Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Marginalii la romanul puzzle " În zigzag cu viața mea " de Marian Barbu

(caseta introductivă)

Redactor șef al Revistei Lamura din Craiova, Domnul Prof. Dr. MARIAN BARBU este Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1986 (recomandat de Ion D. Sîrbu, Eugen Negrici, George Sorescu). Doctor în Filologie (5 iunie 1976) cu teza Romanul de mistere în literatura română. Comisia de examen: Președinte – Acad. Ion Coteanu; Membrii: prof. univ. dr. docent Dim. Păcurariu (conducătorul lucrării), acad. Al. Dima, prof. univ. dr. George Munteanu, prof. univ. dr. docent Eugen Todoran. Marian Barbu a publicat 15 cărți de critică și istorie literară (în 25 de volume, plus cele în ediții adăugite), șapte de proză și nouă de poezie. Este autor de antologii, ediții critice, prefețe, postfețe, scrieri didactice (ad usum delfini), cât și un exigent editor de cărți, reviste și ziare.
*
Tonul face muzica.
Tonul și semitonul/ diezul - sigur, inspirat - fac și literatura bună.

La umbra a două motouri, a nouă citate – înflorind, în prispa noii sale cărți, precum erupțiile cardinale de maci în poala de aur a lanurilor de grâu bătute de vântoasele Istoriei -, a trei definiții din DLLR (Ed. Academiei, 1975, p. 538) despre memorie, memorii, a altora trei din revista supermarket-neguțătorească numită Kaufland (Memoria senzorială, Memoria de scurtă durată, Memoria de lungă durată) și a încă 13 chei de descifrat labirintul amiezii unei vieți trepidant-pilduitoare (din Dicționarul enciclopedic ilustrat, 1926-1931, al lui I.-Aurel Candrea și Gh. Adamescu, p. 763; Dicționarul Limbii române moderne, Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 491; Noul dicționar UNIVERSAL al limbii române, București-Chișinău, Ed. Litera Internațional, 2007, p. 801) -, Marian Barbu ne invită pe tărâmul de basm și sub cerul de peruzea al unei construcții narative ingenioase, luminoase și mereu zâmbitoare.
Pregătirile minuțioase – pe care le face prin slovele de duh ale celebrilor Gabriel Garcia Marquez (A trăi pentru a-ți povesti viața, carte răsădită în română de nobila hispanistă Tudora Șandru-Mehedinți), Guy de Maupassant, Virginia Woolf, Cesare Pavese, Dante Alighieri, Oscar Wilde și ale celorlalți citați – sunt menite să ne pregătească sufletește și mental, să ne inițieze pentru trecerea lină, fără hurducături, prin poarta dintre profan și sacru, adică din lumea-lume, banală, materială, amușinând prin deșertăciunile terestre și aceea cu sprâncene și gene celeste, a visului/ aspirației/ idealului, a ficțiunii purtând sigiliul de marchiz al serafimilor: Marian Barbu (brand, ar zice anglo-…saxofoniștii efemeridelor de serviciu).
Însingurat în mulțime, veșnic iubitor de oameni și de Spirit oltenesc, autorul – de rafinament matein/ levantin, cu platoșă din oțel argintat, mască princiară și halebardă cervantescă – își ia precauțiunea de a ne propune o carte de memorii, din trei perspective vivante, dar și cu miresme, pe alocuri, vivandiere, anume acelea ale triplelor sale aspirații/ profesii/ împliniri: profesor, jurnalist, ecrivain.
În cele din urmă, a rezultat nu un volum impunător de literatură diaristică -, format B5, 584 de pagini, gardat de coperte din cel mai gros carton posibil, îmbrăcat în hârtie kunstdruck de fină stirpe suedeză, de pe care ne șochează un detaliu tulburător din tabloul Răpirea Europei, de pe la 1.580, al lui Veronese, găzduit și ocrotit, prin secole, de Palatul Ducal din Veneția.
Ci a rezultat o remarcabilă creație de tip nonficțiune, un roman-jurnal, în toată puterea cuvântului, cu personaje și fapte reale, în stilul scrierilor celebrului Truman Capote (1924-1984), inventatorul noului gen literar al romanului-reportaj, inaugurat prin fulminanta sa carte Cu sânge rece (la care a lucrat șase ani).
El a fost și autorul nu mai puțin apreciatelor volume Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă, Muzică pentru cameleoni, după primele două turnându-se filme artistice de răsunet.
Edificiul epic În zigzag cu viața mea de Marian Barbu este, în egală măsură, un soi de menuet, în genul comediei-balet a lui Moliere Burghezul gentilom, în care Monsieur Jourdain este nevoit să recunoască, în final, după 40 de ani de când scrie, că face proză/ face literatură în fiece clipă, însă fără să o fi știut vreodată.
În zigzag cu viața mea constituie o carte în care suflul lucidității este la fel de necruțător ca în scrierile lui Octavian Paler, concentrând reverberații psihologice indiscutabile (introspecție psihologică, dar, mai ales, prospecțiuni, răbdătoare și adânci, în faliile geologice de caracter și temperament ale ființei umane), din arealul lui Camil Petrescu, scriitorul care a pus în gura unuia dintre personajele sale replica memorabilă: Câtă luciditate, atâta dramă.
Recenta carte a lui Marian Barbu are, concomitent, tensiunea dramatică de înaltă clasă din creațiile aceluiași Camil Petrescu (roman de idei – când reci ca gheața, înfrigurate, când învolburate, tensionate, fierbinți și necruțătoare, ca flăcările iadului), dar și din trilogia Setea muntelui de sare a lui Marin Sorescu.
Univers închis și contemplație narcisistă întâlnim în Burghezul gentilom -, univers etanș, rupt de restul lumii/ univers al dictaturii ante- și post-decembriste, dar și holograme de frescă social-politică depistăm la Marian Barbu.
Creat și jucat de Moliere (în premiera absolută de la 14 octombrie 1670), Monsieur Jourdain, aventurier al spiritului, își poate găsi, într-o anumită măsură, ecouri în actantul principal al cărții noastre de acum -, în care personajul Marian Barbu este jucat de autorul însuși: Marian Barbu, care are opinii și judecăți de valoare despre tot și despre toate.
Dacă protagonistul-pescar al monodramei Iona de Marin Sorescu este închis, în permanență, în burțile enorme ale celor trei balene, din care evadează, succesiv, dar fără sorți de izbândă -, tot într-un univers închis, fără speranță de salvare -, similar se petrec fenomenele, faptele, evenimentele în sistemul adiabatic, fără scăpare (nici măcar de căldură, lumină, respirație), al dictaturii/ dictaturilor pe care le traversează Marian Barbu, protagonistul-autor, și personajele sale.

Construcția epică a scriitorului craiovean (așternută pe hârtie și definitivată exclusiv din memorie, fără nici o bibliografie, peste ocean, la copiii săi, în Chicago și Montreal, exact la 50 de ani de la ediția princeps a romanului ,,non-ficțiune” Cu sânge rece) probează faptul că a rezultat un roman puzzle, care dă cu tifla tuturor pseudo-postmoderniștilor noștri de salon vetust, așa cum, de altfel, le mai dăduse Marian Barbu pe sub nas, prin buzișoarele dânșilor libi-cărtă-băsoase, în anii ”90, cu insolitul, dar atât de bine strunitul său roman Colonelul de la Ghiol, scris, parcă, pe vreo cinci voci.

Cartea titrată În zigzag cu viața mea nu are nici o legătură cu volumul de incursiuni Zigzag pe mapamond – ghid de călătorie semnat de Ioan Grigorescu, girat de Editura Tineretului, București, prin anii 60, colecția În jurul lumii.
În prima este vorba, cu precădere, de o călătorie interioară, în cea de-a doua – în consonanță cu emisiunea duminicală, de la TVR, Spectacolul lumii, de același Ioan Grigorescu – participăm la călătorii terestre, reale, de turism cultural, la provocatoare aventuri de cunoaștere a universului uman în care trăim.
Cea dintâi, a lui Marian Barbu, frizează, simultan, cvasitotalitatea elementelor specifice unui Bildungsroman – roman de ucenicie/ devenire/ formare a unui om, a unei personalități, pornind de la anii copilăriei până la aceia ai deplinei maturități.
În timp ce al doilea, romanul Cu sânge rece, publicat în 1966, la Editura Random House (SUA), reconstituie minuțios o crimă multiplă, fiind cotat, irevocabil, drept „cartea deceniului”.

Ultima punere în gardă, de la pag. 14-15, are titlul sobru-șăgalnic Din partea editurii, așa cum este și firea profesorului titrat și exigent, cu un CV impresionant de scrieri, articole și studii de specialitate, înnobilat de acad. Grigore Brâncuș cu blazonul acest învățat - Marian Barbu.
Sunt evidențiate, în context, câteva calități de fond, pe care volumul le va demonstra, apoi, cu prisosință: anume că această carte de memorii reunește microcipuri narative și eseistice, peste care este infuzată „o polifonie stilistică antrenantă – ba literară (predominant întâlnită), jurnalieră, administrativă, sociologică, politică, pamfletară pe spații întinse, de permanentă atitudine, de mărturisire sinceră a unui concret existențial, în cele mai multe situații, de critică și istorie literară, de cultură, în general”.
Editura Grafix din Craiova conchide: „Cartea rămâne un puzzle care te bine-dispune, lectura devenind dulce et utile (…), o carte splendidă de autocunoaștere a unui scriitor consacrat, a unui om împlinit …), care privește în propria-i biografie fără ură și părtinire, ca într-o oglindă venețiană.”.
De la pag. 17, plonjăm direct în universul epic, ca într-un roman medieval, de mistere: „..Era cândva o Doamnă, mare știutoare de carte, nu numai franceză ci și din alte literaturi, de exemplu, orientale. Avea indexări de cazuri, pe care le pritocea cu mărturisiri șăgalnice în întâlnirile amoroase. Se recomanda simplu – Tupeta (Să-și fi îngăduit să feminizeze cuvântul tupeu?!). În formele de beatitudine a sângelui zvăpăiat, turuia numai în franceză. Interlocutorul rămânea paralizat ca broasca în fața șarpelui și vroia să treacă la treabă. Tupeta juca rolul târâtoarei, absorbindu-i partenerului tot aerul și toată respirația.”.

În zigzag cu viața mea este, din când în când, un roman cu cheie/ chei, în genul capodoperei romanești a criticului și istoricului literar Al. Piru: Cearta, care a bulversat atâtea inimi și creiere, la apariție, mergând până acolo încât unele minți obtuz-bolșevice să ceară, în 1969-1970, ca în anii violenți, odioși, ai stalinismului, alungarea Magistrului din învățământ.
Aidoma lui I.L. Caragiale și Al. Piru -, lui Marian Barbu îi place să caracterizeze și să caricaturizeze personajele grobiene și grotești, din romanul său, pornind de la numele pe care acestea îl poartă. La pag. 31, autorul ne oferă o listă savuroasă: „Pe cronicarul de serviciu al acelor timpuri l-a intrigat – atunci, ca și acum, în 2016 – nominalizarea de chemați și nechemați în funcțiile de vârf: ale mastodontului industrial, ale primăriei, ale regiunii, a unor indivizi parcă înadins recrutați să fie legitimați cu nume sucite. Ei proveneau din te miri ce spații ale vieții: Ion Cacaliceanu, Neicu V. Putină, Mișu Vatră, Resteu Mândru Nicolae, Vasile Potop, Cuțitaru Gaică, Văduva Pârlitu, Viorel Toma Năzdrăvan, Furtișagu Frumosu, Acatrinei Adrian, Ciocâlteu Unduiosu …” (p. 31) - și mulți alții, unora dintre ele noi reușind să le depistăm, instantaneu, modelele din realitatea non-ficțională. Nu știu de ce, gândul ne fuge la Ion Caracaleanu, Nicu Pantea, Vasile Vadră, Al. Toma Firescu, Florea Firan…
Pofta ludică a prozatorului Marian Barbu a mers atât de departe – în incitantul său șotron post-post-modernist: În zigzag cu viața mea, carte pe a cărei copertă interioară a ținut să precizeze doct, doctoral: flash-uri of memory (genitivul parcă se scrie altfel în engleză!) – comentate și adnotate – încât, la pag. 42, include cel puțin două nume din imediata realitate: Aurel Velea, colonelul de frontieră de la Calafat, și Ion Firicel, licențiat în Drept la Iași, șeful Judecătoriei din același oraș de pe malul stâng al Dunării.
Pe parcursul volumului, un astfel de recurs – la nume din (i) realitatea imediată – va fi extins, numărul acestora tinzând spre ordinul zecilor, dacă nu cumva chiar al sutelor.
Subcapitolul respectiv se încheie, la pag. 42, cu concluzia malițioasă: „Fără multe comentarii, în justiție nu se poate vorbi decât de modernitate, nu și de …postmodernitate”.
După care trece, nonșalant și surâzător, la un altul, în care își prelungește piruetele speculative de mai înainte: „Dacă inginerul agronom Adrian Gligor, din Bârca, mai trăiește, criticul literar al cărții de față poate scotoci în principiile de fond ale postmodernismului, urmărindu-i ramificațiile și viabilitatea sa până în ziua de astăzi: curent, mișcare, specific ș.c.l. Acesta va fi obligat să conchidă că și în agricultură (nu numai americană!) este un postmodernism, dacă nu cumva îl numesc post-postmodernism.”.

Putem vorbi – în cazul celei mai recente creații prozastice a lui Marian Barbu: În zigzag cu viața mea de „trădarea” unor similitudini cu structura lăuntrică a lui Andre Gide (1869-1951), cel ce frecventase, în tinerețe, Cercul După-Amiezelor de Marți (simbolist) al lui Stephan Mallarme.
Ne referim la evidenta sete de libertate, primordială în planul creației literare, conjugată cu foamea nesățioasă de experimente originale și, evident, inedite.
Avem în vedere, înainte de toate, anumite tangențieri, desigur, neintenționate, între volumul În zigzag cu viața mea (n-ar fi fost ce și mai frapant titlul În zag-zig prin viața mea?) cu Les Caves du Vatican (Pivnițele Vaticanului, 1914), pe care prolificul scriitor francez o numea o năzbâtie, în sensul de operă satirică ale cărei personaje, cam șturlubatice (vorba lui Ion Creangă) par tratate cu mijloacele unei farse, dinamice, năucitoare, mulate pe o structură narativă neconvențională.
Aproape la fel se petrec lucrurile în cazul noii apariții editoriale semnate de Marian Barbu, care – prin stilul satiric – ne duce cu gândul la alte trei creații ale lui Gide: Călătoria lui Urien (1893), Mlaștini (1894) și Prometeu rău înlănțuit (1899).

Vă prezentăm, în detaliu, un excerpt, cât se poate de edificator în acest sens: „Importantă pentru cultura română și individualizată, ca fiind istoric literar de anvergură, a fost o colegă de facultate, ca denominare parcă prestabilită – Crina Decuseară. Dumneaei și l-a apropiat, prin studiu tenace, aproape o viață de om, pe B.P. Hasdeu (1838 - 1907). Într-un mod aparte, opera unicei fiice, Iulia (2.XI.1869 – 7.IX. 1888).”.
Cu detalii jucăuș-histrionice, Marian Barbu croșetează, ca în veritabile marginalii cu parfum eseistic, de mosc, tabac și lavandă: „Se impune o explicație privind intruziunea istoricului literar, din când, în când, în demersul narativ al prozei jurnaliere. Ideea că fără istoria propriu-zisă, care drapează viața noastră, ca să nu zic că o bornează, fără să ne ceară permisiunea, are menirea de a fixa timpul obiectiv și de a-l deosebi de cel subiectiv. Prezența acelui eu, multiplicat în postmodernism până la dispariția de pe ecranul memoriei, ține de ceea ce în termeni cărturărești actuali se numește memorie fotografică. Și în cazul de față, a dispărut „obiectivul” ca atare, dar a rămas …masoneria.”.
Nerezistând ispitei de a face încă un joc speculativ, prin reluarea ultimei silabe (mas) în prima din cuvântul imediat următor („dar a rămas… masoneria”) -, Marian Barbu introduce o buclă de inițiat despre această viguroasă structură de conducere a lumii: „În zorii ieșirii ei pe piața manifestărilor revoluționare din sec. al 19-lea, mișcarea avea ca țintă socială, politică, imediată, întărirea puterii naționale prin forțe proprii. (…) Exemplele concrete ni le oferă mișcările pașoptiste, total diferite, din cele trei țări române – Moldova, Transilvania și Muntenia. Prin comparație, anii – 1848, 1989, 2015/ 2016 -, masoneria și-a făcut datoria, cel puțin la noi în țară.”.
De aici, autorul trece lent, pe nesimțite, la „senzația, în presa scrisă, ca și în cea vorbită, prin tot felul de forme ale comunicării, (care) nu mai este demult un brand sau scop, ci, pur și simplu, o formă fără fond: de care o fi, numai să fie”.
Urmează alte trei exemplificări, în cercuri concentrice, pline de semnificații, apoi întrebarea firească: „De ce acest ocol eseistic, pornind de la realitatea imediată, a celor 26 de ani petrecuți fără Dictator, doar de capul nostru (al unora dintre noi!) și acum dă-i și cu savantul B.P. Hasdeu? (…) Acum, de ce Hasdeu?”.
Pentru noutatea și savoarea multor detalii, noutate ce vizează în special tânăra generație, ca și pentru stilul antrenant, cităm, în continuare: „El, fiind basarabean, cu ascendențe iluministe conturate de tatăl și bunicul său în cultura europeană, poloneză cu precădere, așa cum fusese, înaintea lui, alt moldovean, Dimitrie Cantemir (1673-1723), era dornic de unitate națională, de măreția limbii române în constelația familiei romanice. Fiica lui i-a călcat pe urme în privința învățăturii. La 2 ani vorbea 3 limbi, iar la 5 ani scrisese un roman, ne spune istoricul literar nominalizat mai sus (n.n. Crina Decuseară). B.P. Hasdeu a fost deputat de Dolj, convins de a intra în politică sub semnul conservatorilor, de către Gh. Chițu”.
Urmează două săgeți cu tentă ușor ironică: „Nu cunosc ca savantul să fi fost acuzat de corupție în perioada sa bucureșteană. Câteva procese a purtat cu Titu Maiorescu, în perioada lui ieșeană” – pentru a reveni, rapid, pe solul fertil al prezentei scrieri: ,,În fond, pentru ce pledez eu aici, în această struțocămilă …narativă (s.n.)?!”.
Marian Barbu își răspunde prompt, fără pic de ezitare: „Pentru reactivarea și revigorarea faptului trăit, la care, în mică măsură, am luat parte fără voia mea. Îmi dau seama că, sucită, că învârtită, îmi cam povestesc viața, cea de dinaintea momentului actual. Nu zicea medaliatul cu Premiul Nobel în 1982, G. G. Marquez, că trăiește pentru a-și povesti viața? Dar, ne împăunăm noi, rostind: Care viață? Așa cum a fost, zicea Iorga; sau cum n-ar mai fi fost, zicea eminescologul George Munteanu, basarabean și el?”.

Înveșmântate în aura serenității, a Spiritului Românesc de gintă voievodală, sunt (în această delicioasă carte a lui Marian Barbu, bine condimentată, cu ingrediente scumpe și rafinate, indiene și mediteraneene, bizantine, fanariote și românești, carte atât de bună încât se cuvine să o mâncăm, pe nerăsuflate) o cavalcadă de personaje pline de har,
începând de la Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, C.S. Nicolăescu-Plopșor, V. G. Paleolog, G. Călinescu, Al. Piru, Pavel Țugui (apare și cu numele Savel Cuțoi, în carte), Rodica și Ion Rotaru, George Munteanu, Eugen Barbu, I. D. Sîrbu, Nicolae-Paul Mihail, -,
până la Constantin R. Barbu (tatăl, întors de pe front cu schije în piciorul stâng) , Marin Sorescu, I. D. Lăudat, Sabin Bălașa, Robert Wilson, Mihnea Gheorghiu, Amza Pellea, Radu Beligan, Ion Zamfirescu, Carol al II-lea, Dan Barbilian, Al. Macedonski, Mihai Lisei, Daciana Vlădoiu, Emil Ocoleanu, Octav Păun, Nicolae Iorga, Erich von Daniken, Alex. Cetățeanu, Manu Nedeianu, Bubi Bozdogescu, Marin Preda, Constantin Țoiu, Mircea Sântimbreanu, Ion Lăncrănjan, Ion Nistor, Nicolae Gheran, Eugen Ionescu, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâțeanu, Nicolae Dabija, Adam Puslojici, Adrian Păunescu, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Octavian Lohon, Aurelian Popescu, Marin Beșteliu, Nina Cassian, Ho-Tu-Truc (student vietnamez), Constantin Barbu, Nestor Vornicescu, Constantin Urucu, Dumitru Velea, Dan Lupescu, Ilie Purcaru, Constantin Cubleșan, Jean Băileșteanu, Mircea Pospai, Popescu-Dumnezeu, Adrian Butoi, Cornel Sorescu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Răzvan Voncu, Ionel Bota, George Apostoiu, Thomas-Gabriel Stănilă (i-am numit în ordinea apariției în carte) -,
apoi până la puzderia colegilor de facultate, de catedră liceală ori universitară, din presă și edituri, care, asigurând temeinicie, sol trainic, fundal reverberant, dau relief fiecărui capitol în parte și întregii construcții narative, în ansamblul ei.

Din numeroasele segmente care denotă o atitudine tranșantă a profesorului Marian Barbu, ne-a atras atenția unul, din pag. 125: „Ciclicitatea istoriei, în perioada de existență modernă, în perioada erei atomice, a topirii ghețarilor, a terorismului globalizat, a dislocării popoarelor din Orientul Mijlociu, a mișcării necontrolate a continentelor, a înarmării în văzul tuturor, a sfruntării mincinoase între super puteri prin tratate diplomatice necurate ș.a., la noi se vine cu demagogia dislocării credinței încă din școală. Ca viitorul copiilor să fie aneantizat pe deplin. Asta să fie mărșăluirea în consens a celor din anturajul Diavolului? Ei au vreo legătură de palier cu cei de la New Age?”.

În contextul evocării reuniunii la 50 de ani a promoției din 1964 a Facultății de Filologie din București, iată o rememorare din vara anului 2014: „Am fost suficient de îndoctrinat când eram în liceu (1953-1956) despre atâția Deșlii, Bănușioaie, Veronici, Beniucieni, că… se sparie gândul câți au trecut pragul înotând fericit în proletcultism. O, tempora, o, mores! Bietul meu profesor din liceu, Petre Predică, parcă îl văd cum se manifesta când nu-i convenea ceva. Se prefăcea că tușește, își aduna, chipurile, flegma în gură și doar rostea pilduitor, între, morfolind ce adunase… pe traseu: mă, copii, astăzi o să trecem La cea mai în altă tensiune, a lui Ivan sau Istvan. În fine, tot un drac! Ce-o fi căutat ei în țara noastră, mă copii, nu știu!”.
Un tronson foarte semnificativ asupra climatului de suspiciune din anii regimului trecut – evidențiat de Marian Barbu ca probă de autenticitate (cuvânt repetat, ca un laitmotiv, de cel puțin 10-12 ori, de-a lungul volumului: autenticitate) – este acesta:
„…petrolistul (!!!) Achim Pivniceru, machit binișor, într-o după amiază de primăvară, a ținut morțiș să-mi viziteze biblioteca. În mod deosebit, raftul cu …mistere! Suspiciunea asta a lui n-am înțeles-o deloc. Mi-aduc aminte că i-am arătat două sau trei cărți scrise cu chirilice și în caractere de tranziție, din care n-a înțeles nimic. Apoi, de teamă că va veni tot așa intempestiv, am rupt un Caiet studențesc, în care-aveam însemnări despre discuțiile purtate cu C.S. Nicolăescu-Plopșor, cu V.G. Paleolog, cu Gheorghe Ivănescu, I.D. Sîrbu ș.a. Le păstram separat, gândindu-mă că, odată și odată, voi putea să-mi scriu memoriile. Acum, ia caietul de unde nu-i! Ajuns aici, aș putea numi această secvență drept veracitate, nici mai mult, nici mai puțin – în căutarea personajelor pierdute. Cum teoria literară s-a cam pulverizat în întreaga Europă, personajul literar, înțeles în formulele lui clasice de identificare, nici nu mai există ca element de studiu. Dislocarea s-a produs fiindcă vremurile actuale sunt percepute în România prin geamul unui concret insurecțional, insidios și răzbunător. Dușmanul este doar trecutul – negru și în cerul gurii. (…) Erau de tot hazul cele peste 2.000 de bancuri, ordonate de Plopșor pe criterii accesibile numai lui. La V.G. Paleolog, erau relatate întâlnirile sale de taină cu Constantin Brâncuși. Fascinantă povestea despre Coloana Infinitului… ș.a. Pe toate le-am aruncat în foc! Mă răsucesc în întrebări – Cum devine istoria, domnule? Numai fabula poate să ne dea o explicație?”.

Peste alte câteva pagini (153-157), ne oferă detalii de strictă autenticitate din întâlnirea cu Dumitru Năvalnic Dumitru, dintr-un sat de pe Valea Amaradiei: „Se găsește la români, la olteni, în mod sigur, un respect aparte pentru numele de familie. La acesta nu se umblă cu ironie, cu șfichiuire de pamflet. La restul, pa și pusi. Dar acum, omul sucit, Dumitru N. Dumitru, constructorul vestit de case – de la temelie la cheie – cum a făcut, cum n-a făcut, că fiecăruia dintre băieți i-a adăugat câte ceva, adică tot un Dumitru, plus 1, 2, 3, 4. (…) Omul securist sau invers, pe numele lui de catalog – Dumitru D. Dumitru, colonel, directorul unei închisori din Câmpia Bărăganului, cu casă lângă Băile Amara – mi-a furnizat toate informațiile care urmează. ”.
Pornind de aici, naratorul, Marian Barbu, deschide orizonturi succesive, din ce în ce mai largi, considerațiilor sale: „Scriu pentru tine, cititorule, cel de azi, din 2016, dar și pentru vrednicii tăi confrați întru nemuritoarea limbă română. Eu, autorul acestor proze jurnaliere, cred că, în cazul copilului Dumitru, putem să inițiem o dezbatere de psihanaliză gestuală și conceptuală, pe care aș numi-o în căutarea credinței, iluminarea viitorului prin descoperirea sacrului.”.
Avântându-se, după acest caz particular, prin valuri consecutive de analize deschise la maximum, cu viziera ridicată și ochii-radar prin trecutul, prezentul și viitorul neamului nostru -, profesorul, jurnalistul și scriitorul Marian Barbu se lansează în volute de Icar dezlănțuit, spre esența esențelor: „Statisticile ne arată că, din 23 de milioane în 1989, s-au mai înregistrat doar 19 milioane, după 1990. Din aceste 19 milioane, aproape 4 milioane sunt la diferite munci, în special agricole, în țări ca Italia, Spania, Franța, Germania, Anglia, Grecia, Libia, Irlanda, Canada, Norvegia ș.a.m.d. (…) Pentru cei plecați și pentru urmașii lor, care le mai este țara sub flamura căreia jură că se pot jertfi la o eventuală chemare sub arme?”
Se cuvine să subliniem că întrebarea Profesorului nostru de Română (dintr-a IX-a, când sosea la Liceul Frații Buzești direct după ce efectuase stagiul militar cu termen redus), deși răscolitoare, rămâne pur retorică, din cauza faptului că stagiul militar obligatoriu, adică școala de bărbăție și patriotism, a fost desființat imediat după 1989 – pentru a accelera extirparea identității culturale, a conștiinței civică și demnității naționale, devenind (tinerii noștri), din aceste puncte de vedere, cohorte de neica-nimeni/ mancurți pe planetă.
Imediat după neliniștea, abia mascată în paragraful citat mai sus, dăm de orizontul negru, greu de primejdii, ce ne pândește sintetizat în următoarele: ,,…în România s-a bulibășit totul, de sus, până jos. Se schimbă guverne, șefi de stat, răsar, în schimb, partide politice, demagogice și jecmănitoare, cu urmări nefaste de lungă durată. Un fost președinte de țară a refuzat, în anul 2000, să mai candideze pentru al doilea mandat, spunând răspicat că l-au înfrânt… serviciile! Omul pietrelor n-a fost lăsat să conducă țara lui – pe care o dorea a fi România Mare – așa ca pe vremea când Basarabia făcea parte în mod legal și de drept istoric din Țară (omul se născuse la Tighina).”
După aglutinarea altor câteva considerente, Marian Barbu precizează: „Dar nenumărații moguli financiari ai Europei iau în calcul sănătatea actorilor pe care îi mișcă bezmetic în întreaga lume, încolo și încoace? Este la vedere - și ce dacă?! – tendința înfiorătoare de a ucide oameni nevinovați prin tertipuri de minciuni autorizate, un holocaust de durată (…)”.

Magistrului Al. Piru, figură proeminentă a Craiovei anilor 1965-1978, Marian Barbu îi rezervă, pe bună dreptate, în prima și cea mai consistentă secvență dedicată acestuia, zece pagini de carte format B5, prag pe care nu-l mai atinge în cazul nici uneia dintre personalitățile evocate.
Al. Piru este adus în scena acestor file narative grație bucovineanului Pavel Țugui (aici: cu nume …anagramat de memorialist, după reguli aparte): „Uns diplomatic cu toate limbajele de pe lume, Proful Cuțoi N. Savel îl aștepta, avea de fapt întâlnire cu domnul Piru, un obișnuit al holului filologiei bucureștene într-un anumit timp al tinereții lui. Iubea frumusețea feminină care năvălea din toate spațiile facultății mai ceva decât la francezul Michel Houellebecq.”
Suita de ,,fapte din zvonuri, ajunse la urechea cronicarului de serviciu al unui ieri care fu” este întreruptă brusc, pentru a se reveni în matca realităților grave: „ Nu știu ce găselnițe (idioate!) s-au aflat în dosarul de cadre al lui Al. Piru, sprijinul regal al lui G. Călinescu, din perioada Jurnalului literar (din 1939), a Istoriei literaturii române de la origini până-n prezent (1941), a trecerii doctoratului în 1946, cu lucrarea Opera lui G. Ibrăileanu, că tam-nisam, aservind ideologia regimului burghezo-moșieresc, a fost trimis la munca de jos – ca șantierist.”.
Din altă perspectivă, Marian Barbu scrie: „În ceea ce privește Omul-Piru, notez în fugă: generos până-n pânzele albe – de la plata consumației „la toată lumea”, până la a da note fără control valoric propriu-zis. Partea feminină s-a bucurat din plin de generozitatea lui proverbială. Sunt zeci de legende și anecdote în consens din cele două perioade ale vieții mele: bucureșteană (a) și craioveană (b)…”
Criticul literar Al. Piru este descris astfel: „Voluntariatul de limbaj se înregistra în critica la zi pe care o mânuia cu o dexteritate impusă referențial. Actul său de critică era pe deplin urban. Odată prins în clește de rădașcă, individul sau opera acestuia era pur și simplu strivit(ă).”.
Marian Barbu adaugă ”O subliniere de dicționar: „masculul prezintă două mandibule puternice ca niște coarne de cerb” – se înțelege, privind rădașca, după care trece, ultra-sintetic, la alt chip al lui Al. Piru: „În postura istoricului literar, a evoluat în direcția mentorului său – G. Călinescu. A fost și singurul cărturar român care s-a angajat în redistribuirea și reordonarea Istoriei literare (din 1941) într-o ediție mult îmbogățită și adăugită, dând ediția 1982.”
Este intercalat, apoi, portretul serenisim al consoartei Magistrului – după opinia noastră, în egală măsură, camarad de viață, prietenă, mână dreaptă în scotocirea arhivelor și întocmirea fișelor privind aspecte neștiute din viața și autorilor. Dar Marian Barbu aduce detalii inedite, în creionarea portretului distinse Doamne: „Profesorul Al. Piru a fost luminat într-o permanență de dialogul spiritual cu soția sa Elena, ea însăși un documentarist de excepție și un istoric literar, nu atât de temut, însă, ca soțul său. Am fost în câteva rânduri la reuniuni științifice, la Ploiești și la Sinaia, unde Doamna a vorbit liber despre relațiile lui Odobescu și Hasdeu cu soțiile sale. A fost cuceritoare, prin simplitatea expresiei folosite, doldora, dacă nu saturată de informațiile de epocă, prin încrengătura de argumente care expandau ca licuricii în noți de vară, pe lângă căpițele de fân. Doamna Elena Piru a fost una din favoritele lui G. Călinescu de la Institutul de Teorie, Critică și Istorie Literară din București. Ori și varianta invers era posibilă. Mai știi?”.
Portretul în linii de forță dincolo de orice tăgăduială, pe care Marian Barbu i-l face ctitorului, din 1966, al Facultății de Filologie din Craiova (cinci ani, cursuri de zi), este reluat în termeni apodictici: „Pe deasupra, depun mărturie, iată peste timp, despre memoria fabuloasă a Profesorului. Sub raportul informației era imbatabil. Să-i fi fost alături și Doamna Elena – soția, în discuțiile intelectuale din casă, ei neavând copii? Al recitării din poezia franceză, din cea germană și italiană poseda o persuasiune de gladiator – tot mai-nainte și bine. (…) A fost boxer. Nu cunosc să fi practicat și pe scenă sportul acesta. Rezistența fizică ți intelectuală i-o cunosc prea îndeaproape din câteva împrejurări la care am fost și eu prezent. Relatez de la fața locului despre una de la Craiova. Iat-o. Era o comemorarea Liviu Rebreanu. Echipa de bază venea de la București: Nicolae Gheran, George Macovescu, Al. Piru. Din Craiova – Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu ș.a. (fluxul memoriei barează alte nume, dar nu le trece în uitare. Deci, lapsus linguae!). (…) Eu am avut o tresărire de neștiință, când l-am auzit pe profesorul Al. Piru apelându-l pe George Macovescu cu „Domnule Profesor”. Ulterior, am înțeles că respectul pentru vârstă l-a caracterizat mai mereu. Când se aducea vorba de operă, veneau la rând instrumentele criticii. (…) În jurul orei 4,30, Profesorul Piru, după un recital de poezii din Verlaine și câteva formulări scăpărătoare despre Macedonski, și-a luat îngăduința de a se retrage. Nu pentru că îi era somn (…)”.
Ajuns la punctul b) al evocării, Marian Barbu își începe astfel noul inel de amănunte: „ În Craiova, Al. Piru și-a înflorit calitățile omului de lume – într-un timp a fost și redactor șef al revistei Ramuri. Colegii mei care au lucrat cu dânsul sunt și azi marcați de comportamentul său lejer în a „dirija” treburile publicației. Revista și-a trăit momentele referențiale sub patronajul lui Al. Piru și Marin Sorescu.”.

Binevenite, în limbaj cu parfum arhaic, se dovedesc incursiunile lui Marian Barbu în viața și activitatea unei personalități moldave strălucitoare, cu vocație de întemeietor: „O, domnule Ion Ghica, fie-ți neștirbită și măreață ideea și vorbele despre importanța drumurilor și șoselelor, drept căi de comunicare ale civilizației! Nu-mi aduc aminte, pe moment, dacă ai rostit asemenea cuvinte când erai bei (guvernator) al Insulei Samos ori când erai prim-ministru al Guvernului în Moldova, pe vremea Domnitorului A. I. Cuza?! Să deduc că ai avut revelația asta pe când erai student la Paris, în cadrul Institutului de Mine și Poduri? Să deduc că studiile universitare întăresc revelația cuiva cu har în genomul individual?”.
Aceste rânduri, cu parfum de epocă, sunt urmate de alte trei paragrafe în care Marian Barbu repetă, ca într-un ceremonial de Curte, apelativul boier arbănaș, boier Ghica. Sunt pasaje și mai înmiresmate, gâlgâind de informații deosebite, conexiuni și judecăți de valoare încântătoare.
Spre finalul acestei evocări, autorul se angajează într-o ”combinată nordică” de lovituri directe, croșee și upercuturi, având rol de a lămuri profilul personalității evocate și de nu-i cruța anumiți vectori: „ Nu cred, boier Ghica, purtând numele Sf. Ioan Botezătorul – ca să batem câmpii călinescian – că ai fi putut domni în locul confratelui Grigore, nu pentru că n-ai fost pe placul boierimii pe care ai atras-o în cursa detronării, ci pentru că n-ai avut curajul deplin al înfăptuirii reformei radicale. Kogălniceanu n-a ținut cu Dumneata. Erai arbănaș!” (n.n. arbănaș: 1. numele arhaic al albanezilor, 2. arnăut)
Doar în aparență blând, binevoitor, acest rechizitoriu – în care Marian Barbu, asemenea lui Truman Capote, în romanul său Cu sânge rece, își descrie personajul cu detașare și acrimonie, dezvăluindu-i carențele și slăbiciunile de caracter – se încheie cu un knock-out tehnic: „Ai apelat la o lovitură de palat în 1866, folosindu-te de o defăimare ridicolă. Ai organizat, cum se spune astăzi, un flagrant, ca însoțitorii să găsească amanta lângă domnitorul reformelor moderne în Principatele Române. Sigmund Freud – un savant disputat și recunoscut pe întreg teritoriul Americii de Nord – abia se născuse în Austria, la 1859, ca să putem apela la el și în cazul lui A. I. Cuza.”.
De aici, Marian Barbu trece, instantaneu, la un prag auto-referențial, veritabil curcubeu/ zâmbet divin/ străluminare, în ceea ce privește structura cărții pe care tocmai o scrie: „Sigur, ar fi o speculație ieftină în acest puzzle narativ al meu care, până la urmă, n-a respectat nici struțocămila cantamirească.”.

Făcând un nou popas – reconfortant, în fond, de re-încărcare a bateriilor lăuntrice – în anii copilăriei, din perspectiva bilanțului vieții sale, din piscul vârstei de 77 de cercuri (când definitiva cartea În zigzag cu viața mea), autorul dăltuiește direct textul său, poem de notație, cu înfiorări lirice greu de drapat ori de ținut în frâu: „Cel care a dormit în mine n-are de ce să fie trist în nici un fel. L-au hrănit părinții mei până la terminarea liceului. Mama, în mod special,s-a ocupat de puiul ei, până și pe patul de spital. Zodia Leului, care i-a patronat destinul, i-a insuflat jertfa întregului destin pentru toate caznele care îmi erau provocate. Tata, fiind invalid, mergând în baston, (…) n-a putut să fie lângă dânsa în permanență, așa că educația mea s-a desfășurat sub impulsul matern. A fost ajutată, practic, de mama dânsei, Maria Viezuină, bunica mea, care le-a poruncit unchilor să aibă grijă permanentă de mine. Am fost primul nepot al ei, realizat ca Om și ca dascăl. Ea a trăit aproape o sută de ani.”.
Aducerea în prim-plan a învățătorilor săi, familia Rotunjeanu - Ștefania și Gheorghe -, ca și a preotului Ionel Vitan („Fie-i neștearsă amintirea vie – drumul care duce spre ulița nașterii mele îi poartă cu mărinimie numele – ne ținea lecții de înțelegere creștinească (…)” – este îmbinată cu punerea față în față a sărbătorii, cosmopolite, de astăzi: Valentin s Day cu aceea, tradițională, a noastră: Dragobetele (24 februarie). Despre învățătorul Gh. Rotunjeanu („Domnul Gicu”), Marian Barbu vorbește/ scrie ca despre Domnul Trandafir: „El era venetic pentru toți consătenii. Pentru mine, a fost providențial – meșteșug și căldură, caligrafie de notar, ca la Curtea Regală”.
Urmează alt flash memory, pe cât de succint, pe atât de clarificator: „Craiova a fost începutul ascensiunii mele intelectuale. Din păcate, timpurile roșii mi-au sugrumat participarea efectivă la decodarea normală a valorilor culturii lumii. Golirea de sensuri și semnificații am simțit-o la facultate când am început studiul literaturii universale cu: Tudor Vianu, Edgar Papu, Vera Călin; al literaturii române cu: Al. Piru, Ion Rotaru, Octav Păun, George Munteanu, Ștefan Cazimir, Zoe Dumitrescu Bușulenga ș.a.”
Întorcându-se la locul în care trăiește, predă și creează de 53 de ani: Cetatea Băniei, Marian Barbu se destăinuie, cu simț al măsurii și spirit al echilibrului, armoniei, pragmaticei evaluări și auto-evaluări: „La ora bilanțului – Craiova față de București (…) s-a dovedit fruntașă, față de așteptări, nu datorită sistemului, ci datorită mie.”.
După care, cu un surâs ușor amărui (ciocolată neagră, cu 85% ingredient din pulbere de Cacao/ Arborele Vieții) încheie secvența ideatică respectivă: „Ca scriitor, trebuie să rămân pe baricadă până la a doua venire. Mai știi că (ne)norocul mă părăsește până la cotitura munților și, pac!, cu Eternitas-ul de pe veresia vieții.”.
O mărturisire neașteptată, pur și simplu uluitoare (deoarece îl bănuiam a fi ateu…), întâlnim la pag. 184: „Voi continua să fiu credincios întru Sfânta Treime, lui Dumnezeu-Tatăl, fără de a fi bigot sau de a clama injurii la adresa celor care practică în sfințenie toate chemările Bisericii în Ortodoxie.”.
Revenind, ca în tehnica palimpsestului, cu noi tușe policrome în definivarea portretului iubitului său tată, Constantin R. Barbu -, profesorul nostru din liceu cioplește în miezul de foc al unui început de psalm: „Tatăl meu a purtat cu sine schijele (n.n. ,,colectate” de la Cotul Donului, unde a fost rănit) din piciorul stâng ca pe un talisman negru, care i-a vibrat în psihologia sa de invalid până și în somn. (…) Prin posibil, dar nu prin absurd, dacă aș învedera o deshumare (cu tot cortegiul oficial de… legalități), la a doua Înviere, schijele din piciorul stâng al tatei ar fi cel mai sigur indiciu de a nu da greș în recunoașterea deplină a ființei care a fost. Dar când am convingerea că a doua Înviere – după Ortodoxie – înseamnă numai duh, nu o paradă a sufletelor dispărute în toate galaxiile cerului, ce-mi mai rămâne mie, urmașul direct al lui tata, decât numele și cântecul din baladă? (s.n.). Fiul meu, din Canada cetire, nici nu l-a cunoscut. Atunci eu, doar prin povestire, să mai pot stărui în (auto)amăgirea de român nesățios în cunoaștere. Punctum. (s.n.).
În marginea altor petale și corole de mărturii/ mărturisiri (flash memory), Marian Barbu ne re-pune în gardă în legătură cu un termen/ criteriu/ probă care-l obsedează în actul creației literare: „Am înaintat în acest demers, apelând de foarte multe ori la ceea ce am numit, deloc convențional, autenticitate. Adică la fapte trăite sau întâmplate în propria-mi viață, nu neapărat ca să fiu pe plac vreunui grup de lectori sau individualități de excepție în receptarea scrisului meu, ci de a fi un spațiu de rezonanță pentru cei interesați de biografii comune sau severe.”.

Într-o altă ordine de idei (după o buclă pe la …Roșia Montana, de pe vremea lui Decebal, schimbarea cursului râului pe noul făgaș, în adâncul căruia a ascuns toate bogățiile Daciei la acel ceas de cumpănă…), Marian Barbu scrie, sarcastic: „Nota mea – Istoria a fost alta și a căzut în legendă, dar nu în mit.”.
Pentru ca, în aval, să se întremeze, cel puțin în aparență, la adierea altui flash al memoriei, mereu vii: „Sunt unul dintre acei muritori care am văzut de aproape un descendent al familiei Gheorghe Eminovici, fiul lui Matei, botezat Gheorghe. Matei a fost cel mai longeviv dintre cei 11 copii ai căminarului (1856-1929); a decedat la 73 de ani. Gheorghe era un istoric desăvârșit, un bărbat înalt, la 1,90 m, vorbea liber și elegant românește. Parcă venise la București, ca să arate regățenilor ce străfunduri de sensuri avea limba română din Bucovina de pe vremea unchiului său, Poetul nostru Național.”.
Marian Barbu nu se rezumă doar la atât, ci își atinge, își pipăie, mângâindu-l, parcă tămăduitor, cearcănul nădufului care-l macină de o viață, făcându-l să sufere anatomic: „Fiindcă primesc împunsături în coaste, în coloana lombară, să slobozesc nedumerirea care nu-mi dă pace de pe vremea liceului, o rostesc acum în scris: de ce n-o fi fost admis - ca dată de naștere a poetului – înscrisul tatălui său din Biblie: 20 decembrie 1849? Și a fost unanim acceptată data de 15 ianuarie 1850, când iarna s-a mai domolit și căminarul a putut să-și conducă sania prin nămeții de la Ipotești spre Biserica Uspenia din Botoșani, să-și declare pe al șaptelea nou-născut, Mihai? Deduc tranșant: vorba tatălui și înscrisul său pe pagina de Biblie a pălit în fața arhivei Bisericii.”.
Iată o așchie de lumină, mai aproape de zilele noastre (p. 194-195): „Și zâmbesc a râde, vorba cronicarului, reamintindu-mi cu o încântare delicioasă de replica lui Al. Piru dată unor cercetători (provinciali?) care vroiau să localizeze… inspirația lui Eminescu din poezia Pe lângă plopii fără soț: când în București, când la piatra Neamț, când la Craiova, când la Tr. Severin. Domnia sa, în stilu-i sarcastic, a mărturisit că l-a preocupat învederat problema (!), ajungând la concluzia că ei, plopii fără soț, se găsesc, și astăzi, în curtea unui depozit de lemne!”.

După remarcabile și incitante pagini despre Ion Rotaru -„Profesorul meu de tâmplă și de viață”, cum îl numește Marian Barbu, „spirit inegalabil în oralitatea lui spumantă”, concepându-și, în cinci volume, adunate apoi într-o monumentală bijuterie editorială: O istorie a literaturii române (de la origini până astăzi) -, despre capitolul de reală și autentică deschidere culturală, produs în România după 1990, în privința cu frații noștri din Basarabia, despre pictorul Sabin Bălașa și despre „un spârnel când se apuca de gândit”: Marin Sorescu („trăiesc cu sentimentul că s-a autoflagelat venind în Craiova”) și înainte de paginile dedicate acad. Mihnea Gheorghiu (mare anglist, mare shakespearolog, președinte al Institutului Cultural pentru Relațiile României cu Străinătatea și, ulterior, al Academiei de Științe Social Politice), autorul se descarcă subit:
„Omul este cel mai de preț capital. Până va ajunge la ceruri, să i se creeze, aici, pe Pământ, toate condițiile în a se dezvolta și desăvârși, începând cu propriu-i creier. El este dirijorul timpului. Deoarece trăiesc într-un prezent supus, zi de zi și ceas de ceas, degradării și minimalizării oficiale (…), nu voi apuca ziua în care omul nu va mai fi dirijat să stea în țarcul lui sw sărăcie și de bogăție. Politica și sectele religioase le-au aprins creierele tuturor decidenților libertății ființei. Hrana și adăpostul sunt virtuțile sub auspiciile cărora se fac războaie, deocamdată, locale și zonale în Orientul Mijlociu și în Africa.”
Privindu-se într-o oglindă profund învolburată, cutremurată, parcă, de un tsunami, nebănuit prin proporții și efecte, Marian Barbu se adresează sieși, fără nici un ocoliș: „Tu, care te crezi cronicar al zilelor pe care le-ai trăit și, probabil, al celor care vor veni (dacă vei mai trăi!?), îndrăznești să mai crezi că, prin scrisul tău, vei putea supraviețui mulțimilor de presiuni reale, în vârtejul cărora te-au aruncat copiii și străinătatea lor din Canada și America? Rogu-te adnotează, cu multă înțelepciune, textele și reflecțiile de până aici. Apoi, mai vorbim! (parcă aud o voce de dincolo de mine).”
Peste numai două pagini (221-222), regăsim, ca într-o oglindă venețiană, un prim ecou al acestor inscripții dramatice: „Viața a trecut pe lângă mine. Veacul a zburat fără să-l cunosc. Dimpotrivă, am căutat să mă adaptez numai în funcție de întrebările vieții mele – cărți, în primul rând, că de aceea am făcut o facultate de filologie. Și la București. Apoi, familie și copiii, ca la casa bunului român. Casă și curte, pomi, viță de vie. Aveam eu, la București, toate aceste bunuri cu satisfacții nenumărate? Numai doamna mea este și mai nemulțumită de când ne-au plecat copiii peste Ocean și pentru totdeauna. Au familii, au copii. Strângem bani, cu precădere din pensia mea de scriitor, plătim avionul și-i vedem. Între ei este o distanță de 1500 km în linie dreaptă – el în Canada, fata in U.S.A. Și avionul cu care călătorim îl plătim tot noi. Chiar și pe cel dintre Chicago și Montreal. Așa este la capitaliști. Numai eu, românul dezechilibrat pe vecie, îi duc aleanul de colo în colo, gândind că se luminează cerul dăruirii mele prin înscrisurile prozastice care au început să mă urmărească până și în vis. Oare cât vor mai dura proiecțiile astea de nefericire aspră (s.n.) dacă am văzut deja apele Atlanticului?”.

Sentimentul pe care aceste lamento-uri ni-l lasă este, dincolo de orice paradox, unul pozitiv.
Bărbat puternic și, desigur, sensibil -, profesorul Marian Barbu se dovedește, prin aceste frânturi de „jurnal intim”, citate mai înainte, dar și prin întregul celei mai recente cărți ale sale, purtând nr. 31 (în 41 de volume diferite), un luptător temerar și talentat, inspirat și stăpân pe sine, care, fără armură de Cavaler Danubian, Medieval ori de Rambo XXI, se ia la trântă cu dragonul vieții, al destinului, mânuind, însă, arma cu bătaia cea mai lungă: anume Cuvântul. Care, la Început a fost la Dumnezeu. Dar, imediat după clipa Genezei, ba, mai degrabă, chiar înaintea acesteia, a devenit Cuvânt-Dumnezeu.
Dumnezeu este întruparea Cuvântului dintâi, Absolutul.
Din Logos s-au întrupat toate cele ce au fost și sunt, și curg… - însă numai și numai după ce Tatăl rostește/ poruncește divin, dă viață cuvintelor primordiale.
Facerea Lumii, de natura miracolului celest, a demarat o dată cu milionimea primă de secundă din care Dumnezeu a început să rostească: Fiat Lux! (Facă-se Lumină!), apoi - Pământ, Cer, munți și dealuri, flori, păduri și ape, lighioane de toate felurile…
În ziua a șasea, l-a creat pe Om.
Vă rog să rostiți OOOOUUUMMM - sunet prelung și grav, psalm fără de sfârșit, în care putem auzi muzica de sfere, rotația foșnitoare a fiecărei galaxii, în rochie vie, albă, de mireasă…
Răsuflarea Universului întreg o putem auzi, dar numai dacă am respectat îndemnul zamolxian: Cunoaște-te pe tine și astfel Îl vei cunoaște pe Dumnezeu! …
Numai dacă ne iertăm și ne iubim pe noi înșine și toate existențele care ne înconjoară, numai dacă ne rugăm (măcar) dimineața și seara și dacă îl mărturisim pe Dumnezeu, Unicul…
Numai așa putem percepe Muzica de Sfere, vibrația fiecărei planete și a fiecărei stele, rotația Căii Lactee și a oricărei alte constelații, a fiecărui atom… Rostind OOOUUUMMM! Pace, pace, pace!...

Și, peste alte zece pagini (232), încă o reverberație de jar, a oglinzilor venețiene: „Vai, Vai, Vai, Vai…prin câtă birocrație mi-a fost dat să-mi trec viața! (…) Cum oi fi rezista, Doamne, iar acum mă îndemni stăruitor să vorbesc despre ele? Așa stă scris în catalogul Tău, în dreptul meu: pătimește, și – prin scris – te vei izbăvi!!! Vei îmbătrâni, și, prin copiii tăi, vei auzi mai limpede, mai pilduitor, cuvântul Meu! Roagă-te în tăcere și vei dăinui de-a lungul veacurilor numai prin cuvinte!”.

După adăstări în pridvorul amintirilor cu Amza Pellea (revenit, la începutul anilor 70 ca director al Teatrului Național din Craiova, după ce debutase aici, împreună cu toți colegii săi din promoția de Aur: 1956), reveniri la Marin Sorescu (care, prin cele șase volume La Lilieci, „a fugit în mod calculat din încercuirile ideologice și s-a încoronat la fața locului cu povestirile mamei, coborâte în atemporal, în ille tempore, cum ar fi zis Mircea Eliade”), zbughiri în Cimitirul vesel de la Săpânța, apoi spre Marin Sorescu …Traversarea, Nichita Stănescu …râsu-plânsu, Alexandru Busuioceanu (Zamolxis, Ed. Meridian, 1985), Radu Beligan, Ion Zamfirescu (și sora sa, prof, Tuțescu, cu care am studiat Latina, nu Maria Butulescu, cum este transfigurată în această carte, confundată, probabil, cu colega sa Mutulescu), Carol al II-lea, Dan Barbilian („Priapismul acestora a făcut vogă. (…) sexul cu studentele – al matematicianului - ajunsese un divertisment, dar nu o pierdere de timp pro causa”), Ov. S. Crohmălniceanu, reabilitarea… politică a lui Ion Barbu, Miron Constantinescu… -, Marian Barbu revine în fața …oglinzii venețiene:
„M-am gândit la extravaganța acestor jubiliare texte să le pun sub cupola de antiliteratură. Până la un punct, decojind sensurile derivate ale conceptului, ar fi trebuit să împrumut policromia lui Al. Macedonski (vecinul meu de moșie – eu, de la Milești, el, de la Adâncata de Goești) din poema Pe balta clară.”.
La pag. 250, încă un Memento: „Invoc zicerea lui Caragiale – după ce, și el, a stat în Craiova în vreo două rânduri: În Craiova nu se vine, ci se pleacă. Dar eu n-am tânjit după Capitală, ea, niciodată nu mi-a lipsit (…) Și vreau să cred – fără narcisism ieftin – că oglinda vieții mele sunt cărțile.”.
Poate cea mai sugestivă și nuanțată trimitere auto-referențială a autorului este aceea de la pag. 258-259: „N-am ce-i face – fluxul memoriei! N-am ce-i face, fiindcă vine în trombe și într-o dezordine care mă obosește rău de tot, nelăsându-mi posibilitatea unei ordonări cât de cât pentru cititorul care înaintează în lectură umăr la umărul scrisului meu. Mi-aș fi dorit să-l dezobișnuiesc, să-l desprind de obiceiul clasic al înaintării pas cu pas, și înțelegere imediată, vreau să-l urc în faetonul de gală al semnificației, al cercurilor concentrice dintr-un simbol. Vreau să-l provoc pe acest domn să meargă pe picioarele sale când textul îi produce o reală bucurie. Pe care mă aștept s-o împrăștie în patru zări, în funcție de puterea lui de esențializare, de momentul pshihologic când s-a angajat să oficieze gestul plantei numită păpădie, care purcede în răspândirea pufului său, a eflorescenței maturizate când vântul o gâdilă în creștet.”.

Din paginile dedicate arheologului C.S. Nicolăescu-Plopșor, autorul basmului Tivisoc și Tivismoc (hm, abia acum mi se aprinde …ledul: numele celor doi năzdrăvani este croit pornind de la verbul, atât de fertil omenește, a tivi!), lipsește episodul probei de înțelepciune maximă, când – director al proaspăt înființatului Institut al Academiei Române din Craiova, pe care el, bravul istoric îl ctitorise, în actualul sediu al Primăriei Municipiului reședință a Doljului – l-a chemat la el pe un tânăr absolvent de istorie, căruia i-a spus sec, dar învăluitor părintește: „Te căsătorești cu cine îți zic eu. Eu îți voi fi naș. Îți organizez nunta. Și tot eu voi avea grijă de tine.” Ceea ce s-a și întâmplat. Substratul era altul: bătrânul cărturar l-a scăpat, astfel, pe fiul său, Dardu, de mrejele viitoarei mirese a celui căruia C.S. Nicolăescu-Plopșor i-a fost naș.

Despre V. G. Paleolog, autorul primelor trei cărți despre BRÂNCUȘI (una în franceză), Marian Barbu povestește întâmplări cu tâlc și haz, cunoscându-l îndeaproape, deoarece lui, tânărului redactor, pe atunci, îi aducea articolele care au făcut ca ziarul regional al Olteniei: Înainte (9 septembrie 1944 – 25 decembrie 1989) să fie citat în cele mai importante studii monografice ale experților străini despre opera de geniu a părintelui sculpturii moderne mondiale, născut în Gorj, la Hobița, dar ,,pentru a doua oară, la Craiova”, unde a trăit, s-a școlit (șef de promoție) și a creat răstimp de vreo opt ani, cei mai frumoși, ai pubertății și adolescenței sale. Percutant rămâne deznodământul anchetei furtunoase iscate de publicarea în ziar a comentariului C. Brâncuși împotriva S.U.A. (răsunătorul proces din anii 1927-1928, câștigat de Sfântul din Montparnasse). Erau prezenți, la Craiova, în acele împrejurări, reprezentanți ai Ambasadei S.U.A. la București. După ce V.G. Paleolog le-a prezentat oaspeților copia unui celebru articol din presa americană, „unul dintre ei i-a adresat rugămintea expresă redactorului șef, înmânându-i adresa ambasadei, de a-i expedia zece exemplare din ziarul Înainte ori de câte ori se publică în paginile sale texte semnate de V.G. Paleolog, indiferent că sunt sau nu cu subiecte despre opera lui Constantin Brâncuși”.

La pag. 318, deci aproape de începutul ultimei treimi a volumului său, Marian Barbu notează direct și franc, în stil cinematografic: „Un scriitor cult și cultivat, de la care am primit 29 de epistole în perioada 27 oct. 1990 – 15 iulie 2009, a fost Nicolae-Paul Mihail, trecut în lumea celor drepți înainte cu puține luni de a deveni nonagenar”, despre care precizează, ceva mai târziu, că i-a dedicat 44 de pagini în cartea Amurgul zeilor …olografi.
Continuator eclatant al lui Cincinat Pavelescu și al lui Păstorel Teodoreanu -, Nicomah (pseudonimul lui Nicolae-Paul Mihail) a cultivat, cu virtuozitate, vreme de 50 de ani, epigrama.
Coscenarist în primele episoade din serialul cinematografic de lung metraje de artă cu Haiducii (replică la filmele americane cu cowboy, cerută de Ceaușescu), Nicolae-Paul Mihail a creat personajul atât de autentic și original Mărgelatu (interpretat de carismaticul Florin Piersic (octogenar și el în 2015 – menționează Marian Barbu). Prozator, fabulist, critic de artă (peste 1000 de foiletoane, cele mai multe apărute în Săptămâna, apoi în publicații din Ploiești, Tg. Jiu, Galați, Craiova, Buzău, Timișoara, Brăila… -, scriitorul romănățean are în palmares și scenariul filmului Misterele Bucureștiului.
Iată cum îi dă viață Marian Barbu: „Într-una din întâlnirile, fabuloase, datorită și memoriei de aur pe care a avut-o până la sfârșitul vieții, Nicomah recita cu o poftă molipsitoare în limba franceză și în limba latină, ca un eminent dascăl de catedră, din clasicii de gen, tăinuind boierește câte un pahar de vin bun – mi-a propus să-mi înmâneze corespondența lui cu Eugen Barbu.”.
În recentul său volum În zigzag cu viața mea, eruditul Marian Barbu face apel, citându-le, la două scrisori primite de la Nicomah (a cărui fotografie octogenară îmi monitorizează, din raftul median al bibliotecii aflate în spatele meu, tastatura și computerul la care scriu).
Prima este datată Sinaia, 20 mai 1998, și începe printr-o succintă, dar incredibil de lămuritoare judecată de valoare privind creația lui Eugen Barbu: „Consider că opera lui E.B. nu a fost analizată așa cum merită; doar Marian Popa a scris vreo patru pagini bune despre Principele, ceea ce e foarte puțin. Nimeni nu a observat la Barbu obsesia reîntoarcerii (L`eternel retour), a enclavei, ca simbol al unei lumi adiabatice (la fel ca în Macondo, a lui Marquez, dar înaintea acestuia), hermeneutica din Principele (de detaliu) sau alegoria din Săptămâna nebunilor. În O fată tânără din Kostiol, alegoria trimite la necazurile României cotropite de rușii abuzivi (fără moralizări patriotarde). Mai ales acolo, în alte scrieri, simbolul deșertăciunii; Săptămâna nebunilor e un roman existențialist.”.
Din a doua epistolă trimisă de Nicomah, tot din Sinaia, dar la 1 ianuarie 1999, spicuim: „Îmi relatați despre volumul Dimensiunile romanului contemporan, în care se vorbește și despre opera lui Eugen Barbu, din punctul de vedere al lui Manolescu. Acest punct de vedere a fost îmbrățișat de diverși epigoni, între care cel mai rizibil este Mircea Dinescu. Manolescu nu are calitate de critic, fiindcă cel mai bun lucru pe care l-a scris a fost suita de comentarii în care îl mima pe Călinescu. Pe urmă, a trecut la critica partizanală, adoptată de Monica Lovinescu și de cercurile alogene din Occident. Un tip care, ca și Patapievici, încearcă să-l demoleze la fiecare pas pe Eminescu, mă îndoiesc că poate înțelege ceva din spiritualitatea neamului românesc. De autori cosmopoliți, mult iubiți de Lovinescu, nu cred că avem prea mare nevoie în aceste vremuri de restriște. Eugen Barbu are și el păcatele lui, e un intuitiv, nu un ctitor sau constructor, dar nu i se poate nega voluptatea limbii, plastica imaginii, vocația istorică (nu istoriografică), în maniera lui Neculce.”
După alte câteva aprecieri: ,,Nu i-a scris nimeni, nici măcar un rând. Eu, care am fost prietenul lui cel mai apropiat, aș ști. Nici eu nu am fost „negrul” lui E.B., ar fi fost mai prejos de demnitatea mea și a lui.” - care vin oarecum în paralel cu mărturisirile pe care mi le-a făcut într-un interviu luat la Caracal, ceva mai târziu, în anul când Nicomah a împlinit 80 de ani, interviu publicat în Flacăra lui Adrian Păunescu, reluat, după câteva luni, în revista Lamura -, Nicomah continuă, cu același aplomb: „Dacă aș indica un defect al prozei lui E.B., acesta ar fi, la un moment dat, mimetismul, căci se lăsa sedus de anumite modele, altminteri, bine alese: Marquez, Faulkner, Hemingway, Kerouak, Durrell; dar, totdeauna, deraia de la model, într-o nebunie artistică de mare frumusețe (vezi Săptămâna nebunilor, care e, după mine, cel mai mare roman al său). Chestia cu „negrii” și cu plagiatul este inventată de mafia culturală internațională, cea care își atribuie sieși premii Nobel cu nemiluita, deși nu prea au merite (sic!).”.

În următorul subcapitol, Marian Barbu se exprimă autoreferențial: „Am așezat, în subtitlul opului de față, termenii comentarii și adnotări. Ei vin în linie dreaptă, deci, pe orizontală, ca să poarte același rang de semnificații precum flash of memory. Numai că, la o aruncătură, adică la o interpretare în sine, fiecare dintre ei își creează o biografie aparte: comentarii dând naștere la câmpuri semantice pe care nici eu, formatorul de limbaje, nu le bănuiam inițial (s.n.), acum mult mai vaste, apelând, fără să vreau, la dezbateri, multe dintre ele reproduse aici sub forma unor microeseuri; și adnotări.”
Autorul – cu ochi critic și autocritic mereu viu, de veghe în …lanul de seară, copt, răscopt, al amintirilor – nuanțează și argumentează considerentele sale de cronicar muntean dedulcit la izvoarele creatoare cu debit cert: „Am procedat așa, simbolist-macedonskian, ca să mă pot aștepta (n.n. să pot preveni!?) la ce feste îmi joacă memoria. Din 1996, cuvintele pentru literatura creată de mine sunt corpuri vii (s.n.) pe care le văd și tot ele se așază pe portativul comunicării. Atunci, mi-au forțat mâna și am scris, în mai puțin de un an, romanul Colonelul de la Ghiol, cu cinci voci narative. Scrierea a fost concepută ca o contrapondere la postmodernismul înțeles desuet de câțiva romancieri ai timpului. Atunci, eu am fost un simplu grefier. Ca și acum, când memoria – ca și sufletul când iese din noi, după moarte, ne colindă, ca într-un remember dinamic, prin toate spațiile pe care ființa, în întregul ei, s-a aflat ori le-a parcurs. Bunăoară, în momentul de față, pornisem la drum, tot la îndemnul memoriei, al acumulărilor ei, să dezvolt câteva gânduri despre devenirea în timp a clădirii Teatrului din Craiova. Și, deodată, zvâc, zvâc, zvâc…”
Ca și cum ar fi uitat instantaneu ceea ce tocmai scrisese, Marian Barbu – aplicând tehnica amânării, pentru a potența, din ce în ce mai puternic, orizontul de așteptare al cititorului, febrilitatea, starea de tensiune a acestuia – trece, din nou, cu superbie peste „chestia” cu edificiul Teatrului și se lansează în considerente de finețe, cu iz specios, la care nu știm câți dintre lectori pot avea acces: „Scriitorul de astăzi i-a încuviințat copilului de ieri (a), elevului de mai târziu (b), omului de catedră (c), gazetarului de grea viață printre pieile roșii ale timpului (n.n. activiștii de partid zeloși), de cronicar de serviciu – trimis special (d) care să ajute la împrospătarea și, mai ales, la revigorarea memoriei (doar se lucrează ori se modelează cu „marfa” clientului. Doar eu însumi pot fi și tu și el (ea). De aici încolo, intrarea lui eu în grupul noi presupune legalizarea …intrusului; după care, încep acuzațiile, pronunțând voi. Nici ei (ele) nu trebuie scutiți de acuzații, chiar dacă se găsesc mai la distanță). Acesta este pronumele personal din limba română care, alături de verb (inclus sau dedus), ne face bucuria comunicării (s.n.).” (…)
Prozatorul revine, în pag. 323 la …litera (a), din înșiruirea făcută mai înainte, până la (d). Și se pare că, în acest volum, se rezumă doar la (a), deoarece nu am reușit să găsim unde se află paragrafele pentru (b), (c), (d)… Deci: „ a. Copilul auzise de existența teatrului. (…);
Tot copil fiind, am venit la piață (…);
Plecam de cu seară, punând în car totul, iar pe loitra scândurii late, peste care se-ntindeau așternuturi de lână, o pernă umplută cu puf de rațe sau de gâscă (…);
Așa că haida, haida – cel puțin două ore (…) având risc asumat din cauza hoților (…);
O paranteză se impune! (…);
Zvonuri, legende, oameni! Oameni erau și lumpenii!”
Viața noastră fiind constituită dintr-o înșiruire fără sfârșit de paranteze în paranteze…, este normal ca și valurile de amintiri, uneori aluvionare, și de consemnări ale acestora să urmeze aceeași cale.
La pag. 327 adăstăm în preajma unei secvențe clarificatoare, în desfășurarea excursului autobiografic: „Chiar dacă ipostaza mea, a profesorului de matematică, a fost de scurtă durată, peste timp, rememorând învățăturile acestei fundamentale discipline, pot depune mărturie că:
• *am învățat să fiu disciplinat cu tot dinadinsul;
• *să fiu logic și limpede în exprimare;
• *incursiunile libere în spirit comparatist, pe care ni le permite scrisul literar, în matematică sunt abjurate;
• *matematica presupune un comportament aplicat și diferențiat față de nivelul de judecată al fiecărui elev și al clasei în principal;
• *în clasele 5-7, părerile strict personale sunt excluse, aproape cu desăvârșire;
• *proful de matematică stimulează gândirea și raționamentele, nu speculația și observația intempestivă.”.

Un savuros și binevenit capitol este cel rezervat folosirii perfectului simplu – „de către olteni și de mine, îndeosebi” -, căruia îi sunt închinate mai bine de șase pagini de carte format B5.
Sunt prea îmbietoare tronsoanele respective, ale volumului În zigzag cu viața mea, pentru a nu ne îngădui să selectăm câteva așchii de lumină din acestea: „Formularea călinesciană că „atâta timp cât ținem o carte deschisă pe pupitru, vom fi tineri” (s.n.) a rămas pentru mine o permanență („în culcare și-n sculare”). Baza culturii s-a format printr-o lectură continuă. Patima cititului reprezintă o desfătare intelectuală greu sau niciodată de egalat de o altă activitate. A relevat-o învățatul cronicar Miron Costin, în sec. al 17-lea, înaintea lui Maxim Gorki, în sec. al 20-lea.”.
Iată câteva detalii încântătoare prin aerul lor inocent și suflul tineresc: încă din facultate, autorul a început să ia sub control istoria perfectului simplu „în răsfățul de limbaj, prin care tot felul de studenți, din toate colțurile țării și ale lumii, am studiat, în tăcere, cum funcționau genul proxim și diferența specifică (s.n.) a folosirii limbii române în gura acestora”; „Să nu-și închipuie careva că eram un intrus neavenit sau mă dădeam „grande” și-i provocam numai să-i am eu în studiu de caz. (…) Amuzant era perfectul simplu chiar și în formele lui normale de comunicare la aromânii și tătarii din Dobrogea, nu însă și la turci. Am, avut un foarte bun prieten, Iusuf Neuzat (…) Citise câteva proze scurte în cenaclul facultății, pe care îl conduceam eu. Și ele fuseseră bine primite (…)”.
De aici încolo, răgaz de vreo două pagini B5, Marian Barbu se dezlănțuie torențial, ca un adevărat samurai român (oho, se vor inventa vreodată samuraii români?!) călcat pe demnitatea și onoarea limbii sale materne: „Am fost adeptul vorbirii corecte în toate împrejurările din viață. Mai cu seamă la catedra liceală. Vârsta adolescenților absoarbe cel mai bine noutățile de orice fel. Fiindcă îmi făcusem o țintă (un brand!) de a corecta orice derapaj lingvistic – începând cu glazuritele ligamente (cacofonii, tradițional vorbind), apărute în plină stradă (era să zic potecă): munca care, lupul este, patristică când etc – până la cele mici, aparent nevinovate: ca ceva, scopul arestării, cu respect, cu responsabilitate, cu ramuri, ca criza, ca cei, că comparăm etc. (…) Să fie „expresivitatea involuntară”, cum ar zice Eugen Negrici?”.
Acestei prime faze de pamflet acid, Marian Barbu îi pune, temporar, botniță printr-un joc de glezne/ pseudo-viclenie lexicală, întrebându-se: ,,Cui prodest? Ca să fiu sceptic raționalist, invoc replica lui Osipov, din romanul Colonelul de la Ghiol (1996): dar… însă …totuși …orișicât…”
Spre delectarea spiritelor fine, cu simț deosebit al umorului și fără pudibonderii de fete bătrâne, Marian Barbu se dedă risipei, precum florarul din cântecul lui Tudor Gheorghe.
Spicuim, amuzându-ne, iarăși și iarăși. De reținut că, în acea vreme, Tache Turneanu era inspector școlar general, Vasile Tașcău – responsabil cu învățământul, de la municipiul de partid, Gheorghe Ticu - șeful cadrelor din învățământ, Aurică Tuțescu – inspector șef pe raion.
„Consfătuire regională, la început de an școlar. (…) Două dintre curioase, încep să le chestioneze pe cele care aveau câte un ceva de zis:
- Înțeleg că fură toți în păr!
- Da, dragă!
- Păi, dacă fu Turneanu, fu Tașcău, fu…
- Ticu, de ce fu Ticu, că el n-avea nicio treabă cu ce se discuta acolo?
- Stai, tu, că n-ai dreptate! Nu fu Tuțescu care a dat citire codașilor?
- Măcar așa, că unii dintre absenți fură învoiți de ăilanți!”
-
Profesorul Marian Barbu transcrie, fugitiv, o altă curiozitate lexicală, din timpurile roșii ale Craiovei, consemnată în nomenclatorul politic al momentului: excesul prezenței literei F, în numele preopinenților: Florea Firan – la cultură, Firu Ion – la Muzeul Olteniei, Fira C-tin – la județeana de partid, Firescu Al, Florea Gh, Frigioiu Aurel – la ziarul Înainte.

Perforând, după alte considerații, miezul problemei, Marian Barbu afirmă tranșant: „Toți marii scriitori au apelat la perfectul simplu din necesități stilistice (…) Două exemple la îndemână: Arghezi - în poezie, Sadoveanu – în proză. Cu mult înaintea lor, Nicole Bălcescu (detalii, la Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Buc., 1941).”.
Autorul ridică încă o stachetă în demersul său, atingând corzile cele mai înalte ale virulenței pamfletare: „Formatorilor de opinie, neaveniți în multe ocazii, le spun doar atât: scoateți perfectul simplu din răutățile voastre verbale și veți constata singuri, pe pielea voastră, cât de însingurați veți rămâne, și mai ales cât de neînțeleși în toate expozeurile formulate.”.
…Putem extinde, bineînțeles, comentariul nostru pe multe alte pagini, dar sperăm că nobilul cititor își va fi făcut, deja, o imagine convingătoare despre noul volum - pe cât de introspectiv, pe atât de prospectiv - al profesorului, jurnalistului și scriitorului Marian Barbu.
Nu lipsesc, se înțelege, poveștile de amor, amantlâcurile, ne-sfântul Adulter (obligatorii pentru orice povestaș de succes) – autorul trecând, cu sprinteneală oltenească, siguranță și cu aerul cel mai firesc din lume prin rețeaua lor captivantă, distanțându-se, în stil personal, atât de o anume aură hedonistă specifică spectaculoaselor capodopere: O mie și una de nopți, Decameronul, Hanul Ancuței, în care arta de a povesti devine regina neîntrecută a comunicării și comuniunii, cât și de acidul sulfuric simpatic și simpatetic al momentelor, schițelor și comediilor lui I.L. Caragiale.
O vagă adiere putem resimți dinspre zările alpine, cu aer rarefiat, dar foarte bogat în ozon și ioni pozitivi, din atmosfera unor scrieri ale lui Mihai Eminescu, precum Aur, mărire și amor (întâlnindu-se în registrele ironiei satirice și în arta portretului conturat rapid, sugestiv) ori ale lui Mircea Eliade – căruia, sub titlul Mircea Eliade – subiect logic și gramatical, Marian Barbu i-a închinat, în 2013, un volum de splendoarea frescelor de la Voroneț, întrunind virtuțile unei meta-crestomații …postmoderniste.
Dacă în volumul fundamental menționat în finalul frazei anterioare -, dintr-un puzzle ori dintr-un mozaic roman cu pietricele în risipire, Marian Barbu re-proiectează și înalță nu o catedrală de lacrimi, întru veșnica pomenire a unicului Eliade, ci un zigurat, o piramidă, o hologramă a Colosului din Rhodos… -, acum își asumă rolul de nestor și personaj cheie în reconstituirea propriei sale vieți, în conjuncție astrală cu zeci, sute de alți pioni ai vieții din România.
România …crăcănată, vreo 40-50 de ani între capitalism și socialism, iar de circa 30 de ani …invers: răscrăcărată și batjocorită, exploatată, umilită, manipulată și descăpățânată, între socialism și capitalism …
Căci, nu-i așa?, istoria e marea gogoriță despre tranzițiile fără sfârșit, întru narcotizarea și înrobirea fiecăruia dintre noi și a tuturor popoarelor de pe planeta, totuși a lui Dumnezeu, numită Terra.

Punem punct analizei noastre, precizând că, dacă în Mircea Eliade – subiect logic și gramatical Marian Barbu dedică o tainică Rapsodie Română celui răstignit perpetuu între sacru și profan (autorul Istoriei credințelor și ideilor religioase) -, acum, profesorul, jurnalistul și scriitorul craiovean, mereu mistuit de obsesia curgerii inexorabile a Timpului, ne oferă o posibilă Cale de izbăvire, a sa, ca protagonist al …propriei vieți, și, în bună măsură, a noastră, cititorii săi, participanți interactivi, profund implicați în lumea ca teatru, în teatrul ca lume…

Răpindu-ne, pandurește, inima și mintea prin hora cuvintelor sale hipnotice, Marian Barbu ne invită - și prin noua sa carte În zigzag cu viața mea -, când în unduiri grave, străvezii și de mare expresivitate, specifice doinelor și baladelor, când în zvâcniri meridionale, smălțuite în virtuozitatea orbitoare a Călușului oltenesc.
Ne invită într-o călătorire sui generis prin duhul nostru, pe sub nourii doldora de grindina timpului care nu mai are răbdare nici cu el însuși, dar și prin păienjenișul de fulgere înspăimântător de tămăduitoare al Memoriei, Muica noastră matusalemică: Baba Gaia, Geea, Muma subconștientului și inconștientului colectiv, de-o vârstă cu lumina lumii.
Cavalcada de flash of memory - multiplicată exponențial, în triade nesfârșite ale Proporției/ Secțiunii/ Numărului de Aur (conform Șirului lui Fibonaci și Columnei de la Târgu Jiu a lui BRÂNCUȘI) – se dovedește, finalmente, la capătul drumului, un șiretlic surâzător și molcom al autorului, pentru a nu ne bulversa, din capul locului, la ideea că eu înseamnă, în fond, tu, el, ea, noi înșine, Comunitatea, toți cei care ne regăsim, pe deplin, cu trăirile și zbuciumările, cu aspirațiile și idealurile noastre, de Dumnezeu rânduite, în Eul, cu izvoare arheice, purtător de lamură și de flamură: Marian Barbu.
Nu-i deloc întâmplătoare coarda în rapel, din pronaosul cărții În zigzag cu viața mea, ce poartă numele miticului Danco, acela care – pentru a-și scoate neamul, semenii, din bezna ignoranței, din Sodoma și Gomora decăderii în materie, din noaptea apocaliptică a năruirii în verbul demonic a avea, ci nu a Înălțării în cel divin: A Fi! – își scoate, el, Danco, își smulge din piept propria-i inimă, torță a Spiritului Suprem, adică a Duhului Sfânt, și le luminează tuturor Calea…
Răpindu-ne, haiducește, mintea și inima prin sarabanda cuvintelor sale cu încărcătură magică, Marian Barbu ne seduce (însă nu ne și abandonează), pe noi, cititorii, sub cupola cu ecouri maiestuoase, ca dangătele clopotelor de catedrală, cupola eminesciană pe care, acum și aici, tocmai scrie, inspirat de Duh, Memento mori.
Dar și cutremurător baladesca țâșnire artezian-argheziană De-a v-ați ascunselea ori din testamentarele versuri: Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte…
Cu ecouri, poate, din Răpirea sabinelor și din cadențatele sahariene (Deșertăciunea deșertăciunilor și totul nu-i decât deșertăciune) furtuni de nisipuri ultra-fine, de aur halucinatoriu și cucută imperial-socratică, nisipuri fierbinți, flăcări de nestins ale Boleroului lui Ravel -, Răpirea Europei, nemurită policrom de Veronese, reprodusă pe prima copertă a cărții, reiterează avertismentul de acum 437 de ani al pictorului care, în clipe de Clar Vedere/ Revelație Divină anticipa, oho!, cu o jumătate de mileniu, Ciocnirea civilizațiilor, scrisă, mai ieri, de hulitul Hungtinton, preludiu nocturn, deloc nupțial, la răpirea, din interior, a bătrânului continent strivit, violat și mursecat de Hoardele de Aur ale secolului al XXI-lea.
…Închidem, astfel, abia acum, cel de-al doilea cerc hermeneutic, privim senin spre cer, ne facem semnul Sfintei Cruci de Lumină a Dumnezeului nostru – unic încă din vremea pelasgilor și dacilor - și rostim necontenit rugăciunea Doamne, ajută! – dând viață, întru infinire, Bibliei Spiritului Românesc: basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cu mult mai tare și mai profund decât orice tratat de filosofie, decât Enciclopedia Britanică și Enciclopedia Franceză la un loc.
Căci totul devine. Totul este. Totul ființează. Totul rămâne Basm, Vis în vis și Eres.
Nu-i așa, Domnule Profesor?

Chiar dacă Domnia Voastră sunteți sfâșiat de răspântia de purpură, de buza prăpastiei pe care vă aflați: aceea de a alege între a rămâne în obârșii și a vă rupe totalmente de acestea -, prin evadarea, prin autoexilarea în locurile de reîntemeiere, americănești, ale copiilor și nepoților.
Prin fiecare nouă carte, trăită, respirată și scrisă aici, la Craiova, nu faceți altceva decât să amânați decizia.
Amânați deznodământul!
Sunt convins că Mircea Eliade vă va lumina, ocrotindu-vă alegerea prin făclia gândurilor sale conform cărora: Fiecare exilat e un Ulise în drum spre Ithaca. Orice existență reală reproduce Odiseea. Drumul spre Ithaca e drumul spre centru.
Drumul spre Ithaca, drumul spre centru nu cumva este însuși drumul spre obârșii ? – ne întrebăm noi, retoric și, firește, redundant.
Făcând apel la Matei Călinescu, vă reamintim ceea ce Dumneavoastră știți de multă vreme: A vedea și a citi semne care nu există constituie obligația oricărei hermeneutici serioase.
Și a oricărui hermeneut adevărat – adăugăm noi.
În consens cu Ovidiu Ghidirmic, prea repede născut în cer și care – de trei luni – ne privește din Orion sau din Proxima Centauri…
Recitiți și cugetați adânc, Domnule Profesor.
Că nu-i de joacă.


P.S.: Nu-i așa că nu v-ați gândit, nici o clipită, la aceste conexiuni?... Dar ele există. Chiar împotriva voinței Domniei Voastre de a nu le recunoaște.
N.B.: Volumul În zigzag cu viața mea de Marian Barbu va fi lansat la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia AMAN – Dolj, luni, 13 noiembrie 2017, de la ora 16.







Dan Lupescu    11/6/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian