Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Frumoasă ca o duminică fără sfârsit

La Craiova, îmi umblă gândul la satul natal, la Ghlzdăveştiul Celarului din câmpia Romanaţiului, podgorie a perfectu¬lui simplu. Aici îmi lipsesc duminicile copilăriei cu flăcăi cu cămăşile lungi până-n călcâie, de pânză-nălbită, fete cu maramă de borangic, dar mai ales hora satului din spatele casei Iul Mitrică a lui Durnea, unde se încingea suita de dansuri populare: sârba, hora de mână sau ariciul.

Duminica, aud şi acum strigăturile lui Ionel al lui Greere: „Fetele care nu joacă/ să le coacem câte-o ceapă/ să le dăm să bea cu apă." Hora satului este azi un motiv de bucurie doar în zilele de Paşte şi de Crăciun. Ba uitasem, anual, de sărbătoarea salcâmului, în a doua duminică de mai, în pădurea de sute de pogoane, postată pe nisipurile de aur ale Olteniei, spre Galeş, unde acum un veac mai erau bordeie, vine lumea puhoi din satele învecinate la sărbă¬toarea iniţiată de profesorul Puiu Pencu, plecat de tânăr în lumea celor fără dor.

Strajă nedormită a muncii şi ospita¬lităţii, Ghizdăveştiul este situat la o altitu¬dine de 150 m de nivelul Mării Negre, la depărtare de 44 grade şi 4 minute de Ecuator, la o aruncătură de băţ de Caracal, unde ajungi în două ore cu căruţa cu cai, dar şi la o distanţă de 45 km de Cetatea Banilor şi la 50 km de portul Corabia.
Ghizdăveştiul este un adevărat Big- Bang al Universului meu. Numele său vine de la arhaicul ghizdav, care însemnă fru¬mos.
în mai, mi-e dor de sat ca Deltei de pelicani, unde pădurea este plină de hohote de alb.
în zare, răsună cântecele rapsodului popular, profesorul llie Bartoş, şi ale grupu¬lui vocal „Brâuleţul“, cunoscuţi şi peste hotare.

Aici, izvoarele nu descind din pietre, ci din om. în fiecare dimineaţă de duminică, în casa părintească de la Ghizdăveşti, cel mai bun dinţar al Olteniei, medicul Mihaela Rădescu, venită tocmai de la Craiova, are la cabinetul său lume ca la discotecă, punân- du-şi la dispoziţie, până-n noapte, târziu, măiestria şi preţurile mici, iar cei nevoiaşi putând să plătească şi pe datorie.

La 1600, căpitanii lui Mihai Viteazul au purtat aici război cu turcii (vezi „Istoria românilor“ de Alex. Xenopol, art. X), luptă în care a căzut căpitanul Galeş. în memoria acestuia, satul Marotinu de Sus, situat la 4 km, se mai numeşte şi Galeş.
Cu mic, cu mare, ca albinele la stup, se întorc fiii satului. Amintirea tăcerii din părinţi în părinţi la Ghizdăveşti mă aleargă, mă caută.

La poalele altei păduri, cea de ste¬jar, azi dispărută, era drumul haiducului, pe unde lancu Jianu venea de la casele sale de la Caracal.

Copil fiind şi cel mai mic dintre- şapte fraţi, în zilele de duminică, când era hora satului şi trebuia să mă duc cu vitele la păscut în pădure, fără ştirea tatei, legam vaca şi capra cu sfoară de salcâmi pentru a nu intra în porumbul sau viile vecinilor şi fugeam la hora satului sau la stadionul din Celaru. Până-n clasa a IV-a, primăvara, mă certam cu capra pe macriş, după ce aceas- ta-l descoperea în pădure.
In mai, când soarele merge cu san- dalele-n mâini, mi-e dor de copilărie, ca pământului de ploaie. Cu maşini sau cu căruţe, la sărbătoarea hohotelor de alb din dafini (denumire a salcâmului de către localnici), coboară, odată cu ciocârlia care nu şi-a găsit iubitul, tot satul.

Ghizdăveştiul, ca şi Celaru, Marotinu de Sus, Marotinu de Jos, Soreniul fotbalis¬tului Rada de la Steaua, sate componente ale comunei Celaru, judeţul Dolj, au un tre¬cut foarte îndepărtat, de dinainte de prima întemeiere a principatelor române.
Fosta moşie a grecului Hagi Neagoe, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, frumoasă ca o duminică fără sfârşit, este vatra actuală a comunei Celaru.

Cele peste 1600 de exponate de la Muzeul comunal Celaru, înfiinţat cu zeci de ani în urmă de învăţătorii Zenovia şi Marin Georgescu, autori ai culegerii de folclor „Rori de câmp", demonstrează, dacă mai era nevoie, care-s istoria şi tradiţiile popu¬lare de pe aceste meleaguri.
Tata era păstor şi păstorea verile şi primăverile, cum ai păstori turmele de miori.
A doua duminică a lui florar, la Ghizdăveşti, sătenii au ochii plini de bucurie, ca salcâmii de la marginea satului.








Florea Florescu     11/18/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian