întuneric
căci ei vor simți lumina
şi ferice de cei care ating lumina
căci ei vor lumina în întuneric
fericiți vor fi cei care se vor umple de lumină
şi vor răspândi lumina
dincolo de întuneric
***
suntem prea departe de a vedea lumina
din ochii celuilalt
din apropiere
mai repede ne atingem
bâjbâind prin întuneric cu sufletul
decât cuprinși de lumină
răspândind lumina
orgoliul, aroganţa
sunt fenomenele tipice ale celor
care cred că dețin absolutul
în degetul mic
atât de mic
încât şi microbii se întreabă
privind prin microscop
ce-i cu întunericul acesta?
aprindeți, vă rog frumos, lumina!





Bota Lucian-Victor     11/25/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian