Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Personalitatea fascinantă a lui Istrate Micescu

„Istrate Micescu a fost prinţul avocaţilor români, premiul I cu cunună, între cele două războaie(...). Avea înfăţişare de spadasin şi de Mefisto. Purta bărbiţă cu cioc, diabolic, sprâncene arcuite şi o frunte îngustă pe un craniu pleşuv. Ochii erau vii, vocea, puţin răguşită şi voalată, se limpezea treptat, treptat, pe măsura expunerii, care se caracteriza prin simplitate, înlănţuiri de silogisme, ritm, trepidanţă şi luminozitate. Nu minţea niciodată. Ştia să facă diversiuni, să mascheze prin tăceri elocvente sau drapări părţile favorabile ale unui dosar. Când îl ascultai, te mirai că s-a ajuns la proces(...) Era ascultat cu plăcere, ca un actor de factură clasică. Pronunţia era impecabilă şi limba literară cultă fără provincialisme sau neologisme”.

Portretizarea îi aparţine lui Petre Pandrea, avocat din generaţia imediat posterioară, devenit celebru prin pledoarii (adeseori, gratuite) care probau o impresionantă investiţie de inteligenţă şi erudiţie.
Viaţa lui Istrate Micescu a fost una de excepţie, marcată de un destin straniu, aşa cum neobişnuit a fost totul în alcătuirea făpturii sale fizice şi morale. Elementele neîndoielnice care susţin aceasta vor fi evocate în cele ce urmează, sugerând concluzia că nu i se potrivea niciun tipar, el, nesemănând cu nimeni.

Biografia lui Istrate Micescu începe cu naşterea sa în Ploieşti, la 22 mai 1881, în familia profesorului Nicolae Micescu. După absolvirea liceului la Piteşti (1899), a plecat la Paris unde a studiat dreptul, luându-şi licenţa în 1903, iar apoi, doctoratul în anul 1906. După revenirea la București, a profesat ca avocat la Baroul Argeş, iar după aceea, la Baroul Ilfov, al cărui decan a fost de două ori (1923-1928 şi 1936). În anul 1912 şi-a început cariera universitară, predând cursuri de drept cilvil şi filosofia dreptului la Facultatea de Drept din Bucureşti. Strălucitele sale cunoştinţe de drept i-au asigurat o admirabilă reuşită, anume, câştigarea catedrei de drept civil la renumita Facultate de Drept din Iaşi, în urma unui concurs în care l-a învins pe Nicolae Titulescu.

Şi în domeniul politic a avut o intensă activitate, ca membru al Partidului Naţional Liberal, fiind ales deputat în trei legislaturi (1920, 1927 şi 1931). În 1931 a ocupat funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. La scurt timp după instaurarea domniei lui Carol al II-lea, Istrate Micescu s-a alăturat grupului liberal condus de Gheorghe I. Brătianu, devenind „georgist”, dar a revenit după puţină vreme la P.N.L. În perioada următoare alegerilor din 1937, el a făcut parte din guvernarea Goga-Cuza, având calitatea de ministru de externe pentru foarte scurt timp (22 decembrie 1937-10 februarie 1938). Merită menţionat că după instaurarea dictaturii regale, profesorului Micescu i s-a încredinţat sarcina elaborării unei noi constituţii prin care se intenţiona legitimarea noului regim. În continuare, cariera sa politică înregistrează numirea ca membru al Consiliului Naţional al Frontului Renaşterii Naţionale, demnitatea de senator în noul parlament şi funcţia de ministru de justiţie în guvernul Gheorghe Tătărescu (24 noiembrie 1939-10 mai 1940).

După venirea la putere a comuniştilor, în anul 1945 Istrate Micescu a fost exclus din barou, iar apoi, arestat sub acuzaţia de a fi promovat „acţiuni de rezistenţă împotriva regimului de democraţie populară” şi condamnat la 1 iulie 1948 la 20 de ani de temniţă grea. După 47 de ani de la condamnarea sa, în urma unui recurs în anulare declarat de procurorul general, Istrate Micescu a fost achitat de către instanţa supremă a României, prin Decizia Nr. 2317/Secţia Penală/22 septembrie 1995, aceasta fiind o elocventă reparaţie juridică, politică şi morală, dar şi o dovadă că marele avocat a câştigat şi ultimul său proces, dar, postum.

În procesul său personal, ultimul cuvânt, în apărare, a fost fabula cu păuniţa şi cioara, pe care îl reproduc în cele ce urmează:
„Nu am de spus decât o fabulă (în sală toată lumea apreciază că şi-a pierdut minţile): <>

După aceasta, Istrate Micescu şi-a întors scaunul pe roţi şi a ieşit vijelios din sală, scârbit de acest proces.
Calităţile excepţionale ale „prinţului avocaţilor” din perioada interbelică, susţinute de faimoase succese, dar şi trăsăturile pariculare ciudate care i-au umbrit personalitatea rezultă cu prisosinţă din aprecierile şi consemnările celor care l-au cunoscut.

N. Carandino şi-l aminteşte astfel: „În toată Facultatea de Drept ne copleşea pe atunci Istrate Micescu - profesorul, nu politicianul. Avea înfăţişarea unui filosof alexandrin. Slab şi rasat, purta barbă ascuţită (...). Umbla foarte elegant îmbrăcat şi avea grija ţinutei şi a gesturilor chiar şi atunci când nu se afla la tribună. Era poate puţin prea conştient de valoarea lui, iar acest orgoliu uneori devenea relativ supărătoare vanitate (...). Era un om de mare cultură. Ştia latineşte şi greceşte cum ştiau puţini (...), nu erau secrete ale discursului care să-i fie străine. I se citeau cuvintele de spirit în toate saloanele şi în toate cafenelele. Aventurile sale matrimoniale provocau, în schimb, surâsuri”.

Istrate Micescu provenea dintr-o familie coborâtoare dintr-un căpitan al lui Mihai Viteazul, familie ce stăpânea moşiile Ciumeşti şi Miceşti. Conacul lui Micescu de la Ciumeşti (sat numit astfel de la ciuma lui Caragea, pe care comuniştii, pudibonzi, l-au rebotezat Argeşelul) este o adevărată bijuterie arhitecturală. Clădirea conacului a fost terminată în anul 1928. Edificiul principal, în stil neoromânesc clasic, cu un turn în colţ, comportă ca elemente arhitecturale coloane, colonada portalului, profiluri frumos sculptate în piatră, remarcându-se atât caracteristici ale reşedinţelor boiereşti, cât şi detalii ale caselor ţărăneşti din Muntenia subcarpatică. Două motive de limbaj arhitectural sunt recurente în compoziţia imobilului, loggia şi foişorul. Zidăria este de cărămidă, iar planşeele principale din beton armat. Pentru soclu, s-a folosit piatră de râu. Conacul numără 22 de camere, având patru nivele (demisol, parter, etaj şi mansardă), doar turnul numărând cinci. Dintre toate încăperile, biblioteca şi salonul turcesc erau cele mai bogat decorate, avocatul Micescu fiind un mare colecţionar de artă. Casa Muzelor, este o cabana de vânătoare a cărei volumetrie a fost inspirată de arhitectura tradiţională. Casa, relaţia cu peisajul şi materialele folosite încorporează un spirit regional, fără ornamentaţii. Clădirea are parter, etaj şi mansardă, la parter şi la etaj având terase. Interioarele, păstrându-se aproape intacte, demnotă o perfectă continuitate a faţadelor, redând formele tradiţionale.

Impresionante sunt consemnările lui Petre Pandrea privind pasiunile lui Istrate Micescu, cartea (avea o bibliotecă ce însuma peste 33 000 de volume, din care astăzi nu se mai păstrează aproape nimic, fiind devastată şi jefuită de armata sovietică „eliberatoare”), vânătoare (pădurile din apropiere creând bune ocazii de a fi vizitat de mari scriitori dedulciţi cu arta cinegetică, printre care: Ion Minulescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Ion Perieţeanu, Dinu Brătianu, Pamfil Şeicaru) şi femeile ( a fost căsătorit de patru ori). „Istrate Micescu iubea femeia, vânătoarea, lectura şi aurul, mai ales aurul, care i-a adus 4-5 neveste, vânători selecte, podoabele unui interior de vilă d’annunzian, o bibliotecă selectă. Nu credea în nimc, decât în hedonism (...). Cetea pe elini şi latini în original, plus franceza şi româna. Avea tocuri din pene de păun, cu peniţe de aur şi argint (...). Mobilierul bibliotecii era sculptat în lemn de nuc, de fag, de palisandru, abanos, de lămâi, de teck şi din rădăcini de trandafiri. Covoarele erau moi şi orientale. Pereţii se înălţau, pe parter şi etaj, tapetaţi cu cărţi. Te suiai pe trepte de marmură şi fag, pe scări, pe podişuri aeriene în stil gotic şi decoraţiuni flamboiante, baroc pur. Bibioteca era alcov de sibariţi, cu divane otomane, tăceri solemne şi lumină filtrată prin vitralii de temple păgâne sau catedrale, lămpi veneţiene şi căţui de chihlimbar, argint, aramă sau teracotă pentru scrumiere numeroase în formă de şopârle, ferigi, animale fantastice sau mici tingiri”.

În privinţa caracterului, evaluările aceluiaşi Petre Pandrea sunt cutremurătoare. „Morala lui Micescu era absolut păgână, în sensul peiorativ al cuvântului, fiindcă în păgânismul antic avem prima formă a umanismului. Istrate Micescu avea o morală de junglă. N-avea scrupule şi nici pudoare. Cumpărase mai multe moşii, dar nu s-a sfiit să facă proces mamei lui pentru un petec de livadă pe care-l socotea că i se cuvine prin actul de partaj. Îşi ura mama şi avea cuvinte odioase la adresa memoriei sale pe care le profana în faţa oricui. Spunea <>. (...) Eram legat de Istrate Micescu de zeci de amintiri şi între noi pluteau ceaţa ideologică şi disensiuni temperamentale. Îl admiram şi aveam groază de Mefisto. Vorbea de femeile pe care le consuma, cu ură şi dispreţ, inclusiv de mama lui. Fericea pe N. Titulescu care avea o mamă care a mers după el la Paris ca să-l îngrijească. Avea copii din trei căsătorii pe care-i iubea, efectiv, dar nu ştia să le fie agreabil; socru plăcut ginerelui şi nurorii.
(...) Concepţia lui clasică despre drept şi societate n-avea corolarul clasicităţii în viaţa intimă şi se creau disonanţe. Doctrina naturalităţii şi a familiei nu poate fi călcată fără tulburări şi contorsiuni. Divorţurile succesive, cu copii, dovedeau egolatria, care nu era justificată de o înhămare la o operă monumentală. Pledoariile sunt libelule sclipitoare şi efemeride, <> (E. Lovinescu), spulberaţie de vânturi pe dune, bărăgane, sahare. Sufletul lui trăia în minciună. Aparţinea unui partid, pompos intitulat naţional-creştin şi a fost ministru de externe al acestui guvern, dar nu credea în doctrina lui Christos, nici în Înviere, nici în mântuire, nici în Isus ca fiu a lui Dumnezeu. El era un cinic hedonic şi un estet. Vânătoare de fiare, femei şi aur era ţelul lui. Avea prieteni adecvaţi în Eduard Mirto şi Mihai Ralea, cu care a păzit în epoca 1936-1940 cheile raiului din Aleea Vulpache, la doamna Elena Lupescu”.

Istrate Micescu a fost o personalitate interesantă, plină de contradicţii şi cred că ar merita, fără îndoială, un studiu monografic extins care să reliefeze individualitatea şi originalitatea acestui avocat înnascut, renumit prin aceea că trăia procesele cu alura şi patima unui spadasin, îmbinând permanent raţionamentul juridic cu erudiţia şi reuşind, deseori, să transforme o pledoarie într-o adevărată operă de artă.






Dorin Nădrău / Michigan    11/19/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian