Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Marfă de vânzare

După afirmaţiile ministrului agriculturii, anul acesta avem la cereale o recoltă record pentru ultimii treizeci de ani. Fermieri din Banat şi Bărăgan au obţinut pe terenuri de mii de hectare în medie peste opt tone de grâu la hectar, realizând un vechi vis al lui Ceauşescu. Porturile româneşti nu prididesc să încarce şi să expedieze cumpărătorilor de peste mări şi ţări cantităţi imense de grâne, la cel mai mic preţ al pieţei. În culmea fericirii, brutarii români hotărăsc să ridice preţul la pâine. Nu e nici o greşeală, să scumpească pâinea făcută din producţia excedentară de grâu! S-ar părea că pâinea scumpită are miros de motorină, datorită creşterii preţurilor la carburanţi, numai că fermierii primesc subvenţii pentru aceasta.

Pe de altă parte, din orăşelele de la poalele munţilor aflăm că falnicii noştri urşi carpatini răstoarnă ghenele de gunoi în căutarea resturilor de pâine. Citeam de curând statistici oficiale din care rezulta că românii aruncă zilnic cantităţi impresionante de resturi de mâncare, printre care pâinea ocupă un loc de frunte. Sunt concitadinii noştri, cu rădăcinile rurale pierdute în negura timpului, pentru că ţăranii ştiu câtă trudă încorporează lingoul rumenit, care încă mai păstrează aroma îmbietoare a lanului unduind sub pala vântului de iunie. Şi ştiu de la buni şi străbuni câte victime a făcut în trecut lipsa hranei de bază a neamului nostru. Oare nu asta cerem noi Tatălui nostru Ceresc în rugăciunea de fiecare zi: Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi? Şi nu de ploaia venită la timp pomenesc cel mai des ţăranii? Şi nu de secetă se tem ei cel mai mult?

Cuvântul înfricoşător secetă este astăzi tot mai rar folosit în limba română şi, dacă ar fi după orăşeni, ar fi devenit demult arhaism. Generaţia născută în preajma războiului are însă amintiri triste despre marea secetă din anii 1945-1946 şi despre foametea ce i-a urmat. Economia noastră era secătuită de distrugerile marii conflagraţii ce tocmai se încheiase. Agricultura era la pământ: vlăstarele cele mai viguroase ale trunchiului rural îşi dormeau somnul de veci la Cotul Donului sau căzuseră prizonieri şi scoteau cărbuni în minele din Donbass; vitele de muncă fuseseră sacrificate pentru front, iar cele rămase, au fost luate de ocupanţi; marile moşii fuseseră împărţite ţăranilor, care nu aveau cu ce să lucreze şi nici cu ce să însămânţeze pământul. Dar cel mai greu apăsau pe grumajii ţăranilor cotele de produse alimentare impuse de guvernul democratic Dr. Petru Groza pentru a fi trimise spre Răsărit ca plată a datoriilor de război, stabilite prin armistiţiul din toamna lui ’ 44.

Anul 1945 fusese un an secetos. Recolta nu a ajuns pentru hrana populaţiei decât până în iarnă. La oraşe alimentele s-au cartelat, ţăranii au folosit tot ce aveau prin hambare, poduri şi cămări, au scuturat fundul sacului. Au apărut speculanţii care cutreierau ţara în lung şi în lat în căutarea ultimelor rezerve de alimente pe care le revindeau apoi la preţuri exorbitante. Primăvara lui ’46 a venit ca o salvare. Speranţă iluzorie, pentru că vara a debutat torid, cu temperaturi ce în luna lui Cuptor vor deveni recorduri absolute – pe 7 iulie au fost 54 grade la umbră şi 61 de grade la soare, pârjolind tot ce era verde. Au ars imaşurile, au secat pârâurile şi au murit vitele. Dată fiind situaţia disperată, americanii au trimis ajutoare simbolice: câte o cutie de carton în care erau două batoane de ciocolată, trei cutii de conserve şi tot atâtea pachete de ţigări ! Satului nostru, format dintr-o sută cincizeci de fumuri, i-au revenit două căruţe de cutii. Atunci am mâncat şi eu pentru prima dată ciocolată, iar moş Gheorghe, care avea casa gard în gard cu noi, a fumat Kent. Spirit inventiv, vecinul nostru se aşeza pe marginea şanţului, rupea ţigara americănească în două şi amesteca tutunul de la o jumătate cu mahorca din punga lui; cu hârtia de la manifestele sovietice aruncate puzderie din avion deasupra satului, îşi făcea o ţigară groasă ca un trabuc din care pufăia apoi ca americanii. Şi sovieticii ne-au sărit în ajutor: au redus ceva din datoriile de război şi au trimis mai multe garnituri cu cereale – oare din cele primite de la noi? - care au fost însă repartizate clasei muncitoare de la oraşe. Gest electoral, pentru că urmau alegerile din toamnă. Ţăranii se descurcau cu rezerve numai de ei ştiute.

Marea Foamete s-a arătat în toată hidoşenia ei în iarna anilor 1946/1947. Au trecut de atunci şaptezeci de ani şi peste suferinţele îndurate s-a aşternut uitarea.
Cele mai afectate au fost judeţele din Moldova. Începând cu luna februarie a anului 1947 moldovenii au început să vândă tot ce mai aveau pe lângă casă şi să migreze în sud în căutare de grâu şi porumb, ajungând până în judeţele Argeş, Teleorman sau Gorj. Noua poliţie democrată a încercat să stopeze exodul impus de foamete, iar noua administraţie a dispus să se restricţioneze vânzarea biletelor de călătorie. S-a trecut chiar la confiscarea încărcăturii unor trenuri cu cereale, s-a ajuns la incidente şi jertfe. Totul a fost în zadar, Trenurile Foametei, cum au fost ele supranumite, au continuat să circule.

Am trăit toate aceste grozăvii prin ochii unui copil abia întrat la şcoală. Şansa mea a fost întoarcerea tatei din prizonierat. Capul familiei şi-a făcut din plin datoria: ziua se ducea la câmp, iar noaptea, la pădure, să adune iarba pentru Joiana. Cu lapte proaspăt, cu porumbul şi cu fasolea uitate de mai mulţi ani în podul casei, iar în vară cu porumbul dat în lapte şi cu spicele bătute de tata cu îmblăciul şi măcinate de mama cu râşniţa, am supravieţuit până la recolta din toamnă, vorba bunicii: Lungeşte-mi, Doamne, boala, pân’ s-o coace poama.
În comunele din jur au fost perioade când majoritatea sătenilor mânca numai o dată sau de două ori pe zi. La necaz oamenii din sat, care au trăit împreună grozăviile războiului, s-au ajutat între ei şi, din puţinul pe care îl aveau, dădeau câte ceva şi vecinilor bolnavi sau neputincioşi. A murit, totuşi, de foame un bătrân care s-a sacrificat ca să aibă ce mânca fiica sa pentru a putea alăpta copilul nou născut.

Îmi amintesc din acele vremuri dramatice un moment de solidaritate copilărească din clasa noastră. Învăţătorul ne scula în picioare pe rând şi ne întreba:
- Ce ai mâncat ieri la amiază? Copiii răspundeau la fel:
- Borş cu crupe.
Eu mâncasem borş cu fasole, dar, de ruşine, am spus şi eu Borş cu crupe. Învăţătorul, rudă mai îndepărtată cu noi, ne cunoştea situaţia şi s-a uitat întrebător la mine. Mi-am ferit privirea şi el a trecut mai departe.
Am trecut cu bine şi această încercare, dar nu am uitat niciodată povaţa părintească: Fiule, pâinea-i sfântă. Ea este trupul Domnului, din ea se face anafura. Vezi cât muncim noi pentru ca boabele de grâu pe care le punem primăvara în pământ să ajungă toamna pâine pe masă?

Am crescut mare, m-am şcolit, am ieşit în lume şi am aflat că pentru pâinea noastră cea de toate zilele s-au jertfit străbunii în Războiul de Independenţă şi taţii noştri în cele două războaie mondiale, în urma cărora s-a dat pământ ţăranilor. Acest pământ a fost udat cu sudoarea părinţilor noştri ce munceau în Întovărăşire pentru a da cote şi impozite şi în Colectivă, pentru a face zile-muncă.
Dar cel mai dureros este că acum pământul nostru strămoşesc a devenit marfă de vânzare.





Mihai Maxim    11/5/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian