Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
In dialog cu Ștefan Popa-Popa’S

Fragmente din recenta carte « Popa’S, printre mai marii lumii » apărută la EIKON Bucuresti

Ion Jianu: Cartea de față se vrea povestea vieții artistului
plastic Ștefan Popa-Popa’S pe baza interviului, o invitație la
destăinuire, pe care publicul, admiratorii, artiștii plastici, o
așteaptă de la dumneavoastră.
V-aș ruga, mai întâi, să vorbiți despre origini, despre părinți:
mama olteancă, profesoară de chimie, iar tatăl, moldovean,
jurist de meserie. Sunt corecte aceste informații?

Ștefan Popa-Popa’S: Tata a fost evreu. A plecat din Cernăuți,
undeva în Moldova, apoi a ajuns la Iași. Mama, așa cum ați
spus, este olteancă… Spuneați în deschidere că ar fi artiști
plastici care așteaptă destăinurile mele. Eu vă contrazic.
În această țară balcanică în care trăim și supraviețuim,
nimeni nu mai așteaptă nimic de la nimeni.

I.J.: Exagerați totuși!

Ș.P.P.: Nu este nicio exagerare. Noi, românii, nu vrem să recunoaștem,
d ar a cesta-i a devărul… a devărat. O s pun ș i
o repet: noi suntem într-o cădere liberă. Și este evidentă.
Această cădere liberă ar putea fi oprită doar atunci
când ne vom hotărî să ne uităm în oglinda bunului simț,
să ne vedem așa cum suntem – buni, răi – și să începem
de la zero. Noi încă n-am pornit construcția de la zero. Nu
vreți să observați această realitate cruntă și crudă. Nici
dumneavoastră, ca ziarist și scriitor, nici cei din jur. Din
câte am văzut și am constatat, chiar se ignoră această situație
dramatică a poporului român. Asta este din cauza
faptului că România este condusă de niște partide politice
care au luat ființă ca niște găști de hoți și care au devalizat
țara. Aceasta-i definiția partidului politic în România de
azi, dată de către Ștefan Popa-Popa’S.

I.J.: Să revenim la întrebarea privind părinții dumneavoastră:
așadar, o olteancă și un evreu au ajuns, în final, în Banat, la
Caransebeș, unde v-ați născut. Într-un interviu pe care mi
l-ați acordat pentru „Gazeta de Sud” (Craiova), ați afirmat că
tatăl ar fi fugit de la Tel Aviv după mama dumneavoastră. Ce
făcea tatăl la Tel Aviv pe atunci, adică prin anii ‘50?

Ș.P.P.: Era un fel de metaforă de-a mea… Că nu m-am născut
undeva lângă Tel Aviv, ci în Caransebeș.

I.J.: Cum au ajuns părinții în Caransebeș?

Ș.P.P.: Cred că au luat… trenul și așa au poposit la Caransebeș!
Și, în t imp, au ajuns bine… Mama, profesoară de chimie,
a fost, la un moment dat (1959-1963, n.a.), directoare
adjunctă a Liceului „Traian Doda” (pe atunci, Liceul nr.1)
din Caransebeș. Tata era funcționar undeva pe la Primăria
Caransebeșului… Dânsul a terminat mai multe facultăți și
nu mai știu ce a profesat pe atunci. Cel mai mult i-a plăcut
partea juridică. Am înțeles că admira și teologia.

I.J.: Și astfel, dintr-o olteancă și un evreu, a ieșit un… bănățean,
născut în Caransebeș. Trebuie însă să vă las pe dumneavoastră
să decideți ce sunteți: bănățean sau…?

Ș.P.P.: Pentru că există foarte multă populație în jurul meu, eu
zic că sunt OM. În România avem foarte multă populație,
dar puțini oameni. Eu fac parte din acești oameni de seamă
ai țării. Să vă dau un exemplu… În august 2012, Cristina,
soția ambasadorului de atunci al Olandei la București,
Matthisj van Bonzel, m-a vizitat aici, în atelierul meu din
Timișoara, și era pur și simplu încântată că are privilegiul
de a cunoaște o personalitate ca mine. Mi-am dat seama
atunci, ca și în alte situații, că fac parte din elita mondială.
Spun asta deoarece este important nu să faci parte dintr-o
elită pe care o definește nu știu ce ciuri-buri din țara asta,
ci să fii recunoscut de lumea bună, de elita mondială. Și
sunt cu adevărat recunoscut… Argumente? Fac parte din
foarte multe organizații de elită din lume, cam din toate
care sunt de bun simț și care au la bază marele arhitect al
Universului, pe Dumnezeu.

I.J.: Primele semne ale talentului dumneavoastră la desenat s-au
manifestat precoce, în anii de grădiniță: o educatoare din
Caransebeș (Luci Văduva), acum profesoară pensionară, mi-a
spus că, la vârsta de aproape cinci ani, mâzgăleați fețele de
masă și cearșafurile de la grădiniță și că nu vă culcați până
când nu vi se dădea un creion ca să desenați! Vă amintiți?
Cum și când s-a petrecut apropierea de artă?

Ș.P.P.: Știți cum e, omul mai are de multe ori și amnezii. Îmi
aduc aminte însă de aceste episoade. Deseori am fost întrebat:
cine v-a descoperit? Păi, m-a descoperit mama! Cred
că aveam vreo trei ani… Și într-o dimineață, când mama a
venit la patul meu și a dat cearșaful și pătura de pe mine, a
observat că toate erau pictate! Așa mi-a descoperit mama
talentul de desenator.

I.J.: Ați moștenit o genă de la vreunul din părinți?

Ș.P.P.: Da… Gena masculină de la tata! Eu mă trag dintr-o familie
de artiști. Sora și mătușa tatălui au fost actrițe la Teatrul
Național din Iași. Mătușa se numea Carmen Stănescu, dar
nu era rudă cu celebra actriță din Capitală.

I.J.: Stăruind asupra preocupărilor artistice de la vârsta copilăriei,
adolescenței: cine v-a îndrumat primii pași? Ați avut
un mentor?

Ș.P.P.: Nu am avut un anume mentor. Știți cum e cu primii
pași… Poate că i-am făcut în… cârje! De ce zic asta? Nu a
venit nimeni în jurul meu să-mi arate ceva. Nu cred că știau
că această artă se va numi, peste câțiva ani, desenul satiric.
Pe care, în definitiv, eu l-am inventat. E normal ca alte popoare
să spună că ele au fost primele în domeniul ăsta, dar
datările de pe desene arată altceva. Primii pași i-am făcut,
cum ziceam, în Caransebeș, unde am stat cu părinții, până
am absolvit clasa a II-a.

I.J.: După câțiva ani petrecuți la Caransebeș, v-ați mutat în
Turnu Severin, unde ați urmat liceul. Cum au fost anii de liceu
în frumosul municipiu de la Dunăre?

Ș.P.P.: Știți cum era cu mine pe atunci? Eram la Liceul de Arte
Plastice, dar luam locul I, pe județ, la matematică. Când, în
ultimii ani de liceu, eram la clasa specială de matematică,
am luat locul I, pe țară, la pictură. Așa a fost să fie, ce să
facem… Ideea este că, a fi un iubitor de matematică și, în
același timp, iubitor și de artă, cum am fost eu, spre deosebire
de alții, cărora mai rar le-a plăcut matematica sau
știința fixă, e un caz mai rar. Mie însă, mi-a ordonat viața
de artist.

I.J.: În anii de liceu de pe malul Dunării ați făcut și sport, chiar
de performanță.

Ș.P.P.: Mi-a plăcut foarte mult atletismul și handbalul și, într-
adevăr, am făcut performanță și în sport. A trebuit însă
să renunț la sport. Nu poți să le faci pe toate deodată și
trebuie să renunți la tot, ca să faci ceva ca lumea. Și acel
„ceva” a fost desenul.

I.J.: Când ați avut prima confirmare a talentului dumneavoastră?

Ș.P.P.: La vârsta de 12 ani am publicat, în ziarul local din
Turnu Severin, prima caricatură. Și cred că asta ar putea
fi considerată prima confirmare a talentului meu.

I.J.: Despre anii petrecuți la Turnu Severin (ca elev și, după absolvirea
facultății, ca inginer stagiar), ați afirmat, ulterior, că
ați „crescut într-un oraș anticultural”?! Explicați-vă!

Ș.P.P.: Da, așa am spus, așa este! Mă refer însă la o perioadă din
urmă cu mulți ani, perioada de până la 1990. Americanii
au vrut să vadă casa în care am copilărit în Turnu Severin.
Dar oficialitățile locale au decis dărâmarea acestei case. Ce
să vă spun mai mult despre Drobeta-Turnu Severin? Mi-au
arestat mama, au provocat decesul tatălui!… Când am fost
la un summit NATO la Praga, am deschis o expoziție și la
Ambasada României din capitala Cehiei. Acolo, un domn,
aflat în apropierea mea, se uita insistent la mine. M-am dus
direct la el și așa l-am cunoscut pe respectivul: era Nestor
Rateș, fostul director al Europei Libere în anii comunismului.
Și Nestor Rateș mi-a mărturisit că îi place expoziția
mea, că mă admiră. „Nu îmi vine să cred că un român a
ajuns la un asemenea nivel mare”, a mai adăugat domnul
Rateș. M-a întrebat cine sunt… Și eu i-am răspuns: „Sunt
copilul lu’ Popa Ștefan, ăla care vă trimitea aproape zilnic
scrisori la Europa Liberă pentru emisiunea Actualitatea
Românească!”. Asta a făcut tatăl meu….

I.J.: Cum a reușit tatăl dumneavoastră în acei ani de comunism
să trimită scrisori „aproape zilnic”, cum ziceți, în Germania
Federală, acolo unde emitea postul Europa Liberă?!

Ș.P.P.: Tata, în Turnu Severin, lucra în port și avea posibilitatea
să trimită scrisorile prin vaporeni.

I.J.: Ați amintit adineaori de două episoade neplăcute, surprinzătoare,
din viața părinților dumneavoastră. De ce a fost
arestată mama, ce invinuire i s-a adus?

Ș.P.P.: Mama era profesoară de chimie în Drobeta-Turnu
Severin și avea t rei copii. Doi erau studenți, iar eu eram
la liceu, trecusem de la arte plastice, la clasa specială de
matematică. Era o foarte mare invidie asupra ei. Fata secretarului
de partid nu reușise să intre la facultate, deși
susținuse examene de admitere câțiva ani la rând. Noi,
frații Popa, foarte conștiincioși și serioși în privința învățăturii,
intraserăm la facultate printre primii. Și, cum spuneam,
era un fel de invidie pe mama mea… I-au înscenat
un flagrant de luare de mită, în care banii despre care era
vorba în „flagrant” s-au găsit undeva într-un gard?! Că a
fost înscenare, mi s-a confirmat și după evenimentele din
decembrie 1989. Un procuror din Turnu Severin m-a contactat
și mi-a spus că dorește s ă o reabiliteze pe mama
mea, deoarece el cunoștea cazul. Știa, totodată, și persoana
care i-a înscenat mamei flagrantul, deoarece respectivul
ar fi primit dispoziție „de sus”, de la partid. I-am spus că
sunt de acord cu reabilitarea mamei, dar cu o condiție: să-i
redea tinerețea pierdută în acea perioadă. Mama a făcut
închisoare aproape trei ani! Tata a fost în acel timp internat
într-un spital de psihiatrie, iar eu m-am întreținut singur.
Iarna, deoarece nu aveam posibilitate să-mi cumpăr lemne,
învățam la Biblioteca Județeană „I.G. Bibicescu”. Cum m-am
întreținut? Din banii de meditații și din cei primiți din ce
publicam. Când a trebuit să plec la Timișoara pentru susținerea
examenului de admitere la facultate, n-am avut bani
de tren. Am plecat cu marfarul din Severin, am mai coborât
prin gări, am schimbat un marfar cu altul, iar ajuns în
Timișoara, am dormit într-un parc. Meniul mea zilnic era…
cornul, multe cornuri. Eram foarte slab pe atunci! Eram
însă foarte mândru de mine, de faptul că toate le făceam
pe puterile mele. Am avut satisfacția să intru la facultate
printre primii. Am efectuat stagiul militar, apoi am urmat
și absolvit Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului
Politehnic „Traian Vuia” Timișoara.

I.J.: Ați dat de înțeles că tatăl dumneavoastră ar fi fost omorât
în Turnu Severin?!

Ș.P.P.: Tatăl meu a fost găsit spânzurat, dar era în genunchi?!
Cum se poate spânzura cineva stând în genunchi?! Toată
viața am fost abordat de elementele securității să devin
colaborator… Le-am spus că oricând pot face asta, dacă
mi se spune cine l-a omorât pe tatăl meu. Este exclusă varianta
sinuciderii! Repet, tata a fost găsit „spânzurat”, în
genunchi! Asta s-a întâmplat pe 24 aprilie 1980. Tatăl meu
era dizident în Turnu Severin și, când venea Ceaușescu în
vizită, avea domiciliul forțat, iar vreo șapte inși îl țineau
blocat în casă, ca să nu iasă în timpul vizitei lui Ceaușescu.
După decesul tatălui, mama a rămas în Turnu Severin.
I s-a demolat însă casa și au mutat-o într-o altă locație… Și
am zis că este mai bine să vină la Timișoara, unde eram
stabiliți toți cei trei copii. Și la ora acestui dialog mama
este tot aici, în Timișoara, împreună cu doi copii ai săi. Din
păcate, al treilea, fratele meu cel mijlociu, a decedat.

I.J.: Apropo de Turnu Severin: peste ani, când ați devenit cetățean
de onoare al municipiului de la malul Dunării, ați refuzat
să primiți cheia Castelului Artelor cu ocazia unui festival
al Toamnei Severinene, supărându-vă, din câte am aflat, pe
atitudinea oficialităților din Turnu-Severin față de nepremierea
unor elevi talentați. Este adevărat, așa s-au petrecut
evenimentele?

Ș.P.P.: Este o intepretare a unor ziariști din Turnu Severin,
unii obedienți față de anumite partide politice. Eu sunt în
relații bune, de prietenie, cu primarul actual (primăvara
2016, n.a.), Constantin Gherghe. Referindu-mă la acel eveniment,
festivalul Toamnei Severine, la care faceți trimitere
acum, eu i-am spus primarului Gherghe că voi refuza cheia
Castelului Artelor și că o voi oferi unei fetițe de vreo șapte-
opt ani. Deci, exista o înțelegere între mine și primar
asupra oferirii acestei chei. Primarul a fost de acord și a
dorit să vadă ce reacții politice ar putea să apară din partea
colegilor lui de partid, a opoziției. Amândoi eram curioși,
deoarece în Turnu Severin era o situație politică mai aparte,
iar presa era împărțită în funcție de interese. Probabil
că și acum… De fapt, ce urmăream? Să atragem atenția asupra
unor copii talentați. Am refuzat cheia Castelului Artelor
și i-am înmânat-o unei fetițe talentate, așa cum ne-am înțeles..
Ce gest mai frumos decât acesta vreți? Dar gestul meu
a fost răstălmăcit de unii ziariști… Și uite așa, ca și altădată,
am fost înjurat fără să fi făcut ceva rău!

I.J.: Ați dat admitere la o facultate cu profil tehnic și nu la una
cu profil artistic. Ce v-a determinat sau cine v-a îndrumat
pașii spre Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic
din Timișoara?

Ș.P.P.: Când eu am absolvit liceul la Turnu Severin, frații mei,
amândoi, erau în Timișoara; unul absolvise facultatea, iar
celălalt era student, tot la aceeași facultate. Dorința tatălui
nostru a fost ca toți trei să urmăm facultăți politehnice.
Tata mi-a spus așa: „Înțeleg că ai talent și că te-ar
tenta facultatea de arte plastice, dar uite cum zic să facem.
Termini tu această facultate tehnică, mecanica, apoi eu te
ajut să faci a doua facultate, de arte plastice. Asta, cea de
Mecanică, te va ordona, îți va ordona viața…”. Și n-a greșit.
Așa este. Cât ai fi tu de artist și de plutitor-visător, o facultate
tehnică tot te aduce cu picioarele pe pământ. Eu nu
fac parte dintre artiștii care plutesc, ci sunt cu picioarele
pe pământ.

I.J.: După absolvirea facultății ați revenit în Turnu Severin, ca
inginer stagiar…

Ș.P.P.: Conform mediei mele de absolvire a facultății, o medie
mare, puteam opta pentru orice oraș din România. Eram
la Paris în momentul când a fost repartizarea, iar în locul
meu, la repartizare, s-a dus unul dintre frați. Și acesta a explicat
comisiei opțiunile mele privind viitorul loc de muncă:
1. Timișoara; 2. Turnu Severin și 3. oriunde. Aflându-se
că am domiciliul în Turnu Severin, am primit un post la
Uzina de Vagoane din acest oraș. Cum spuneam, eu eram
la Paris. Ambasadorul României în Franța în acei ani era
Corneliu Mănescu (a fost ambasador la Paris în perioada
1972-1982, n.a.). El mă invitase la Ambasadă după ce fusesem
distins cu Marele Premiu UNESCO. Sediul UNESCO era
foarte aproape de sediul Ambasadei României din Paris.
Țin minte că domnul Corneliu Mănescu mă invitase într-o
duminică dimineața. Se spălase pe cap, stătea în curtea
ambasadei să se usuce la păr și mi-a spus cam așa: „Ai făcut
o mare cinste României cu acest premiu. Este primul
premiu UNESCO pe care îl primește România… Pot să fac
ceva pentru tine?”. Atunci i-am explicat că, la repartizare,
în absența mea, s-a petrecut o greșeală, anume că, deși
aveam medie foarte bună, am fost trimis, ca inginer stagiar,
la Turnu Severin, dar că aș vrea în Timișoara. Corneliu
Mănescu mi-a promis că rezolvă el rugămintea mea: „Eu
îți garantez că până tu ajungi în România, repartiția ta va
fi schimbată de la Severin la Timișoara!”.

I.J.: Și Corneliu Mănescu s-a ținut de cuvânt, v-a schimbat repartiția
guvernamentală?

Ș.P.P.: Am revenit acasă și m-am dus la Turnu Severin, la Uzina
de Vagoane, așa cum era repartiția. După vreo două-trei
luni am primit un telefon de la vicepreședintele Consiliului
Popular Timiș, Ilie Morodan, și acesta mi-a spus scurt:
„Tovarășul Popa, dumneavoastră aveți schimbare de repartiție…
Sunteți așteptat la Timișoara, unde veți lucra la o întreprindere
mare și importantă, Electrotimiș”. Între timp,
directorul Uzinei de vagoane din Severin, Vasile Bacalu,
deja începuse să mă prezinte ca posibil viitor director al
întreprinderii. El era de bună credință. Eu însă i-am explicat:
„Vedeți că suntem în Oltenia, în Turnu Severin, cel mai
răutăcios oraș din această zonă geografică… Știți ce au pățit
părinții mei… Nu mă mai prezentați ca viitor director al
Uzinei de Vagoane, că prind ăștia ură pe mine!”. Am plecat
din Severin la Electrotimiș Timișoara. După câteva luni,
am văzut dosarul meu de repartiție la Electrotimiș. Era o
cerere din partea mea de schimbare a repartiției, semnată,
dar nu era semnătura mea! Normal, deoarece nu o făcusem
eu. Corneliu Mănescu, probabil, a pus pe cineva s-o facă, o
fi făcut-o el, nu știu… Om de mare ținută! Tot el m-a vizitat,
peste câțiva ani, la Timișoara, în spital… Făcusem un
accident. Nu mai țin minte ce funcție avea pe atunci, parcă
se pensionase, dar știu că, imediat după vizita lui la spital,
am fost chestionat de cei de la securitate despre motivul
deplasării lui Corneliu Mănescu la mine.

I.J.: Apropo de deplasarea de la Paris: ați fost invitat de UNESCO
sau v-a trimis statul român?

Ș.P.P.: Prima mea vizită la Paris s-a petrecut în anul 1977, trimis
fiind de statul român. Inițial, eu nu am vrut să merg
atunci în Franța. Tata și un frate de-al meu erau foarte surprinși
că nu vreau să merg în Franța. Trebuie să fac o mică
corectură privind deplasarea. Mă trimitea statul român,
dar trebuia să contribui și eu cu 5.000 de lei, adică vreo
două salarii bune de inginer din acei ani. N-aveam acea
sumă și mie nu mi-a plăcut niciodată să împrumut bani de
la rude sau de la prieteni. A apărut în viața mea un personaj,
Dimitrie Jega (1912-1986, n.a.), pe atunci președintele
Cenaclului de Satiră și Umor „Ridendo” din Timișoara.
Acesta a aflat de invitația mea în Franța, a venit la mine
acasă într-o duminică caniculară și m-a întrebat dacă voi
onora invitația. I-am explicat că sper să plec în Franța, iar
contribuția mea de 5.000 lei o voi primi de la un negru, care
mi-a promis n iște bani î n schimbul u nor lucrări… După
două zile, când Dimitrie Jega a venit iarăși la mine, m-a
găsit foarte supărat. Plecarea mea în Franța era incertă
deoarece negrul nu a mai venit să-mi comande lucrările
și n-aveam banii necesari plecării. „Bă, te văd agitat, te
Angela Merkel primind portretul făcut de Ștefan Popa-Popa’S
Popa’S, investit cu ordinul Cavaler al Păcii la Assisi, Italia
40 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S
înțeleg. Uite, îți dau eu această sumă și mi-i restitui tu, în
rate, din salariile tale viitoare după ce revii din Franța”, a
zis Jega. Din păcate, acesta a murit, răpus de o boală. N-am
reușit să-i restitui banii… Poate că datorită lui am avut
o carieră importantă deoarece el m-a ajutat să ajung în
Franța. Ca să mă revanșez într-un fel față de omenia lui și
să fac vizavi de Dumnezeu un fel de egalitate, am fondat și
sponsorizat, în epigrama românească, un premiu „Dimitrie
Jega”, distincție care se acordă anual, din 2002. Este cel
mai important premiu în epigramă, inclusiv și ca valoare
financiară.

I.J.: La 19 ani, pe vremea studenției, ați fost descoperit de o personalitate
culturală de seamă a Europei acelor ani, francezul
Henri Coursaget (1924-2011). Cum v-a „găsit” Coursaget în
România?

Ș.P.P.: Păi, dacă mă căuta în România nu mă găsea! M-a găsit
în țara lui, a fost foarte simplu. Eu eram în Franța, v-am
povestit cum am ajuns, trimis de statul român. Eram șase
români trimiși să cunoaștem Franța, iar la final urma să
facem o expoziție. Cei cinci, aflați cu mine, habar nu aveau
să deseneze. Erau copii de boși de la partid, cu pile, eu
eram singurul pe bune trimis acolo. Centrul Universitar
din Timișoara m-a trimis pe baza faptului că luasem șapte
premii I pe țară la festivalul național „Cântarea României”,
întrecere care mobiliza toată suflarea artistică a țării. Cum
spuneam, toți cei șase români trebuia să facem expoziție
cu lucrări proprii, dar cum ei erau antitalent le-am făcut eu
la toți câte o lucrare… Am pregătit, pentru lucrarea mea, o
caricatură. Ce s-a întâmplat mai departe? Gazdele noastre
franceze m-au dus la un festival de artă modernă și folclor
ce se desfășura în Confolens, un oraș în sudul Franței, în
regiunea Poitou-Charentes. Pe scena acestui festival se afla
un domn cu papion… Am crezut că este prezentatorul. Nu
știam limba franceză atunci. I-am făcut acelui „prezentator”
portretul și l-am pus în expoziție. La vernisajul expoziției,
a venit reprezentantul cultural al regiunii respective și
l-a recunoscut pe respectivul domn cu papion în portretul
făcut de mine. M-a rugat să-i împrumut pentru câteva ore
acea caricatură-portret. A revenit a doua zi și mi-a spus:
„Am venit după tine!”. Eu eram nedumerit, nu înțelegeam
ce se petrece. Și domnul acesta mi-a explicat: „Păi, cel căruia
tu i-ai făcut caricatura este președintele festivalului
de la Confolens, Henri Coursaget, fost președinte UNESCO,
și care dorește să te cunoască”. Noi, românii, eram însoțiți
în Franța de o „codiță”. I-am spus ăstuia că plec, iar el
m-a obligat să-i las pașaportul… L-am cunoscut pe Henri
Coursaget care, după ce mi-a mulțumit și m-a felicitat pentru
portretul-caricatură pe care i l-am făcut, mi-a propus
să colaborez cu el. I-am explicat că aș fi de acord, dar că,
fiind dintr-o țară comunistă, nu știu dacă pot, deoarece
îmi trebuie aprobări, viză ș.a.m.d. „Mă ocup eu de toate,
nu-i asta o problemă”, m-a asigurat el. Întrebându-l despre
colaborare, el mi-a explicat că, pentru început, trebuie să
fac o expoziție, apoi, în timp, voi deveni caricaturistul oficial
al Festivalului de la Confolens. Am plecat din Franța
și am păstrat legătura cu domnia sa prin scrisori, mai rar
telefonic. Erau mulți studenți străini în Timișoara și prin
ei trimiteam scrisorile în Franța. Am fost de multe ori la
francezi, când mă invitau ei, dar și când voiam eu.

I.J.: Ce rol au avut asupra carierei dumneavoastră cursurile pe
care le-ați urmat la Academia de Arte Vizuale din Poitiers
(Franța)?

Ș.P.P.: În timp ce eram la Festivalul de la Confolens, Henri
Coursaget a avut ideea ca eu să urmez Academia de Arte
Vizuale din Poitiers, respectiv să fac pregătiri mai mult
pentru partea de scenografie a festivalului. Eu am fost ani
buni caricaturistul oficial al Festivalului de la Confolens
(1979-1985). Știți ce îmi spuneau profesorii de la Poitiers?
Notați-vă: „Cred că noi avem multe de învățat de la tine,
nu tu de la noi!”. La Poitiers, într-o cafenea situată vizavi
de Institutul de Arte Frumoase, unde eu am fost cursant
la secția de Arte Vizuale, și acum există caricaturi făcute
de mine. Câțiva studenți timișoreni, care au fost la Poitiers
după mine, mi-au confirmat acest amănunt.

I.J.: Pe vremea aceea se ieșea destul de greu în occident, înseamnă
că ați avut un regim preferențial, cum s-ar spune…

Ș.P.P.: Chiar voiam să vorbesc despre acest subiect și țin neapărat
să consemnați în carte câteva amănunte. La serviciul
de pașapoarte din Timișoara a existat un om, Vancea îl
chema, șeful pașapoartelor, și care m-a ajutat enorm. Doar
atât vă spun: acest domn Vancea a falsificat, în favorea mea,
un act, gest care l-ar fi putut costa nu numai destituirea din
ministerul de interne, dar probabil chiar arestarea lui! El
a falsificat actul de aprobare al meu prin care eu puteam
părăsi România. Am avut aprobarea pentru o călătorie, dar
am fost de 12 ori! El a avut curajul să falsifice actul: după
cifra 1 (câte călătorii aveam aprobate) a adăugat cifra 2 și
așa a ieșit că aveam aprobare pentru 12 călătorii! Atelierul
meu era în apropierea sediului securității și atunci când voiam
să plec în Franța, atunci când primeam câte o invitație,
mă întâlneam seara cu acest Vancea, pe ascuns. El preciza:
„Eu îți pregătesc pașaportul, ți-l dau pe ascuns, te duci și
îți iei viza, dar până la data plecării din România, nu mai
stai prin Timișoara. Dispari!”. Și așa făceam, iar la revenirea
acasă îi restituiam, tot pe ascuns, pașaportul. Treaba
asta a ținut cam până prin 1986, când la un control de-al
lor s-a descoperit ce favoruri îmi făcuse. L-au dat afară, a
avut multe probleme. Acest om trăiește și ar fi bine să i
se ia un interviu. Și să spună el de ce a falsificat și a riscat
pentru mine. Eu cred că el totuși nu a făcut chiar de capul
lui! În același t imp, mă încăpățânez să cred c ă acest om
a fost mâna lui Dumnezeu. Eu am vrut odată să-i dau un
cadou, dar a refuzat categoric. Deci, el nu mi-a făcut acele
favoruri din interes.

I.J.: Am citit că ați fi debutat, oficial, în fosta revistă „Urzica”, la
vârsta de 14 ani și că în anii ’80 vi s-ar fi refuzat publicarea
în „Urzica”. Este adevărat?

Ș.P.P.: Am fost debutat de mai multe ori! Prima caricatură
semnată cu numele Ștefan Popa-Popa’S a apărut în „Urzica”,
pe când aveam vreo 13 ani și jumătate. După aceea, revista
„Urzica” a înființat rubrica de debut și am mai fost încă o
dată debutat! Apropo de revista „Urzica” și de debuturi, aș
vrea să povestesc un episod pe care l-am mai spus presei
și u nii s-au supărat… În 1980 aveam t erminată o lucrare
în care un general se joacă cu granițele țării. Generalul
din caricatura mea avea stele, era aluzie la ruși. Cei de la
revista „Urzica” mi-au spus că nu pot publica o asemenea
caricatură deoarece era cu aluzie directă la ruși, la Uniunea
Sovietică. Și, surpriza: la Moscova s-a organizat un salon de
caricatură cu tema „Satira în slujba păcii”, iar eu am trimis
acea lucrare la Moscova, refuzată de „Urzica”. Caricatura
mea a fost distinsă cu Marele Premiu! Aflându-se acest eveniment,
băieții de la „Urzica”, cei care, după cum spuneam,
mi-au refuzat publicarea, imediat au băgat o copertă a revistei
cu acea caricatură premiată!

I.J.: În primii ani de după absolvirea facultății aveați venituri
ca inginer (angajat la Electrotimiș), dar presupun că deja
câștigați bani și din lucrările de caricatură-portretistică pe
care le realizați în țară și peste hotare…

Ș.P.P.: Ei, povestea cu lucrul meu la Electrotimiș și plecările
peste hotare sunt de… povestit. Aveam o problemă cu serviciul.
Plecam în străinătate și nu prea reveneam la timp
la serviciu. Și ăștia de la fosta întreprindere Electrotimiș
îmi desfăceau contractul de muncă. Apăream într-un târziu
la fabrică și aveam asupra mea trofee, distincții, ceea ce
obțineam eu la manifestările la care participam. Când reveneam
din străinătate în București, mergeam cu trofeele
obținute la Nicu Ceaușescu, cu care aveam o relație specială
de prietenie, sau la un secretar al comitetului central al
partidului, cel care răspundea de județul Timiș. Cum spuneam,
directorul de la Electrotimiș îmi și desfăcea contractul
de muncă deoarece eu nu reveneam la timp la serviciu.
I-am spus odată: „Domne’, fă-mi un contract cu… fermoar!
Îl „deschizi” și „închizi” în funcție de revenirea mea la birou”.
Directorul respecta, de fapt, legile de atunci. El avea
o pasiune pentru artă, mă respecta ca artist, se lăuda cu
mine atunci când primea delegații în fabrică… Mi-am amintit
o poveste cu Horațiu Mălăele. El venise în Timișoara și
urma să ajungă și la Electrotimiș, unde lucram eu, să-mi
Popa’S, printre mai marii lumii 47
vadă o expoziție. Organizasem în incinta întreprinderii o
expoziție permanentă. Directorului îi plăcea foarte mult să
iasă cu pieptul în față, să întâmpine delegațiile, să se laude
cu mine. Și atunci am pus la cale o farsă. În timp ce directorul,
însoțit de alaiul lui de comuniști, se îndrepta spre
intrarea principală să-l întâmpine pe Horațiu Mălăele, eu
l-am luat pe HORA (pseudonimul lui Horațiu Mălăele, n.a.),
am sărit un gard lateral, undeva mai în spate. Apoi ne-am
apropiat, din spate, de alaiul directorului.

I.J.: Vă întrebasem de veniturile din acea perioadă de început…
Presupun că salariul de la Electrotimiș era, așa, pentru o
cafea, o bere, grosul banilor venind probabil din preocupările
dumneavoastră artistice…

Ș.P.P.: Salariul meu nu era chiar așa de mic, doar pentru o
cafea și nu mai știu ce. Au fost situații când am fost plecat
mult timp în străinătate, două-trei luni, iar la revenire îmi
găseam contractul, cum spuneam, desfăcut. După ce erau
obligați să mă reangajaze, primeam și salariul pentru perioada
aprobată, dar și pentru cea în care mi se desfăcuse
contractul. Și primeam o grămadă de bani.

I.J.: Apropo de deplasările în occident în perioada de până la
1990: nu v-a tentat niciodată să rămâneți pe acolo, nu vi s-a
făcut nicio propunere?

Ș.P.P.: Vă rog să mă iertați, dar mi se pare cea mai imbecilă
întrebare, pe cuvântul meu… Asta este întrebarea pe care
românul o pune… românului. Dacă noi suntem într-o cădere
liberă, haideți să le mai (și) schimbăm. Eu consider că locul
românului este în România și nu în altă țară. Dacă cineva
are alte preferințe, să lucreze în America sau nu mai știu pe
unde, ducă-se! E problema lui. Încărcarea energetică a fiecărui
om, dar mai ales a artiștilor, se face în cel mult 100-200
de kilometri de locul unde s-a născut. Omul care trăiește
la o depărtare de mii de kilometri de locul de naștere, îl
consider un om… artificial. Nu văd rostul acestei întrebări…
Așa cum nu văd rostul unor emisiuni despre Ceaușescu.
Cui folosește? Ceaușescu este prezentat astăzi în fel și chip,
răstălmăcindu-se, inventându-se, mințindu-se ș.a.m.d.

I.J.: Păstrând proporțiile și respectând contextul în care
Constantin Brâncuși a plecat din România, v-aș întreba: credeți
că marele sculptor ar fi ajuns la notorietatea la care a
ajuns, dacă rămânea la Hobița Gorjului?

Ș.P.P.: Nu, categoric nu… Henri Coursaget, când a venit în
România, prin 1986, mi-a zis: „Băi, probabil că mult timp
de azi înainte nu o să ne mai vedem. Eu sunt pregătit să
te fac mare aici, dacă rămâi în Franța… Te fac, poate, mai
mare decât Picasso! Dacă rămâi în România, țara ta nu va
face nimic pentru tine”. Este exact răspunsul pe care probabil
l-a primit, în subsidiar, și Constantin Brâncuși. Și a
avut dreptate. Ce a făcut România pentru Popa’S și ce a
făcut Vaticanul pentru Ștefan Popa-Popa’S? Păi, Vaticanul
a editat un set de pasteluri, vreo cinci pasteluri. Iată ordinea
– și aici vine bomba: 1.Leonardo da Vinci; 2. Ștefan
Popa-Popa’S!; 3.Michelangelo ș.a.m.d. Dacă aș fi povestit
asta în România, m-ar fi trimis românii la secția de neuropsihiatrie!
Mi s-ar fi zis sub formă de reproș: „Cum să te
compari tu cu ălă, cu ălă…?!”. Păi, nu eu m-am comparat cu
„ăia”, ci ei, italienii, cei care au editat acel set de pasteluri,
au făcut-o. Le-am spus italienilor: „Nu e prea mult ceea
ce faceți voi pentru mine? Mă copleșiți!”. Am primit acele
50 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S
pasteluri cu o zi înainte de a fi primit de Papa Benedict al
XVI-lea și, efectiv, m-au șocat. M-au surprins în continuare
zicându-mi: ca să fii artistul Vaticanului, trebuie să fii artist
cu atelier în Italia. Și mi-au arătat un atelier cu secretară,
cu telefon, cu toată dotarea necesară, spunându-mi că
este atelierul meu din Italia! Le-am răspuns, în stilul meu,
că n-am nevoie de atelier. Am fost invitat și la masă, unde
prefectul urma să-mi înmâneze un atestat de funcționare,
ca artist, pe teritoriul Italiei. Mi s-a explicat că, fără acel
atestat, nu pot profesa în Italia. L-am primit, este aici, acasă
la mine, la Timișoara. Vedeți cum s-au gândit italienii la un
artist român? Românii? Nimic! De fapt, noi, românii, nu
știm decât cum să ne furăm între noi, ne gândim doar cum
să-i dăm în cap vecinului. Ne adunăm unul cu unul și-i dăm
în cap altui român. Ca-n Miorița! Dacă aș avea vreo putere,
aș scoate această poezie „Miorița” din literatura noastră.
Nu ne reprezintă, nu poate fi simbolul românilor. Să nu vă
supărați pe mine, nici dumneavoastră, care mă intervievați,
nici cititorii acestei cărți. Eu folosesc deseori cuvinte
grele, dure. Le spun însă din realitate, din experiența mea.
Am o vârstă (Ștefan Popa-Popa’S este născut pe 11 iunie
1955, n.a.), poate mai trăiesc 20-25 de ani, cine știe, doar
Dumnezeu știe. Și atunci când voi reuși să pun treburile la
punct? Apuc eu să văd o stare de normalitate în România
înainte de a închide ochii? Cred că nu!

I.J.: Vorbind de anii de dinainte de 1990: ar fi interesant de știut
de ce ați abandonat stilul excepțional care vă caracteriza în
anii ’80 (grafică de idee, în tuș negru) optând pentru portrete-
șarjă? Ați fost influențat de cineva sau ceva anume v-a
determinat să optați pentru portretistică?

Ș.P.P.: În primul rând, aș vrea să spun că performanțe mai
mari ca mine în ceea ce privește desenele satirice nu a
mai reușit nimeni. A încercat și Eugen Mihăescu și alții,
dar fără performanțele mele. Chiar dacă au lucrat la „The
New York Times” (Eugen Mihăescu a fost colaborator permanent
la publicația americană, n.a.) sau nu știu unde, au
făcut desene într-un anumit mod… Dacă căutați lucrările
mele de până la 25 de ani, vă dați seama că eu am cam
„spus” totul. Mai rămâne doar atât: să expun acele idei, pe
pânză, în culoare. Și asta o voi face probabil acum… Cum
spuneam, performanța pe care am atins-o eu, ca performanță
de desen, nu a reușit-o nimeni. Eugen Mihăescu,
într-o convorbire telefonică, îmi spunea că tare mult ar fi
vrut să vadă unde aș fi ajuns cu ele… Păi, am ajuns acolo
unde tu încă nu ai ajuns! Ai ajuns să publici în „The New
York Times”, dar eu am publicat în altele. În momentul în
care te-ai lansat, este mai ușor să fii artist în Franța sau
SUA decât în țări primitive, cum este România. Subliniez:
România, în privința artelor, este o țară primitivă! Noi
l-am avut pe marele Brâncuși care a spus: „V-am lăsat săraci
și proști și când m-am întors v-am găsit și mai sărăci
și mai proști!”. Cam asta este realitatea…

I.J.: Abia în 1990 ați publicat primul album de grafică satirică.
Acest album îl considerați ca fiind debutul oficial al dumneavoastră?
În perioada 1980-1990, ultimul deceniu al regimului
Ceaușescu, n-ați încercat să debutați sau ați fost
refuzat?

Ș.P.P.: Cine ar fi avut curajul ca înainte de 1990 să publice
„șopârlele” mele? Gândiți-vă că în 1986 s-a publicat în unica
revistă de umor de atunci, „Urzica”, o pagină cuprinzând
grafică satirică semnată de mine. Pagina – care a fost imediat
scoasă de pe piață – cuprindea caricaturi cu „adresă”:
era un tip care vorbea la mai multe microfoane și avea cap
de struț, iar cei care erau în fața lui aveau toți capetele băgate
în nisip. Nimeni nu-l asculta pe Ceaușescu – căci la el
era aluzia. Ei și-au dat seama de „șopârlele” astea din desenele
mele după ce au publicat pagina! Ei, cine avea curajul
să-mi publice aceste „șopârle” despre Ceaușescu?

I.J.: Ați povestit că totuși au mai trecut de cenzură unele „șopârle”
la adresa Elenei Ceaușescu. Cum?

Ș.P.P.: Au mai scăpat, într-adevăr, câteva desene satirice cu
adresă la Elena Ceaușescu. Și unele au fost publicate în
România, în timpul vieții ei! Cum a fost posibil? Simplu: în
România unele nu au fost înțelese și astfel s-au publicat! În
Franța însă au fost publicate cam toate.

I.J.: Stăruind asupra acestui subiect: prin 1986 vi s-a publicat în
afara granițelor României o caricatură cu cuplul Nicolae și
Elena Ceaușescu, caricatură care cuprindea și o aluzie la „academicianul
doctor inginer” Elena Ceaușescu. De unde acest curaj,
nu v-ați gândit la repercusiuni? Care au fost consecințele
acestui gest riscant, oarecum nebunesc al dumneavoastră în
acei ani de dictatură comunistă? În 1986 s-a publicat?

Ș.P.P.: Este corectă informația privind anul publicării caricaturii
cu Ceaușeștii, în 1986. A fost publicată în Franța,
apoi imediat la o expoziție la Varșovia… Știți cum este?
La un moment dat ajungi la o anumită limită de saturație
în care ești pus pe bară. Fusesem în Franța, știam că voi
reveni acasă, în România. Henri Coursaget îmi spusese că
ar putea urma o perioadă în care noi nu ne vom vedea. Era
deci clar că imediat după publicarea caricaturii (în 1986)
cu cuplul Ceaușescu, în anii următori, 1987, 1988, eu nu
mai puteam reveni în Franța. Coursaget știa treaba asta. De
unde știa, nu cunosc, nu mi-a spus… Mi-am dat și eu seama
că va urmă o perioadă de „negură” pentru mine, ca artist.
Am intuit. Așa s-a și întâmplat… După ce caricatura anti
Ceaușescu a fost publicată în Franța, urma să particip la
o expoziție în Polonia, la Muzeul Caricaturii din Varșovia.
Organizatorii polonezi ai expoziției aveau pregătite desene
satirice de-ale mele, luate din România. Eu însă nu i-am
lăsat să le pună numai pe acelea. Cât am stat în Franța, am
făcut o altă expoziție și pe aceasta am expus-o la Varșovia.
Toate lucrările realizate în Franța erau anti Ceaușescu și
le-am alăturat celor aduse din România. Într-o noapte, o
doamnă de la galeria din Varșovia, unde urma să fie vernisată
expoziția mea, a venit la mine și mi-a spus că cei de
la Ambasada României la Varșovia verifică lucrările mele.
Fac o paranteză: probabil știți faptul că o lucrare artistică
poate fi trecută în afara granițelor României doar dacă are
act de la patrimoniu, adică să existe pe ele ștampila de la
patrimoniu. Ei, lucrările executate de mine în Franța, și pe
care le adusesem eu personal la Varșovia, nu aveau ștampila
de la patrimoniu din România. Și am intrat într-un fel de
anchetă a C.C.-ului (Comitetul Central al P.C.R., n.a.).

I.J.: Mi-ați declarat (într-un interviu din 2008) că atunci ați fost
arestat la domiciliu…

Ș.P.P.: Așa a fost… Trebuie să adaug încă un amănunt: într-o
caricatură din acea expoziție, am indicat, printr-o săgeată,
comuna „Polimeri”, aluzie la „academicianul” doctor inginer
în polimeri Elena Ceaușescu. Cum spuneam, am avut probleme
imediat cum am revenit acasă. S-au ocupat „băieții”
de mine. Am fost în arest la domiciliu, adică supravegheat
și anchetat de cei de la propaganda partidului, până la nivel
de secretar cu propaganda pe România, care era Petru
Enache. M-am trezit, la un moment dat (după câteva zile
de la revenirea mea acasă, la Timișoara), cu Petru Enache,
la mine în atelier. Și acesta, în timpul discuțiilor, de fapt în
timp ce mă acuza, mi-a dat o palmă! Palma a venit în toiul
acuzațiilor, când îmi tot repeta: „Crezi că nu ne dăm seama
de aluziile tale din lucrări?!”. După ce a plecat din atelierul
meu din Timișoara, a doua zi, inexplicabil, Petru Enache
a fost găsit mort, în baia sa, din București! (Născut pe 4
februarie 1934, Petru Enache a decedat pe 17 august 1987,
medicii afirmând că ar fi murit din cauza unui infarct provocat
de stres, n.a.). Petru Enache este al doilea personaj
legat de Dumnezeu, ca să zic așa… Eu mi-am pus întrebarea
atunci și o repun și acum: cine îmi spune adevărul, ce s-a
întâmplat cu Petru Enache în acel august 1987? Moarte
misterioasă! La 53 de ani a fost găsit în baie decedat și,
din câte am auzit ulterior, plin de sânge?! Să revin: locuiam
Cu Martin Schultz, președinte al Parlamentului European
Cu Romano Prodi, președinte al Comisiei Europene și premier al Italiei
58 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S
pe atunci lângă sediul Securității din Timișoara, iar cei de
la „secu” s-au purtat onorabil cu mine… Cu inteligență, ei
au încercat să aplaneze situația creată. Subliniez, am fost
anchetat doar de cei de la propanganda partidului, de la
Comitetul Central.

I.J.: Dumneavoastră erați totuși un personaj care vă învârteați,
ca să zic așa, într-un mediu apropiat de puternicii zilei, clanul
Ceaușescu. L-ați cunoscut, prin 1983, pe Nicu Ceaușescu la
Snagov. În ce context? Ce relații au fost între dumneavoastră
și fiul cel mic al cuplului Ceaușescu?

Ș.P.P.: Cum l-am cunoscut pe Nicu? Eram în București, revenisem
de la un festival internațional unde fusesem distins
cu un premiu. Nici n-am coborât bine din avion, că am fost
înștiințat că trebuie să plec de urgență la un alt festival, în
Turcia, la Istanbul, 1983. Aici am fost distins cu premiul
„Huriviet Vakffi”. La revenire, în Otopeni, un scriitor m-a
luat din aeroport și m-a invitat la Snagov, la Vila nr. 24,
unde era Nicu Ceaușescu. Și acest scriitor, nu-i mai țin minte
numele, m-a prezentat lui Nicu Ceaușescu. I-am spus cine
sunt, ce distincții am adus în România, i le-am și arătat – le
aveam la mine, apoi i-am făcut repede un portret… Așa s-a
legat o prietenie între noi. În 1987, am plecat la Moscova.
Fusesem premiat cu marele premiu al unui festival, „Le
Prix de l’Academie des Beaux-Arts”, Moscova. Am ajuns în
capitala U.R.S.S. Era toamnă-iarnă… Am încasat vreo 1.000
de ruble, bani mulți pe vremea aceea. Am stat multe zile pe
acolo, aproape două săptămâni. La Ambasada României de
60 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S
la Moscova l-am întânit pe cântărețul de muzică populară
Ion Cristoreanu, care era într-un turneu. Și îmi amintesc că
am băut cu el vreo șase sticle de votcă, după care am plecat
la aeroport. Nu mai țin minte ce s-a întâmplat cu mine,
dar, când am aterizat la București, eram fără palton și fără
căciulă! În fine… M-am dus la Snagov și m-am reîntâlnit cu
Nicu Ceaușescu. Între timp, vorbisem la Timișoara cu un
prieten și aflasem de la acesta că mi s-a desfăcut contractul
de muncă de la Electrotimiș, deoarece lipsisem multe zile
și nu dădusem niciun semn de viață. M-au crezut rămas
pe undeva, prin occident. La întâlnirea cu Nicu Ceaușescu
i-am spus acestuia povestea cu desfacerea contractului de
muncă: „Eu aduc diplome în România, fac cunoscută țara
peste hotare, iar ai mei de la Timișoara mă dau afară din
serviciu…”. Nicu Ceușescu a fost surprins: „Păi, cum să facă
așa ceva?”. Și imediat l-a sunat pe un tip, Dăogaru, care era
un secretar al C.C. (așa îmi amintesc) și răspundea de județul
Timiș. Acest Dăogaru i-a promis lui Nicu că rezolvă el
totul, că nu va fi nicio problemă în privința serviciului meu.
Și când Nicu Ceaușescu i-a adăugat ce premii am adus eu
României, Dăogaru ăsta a replicat: „Fără discuție, Popa’S va
fi reangajat… Și îi punem, dacă vreți, și covor roșu când revine
la întreprindere!”. A rămas să-l caut la Comitetul județean
de partid Timișoara, la camera 101 sau la restaurantul
partidului. Am ajuns la Timișoara și pe 5 decembrie – țin
minte data deoarece era cu o zi înainte de Sfântul Nicolae
– l-am căutat pe acest Dăogaru. Ăsta deschide frigiderul și
mă întreabă: Cafea ai? Whisky ai? Pepsi ai? La toate întrebările
lui, răspunsul meu a fost invariabil: n-am! Și mi-a
umplut o sacoșă cu bunătățuri pe care românii de rând nu
aveau de unde să și le procure, spunându-mi că o valoare
ca mine merită mult mai mult decât o pungă de cafea sau
o sticlă de wisky. L-am rugat apoi să rezolve problema cu
locul de muncă. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe directorul
de la Electrotimiș, întrebându-l de mine. Directorul
i-a răspuns cam așa: „N-aș vrea să spun prea multe, dar se
pare că a rămas în străinătate…”. Dăogaru s-a înfuriat și
a răbufnit către director: „Popa’S este lângă mine, aici în
Timișoara… A adus acasă trofee importante nu numai pentru
el, dar și pentru România… Te rog să te ocupi personal
de acest om, să-l reangajezi și să-l aștepți cu covor roșu!”.

I.J.: Și așa s-a întâmplat?!

Ș.P.P.: Chiar așa, mai puțin faza cu covorul roșu. Eu m-am dus
imediat la întreprindere. Directorul nu a apucat să-și informeze
toți colaboratorii de cazul meu, iar la intrarea în
unitate, la poartă, se afla șeful serviciului personal. Ăsta,
văzându-mă, aproape că a albit și mi-a spus că n-am ce să
mai caut acolo, deoarece am contractul de muncă desfăcut.
Eu, profitând de faptul că sunt stăpân pe situație, am început
să fac mișto de el… În fine. Nu am fost primit cu covor
roșu, dar am fost primit, cu toate onorurile, de director, în
biroul lui, în prezența unui demnitar de partid de la județ.
Eu am venit, așa cum mi s-a sugerat, cu toate diplomele și
distincțiile pe care le-am primit până atunci și m-am… fălit
cu ele. Cei de la biroul personal m-au chemat și am semnat
un nou contract de muncă, dar și niște state de salarii
pentru perioada în care nu am fost în fabrică. Am primit
atunci niște bani frumușei.

I.J.: Vorbeam de relația pe care ați avut-o cu Nicu Ceaușescu,
iar într-un interviu din 2013, pe care l-am publicat în „Gazeta
de Sud” (Craiova), mi-ați spus că în anul când „Prințișorul” a
murit, 1996, l-ați vizitat pe acesta în închisoare. Și ați făcut o
afirmație șocantă, cum că Nicu Ceaușescu v-ar fi spus că ar fi
fost iradiat! Detaliați această poveste aproape incredibilă…

Ș.P.P.: Îmi mențin această declarație, așa mi-a spus Nicu
Ceaușescu… L-am vizitat în închisoare cu puțin timp înainte
de a muri. Deși era bolnav și nu avea voie să consume
alcool, i-am dus o sticlă de whisky. A fost dorința lui. Cu
greu însă am reușit s-o introduc la el, am avut unele probleme
cu cei de la închisoare. L-am revăzut, era conștient
că nu mai are mult de trăit. M-a întâmpinat așa cum mă
primea pe vremuri în biroul lui: „Bă, bulangiule, ce mai
faci?”. Eu așa vorbeam cu el, cu formula de adresare „bulangiule”…
Apropo de această adresare, fac o paranteză.
Nicu Ceaușescu, în anii de până la revoluție, a venit într-o
vizită în județul Timiș. Știindu-mă angajat la Electrotimș,
și-a trecut în program o vizită și acolo. Directorul întreprinderii
a aflat cu o zi înainte de această neașteptată vizită
și a început forfota de pregătire, curățenie, pancarte,
ședințe ș.a.m.d. M-a chemat de urgență la el în birou și
mi-a spus pe un ton foarte oficial: „Mâine să ai pe tine
halat și să fii tuns, ai înțeles? Știu că ești în relații bune cu
tovarășul Nicu Ceaușescu, dar asta e cerința”. Eu aveam
plete, eram mai nonconformist… A doua zi, cea a vizitei
lui Nicu, m-am dus la director – el m-a chemat – îmbrăcat
în halat, dar cu părul strâns la spate, nu mă tunsesem. A
țipat la mine că trebuie să mă tund neapărat deoarece
este o vizită cu un anume protocol etc. Nu m-am tuns. A
venit ora vizitei… Când tovarășul Nicu Ceaușescu a intrat
în hala în care mă aflăm și eu, nu m-am abținut și l-am
salutat așa cum ne… salutam noi între patru ochi: „Salut,
bă, bulangiule!”.

I.J.: Vorbiți serios? V-ați adresat așa lui Nicu Ceaușescu, care
probabil era înconjurat de o suită oficială la cel mai înalt
nivel din Timiș?!

Ș.P.P.: Vorbesc foarte serios! N-am apucat să termin vorbele
că au și sărit pe mine niște gealați, securiști, aproape că
m-au doborât la pământ. Nicu a intervenit: „Băi, lăsați-l în
pace….Voi știți pe cine ați pus mâna, știți cine e acest om?
E un mare artist!”. Ei, închipuiți-vă cum am fost tratat apoi
de conducere. Nu am mai avut probleme c u prezența la
serviciu, cu plecatul la festivaluri, cu salariile etc.

I.J.: Să revenim la întrebarea propriu-zisă, cea referitoare la
afirmația lui Nicu Ceaușescu cum că ar fi fost iradiat. V-a
explica de ce, cine ar fi avut interesul ca el să moară?

Ș.P.P.: Nu mi-a oferit amănunte, doar atât: că știe că a fost
iradiat. De cine? A dat de înțeles că de către cei care conduceau
la ora aceea țara… Mi-a spus și un nume, dar, înțelegeți-
mă, nu pot să-l fac public. Și că respectivul îl urăște
și îi este frică de el. De ce nu spun acel nume? Acum nu
folosește la nimic, nimănui.

I.J.: Ați vorbit cu Nicu Ceaușescu și despre ipoteza cum că el ar
fi iradiat, de fapt, prin anii ’90? Că într-o încăpere alăturată
biroului lui s-ar fi depozitat uraniu…

Ș.P.P.: Da, știu povestea. E vorba de patru roci de uraniu și
plutoniu care au fost puse, într-adevăr, în apropierea biroului
lui. Asta s-a petrecut după revoluție. Nicu știa și de
această poveste, mi-a confirmat-o.

I.J.: De ce a devenit Nicu Ceaușescu incomod după revoluție?

Ș.P.P.: Ar trebui să-i întrebați pe cei care au făcut aceste treburi,
adică pe cei care l-au iradiat.

I.J.: Nu știu pe cine să întreb?!

Ș.P.P.: E o problemă care ne depășește pe amândoi. Așa cum
multe, multe alte adevăruri nu le știm – și probabil că nici
nu le vom afla vreodată, mai ales despre evenimentele din
decembrie 1989- așa probabil că nu vom afla nici amănunte
legate de decesul lui Nicu Ceaușescu. Vreau neapărat să
consemnați faptul că Nicu Ceaușescu nu a fost – și nici nu a
demonstrat vreodată – că a fost un om rău. Poate că atunci
când bea, mai sărea calul, cum se zice. Repet, n-a fost însă cu
nimic un om cu energie negativă. Vreau neapărat să se știe.

I.J.: Înțeleg că ați avut destul de multe dialoguri cu Nicu Ceaușescu.
Ați vorbit vreodată despre situația politică din România, despre
faptul că părinții lui nu erau agreați. El cum comenta?

Ș.P.P.: Nicu știa tot ce se întâmplă în România, absolut tot,
tot… Poate că îi și convenea, într-un fel, poziția (politică)
în care era el. S-ar fi putut face multe din funcția lui, el
ar fi vrut… Era însă foarte lucid și conștient de puterea
părinților și a acoliților, a lingăilor lui Nicolae Ceaușescu.

I.J.: Înainte de 1990 se zvonise că Nicu Ceaușescu ar fi urmat
să-i succeadă, la conducere, lui Nicolae Ceaușescu. Ce știți,
v-a spus ceva în legătură cu acest subiect?

Ș.P.P.: Era clar că și în România comunistă s-ar fi aplicat modelul
din Koreea de Nord. Ceaușescu a luat aproape totul,
ca model, din Koreea comunistă. Era evident că așa s-ar
fi petrecut lucrurile și în România. Mă întrebați dacă ei,
Ceaușeștii, au vorbit asta în familie? Nimeni nu poate să
știe asta cu exactitate, nimeni nu poate confirma o asemenea
discuție. Și, credeți-mă, chiar că nu folosește nimănui.

I.J.: Prin 1979, ați fost distins cu Marele Premiu al Festivalului
de umor „Cobilița de Aur” de la Băilești. A fost primul premiu
important din cariera dumneavoastră? Ce semnificație
a avut, mai ales că v-a fost înmânat de marele Amza Pellea,
președintele festivalului, iar caricaturistul Alexandru Clenciu
era președintele secției de caricatură? Vă mai amintiți acele
momente ale premierii?

Ș.P.P.: A fost minunat… Era fantastic că un puțoi de 24 de ani,
cât aveam eu în 1979, putea să se tragă de șireturi cu Amza
Pellea, cu Al. Clenciu și cu alții. Eram cel mai tânăr de acolo,
m-am comportat foarte respectuos cu cei de la festival.
Era adunată spuma umorului românesc. Îmi amintesc că
pe atunci se făceau lucruri serioase, pe care văd că acum
unii le imită pe scenă sau la TV. Să ne înțelegem: bazele
umorului românesc și modern au fost puse în perioada anilor
1970-1980. După care, umorul a început să-l dezvolte,
prin texte, Mihai (Puiu) Maximilian, Dan Mihăescu și toți
scriitorii de umor… Acum diferiți ciuri-buri încearcă la televizor
să imite umorul din anii aceia… Și mai cred acești
ciuri-buri că dacă ridică obscen degetul mic în sus, umorul
lor ar fi extraordinar?!

I.J.: Ați păstrat legătura cu marele Amza Pellea și după momentul
Băilești 1979?

Ș.P.P.: Desigur… Până la ora decesului său (decembrie 1983),
noi doi am fost într-o relație extraordinară, specială. Cum
să spun? Niciodată nu m-am hazardat după anumite valori…
M-au vizitat Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir și
mulți alții… Vă mai dau un exemplu, cel legat de numele
unui mare mason pe care l-am cunoscut în Timișoara,
pictorul Panait Stănescu Belu. La comemorarea a doi ani
de la moartea acestuia (Panait Stănescu Belu a decedat în
2012, n.a.), în prezența soției, am spus: „Doamnă, vă rog
frumos să-mi acceptați scuzele că eu nu am fost capabil să
fac aceleași gesturi de prietenie pe care le-a făcut maestrul
Belu cu mine… Acum, după ce el a murit, eu atât pot să mai
spun: promit că o să-i scot un album”.

I.J.: Revenind la Festivalul din orașul lui „Nea Mărin”: peste ani,
ați devenit președintele unei secții a Festivalului Național de
Umor „Amza Pellea” din Băilești, secția de caricatură. Și astfel,
orașul din câmpia Doljului s-a făcut cunoscut nu numai în
România. Vorbiți-ne despre acest festival, despre implicarea
dumneavoastră în organizare ș.a.m.d.

Ș.P.P.: La Băilești erau oameni luminați. Și o subliniere: se făceau
festivaluri. Știți cum este moda de azi, cu implicarea
politicului în toate, respectiv a partidelor… Vin peste noi
acești hoți de care eu tot vorbesc. Ei, hoții, se adună pentru
a fura țara! A, ca să nu fiu dat în judecată, adaug că printre
acești hoți se află și… unu la sută oameni cinstiți! Ăla care
vrea să mă dea în judecată să știe că face parte din cei unu
la sută cinstiți. Ba, corectez, doar 0,1 la sută sunt cinstiți în
aceste partide de la noi… A plecat discuția de la Festivalul
de la Băilești, unde, cum spuneam, se făcea odată artă. Ei,
de câțiva ani, un primar, un fel de ciuri-buri, decretează el,
cu de la sine putere, că nu a fost bun acel festival și, astfel,
Băileștiul nu-l mai face! Ei, face și el, primarul actual, câte
ceva, dar cu partidul. A distrus însă mitul lui Amza Pellea.

I.J.: Pe lângă implicarea în Festivalul de la Băilești, ați fost susținător
de marcă și al altor manifestări importante, cum ar fi:
salonul național de caricatură „N. Petrescu-Găină” (Craiova),
„Oltenii și restu’ lumii” (Slatina)… Cum ați caracteriza aceste
manifestări?

Ș.P.P.: V-am mai spus…. Ele, aceste manifestări, au fost făcute
– unele se mai organizează și acum – datorită unor luminări
ale unor indivizi, dar când aceștia nu mai văd nimic
în fața ochilor, deoarece sunt „orbiți” de politic, încep să
dezvolte pseudo-festivaluri. De exemplu, tare aș vrea sămi
explice și mie cineva ce a însemnat așa-zisul Festival
„Mihai Viteazul” organizat de Primăria Craiovei la începutul
anului 2013? Vă spun eu: un kitsch! Am mai văzut că
există festivalul clătitelor, al țuicii, al sarmalelor… Cred că
nu mai există nimic pe lumea asta românească care să nu
„lumineze” pe cineva și să pună de o manifestare, evident
cu implicarea politicului, dar cu bani publici, adică din buzunarul
săracilor ăștia de români.

I.J.: Vorbind de Festivalul „Mihai Viteazul”, de Cetatea Băniei:
ideea era că Mihai Viteazul a fost și Mare Ban al Craiovei…
Ș.P.P.: … Și n-au avut bani să-i dea restul?! Știți cum sunt
poveștile astea? La Târgoviște, după revoluție, prefectul
județului îmi spunea că o să mă ducă la Mănăstirea
Dealu, explicându-mi: „Acolo se află îngropat capul lui
Mihai Viteazul…”. Eu l-am întrerupt: „Voi ați luat, tot aici,
la Târgoviște, și capul lui Nicolae Ceaușescu… Pe Iliescu și
pe Băsescu când îi chemați pe aici?!”.

I.J.: Noi, românii, nu prea știm să ne onorăm valorile, iar de
multe ori le recunoaștem doar după ce acestea s-au făcut
cunoscute și apreciate în occident. Așa s-a întâmplat și cu
dumneavoastră?

Ș.P.P.: În România nici la ora actuală nu se vorbește despre
existența artistului român Ștefan Popa-Popa’S în viața
culturală.

I.J.: Cred că este o afirmație exagerată…

Ș.P.P.: Ca să nu mai vorbim în contradictoriu, haideți să vă
dau un exemplu. La începutul lunii octombrie 2008, mi
s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al municipiului
Drobeta-Turnu Severin, în aceeași zi în care i s-a acordat, de
către oficialitățile Severinului, și președintelui României,
Traian Băsescu, aceeași distincție. Mai toate ziarele au scris
așa: președintelui Traian Băsescu i s-a înmânat la Palatul
Cultural „Theodor Costescu” din Drobeta-Turnu Severin
titlul de cetățean de onoare al municipiului de la malul
Dunării. De ce nu s-a scris și de Popa’S, care primise și el
aceeași distincție, în aceeași zi, în același moment? A, undeva,
într-un colț de pagină al nu știu cărui ziar s-a scris două
rânduri că și eu am devenit cetățean de onoare alături de
președinte… Să continui. Am fost invitatul Papei Benedict
al XVI-lea la tradiționalul Drum al Crucii, în centrul istoric
al Romei, cu plecare de la Colosseum. În România s-a scris
doar că Papa Benedict al XVI-lea a organizat și a participat
la Drumul Crucii, fără să spună că din România a fost invitat
Ștefan Popa-Popa’S! Aș avea multe exemple să vă mai
dau… În luna aprilie 2013, am fost la Hunedoara pentru a
participa la o expoziție. Președintele Consiliului județean,
Mircea Molot, m-a rugat să vin cu el în sala de ședințe: „Te
rog frumos, ai făcut caricaturile consilierilor județeni, hai
în sală să-i vezi…”. Mie nu-mi plac chestiile astea festiviste
și, inițial, l-am refuzat, dar apoi am intrat cu dumnealui
în sala de ședințe. Și acolo, surpriza: a întrerupt ședința
Consiliului Județean Hunedoara și mi-a înmânat disticția
de Cetățean de Onoare al județului! Arătați-mi și mie un
ziar național în care s-a scris asta?!…

I.J.: S-a publicat totuși știrea… Oricum, se confirmă ceea ce s-a
mai spus despre dumneavoastră, anume că sunteți genial la
Paris și la Roma, dar incomod în România.

Ș.P.P.: Am și explicația acestei situații paradoxale. După ce a
picat Ceaușescu, mi-am dat seama că, pe viață, tu ca artist,
tu ca ziarist trebuie să fii împotriva celor de la putere. Și
asta i-am spus-o și lui Băsescu, cu care am avut o relație
apropiată pe vremea când era ministrul transporturilor.
Când Băsescu a fost ales președinte, i-am spus-o franc:
„Domnule Băsescu, acum sunteți președinte… Ne mai
vedem când nu o să mai fiți președinte!”. Și eu mă țin de
cuvânt.

I.J.: Sunteți cel mai rapid caricaturist din lume. Unde și cum s-a
petrecut evenimentul?
Ș.P.P.: În octombrie 1990, la Festivalul Internațional de
Caricatură de la Saint-Estčve (Franța), am stabilit recordul
modial de „resistance”, realizând 1527 de portrete în
culori timp de 10 zile și 10 nopți: astfel, pe 17 octombrie
1990, am bătut recordul mondial de viteză (rapiditate) din
lume deținut de belgianul Emile Robin (106 caricaturi într-
o oră), eu realizând 131 de caricaturi într-o oră. Atunci,
când am primit Premiul acordat de „La Marianne” (din cadrul
festivalului de la Saint-Estčve), am fost declarat cel
mai rapid caricaturist din lume, record omologat de Livres
des Record (Guinness). În 1995, la același festival, mi-am
depășit propriul record: 2.772 de caricaturi în culori în 10
zile și 10 nopți. Cunoscutul publicist francez André Baur a
scris despre mine atunci: „Ștefan Popa-Popa’S este o forță
a naturii…, este singurul om care a fost cu patru secunde
mai rapid decât calculatorul”.

I.J.: Ce a urmat?

Ș.P.P.: Ar mai fi de vorbit și de alte activități ale mele, unele
foarte secrete, altele discrete. La Olimpiada de șah de la
Palma de Majorca din 2004, recordul a fost făcut pe copii,
a fost dublat și l-am lăsat așa: 206 portrete într-o oră…. De
ce? Trebuie să ofer o explicație celor care tot încearcă să
bată recordul meu… Ei nu reușesc să ia legătura cu nimeni.
Atunci când vrei să bați un record, trebuie să spui: Domne’,
cam atât pot să fac… Și cum toți care încearcă să bată recordul
meu sunt cu aproape 50 de procente sub mine, cei
de la Guinness nu discută cu nimeni. În concluzie: există
un record, de 206 de portrete, făcut pe copii, realizate de
mine într-o oră, omologat, la Palma de Mallorca. Se numește
„record testament” deoarece se va tipări în Guinness
Book, după moartea mea.

I.J.: Aceste recorduri au și o explicație. Care-i secretul acestei
forțe, maestre?

Ș.P.P.: Munca. Foarte multă muncă! Și harul Domnului…. Fără
har nu se poate. Mama, la naștere, îți dă carnea, oasele,
organele, adică corpul. În suflet, în simțămintele umane,
Dumnezeu îți introduce, mai mult sau mai puțin, un har
sau altceva. În momentul în care, conștient de acest har, ții
legătura cu Dumnezeu, atunci poți să valorifici acest har
numai când ești capabil și conștient. Eu am avut această
legătură, această relație cu Dumnezeu când am avut acea
moarte clinică și când am aflat și eu scopul pentru care am
fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

I.J.: Când, cum s-a întâmplat acea moarte clinică? Oferifiți-ne
detalii…

Ș.P.P.: Nu intru în amănunte, nu am voie să spun prea multe.
Am fost în „tunel”… Și când m-am trezit soția mea era lângă
mine. Am intrebat-o: cine m-a adus din tunel…? Asta s-a
întâmplat când aveam 43 de ani, în 1998.

I.J.: Aș vrea să abordăm un subiect asupra căruia nu cred că
aveți secrete, relația dumneavoastră (sfântă) cu Vaticanul:
cum ați ajuns să fiți în preajma Papei Benedict al XVI-lea și să
fiți apreciat și creditat de Vatican ca un mare artist al lumii?

Ș.P.P.: E bine pusă întrebarea. Aproape nimeni nu m-a întrebat
asta, doar un american. Este o poveste lungă… Când eram
foarte tânăr, prin 1980, NASA a publicat portretul prezumtiv
al lui Iisus Hristos. Eu terminasem acel celebru Tratat
parapsihologic al portretului uman, o carte care și acum
este folosită de specialiști, inclusiv la Academiile de Poliție.
La Paris, într-o conferință de presă în care NASA comunica
portretul lui Iisus, într-o sală arhiplină, m-am ridicat în
picioare și am spus: „Acest portret nu este unul plauzibil!”.
A râs toată sala! Un individ de la NASA m-a rugat să-i argumentez
afirmația, să-i spun pe ce mă bazez. I-am replicat
imediat:”Ca să vă pot demonstra afirmația mea, trebuie
să-mi explicați voi pe ce vă bazați, care sunt criteriile după
care ați realizat acest portret… Cum ați ajuns la concluzia
că ochii lui Iisus au culoarea albastră?”. Eu, de fapt, citesem
că cei de la NASA s-au luat după Giulgiul din Torino, dar nu
cunoșteam detalii. Respectivul mi-a confirmat că NASA s-a
inspirat după un giulgiu…„Păi, giulgiu este ceva cu ochii
închiși și voi l-ați făcut pe Iisus cu ochii albaștri!”, am adăugat.
Apoi, iarăși mi s-a cerut opinia: „Care este imaginea
lui Iisus Hristos după părerea dumitale?”. Le-am răspuns:
„Tot ceea ce s-a făcut în Renașterea italiană, în Renașterea
din Europa”. Respectivul era documentat și mi-a replicat:
„Păi, în lucrările din Renaștere, Iisus apare cu ochi verzi,
maro, chiar albaștri… Care-i ideea cu ochii din lucrările
Renașterii, că te contrazici!”. Dialogul nostru, în aparență
în contradictoriu, a continuat, eu replicându-i domnului de
la NASA că toate culorile ochilor lui Iisus sunt bune. El nu
prea înțelegea sensul afirmațiilor mele. I-am menționat că
în Renaștere sunt lucrări cu portrete ale lui Iisus Hristos
în care acesta are ochii, într-adevăr, de mai multe culori,
deoarece Hristos a fost singurul umanoid care își schimba
culoarea ochilor în funcție de sentimentele pe care le
avea. „De unde ai scos dumneata tâmpeniile astea?!”, m-a
contrat el, în sală fiind râsete. Sigur pe mine, l-am întrebat
dacă a citit Biblia. „Toată lumea a citit Biblia!”, a venit
răspunsul individului, iar râsetele continuau în sală. I-am
răspuns calm:„Dacă ați citit Biblia, atunci ați fi remarcat că
într-o pagină se spune că Iisus are ochii albaștri, la o altă
pagină se scrie că are ochii roșii și într-o alta că îi are de
altă culoare… Deschideți Biblia, puneți semne la paginile la
care am făcut eu acum referire și o să constatați că ochii lui
Iisus au fost descriși, repet,în Biblie, în toate culorile….”. S-a
lăsat un fel de tăcere, apoi respectivul a conchis: „O să citim
cu atenție Biblia, dar totuși nu ne-ați convins. Dumneata,
cu ce palpezi treaba respectivă?”. Atunci i-am făcut o propunere-
provocare: „E foarte simplu… Dacă îmi dați 100
de fotografii alb-negru, eu vă spun ce culoare au ochii fiecăruia!”.
A rămas total surprins: „Nu se poate așa ceva,
e imposibil!”. Și cei din sală au început să mă privească cu
oarecare ironie, ca și individul cu care mă tot contram eu…
Am ținut să precizez: „Fiți atenți… Eu nu fac doar afirmații
verbale despre culoarea ochilor celor 100 de indivizi din
poze… Dați-mi o trusă de culori și eu vă pun, în dreptul
fiecărei fotografii, două pete de culori: una este la lumină
naturală și una este la lumină artificială”. Zis și făcut… Și
m-am apucat de treabă. Povestea asta însă nu s-a petrecut
în câteva minute, ci în câteva zile! După vreo 11 asemenea
portrete, mi-au spus să mă opresc. „Nu ne-ai convins!”, a
fost opinia celor de la NASA. Văzând neîncrederea lor, leam
propus atunci altceva: „Vă dau un craniu și 1,2 kilograme
de plastilină. Puneți plastilina pe craniu și să vedem al
cui a fost craniul!”. Ei iarăși m-au contrat: „Păi, asta-i știință!”…
În fața acestor opinii nefavorabile și controversate
la adresa mea, eu le-am spun celor de la NASA așa: „Aia e
știință, aia e tot știință… Eu vă spun pentru ultima dată:
eu o simt!”. Însă, din acel moment, NASA a scos de pe piață
portretul presupus al lui Iisus Hristos!

I.J.: Ceea ce denotă că, într-un fel, cei de la NASA v-au dat totuși
dumneavoastră dreptate… Totuși, e o poveste pe care cititorul
de rând n-o s-o prea înțeleagă. Și, de fapt, vă întrebasem
despre relația dumneavoastră cu Vaticanul…

Ș.P.P.: Dacă unii cititori „n-o s-o prea înțeleagă”, e problema
lor. Lăsați-mă să continui… La un moment dat, Vaticanul
și-a adus aminte de această poveste. Urmare unei invitații,
trebuia să ajung la Vatican și aveam stabilită o întâlnire cu
Papa… Înainte de această vizită la Roma, cei de la Vatican
au rugat-o pe mama unui senator de New York să întrebe
oamenii care țineau legătura cu mine dacă eu, cel care am
făcut portretele de sfinți, sunt același om care la Paris a
avut o dispută cu cei de la NASA în urmă cu mulți, mulți
ani. Răspunsul a fost, evident, da… Totodată, s-a transmis
Eugen Simion
Vaticanului cam așa: „Vedeți că acest individ are niște calități
și viziuni de care noi nu suntem capabili…”. Cei de
la Vatican, care erau interesați de mine, au fost și ei neîncrezători,
ca și cei de la NASA. „Testați-l!”, a fost sugestia
mamei senatorului de New York. Vaticanul s-a conformat
sugestiei și mi-a trimis o fotografie a unui sfânt la vârsta
de 60 de ani, cu sugestia de a-i face portretul la vârste diferite,
începând cu copilăria și adolescența, spunându-mi
că nu ar exista fotografii cu el din copilărie și adolescență….
Eu m-am conformat. Și i-am uimit pe reprezentanții
Vaticanului: am făcut portretul sfântului respectiv la vârsta
de cinci ani, apoi la vârstele de 10 ani, 15 ani, 20 de ani
ș.a.m.d., până la 60 de ani. Am făcut peste 20 de portrete,
cred că 24. M-am dus cu toate aceste portrete la Vatican.
Au început să dea în bâlbâială! Au chemat tot felul de persoane,
specialiști ș.a., cu toții interesați de portretele mele.
A venit un tip și a pus fotografiile originale ale sfântului
lângă portretele mele. Ei aveau poze cu sfântul respectiv
la diferite vârste, dar au vrut, într-adevăr, să mă testeze…

I.J.: Și care a fost reacția?

Ș.P.P.: „Dumneata nu ești un om normal!”, au concluzionat. Și
m-au rugat să mai rămân la Vatican, într-o vilă de protocol,
dar nu mi-au spus de ce. Mi-am dat sema că au un plan, un
scop cu mine deoarece nu oricine este cazat în vila de protocol
a Vaticanului. În plus, șeful protocolului Papei venea
la mine după amiaza și făceam conversații câteva ore, până
seara. „De ce mă țineți aici?”, i-am întrebat. Eu bănuiam ce
și cum… Păi, vine șeful protocolului și-și pierde timpul cu
mine în loc să fie lângă Papă?! Profitând de amiciția și interesul
care îl manifesta pentru persoana mea, l-am rugat
pe reprezentantul Papei să-mi faciliteze accesul la anumite
documente de la Vatican. Într-o oarecare măsură, am avut
84 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S
acces la unele documente care mă interesau. Totodată, i-am
făcut acestuia o propunere pe care s-o transmită Papei.
I-am spus: „Din câte m-am documentat și văzut, voi aveți
la Vatican portrete ale papilor sub formă de mozaic, făcute
timp de 102 ani, de Școala Lateraneză a Papei. În opinia
mea, vreo 70 de portrete nu sunt bune! Apoi, de ce credeți
că Michelangelo a încercat să facă portretele tuturor papilor
și a renunțat?”. Nu am primit un răspuns clar. Le-am
făcut o propunere, o promisiune: „Eu știu ideea de a face
portretele papilor. Și n-am să le fac eu, are să le facă altcineva,
dar promit să aduc făcute portretele tuturor papilor”.
Și așa am procedat! Cine le-a făcut? Un colaborator de-al
meu a lucrat acele portrete pe calculator. Evident, eu i-am
spus cum să le facă, i-am spus cutuma, cum se zice…

I.J.: Cum ați ajuns ceea ce nimeni din România nu a reușit vreodată,
respectiv să fiți caricaturistul oficial al summit-urilor
NATO? Cum s-au conturat începuturile acestei „prietenii”,
cum ați ajuns, deci, la NATO?

Ș.P.P.: Am avut mai multe expoziții la NATO, am făcut portretele
staff-ului NATO și a altor demnitari de acolo, eu
fiind invitat la câteva reuniuni la nivel înalt ale acestei organizații
a Tratatului Nord-Atlantic. Nu am onorat toate
invitațiile celor de la NATO, deoarece coincideau, ca date,
cu alte participări în străinătate ale mele. În plus, nu îmi fac
chiar mare plăcere asemenea întâlniri la nivel înalt, cu un
protocol de grad zero… V-am surprins… surprinderea. Să
știți că nu este plăcut ca de câte ori intri sau ieși din zona
unde se desfășoară aceste summit-uri, din sălile întrunirii,
să te supui controlului riguros antitero, mai ales că eu sunt
însoțit întotdeauna de o echipă de colaboratori. Altfel, am
fost bucuros și onorat că Departamentul de Stat al S.U.A.
m-a invitat să particip la summit-ul de la București din primăvara
anului 2008. Eu am avut expoziție în zona de maximă
securitate, acolo unde „greii” NATO stăteau fără bodiguarzi,
fără accesul presei… Probabil că din acest motiv nu
a apărut această informație în presa noastră!? Cred că v-ați
dat seama că activitățile mele, reușitele mele, apar cu zgârcenie
în presa din România… Cineva care își dădea doctoratul
în terorism mi-a pus o întrebare care, într-un fel, spune
ceva. Respectivul a spus cam așa: „Dumneavoastră sunteți
printre puținele persoane privilegiate care, la summit-ul
NATO de la București, ați intrat în sediul unde s-a desfășurat
întâlnirea la nivel înalt fără să fiți controlat antitero!”.
Eu am ținut să-i adaug și amănuntul, extrem de important,
că nu numai eu am fost în acea situație privilegiată, ci și
echipa mea. La acest summit de la București din 2008, s-a
mai petrecut o scenă pe care aș vrea s-o consemnați: am
avut pe masă un kater în momentul când am stat de vorbă
cu președintele George W. Bush! Și în spatele meu se afla
un general american.

I.J.: Nu doresc să vă contrazic, dar pare neverosimil ca unui cetățean
de pe planeta asta, român în cazul de față, să i se permită
de agenții service secret să dialogheze, de aproape, cu
cel mai puternic președinte din lume, cu un cuțit la îndemână!

Ș.P.P.: E adevărat… Asta-i istorie, asta ar fi o știre despre un
român, nu? Sau pentru televiziunile noastre știri sunt doar
cele care vorbesc de silicoane, că nu știu ce pipiță și-a montat
silicoane și apoi și le-a scos sau că nu știu ce frustrat,
plin de bani făcuți din furturi, divorțează. Ați văzut reportaje
cu Dan Puric, Tudor Gheorghe, Eugen Simion ș.a. la TV?
Nu prea… În schimb, toate pipițele, toți maneliștii sunt pe
toate posturile. În aceste condiții, România nu are cum să
progreseze, tinerii nu au ce să învețe de la TV.

I.J.: Am văzut totuși la TV imagini despre „pelerinajul” dumneavoastră
artistic la Assisi, de exemplu…

Ș.P.P.: Pentru cine nu cunoaște, Assisi este un important
centru de pelerinaj pentru catolici și este renumit, printre
altele, ca fiind locul nașterii Sfântului Francisc, fondatorul
Ordinului Franciscan. În mai 2011 am fost invitat la
Assisi să particip la Expoziția „150 Artisti frateli in Italia”
(„150 de artiști frați în Italia”). Expoziția a fost vernisată
la Palatul „Monte Fromentario”, iar printre personalitățile
căror le-am făcut portrete s-au aflat Luciano Pavarotti și
Papa Benedict al XVI-lea. Cu acest prilej, mi s-a înmânat
Premiul „Mediterraneo Arte”, o importantă distincție care
se acordă o dată la trei ani. Printre personalitățile distinse
cu acest premiu s-a aflat laureata Premiului Nobel, Rita-
Levi Montalcini, celebrul tenor Luciano Pavarotti, eu fiind
primul român căruia i s-a decernat premiul „Mediterraneo
Arte”. Nu numai primul, ci și, deocamdată, singurul român!
A fost un omagiu pentru activitatea mea artistică. Și trebuie
să mai adaug că sunt primul artist plastic distins cu
„Palma d’Oro”. Cu acest premiu au fost recompensați puține
personalități, 32 până la data când am fost eu premiat.
Trebuia să adaug și amănuntul că la Assisi, în 2009, am primit
și PRO Merito „Con Agrifoglio D’Agento” Assisi. Așadar,
Assisi are pentru mine o semnificație aparte.

I.J.: Ați fost cu o expoziție și în orașul natal al tatălui dumneavoastră,
Cernăuți. Cum ați fost primit?

Ș.P.P.: E o poveste interesantă. Am fost invitat, în octombrie
2010, la aniversarea a 602 ani de la atestarea orașului
Cernăuți și eram programat cu o expoziție la Muzeului de
88 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S
Artă. Ajuns în Cernăuți, prima mea oprire a fost, logic, la
Primărie. Am fost întâmpinat de 20 de domnișoare ucrainence
frumoase foc, cu mini-mini-jup, îmbrăcate la fel, de
m-au lăsat paf: „Bă, fraților, când m-ați omorât de am intrat
în Rai?!”. După acest moment… sexi, i-am spus primarului
Mykola Fedoruk că nu pot să lucrez – să fac caricaturi – la
Muzeul de Artă, că va fi buluc de oameni. I-am sugerat să
lucrez în centrul orașului. Și așa s-a întâmplat. Eram însoțit
de doi colaboratori de-ai mei, portretiști și ei – pe care îi iau
aproape tot timpul după mine pe cheltuiala mea – și le-am
făcut tuturor ucrainenilor portrete. Au rămas mască toți,
mai ales că le-am făcut pe gratis. A doua zi, televiziunea
națională de la Kiev mi-a luat un amplu interviu, vreo două
ore, presa a elogiat expoziția mea în condițiile în care o
parte din mass-media din Ucraina nu era favorabilă românilor.
„Regele caricaturii a pictat toți doritorii” (publicația
„Pogliad” – „Privirea”), „Caricaturistul trebuie să fie un psiholog
perfect” (publicația „Modloi Bukovinet” – „Tânărul
bucovinean”), „Celebritățile recordmanului Guiness Book
– Artistul– caricaturist a adunat în jurul său succese” (publicația
„Cernivitsi” – „Cernăuți”), „Cel mai rapid maestru
caricaturist din lume, Ștefan Popa-Popa’S, și-a prezentat
munca sa” (Agenția de Știri Regională ACC) – sunt doar
câteva dintre titlurile articolelor din presa ucraineană. A
fost pentru prima dată când ziarele anti-românești au scris
frumos despre un român! De altfel, consilierul diplomatic
al Consulatului General al României de la Cernăuți, a ținut
să-mi mulțumească pentru participarea la manifestările
aniversare de la Cernăuți și să remarce schimbarea de atitudine
a presei de acolo: „Vă mulțumim pentru tot ceeea ce
a însemnat prezența dumneavoastră la Cernauți. Emoție
artistică, mândria de a fi român, vizibilitatea României în
medii de presă adesea ostile, pe care ați reușit să le îmbunați.
Este nevoie de un performer ca dumneavoastră
pentru schimbarea, în bine, a imaginii României în lume”.

I.J.: În ciuda acestor recunoașteri internaționale, aici, în
România, sunteți destul de rar invitat de televiziuni…

Ș.P.P.: Așa este. Nici eu nu doresc, dar nici nu sunt dorit. Sau
să vă ofer un exemplu: am oferit Televiziunii Române un
filmuleț cu participarea mea la Vatican, cu prilejul unei
expoziții în 2012. Era singurul film care prezenta un artist
român la Vatican, singurul artist din toate timpurile cu
lucrări în San Pietro! Orice fonotecă de aur l-ar fi folosit,
dar nu și TVR! Surpriza a fost și mai mare: am oferit acel
film apoi altor trei televiziuni… Nimic! Nici măcar nu s-au
uitat la film. Cu alte cuvinte, am dat ciocolată la… porci! Și
nu mai doresc să repet această poveste. Vreți să vă mai dau
un exemplu? În urmă cu câțiva ani (prin 2011 sau 2012), la
o emisiune TV a lui Victor Ciutacu despre mine, producătorul
lui Ciutacu, beat fiind în timpul emisiunii, nu știa cum
să deruleze imaginile pentru a fi văzute de telespectatori!
Mi s-a părut chiar bătaie de joc!

I.J.: Ce cuprinde, de fapt, filmul despre care mi-ați vorbit?

Ș.P.P.: Este vorba de expoziția de la Vatican din perioada
Paștelui 2012 (31 martie- 14 aprilie), când am fost invitat și
la Drumul Crucii pe care l-a făcut Papa Benedict al XVI-lea,
de care v-am mai vorbit. Niciun artist plastic român nu a
fost invitat până la mine să realizeze o expoziție personală
la Vatican, oficialii Sfântului Scaun nominalizându-mă printre
primii 100 de oameni de cultură importanți din lume.
Filmul-reportaj începe cu prezentarea Vaticanului, spunându-
se că Vaticanul are și o puternică semnificație culturală,
clădiri precum Basilica Sf. Petru și Capela Sixtină sunt
„casele” unora dintre cele mai frumoase opere de artă din
lume, care includ lucrări realizate de Boticelli, Bernini sau
Michelangelo… Apoi, comentatorul filmului precizează:
„ Ștefan Popa-Popa’S (…) nu putea lipsi de la întâlnirea cu
arta în acest spațiu sacru. Expoziția de la Vatican, intitulată
„Papi și Sfinți”, vernisată la Vila „Sopenia”, a dovedit încă o
dată respectul și admirația pentru creația sa plastică. Cu
o zi înainte de vernisaj, artistul Ștefan Popa-Popa’S a fost
oaspetele de onoare la procesiunea Drumul Crucii 2012…
Vernisajul a fost precedat de o mesă solemnă oficiată de
monseniorul Alberto Tricarico, episcop de Roma”. În cadrul
expoziției, portrete ale suveranilor pontifi, cardinali
și sfinți au fost admirate de înalți prelați ai lumii catolice,
oficiali ai Vaticanului, de alte personalități italiene prezente
la vernisaj.

I.J.: În filmul-reportaj de la expoziția dumneavoastră de la
Vatican din 2012 am ascultat câteva opinii, pe care aș dori
să le consemnăm și în carte.

Ș.P.P.: Sunt de acord, dar voi produce probabil supărare și invidie
în rândul colegilor de breaslă. Paolo Merenda, președintele
Asociației „Amici di Dolores Sopegna”, profesor de
teologie și bioetică, șef al Serviciului de Onoare și Protocol
al Papei, a spus: „Suntem bucuroși să-l avem alături pe maestrul
Popa’S care, prin arta lui și picturile despre papi
și sfinți, ajută mult la o mai bună cunoaștere a mesajului
sfânt. Bucuria noastră este cu atât mai mare cu cât ne
aflăm în fața unei persoane care, prin arta sa, încearcă să
intre profund în spațiul idealurilor sfinte. Sunt convins
că maestrul Popa’S exprimă prin artă, idealurile și valorile
sale, spiritualitatea și lumea sa plină de sensibilitate.
Aceasta mă face să spun că pentru a ajunge la Dumnezeu
e nevoie de timp. Drumul și deciziile lui Dumnezeu sunt
învăluite în mister, Dumnezeu vorbește unde și cu cine dorește.
Acum a vorbit prin Popa’S, așa cum e posibil în viitor
să vorbească prin alte persoane”.
„Ștefan Popa este prezent în lumea întreagă – a semnalat
prof. Giorgio Cegna, director al Uniglobus University,
mare cancelar al Confederației Internaționale a Cavalerilor
Cruciați – prin portretele sale dedicate unor personaje
marcante ale trecutului și ale prezentului. Arta lui o putem
întâlni „pretutindeni”. Cred că, după pictorul Chirico,
care mi-a cucerit sensibilitatea și bucuria de a fi prieten
cu un artist, urmează Popa’S „. Prof. Cegna a remarcat
profilul artistic special al meu: „În activitatea mea de câteva
decenii ca profesor de Belle Arte și de editor, m-am
întâlnit și am lucrat cu foarte mulți artiști, primind de la
ei de la început, simțul criticii și dorința de a pătrunde în
sufletul creatorului, trecând dincolo de tehnici și de tot
ceea ce se mișcă în jurul unui personaj cotat la „bursa”
artiștilor. Popa m-a impresionat pentru că este un om înzestrat
cu toate laturile pozitive pe care un artist ar trebui
să le dețină: dorința de a căuta, conștiința faptului că mai
are încă ceva de găsit, modestie și o inimă mare. Popa se
entuziasmează ori de câte ori îl prinde o idee nouă sau
o propunere… este momentul în care devine generos, se
sacrifică și se dăruiește total, făcând portrete și oferindu-
le persoanelor în cauză”.
Giorgio Cegna a mai adăugat că nu e nevoie de alte aprecieri
pentru că expoziția mea, care vine după întâlnirea pe
care am avut-o cu Papa Benedict al XVI-lea, vorbește de
la sine: „Expoziția va fi itinerantă, la Veneția, Pietrelcina
– locul de naștere al lui Padre Pio și la Asissi. Vreau ca lumea
să înțeleagă că, azi, un artist nu trebuie să fie doar un
bun pictor, ci și un mare om. Iar Popa’S este, și face onoare
României. El este român, dar pentru noi este un cetățean
al lumii”.
Și cunoscutul critic de artă Viktorio Perrone a rămas
extrem de plăcut surprinsă de lucrările mele. Ea a făcut
o paralelă cu operele de artă ale lui Leonardo da Vinci:
„Sunt extrem de surprinsă de fantastica sinergie a artei
în ulei cu pictura modernă, cvasi-fotografică, cu tentă lonardescă.
După părerea mea, ne duce cu gândul la perioada
Renașterii. Felicitări!”.

I.J.: În 2012 ați realizat și publicat celebra lucrare-album PAPI,
SANTI… ILLUSTRI, portretele tuturor papilor din istorie, o
lucrare de pictură-compoziție unicat. A fost o comandă a
Vaticanului din perioada de „domnie” a Papei Benedict al
XVI-lea sau dumneavoastră v-ați oferit s-o faceți? Detaliați
toată această poveste de… povestit și nepoților!

Ș.P.P.: Înainte de a vă răspunde la întrebare, vreau să fac precizarea
că pe prima pagină a acestei lucrări unicat în lume
există binecuvântarea scrisă a Papei Benedict al XVI-lea.
Și acum vă răspund simplu: odată ce există această binecuvântare
a Papei, o puteți lua cum vreți dumneavoastră!

I.J.: Eu înțeleg că, probabil, s-a făcut la sugestia Vaticanului…

Ș.P.P.: Este, ca să zic așa, albumul Papei… Este dedicat lui
Benedict al XVI-lea. Cuprinde 263 de portrete ale papilor
din istorie. Au fost 265, dar unul dintre ei a fost papă de
trei ori. Această lucrare a fost tipărită în 99 de exemplare.
Pentru acest album, realizat în premieră în lume, mi s-a
acordat cea mai înaltă distincție a Vaticanului, „Premio
Romana Civitas”. Este una care recompensează pe cei care
biruesc. Este vorba de legenda împăratului Constantin cel
Mare. Legenda spune că în toamna anului 312, în ajunul
unei lupte dificile, împotriva unei armate de câteva ori
mai numeroasă decât a lui, Constantin ar fi zărit pe cer, în
plină zi, o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, ce avea
inscriptia: „in hoc signo vinces” – „prin acest semn vei
birui”; iar pe timpul nopții i s-a arătat în vis Însuși Iisus
Hristos, cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn
sfânt pe steagurile soldaților săi, urmând să fie protector
în focurile bătăliei. Constantin a procedat întocmai după
aceste semne și a câștigat bătălia. Și a dat ordin să se creștineze
tot imperiul. Acea inscripție, „In hoc signo vinces”
– „prin acest semn vei birui”, a dus la constituirea unei
înalte distincții a Vaticanului, „Premio Romana Civitas”.
Prin Fundazione Sapientia Mundi, mi s-a înmânat această
distincția („Premio Romana Civitas” „In hoc signo vinces”,
MDCC), la Vatican, în 27-28 octombrie 2012.

I.J.: Vorbind despre albumul dedicat papilor, ce ar mai trebui să
cunoască cititorii?

Ș.P.P.: Vreau să adaug faptul că l-am completat cu portretul
actualului papă, Francisc, și că mai conține și câteva documente
importante ale Vaticanului. Nu intru în prea multe
detalii… Amintesc doar două documente: calendarul maiaș
după 2012 și manuscrisul formării statului american de
George Washington, manuscris în facsimil, cu semnătura
olografă a primului președinte SUA. Mai sunt și manuscrise
de Shakespeare și altele…

I.J.: Câți români au avut privilegiul de a intra în posesia acestui
album unicat?

Ș.P.P.: Albumul costă mii de euro. Dar nu prețul este cel care
decide proprietarul, ci anumite sugestii ale Vaticanului.
Eu nu pot să vând oricui acest album, ci trebuie să existe
și OK-ul Vaticanului. Numai oameni din elita societății
pot avea privilegiul să devină proprietarii acestui album.
Cel care cumpără completează un formular care
ajunge la Vatican. Cu banii din vânzare, ar fi trebuit să se
sponsorizeze construcția unei școli în Kenya. Ei, și în acest
moment apare omul lui Dumnezeu… E vorba de doamna
Rita Levi-Montalcini, laureată a Premiului Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină în 1986. Era pe atunci cel mai în
vârstă laureat al Premiului Nobel în viață și primul care a
depășit vârsta de 100 de ani. Avea o fundație care-i purta
numele… Am cunoscut-o pe această celebră doamnă.
În 2012, i-am făcut și ei portretul. Inițial, nu a vrut să se
fotografieze cu portretul pe care i l-am dăruit, motivând
că are o vârstă respectabilă, 103 ani. După ce a văzut portretul,
s-a fotografiat și mi-a mulțumit mult! De altfel, mi-a
trimis o scrisoare de mulțumire, mi-a scris numai cuvinte
de laudă. Ea a murit la 103 ani, pe 30 decembrie 2012. Să
revin la subiect: prin fundația sa, Rita Levi-Montalcini voia
să construiască o școală în Kenya, finanțarea urmând a fi
asigurată (și) prin banii din vânzarea cărții mele-albumul
papilor. Montalcini zicea că prin fundația ei demarează
construcția școlii, urmând ca banii să-i primească pe parcursul
vânzării albumului meu. S-a exprimat cam așa: „Am
mare încredere în Popa’S, voi termina școala, apoi vom face
actele și le vom înainta la Vatican”. Ea a decedat, proiectul
a continuat, eu am colaborat cu fiica ei.

I.J.: Mi-ați spus că în 2013 ați intuit cine va fi noul papă…

Ș.P.P.: Înainte de Conclavul din martie 2013, care urma să
desemneze noul Papă, toată lumea din România – și nu
numai – își dădea cu presupusul privind alegerea acestuia.
Mulți spuneau numai tâmpenii. Cu vreo două zile înainte
de Conclavul de alegere a Papei, am făcut un portret al
posibilului Papă și l-am postat pe un site (ca să fie public,
la vedere): www.ccc-international.ord. Am precizat că nu
știu numele viitorului Papă, dar că intuiesc cum va arăta,
respectiv că portretul, postat pe site-ul de care am pomenit,
este portretul viitorului Papă! Vă amintiți că aproape
toată lumea de la Vatican a spus că viitorul Papă ar putea fi
cardinalul italian Angelo Scola. Se bazau pe faptul că cei 26
de italieni din Conclavul de alegere al Papei erau italieni. Ei
nu au ținut însă cont că italienii, latinii adică, nu vor vota cu
Scola. Ca dovadă, așa s-a și întâmplat. Cine era creditat pe
locul II? Argentinianul Jorge Mario Bergoglio. I-am rugat pe
băieții mei care lucrează pe calculator să-mi arate imagini
cu cei doi candidați și totodată să-mi printeze portretele
acestora. Am constatat că cei doi, din semiprofil, semănau.
Scola are lentile de contact, iar argentinianul purta ochelari.
Am făcut, pe calculator, următoarea mișcare portretistică
în semiprofilele candidaților: am montat lentilele de
contact ale lui Scola lui Jorge Mario Bergoglio și ochelarii
argentinianului i-am montat lui Scola. Acest portret l-am
postat pe site-ul de care v-am amintit, www.ccc-international.
ord (este vorba de pagina de internet a Cavalerilor
Cruciați, htttp://cavaliericrociati.info/). Când argentinianul
a fost desemnat papă, iar cei de la Vatican au observat
că Francisc, numele primit de Jorge Mario Bergoglio ca
papă, seamănă cu portretul pe care l-am făcut eu public
înainte de alegere cu o zi, au intrat într-un fel de bâlbâială,
ca să zic așa. I-am șocat… Am văzut multe comentarii pe
site-ul respectiv din care reieșea că eu aș fi avut viziuni.
N-am avut nicio viziune! Am avut doar o intuiție, am sesizat
că cei doi seamănă între ei.

I.J.: Păstrați o legătură permanentă cu Vaticanul?

Ș.P.P.: Am multe proiecte… Eu port mereu corespondență cu
reprezentanții Vaticanului și am privilegiul că, de exemplu,
pot să-mi permit să-l sun la telefon la orice oră pe președintele
serviciului pontifical, care este considerat al doilea om
de la Vatican. Desigur, nu l-am sunat să-l întreb ce mai face
sau să discut nu știu ce banalitate. Trebuie să „traducem”
pentru cititorii acestei cărți că asemenea probleme au un
anume grad de protocol, sunt legi nescrise, cum se spune…
Un exemplu. Prefectul Casei Pontificale a Vaticanului
i-a scris unui profesor universitar că este posesorul unui
portret făcut de mine, că este foarte bucuros pentru asta,
dar că, din păcate, cutuma Vaticanului nu permite ca acel
portret să fie expus într-o expoziție. Am vorbit despre
Vatican pornind de la întrebarea pe care mi-ați adresat-o,
respectiv cum am ajuns acolo… Într-adevăr, la Vatican nu
se ajunge oricum. Vaticanul lucrează cu mai multe fundații.
De exemplu, Universitatea Pontificală Lateranense,
care este o prestigioasă universitate cu sediul în Roma,
în zona extrateritorială a Sfântului Scaun, în Lateran, ființează
printr-o fundație. Ei lucrează cu Ordinul Maltez
și cu cel Franciscan prin fundație. Fundația are un sens și
o înțelegere mult mai complexe decât cuvântul fundație
din România. Sunt numai șase. În momentul în care ajungi
într-una din ele și ajungi să ai legătura cu acestea, în momentul
acela te poți bucura de privilegiul si simpatia celor
de la Vatican. După ce aceste legături sunt stabilite, începe
o anumită colaborare cu Sfântul Scaun, dar această colaborare
o pornește doar reprezentanții Vaticanului. Cam așa
s-a întâmplat cu mine. Trebuie să mărturisesc că pe mine,
de exemplu, m-a ajutat foarte mult Ordinul Maltez, am
ajuns într-o relație de prietenie cu mulți din acest Ordin.
Totodată, este cunoscută prietenia mea cu Mario Polidoro,
șeful Ordinului Franciscan. Este o relație bazată pe valoare.
Spre deosebire de cei care ajung la Vatican, inclusiv șeful
statului, pe diferite căi diplomatice și beneficiază de
sprijinul Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun, eu
am un regim aparte. Nu apelez și nu am beneficiat de niciun
ajutor din partea ambasadei. Când am avut expoziția
la Vatican, le-am sugerat organizatorilor să nu invite pe
nimeni nici de la Ambasada României în Italia, nici de la
Ambasada României de pe lângă Sfântul Scaun. De ce? Pe
românește spus, nu mă onorează!

I.J.: Bănuiesc că despre relația dumneavoastră cu Vaticanul nu
ați spus totul sau nu aveți voie să spuneți chiar totul!

Ș.P.P.: Ați formulat bine această întrebare, așa este. Sunt multe
chestiuni care nu pot fi dezvăluite despre Vatican. Eram
la Roma. La un moment dat, mi s-a spus cam așa: „Fii foarte
atent, nu se pot publica toate secretele Vaticanului… Vei
avea un semn divin pe care îl vei înțelege!”. Am zâmbit și
l-am luat oarecum în răspăr pe respectivul, sugerându-i să
înceteze cu șmecheriile astea… Și acum urmează povestea
care m-a pus pe gânduri. Cum spuneam, eram la Roma, cazat
la un hotel din fața Vezuviului și urma ca peste o zi să
mă întâlnesc cu Crescenzio Sepe, Cardinal și Arhiepiscop
de Napoli. Am intrat în camera hotelului și dintr-o dată a
început o furtună puternică pe mare. Le-am spus băieților
care mă însoțeau să coboare și să aducă din mașina parcată
în fața hotelului cutia cu albumele care conțineau portretele
papilor și, în același timp, să filmeze furtuna. Ei s-au
conformat și, în momentul în care respectivul băiat ieșea
din camera mea de hotel, s-a deschis ușa de la balcon, s-a
trântit cu putere de perete și s-a spart geamul. Eu mi-am
zis în sinea mea: Ce, ăsta-i semn divin? E pur și simplu un
efect al furtunii… Băiatul care filma din fața hotelului furtuna
de pe mare, m-a rugat să cobor din cameră deoarece
vrea să-mi arate ceva interesant. Am coborât. Ce credeți
că mi-a fost dat să văd? Se terminase furtuna și au apărut
patru curcubee! Patru! Ceva de nedescris, ceva divin! Ce
comentarii să mai fac?!

I.J.: De la Roma să trecem la Monaco: o vicecampioană olimpică
la spadă, românca Ana-Maria Brânză, de trei ori desemnată
ca cea mai bună spadasină din lume, v-a admirat „live”
la Monaco unde ați făcut o demonstrație de talent artistic
într-o lume a sportului mondial. Cum ați ajuns printre marii
sportivi ai lumii?

Ș.P.P.: Cum am ajuns? Tot cu… mașina! Sub patronajului
prințului de Monaco, Alteța Sa Regală, Prințul Albert de
Monaco, în vara anului 2013 am fost invitat special la o
manifestare de excepție, „Duelurile Prieteniei”, un concurs
de scrimă, cu o participare selectă, elita mondială
a acestui sport. Și i-am „duelat” pe toți cu „spada” mea:
portrete! Pentru mine a fost o „joacă” obișnuită, dar toți
din celebrul Cazinou din Monaco au rămas impresionați
de talentul meu.

I.J.: În 2014, printre alte participări, ar fi de consemnat cele de
la Parlamentul Federal belgian și de la Haga. Cum ați rezuma
aceste izbânzi artistice?

Ș.P.P.: Dacă îmi cereți să mă refer doar „în rezumat” la acestea
două manifestări – care au fost prilejuite de sărbătorirea
Zilei Naționale a României în Belgia și Olanda -, n-am de
spus decât că peste tot în străinătate sunt onorat cu cuvinte
de apreciere și felicitări (verbal și în scris). În afară
suntem prețuiți și respectați… Acolo… Că în România te
mai înjură câte unul. Ba pe mine, ba pe Puric… Că așa-i la
noi: în valorile noastre naționale se dă cu pietre! Există
neghiobi care fac asta. Din acest motiv sunt supărat: că românii
nu iau atitudine față de acești neghiobi… Revenind la
manifestările la care v-ați referit. Am fost invitatul special
al Parlamentului Federal al Belgiei, la 26 noiembrie 2014, la
Bruxelles. Ca să nu zică cârcotașii că mă laud, v-aș ruga să
consemnați din scrisoarea de mulțumire pe care mi-a trimis-
o ambasadorul de atunci al României în Belgia (Ștefan
Tinca, n.a.): „Prin talent și dăruire necondiționată, ați oferit
politicienilor belgieni un moment unic de artă și destindere,
prezența dumneavoastră descrețind, fără excepție,
frunțile tuturor membrilor Camerei Reprezentanților, indiferent
de convingerile politice, care au participat cu maximum
interes și în număr impresionat la eveniment. Mă
alătur cuvintelor de apreciere împărtășite de Președintele
Camerei Reprezentaților, domnul Sigfried Bracke, care a
fost în mod deosebit impresionat de calitatea momentului
artistic pe care l-ați oferit, dar și de măiestria cu care
Gediminas Kirkilas, primul ministru al Lituaniei,
alături de scrisoarea de mulțumire adresată maestrului
Popa’S pentru portretul făcut în 2015
Saddam Hussein văzut de Popa’S, lucrare din hârtie
Popa’S, printre mai marii lumii 107
îmbinați, în egală măsură, talentul de a mânui pastelul pe
hârtie și umorul în conversațiile cu oamenii politici (…) Cei
din echipa Parlamentului Federal belgian, care au organizat
evenimentul, ne-au mărturisit că a fost cel mai inedit
și plăcut moment pe care l-au găzduit în ultimii ani”. Mai
adaug și remarca ministrului belgian al asigurărilor sociale
doamna Maggie De Block, despre mine: „Este uimitor,de-a
dreptul magnific acest artist!”.

I.J.: De la Bruxelles, ați „zburat” la Haga…

Ș.P.P.: Am ajuns la Haga de Ziua Națională a României, 1 decembrie
2014, la Ambasada României. Programul meu
de invitații era stabilit din timp. Ziua României era cel
mai important eveniment al anului pe care l-a organizat
Ambasada, iar în 2014 am fost oaspetele de marcă.
Evenimentul a fost onorat de președinta Senatului olandez,
de înalți reprezentanți ai Curții Penale Internaționale
(Chang-ho Chung) și ai Curții Internaționale de Justiție de
la Haga, de reprezentanți ai autorităților olandeze, membri
ai corpului diplomatic, alte personalități. După ce a primit
portretul făcut de mine, știți ce a declarat președinta
Senatului olandez? Citez: „Sunt mândră că am primit
acest fantastic portret de la acest faimos artist al planetei!”.
Despre ce vorbim?!

I.J.: Vorbind despre anul 2014, ar fi trebuit să încep dialogul prin
a vă cere detalii despre acel calendar fotbalistic făcut pentru
Bayern Munchen…

Ș.P.P.: Este un calendar unicat, neprețuit aș zice. Am făcut
toate portretele celebrei echipe, inclusiv staful. S-a tipărit
în 500.000 de exemplare! Prin asta am spus totul. De ce
au apelat la mine, un român, și nu la alte talente de pe
planeta asta? Întrebați-i pe ei…

I.J.: Pe 7 mai 2015, când s-a sărbătorit Ziua Europei de
Reprezentanța UE la Vilnius (Letonia), vi s-a acordat Premiul
„Čiurlionis”. Ce reprezintă el pentru dumneavoastră?

Ș.P.P.: Pentru mine, încă o recunoaștere internațională, dar
pentru România aproape nimic. O știre acolo… În cadrul
unui eveniment important, „Cupele M.K.Čiurlionis”, organizat
de Fundația „Mikalojus Konstantinas Čiurlionis”,
am fost distins cu Premiul „To Enlightened Personality”.
Manifestarea s-a desfășurat la Muzeul de Arte Frumoase
din capitala Letoniei. În afară de expoziția personală de
caricaturi cu personalități prezentată pe „simezele” muzeului
din Vilnius, am fost obligat să rămân până după
miezul nopții în muzeu pentru a face tuturor, peste 200
de oficialități, portrete. Directorul Muzeului, Romualdas
Budrys, a spus despre mine că aș fi un „artist inteligent și
convingător”… Probabil că așa o fi!…

I.J.: Tot în 2015 ați participat și la câteva evenimente la
Parlamentul European de la Bruxelles…

Ș.P.P.: Am fost deseori la Bruxelles, oraș care găzduiește
Consiliul European, Comisia, al doilea sediu al
Parlamentului European și multe alte instituții europene.
Pot afirma, lăsând modestia la o parte, că sunt o prezență
obișnuită la „European Parliament”. De exemplu, în
primăvara anului 2011 am expus multe lucrări – sute de
portrete-caricaturi reprezentând europarlamentari, la
Palatul Parlamentului European în cadrul unei expoziții
organizate în perioada 28 – 31 martie 2011, la Bruxelles.
Sub titlul „Faces of Europe”, evenimentul a fost organizat
și susținut de doi europarlamentari români. Știți cum am
fost prezentat acolo? Notați-vă: „Popa’S: poate mai mult
decât u n om, u n supraom sau, dacă doriți, u n geniu d in
România, de-a lungul și de-a latul lumii”. Le-am făcut tuturor
europarlamentarilor, prezenți la vernisaj, portrete,
aceștia stând la coadă cuminți și răbdători, fiind apoi foarte
fericiți că au reușit să obțină o lucrare marca Popa’S. Să
revin la întrebarea propriu-zisă, la manifestarea din vara
anului 2015 de la Parlamentul European. Am participat la
o acțiune culturală de mare impact „Sub același Cer, Culturi
diferite”, prilej cu care am fost prezent la conferința și expoziția
organizate în cadrul Parlamentului European. Am
fost invitat de onoare, ca și un alt român care nu mai are
nevoie de prezentare, Dan Puric. Eu încă sunt ambasador
al promovării turismului din România în străinătate. Am
lucrat zeci de ore, realizând portretele mai multor sute de
persoane, printre care foarte multe personalități începând
cu Martin Schultz, președintele Parlamentului European
și alții. Așa cum s-a menționat în scrisoarea de mulțumire
din partea organizatorului evenimentului, lucrările mele
au devenit „punctul maxim de atracție“.

I.J.: Vorbiți-ne despre începuturile Academiei Popa’S.
Caricaturistul Gabriel Bratu, prietenul dumneavoastră din
Craiova, îmi spunea că pune mare preț pe faptul că în anii
trecuți ați adunat copii talentați la Academie, i-ați instruit
câteva luni (cu masă și casă asigurate), ați lucrat efectiv cu ei,
fiind singurul care ați făcut un asemenea gest pe banii dumneavoastră…
De când a început să ființeze Academia Popa’S,
de ce ați înființat-o?

Ș.P.P.: De mult timp, de peste 15 ani. De ce am înființat-o? Vă
spusesem, la un moment dat, că am aflat de ce am fost trimis
de Dumnezeu pe pământ – să multiplic talentul. Ei, asta am
făcut eu la Academia care-mi poartă numele, și, într-adevăr,
pe banii mei. Nu am ținut să fac publice aceste gesturi de binefacere
– mai sunt și multe altele -, ci pentru că așa am simțit.
M-am implicat total, cu bani, dar și cu mult suflet. Dacă
cei care ar trebui să îi bage în seamă, statul sau instituțiile
abilitate, nu o fac decât cu numele sau o fac sporadic, copiii
ăștia talentați meritau și ei o altfel de șansă în România…

I.J.: Ce nume au ieșit din Academia Popa’S? Printre alții, am citit
că un elev de-al dumneavoastră (Andrei Sopon) a avut o expoziție
în Franța bine primită de presă, un altul s-a remarcat
în Suedia…

Ș.P.P.: Sunt foarte mulți elevi de-ai mei care lucrează nu numai
în România, ci și în străinătate. Și, ceea ce este de subliniat,
este că ei sunt și apreciați, unii lucrează și colaborează
chiar cu mass-media din țările respective. Dintr-o mare listă,
m-aș opri doar la câțiva: Grecu – în Finlanda, Rădulescu
– în Grecia, Bâscă – în SUA, Maga – în Sydnei, Andrei Sopon
– în Londra, Harald Reimholz – în Germania, ultimul fiind
unul dintre cei mai mari desenatori din Germania ș.a.

I.J.: Vorbind de elevii crescuți și formați la Academia Popa’S: ați
avut și dezamăgiri?

Ș.P.P.: Ei, așa se întâmplă în viață cu facerea de bine! Nu
doresc să dau nume, nu-mi produce nicio plăcere aceste
exemplificări. V-am spus: pe banii mei am crescut și format
mulți tineri talentați. Unii, nu mulți, au considerat această
generozitate și dăruire a mea altfel. Ba unul m-a criticat,
ba altul și-a permis nu știu ce în numele meu ș.a.m.d. Să mă
învăț minte, nu?! Unii sunt mai „plecați” de acasă decât…
Nu toți pot fi la fel.

I.J.: Apropo de generozitatea dumneavoastră: este adevărat că
la anumite concursuri naționale, când în multe situații în care
bugetul pentru premieri era auster, ați premiat din buzunarul
propriu unii concurenți?

Ș.P.P.: Este reală informația. Și este foarte normală în România
de astăzi. Dacă statul și oamenii care financiar pot, dar nu
sponsorizează asemenea manifestări, atunci trebuie ca cineva
să-i ajute pe cei cu talent. Dacă m-aș raporta la unii
semeni de-ai mei, ar însemna să nu mai fac nimic nici eu.
Oricum, nu mai doresc să fac parte din nicio asociație din
România. Sunt în continuare implicat doar în activitățile
mele, prin societățile mele, atât. Îmi văd de problemele
mele… Am înființat un salon de caricatură pentru copii la
Drobeta-Turnu Severin și în cadrul căruia ofer premii, din
bugetul meu, la diferite categorii de vârstă: de la 6 ani până
la 18 ani. Este cel mai important și cel mai mare salon de
caricatură, ca amploare, din România, finanțat integral de
mine. Am făcut-o pentru ei, așa cum am întreprins și finanțat
multe alte manifestări, dar nu m-am lăudat. Acum,
provocându-mă prin acest interviu, răspund la întrebări…

I.J.: Să continui atunci: din documentarea pe care am făcut-o
pentru acest dialog am aflat că ați finanțat integral înființarea
Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România cu
sediul la Macea… Ce s-a întâmplat după înființare? Invidia a
făcut ca și alții să înființeze asociații oarecum similare, adică
le-ați dat idei și altora?!

Ș.P.P.: Așa este, am făcut și „greșeala” asta, aceea de a finanța
și înființarea Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din
România, cu sediul la Macea. Și, într-adevăr, le-am dat oarecum
idei și altora. Nu în totalitate, dar le-am dat! Ca să vă
dați seama cum suntem noi românii și ca să mă scutiți de
orice comentariu, am să vă dau un exemplu pățit de mine
cu această asociație. În urmă cu ceva ani, pe banii mei,
am invitat caricaturiștii din România la o întâlnire în care
urma să întocmim acte în demersul nostru de a face caricatura
să existe în nomenclatorul de meserii oficiale din
țara noastră, adică cei care practică caricatura să poate fi
plătiți legal, să existe un statut ș.a.m.d. Era, deci, o acțiune
în folosul celor care practică caricatura și ei erau cei care
ar fi urmat să beneficieze de avantaje financiare. Nu eu,
ci ei. Eu, slavă Domnului, am din ce trăi… Un caricaturist
mi-a spus că-l doare stomacul și nu poate veni, un altul că
are nu știu ce problemă personală. Și unul din Pitești, nu-i
dau numele, mi-a spus că nu are timp să vină la Macea, că e
prea departe, că el nu călătorește cu trenul, nici cu mașina,
deși eu i-am precizat că îi decontez biletele de tren sau benzina
etc. M-a refuzat. Păi cu ce vrei să călătorești? – l-am
mai întrebat în final. „Cu elicopterul!”, a zis el, probabil ca
să pună punct discuției, el fiind decis să nu vină. Nu știa
însă cu cine vorbește! L-am sunat imediat pe șeful Marelui
Stat Major al Armatei Române, generalul Dumitru Cioflină
și i-am explicat că am nevoie de două elicoptere: unul să
filmeze castelul de la Macea în care își desfășura activitatea
Asociația Caricaturiștilor Profesioniști din România
și unul la Pitești pentru a-l aduce pe caricaturistul X la
Macea. Cum eram în relații bune cu domnul Cioflină, acesta
s-a conformat și mi-a trimis cele două elicoptere. Îl sun pe
individul din Pitești și îi spun că la stadionul din Trivale
se află un elicopter special pentru deplasarea lui la Macea!
Răspunsul lui m-a surprins și m-a înfuriat peste măsură:
„Nu mai vin, am o problemă…”. O asemenea atitudine, un
asemenea comportament mă scutește de orice comentariu.
Deci, să mai fac în continuare la toți tâmpiții acte de acest
gen, nu îmi mai stă în putință. Efectiv, nu îi mai înțeleg pe
unii… Alții, invidioși sau din alte motive ciudate, au făcut o
altă asociație. Și eu am încercat să fac pace, cum se spune,
adică am unificat peste 80 la sută din ei. Sunt însă peste
15 la sută încă împărțiți în diferite grupulețe.

I.J.: Cu aceștia din urmă v-ați aflat într-un fel de „război”, după
cum s-a scris în presă la un moment dat? Sunt speranțe spre
o concordie… națională?!

Ș.P.P.: Nu mai am niciun fel de „război” cu nimeni, eu m-am
împăcat cu toți caricaturiștii, am respectul tuturor, totul
este OK acum, dialoghez cu toții despre problemele noastre.
Nu sunt însă dispus să mai vorbesc cu caricaturiști
care, în momentul dialogului, sunt în stare… euforică. Mă
exprim așa ca să nu-i fac bețivi!

I.J.: Ați mai avut o experiență neplăcută cu „Moftul român”, revistă
care s-a relansat după 1989 în locul revistei „Urzica”,
tot din cauza sponsorizărilor dumneavoastră, dar după ceva
vreme v-ați retras sprijinul financiar. De ce? V-a deranjat că,
într-un fel, cei care au condus „Moftul român” (în frunte cu
Mihai Ispirescu, redactorul șef) au marginalizat caricatura
sau au fost și alte motive?

Ș.P.P.: “Moftul român” a fost cea mai tare revistă de umor apărută
în România. Eu am fost directorul revistei și m-am
ocupat de promovarea caricaturii, nu de marginalizarea ei.
Totodată, în revistă semnau nume cunoscute, printre care
și academicieni. Am tipărit și exemplare de lux, în condiții
grafice deosebite. Este adevărat că, după un oarecare timp,
mi-am retras sprijinul financiar și asta din cauze care au
ținut, printre altele, de distribuirea revistei și nu numai.
Concret, nu era pusă la punct distribuirea revistei pe tot
cuprinsul României și era, din acest punct de vedere, un
fel de haos. În plus, mi s-a părut că, atunci când se acordau
premiile, eu eram cam ultimul consultat și uneori pus în
fața unui fapt împlinit. De asemenea, au fost gale făcute de
„Moftul român” la TV la care eu aflam ultimul de anumite
distincții acordate. Și, logic, ar fi trebuit să aflu primul.
M-am retras! Le-am spus: „Măi, fraților! Eu susțin financiar
revista și voi acordați premiile cum vreți voi?! Nu se face,
nu e corect”.

I.J.: Ați încercat, în urmă cu mulți ani, să faceți o revistă de umor
trilingvă (în română, sârbă, maghiară), dar acest proiect nu
s-a finalizat, deși primul număr a fost gata de tipar, chiar machetat,
cel puțin așa mi-a spus caricaturistul Gabriel Bratu-
MIB. Ce aveți de gând, o mai scoateți? Și tot trilingvă?

Ș.P.P.: Am afirmat că pot susține financiar apariția unei reviste
și că nu m-ar afecta foarte tare dacă ea nu se vinde
astfel încât eu să-mi recuperez investiția făcută. În acest
context, am gândit apariția unei reviste de umor în două
sau chiar trei limbi și eram pregătit, într-adevăr, să ies pe
piață. Vă pun însă întrebarea: pentru cine s-o fac?

I.J.: Bine, dar când ați gândit acest proiect ați avut o motivație,
adică v-ați gândit și pentru cine s-o faceți, nu?

Ș.P.P.: M-am gândit, într-adevăr, pentru cine s-o scot… A fost
însă un congres al caricaturiștilor români, la Macea, la care
a fost și soția mea, necunoscută pentru majoritatea participanților.
Ea s-a așezat la o masă oarecare și n-a spus cine
este, nici cei de la masa respectivă nu știau cine este. Și
respectivii caricaturiști, care erau invitații mei, aduși și cazați
pe banii mei, m-au înjurat tot timpul! Soția mi-a spus:
„Mă, băiatule, păi tu nu vezi că ăștia te înjură de mama
focului pe banii tăi?!”. Păi, vedeți, atunci, despre ce vorbim?
Ăsta-i caracterul omului din România, în cazul de față, caricaturist
civil. Ba mai mult, aveau și răutăți. Au venit la mine
și au început să-mi reproșeze: „Băi, te-ai lăudat că vine la
acest congres cunoscutul caricaturist Aleksandar Klas din
fosta Iugoslavie și nu te-ai ținut de cuvânt!”.Și Aleksandar
Klas era în sală cu ei, dar la o altă masă! Și alte și alte răutăți.
Îmi ajunge! Pentru astfel de oameni să scot o nouă
revistă? Ca să aibă ei motiv de înjurături la un spriț plătit,
ca și revista, de mine!

I.J.: Rămânând tot la capitolul de neîmpliniri, ca să le zic așa:
v-ați implicat logistic și financiar pentru apariția unei alte
reviste, „Carigrafia”. Nu s-a mai auzit nimic de ea?!

Ș.P.P.: Am sistat apariția din aceleași motive. Pentru cine s-o
scot? Cine merită? Nu v-am explicat cu cine conviețuiesc?
Dacă îmi argumentați oportunitatea unei asemenea apariții,
eu mâine scot revista!

I.J.: Tânăra generație ar avea de învățat, ar fi la curent
cu noutățile, ar avea unde publica, ar fi totuși utilă…

Ș.P.P: Până în acest moment, tânăra generație nu și-a exprimat
această dorință. Îi aștept pe tineri să vină și să-mi
spună, să-mi argumenteze. Sunteți acum în atelierul meu și
ați observat că numai cu tânara generație lucrez!
Popa’S, refuzat de Filiala UAP Timișoara
I.J.: Sunteți membru al Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala
București, deși locuiți la Timișoara. De ce? Este reală informația
că cei din orașul în care creați și locuiți v-ar fi refuzat
calitatea de membru al filialei UAP Timișoara?

Ș.P.P.: Este de notorietate această bătaie de joc față de mine
tocmai din partea celor din orașul în care trăiesc și pe care-
l fac cunoscut în întreaga lume, prin opera mea. Filiala
din Timișoara a Uniunii Artiștilor Plastici mi-a respins
dosarul de primire în Uniune, explicându-mi că există o
prevedere a unei legi a UAP potrivit căreia ar trebui să
am studii de specialitate și c ă, din acest motiv, nu voi f i
primit niciodată în UAP. Referitor la acest subiect, acela
al studiilor de specialitate, ascultați-mă și notați-vă ceea
ce mi s-a mai spus: „Nici Van Gogh dacă ar fi făcut cerere
de primire și n-ar fi avut studii de specialitate, nu l-am fi
primit. Asta-i legea, o aplicăm!”. O asemenea afirmație mă
scutește de orice comentariu. A, ar mai fi un amănunt de
consemnat: la dosar trebuia să am depuse și două referințe
despre mine, semnate de doi membri ai UAP- Filiala
Timișoara, referințe prin care aceștia să susțină primirea
mea în Uniune. Nimeni din Timișoara nu a vrut să întocmească
despre mine aceste referințe!

I.J.: Nu cunosc detalii privind legea de primire în UAP, dar mi
se pare nefiresc ca un artist de talentul și notorietatea dumneavoastră
să fie tratat în acest mod. Și am un exemplu: în
UAP- Filiala Craiova, unul dintre cei mai talentați pictori contemporani
(Iulian Segărceanu) nu este absolvent al vreunei
facultăți de specialitate și este membru al filialei. Ca dovadă
că și dumneavoastră ați fost primit în filiala București a UAP.
La Timișoara a fost exces de zel sau ce s-o fi întâmplat?

Ș.P.P.: Ar trebui să-i întrebați pe cei de la Timișoara. Că nici eu
n-am înțeles motivul. Explicațiile celor de la Timișoara nu
au fost convingătoare pentru mine, în contextul în care, așa
cum ați subliniat, la București și Craiova s-au făcut primiri
de membri, aplicându-se aceeași lege. Ei, eu știu de nu au
vrut să aibă în UAP Timișoara un talent și un nonconformist
ca Popa’S… Pe lângă faptul că-i eclipsam pe toți, le
stricam liniștea și lâncezeala! Răspunsul la această chestiune
este foarte simplu: ei toți la un loc nu au ajuns nici
la 10 la sută din valoarea mea. Nu mai spun că ei nu vând
din opera lor decât foarte, foarte puțin, în timp ce eu nu fac
față comenzilor din toată Europa. Și asta e marea lor oftică!
Chiar zilele trecute mi-a telefonat o doamnă din București,
care mi-a spus așa: „Sunt cu câțiva cetățeni străini – din
SUA, Germania și Olanda – și caut în București Galeria
Popa’S și nu o găsim. Am fost până acum în vreo șapte
locații!”. I-am spus să nu mai piardă timpul: „Nu veți găsi
122 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S
o galerie Popa’S în capitala României, deoarece nu există.
Bucureștiul este interesat de alte „lucrări artistice”, ce să
mai comentez…”. Doar în Timișoara există un fel de galerie
care îmi poartă numele, în rest nimic. Trebuie ca această
galerie din Timișoara s-o relansez.

I.J.: Sunteți cotat în afară, artistic și financiar vorbind, mult mai
bine decât în România. Probabil că, într-un fel, mai ales financiar,
e normal…

Ș.P.P.: Nu… Însă, într-o Românie aflată în criză nu numai financiară,
dar și morală (și plină de invidie!), este firesc ca
un Popa’S să fie altfel perceput și plătit în străinătate. Ar
trebui însă să reformulați într-un fel întrebarea… Și v-aș
răspunde că în România sunt plătit de oameni foarte normali,
obișnuiți… Cei care au însă bani mulți – și majoritatea
i-au obținut pe căi mai mult necinstite decât… curate – nu
sunt preocupați de artă decât foarte rar și mai mult din
snobism. Ca și conducătorii actuali ai României, preocupați
de bunul mers al afacerilor proprii, nu de țară sau de
cultura din România. Ei își aduc aminte de mine când au
vreo întrunire politică sau cine știe ce interes.

I.J.: Ați ținut o evidență a numărului de caricaturi realizate?

Ș.P.P.: Nu… Mi-a plăcut exprimarea unui critic francez, care
spunea, în urmă cu mulți ani, că toate desenele mele, puse
cap la cap, ocolesc globul pământesc pe la Ecuator de câteva
ori!

I.J.: Mi-ați declarat, într-un interviu de prin 2008, că întotdeauna
ați biruit în viață deoarece „ați făcut haz de necaz”. Pe
vremurile astea de criză, faceți la fel? Cum procedați, cum
îi „biciuiți”?

Ș.P.P.: Într-un mod logic, nu haotic. Sunt inginer la bază și,
printre altele, am învățat și cum se conduce o întreprindere,
am toate cunoștințele privind managementul unei afaceri.
Artistul român ridică mingea la fileu și tot el dă cu capul…
Păi, a vinde lucrări este o meserie! Dar nu artistul este
cel care trebuie să-și vândă propria-i „producție”, ci alții,
specializați în așa ceva.

I.J.: Dumneavoastră aveți un impresar, un manager?

Ș.P.P.: Eu sunt acela!

I.J.: Când aveți timp de toate?

Ș.P.P.: Uitați-vă la mine acum, când acord acest amplu interviu:
în jurul meu sunt cîțiva angajați, câțiva elevi, o pisică, o
soție, un ziarist, câteva telefoane, câteva camere de supraveghere.
După cum ați văzut, pe toată lumea mulțumesc!
Vă răspund dumneavoastră la întrebări, ofer sfaturi acestor
copii talentați care au venit la ore la mine, le dau indicații
tinerilor mei angajați cum să lucreze, clarific probleme
contabile cu Irina, soția, îi acord atenție pisicii, răspund la
„n” telefoane, mă uit la camerele de supraveghere ș.a.m.d.
Mai și cert pe câte un angajat!

I.J.: Când mai și dormiți?!

Ș.P.P.:… Vizitați-mă duminică seara și veți vedea că eu
lucrez!

………………………

Nota Observator.

Multumim celor trei artizani ai acestui volum ;
Popa'S, editorul ( Valentin Ajder, directorul editurii EIKON Bucuresti), Ion Jianu, care au fost de acord cu publicarea in "Observatorul..." a unor fragmente din carte.
Cu voia celor de mai sus vom continua cu fragmente din acest interviu.





Ion Jianu    11/1/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian