In dialog cu Ștefan Popa-Popa’S
Fragmente din recenta carte « Popa’S, printre mai marii lumii » apărută la EIKON Bucuresti
Ion Jianu: Cartea de față se vrea povestea vieții artistului plastic Ștefan Popa-Popa’S pe baza interviului, o invitație la destăinuire, pe care publicul, admiratorii, artiștii plastici, o așteaptă de la dumneavoastră. V-aș ruga, mai întâi, să vorbiți despre origini, despre părinți: mama olteancă, profesoară de chimie, iar tatăl, moldovean, jurist de meserie. Sunt corecte aceste informații?
Ștefan Popa-Popa’S: Tata a fost evreu. A plecat din Cernăuți, undeva în Moldova, apoi a ajuns la Iași. Mama, așa cum ați spus, este olteancă… Spuneați în deschidere că ar fi artiști plastici care așteaptă destăinurile mele. Eu vă contrazic. În această țară balcanică în care trăim și supraviețuim, nimeni nu mai așteaptă nimic de la nimeni.
I.J.: Exagerați totuși!
Ș.P.P.: Nu este nicio exagerare. Noi, românii, nu vrem să recunoaștem, d ar a cesta-i a devărul… a devărat. O s pun ș i o repet: noi suntem într-o cădere liberă. Și este evidentă. Această cădere liberă ar putea fi oprită doar atunci când ne vom hotărî să ne uităm în oglinda bunului simț, să ne vedem așa cum suntem – buni, răi – și să începem de la zero. Noi încă n-am pornit construcția de la zero. Nu vreți să observați această realitate cruntă și crudă. Nici dumneavoastră, ca ziarist și scriitor, nici cei din jur. Din câte am văzut și am constatat, chiar se ignoră această situație dramatică a poporului român. Asta este din cauza faptului că România este condusă de niște partide politice care au luat ființă ca niște găști de hoți și care au devalizat țara. Aceasta-i definiția partidului politic în România de azi, dată de către Ștefan Popa-Popa’S.
I.J.: Să revenim la întrebarea privind părinții dumneavoastră: așadar, o olteancă și un evreu au ajuns, în final, în Banat, la Caransebeș, unde v-ați născut. Într-un interviu pe care mi l-ați acordat pentru „Gazeta de Sud” (Craiova), ați afirmat că tatăl ar fi fugit de la Tel Aviv după mama dumneavoastră. Ce făcea tatăl la Tel Aviv pe atunci, adică prin anii ‘50?
Ș.P.P.: Era un fel de metaforă de-a mea… Că nu m-am născut undeva lângă Tel Aviv, ci în Caransebeș.
I.J.: Cum au ajuns părinții în Caransebeș?
Ș.P.P.: Cred că au luat… trenul și așa au poposit la Caransebeș! Și, în t imp, au ajuns bine… Mama, profesoară de chimie, a fost, la un moment dat (1959-1963, n.a.), directoare adjunctă a Liceului „Traian Doda” (pe atunci, Liceul nr.1) din Caransebeș. Tata era funcționar undeva pe la Primăria Caransebeșului… Dânsul a terminat mai multe facultăți și nu mai știu ce a profesat pe atunci. Cel mai mult i-a plăcut partea juridică. Am înțeles că admira și teologia.
I.J.: Și astfel, dintr-o olteancă și un evreu, a ieșit un… bănățean, născut în Caransebeș. Trebuie însă să vă las pe dumneavoastră să decideți ce sunteți: bănățean sau…?
Ș.P.P.: Pentru că există foarte multă populație în jurul meu, eu zic că sunt OM. În România avem foarte multă populație, dar puțini oameni. Eu fac parte din acești oameni de seamă ai țării. Să vă dau un exemplu… În august 2012, Cristina, soția ambasadorului de atunci al Olandei la București, Matthisj van Bonzel, m-a vizitat aici, în atelierul meu din Timișoara, și era pur și simplu încântată că are privilegiul de a cunoaște o personalitate ca mine. Mi-am dat seama atunci, ca și în alte situații, că fac parte din elita mondială. Spun asta deoarece este important nu să faci parte dintr-o elită pe care o definește nu știu ce ciuri-buri din țara asta, ci să fii recunoscut de lumea bună, de elita mondială. Și sunt cu adevărat recunoscut… Argumente? Fac parte din foarte multe organizații de elită din lume, cam din toate care sunt de bun simț și care au la bază marele arhitect al Universului, pe Dumnezeu.
I.J.: Primele semne ale talentului dumneavoastră la desenat s-au manifestat precoce, în anii de grădiniță: o educatoare din Caransebeș (Luci Văduva), acum profesoară pensionară, mi-a spus că, la vârsta de aproape cinci ani, mâzgăleați fețele de masă și cearșafurile de la grădiniță și că nu vă culcați până când nu vi se dădea un creion ca să desenați! Vă amintiți? Cum și când s-a petrecut apropierea de artă?
Ș.P.P.: Știți cum e, omul mai are de multe ori și amnezii. Îmi aduc aminte însă de aceste episoade. Deseori am fost întrebat: cine v-a descoperit? Păi, m-a descoperit mama! Cred că aveam vreo trei ani… Și într-o dimineață, când mama a venit la patul meu și a dat cearșaful și pătura de pe mine, a observat că toate erau pictate! Așa mi-a descoperit mama talentul de desenator.
I.J.: Ați moștenit o genă de la vreunul din părinți?
Ș.P.P.: Da… Gena masculină de la tata! Eu mă trag dintr-o familie de artiști. Sora și mătușa tatălui au fost actrițe la Teatrul Național din Iași. Mătușa se numea Carmen Stănescu, dar nu era rudă cu celebra actriță din Capitală.
I.J.: Stăruind asupra preocupărilor artistice de la vârsta copilăriei, adolescenței: cine v-a îndrumat primii pași? Ați avut un mentor?
Ș.P.P.: Nu am avut un anume mentor. Știți cum e cu primii pași… Poate că i-am făcut în… cârje! De ce zic asta? Nu a venit nimeni în jurul meu să-mi arate ceva. Nu cred că știau că această artă se va numi, peste câțiva ani, desenul satiric. Pe care, în definitiv, eu l-am inventat. E normal ca alte popoare să spună că ele au fost primele în domeniul ăsta, dar datările de pe desene arată altceva. Primii pași i-am făcut, cum ziceam, în Caransebeș, unde am stat cu părinții, până am absolvit clasa a II-a.
I.J.: După câțiva ani petrecuți la Caransebeș, v-ați mutat în Turnu Severin, unde ați urmat liceul. Cum au fost anii de liceu în frumosul municipiu de la Dunăre?
Ș.P.P.: Știți cum era cu mine pe atunci? Eram la Liceul de Arte Plastice, dar luam locul I, pe județ, la matematică. Când, în ultimii ani de liceu, eram la clasa specială de matematică, am luat locul I, pe țară, la pictură. Așa a fost să fie, ce să facem… Ideea este că, a fi un iubitor de matematică și, în același timp, iubitor și de artă, cum am fost eu, spre deosebire de alții, cărora mai rar le-a plăcut matematica sau știința fixă, e un caz mai rar. Mie însă, mi-a ordonat viața de artist.
I.J.: În anii de liceu de pe malul Dunării ați făcut și sport, chiar de performanță.
Ș.P.P.: Mi-a plăcut foarte mult atletismul și handbalul și, într- adevăr, am făcut performanță și în sport. A trebuit însă să renunț la sport. Nu poți să le faci pe toate deodată și trebuie să renunți la tot, ca să faci ceva ca lumea. Și acel „ceva” a fost desenul.
I.J.: Când ați avut prima confirmare a talentului dumneavoastră?
Ș.P.P.: La vârsta de 12 ani am publicat, în ziarul local din Turnu Severin, prima caricatură. Și cred că asta ar putea fi considerată prima confirmare a talentului meu.
I.J.: Despre anii petrecuți la Turnu Severin (ca elev și, după absolvirea facultății, ca inginer stagiar), ați afirmat, ulterior, că ați „crescut într-un oraș anticultural”?! Explicați-vă!
Ș.P.P.: Da, așa am spus, așa este! Mă refer însă la o perioadă din urmă cu mulți ani, perioada de până la 1990. Americanii au vrut să vadă casa în care am copilărit în Turnu Severin. Dar oficialitățile locale au decis dărâmarea acestei case. Ce să vă spun mai mult despre Drobeta-Turnu Severin? Mi-au arestat mama, au provocat decesul tatălui!… Când am fost la un summit NATO la Praga, am deschis o expoziție și la Ambasada României din capitala Cehiei. Acolo, un domn, aflat în apropierea mea, se uita insistent la mine. M-am dus direct la el și așa l-am cunoscut pe respectivul: era Nestor Rateș, fostul director al Europei Libere în anii comunismului. Și Nestor Rateș mi-a mărturisit că îi place expoziția mea, că mă admiră. „Nu îmi vine să cred că un român a ajuns la un asemenea nivel mare”, a mai adăugat domnul Rateș. M-a întrebat cine sunt… Și eu i-am răspuns: „Sunt copilul lu’ Popa Ștefan, ăla care vă trimitea aproape zilnic scrisori la Europa Liberă pentru emisiunea Actualitatea Românească!”. Asta a făcut tatăl meu….
I.J.: Cum a reușit tatăl dumneavoastră în acei ani de comunism să trimită scrisori „aproape zilnic”, cum ziceți, în Germania Federală, acolo unde emitea postul Europa Liberă?!
Ș.P.P.: Tata, în Turnu Severin, lucra în port și avea posibilitatea să trimită scrisorile prin vaporeni.
I.J.: Ați amintit adineaori de două episoade neplăcute, surprinzătoare, din viața părinților dumneavoastră. De ce a fost arestată mama, ce invinuire i s-a adus?
Ș.P.P.: Mama era profesoară de chimie în Drobeta-Turnu Severin și avea t rei copii. Doi erau studenți, iar eu eram la liceu, trecusem de la arte plastice, la clasa specială de matematică. Era o foarte mare invidie asupra ei. Fata secretarului de partid nu reușise să intre la facultate, deși susținuse examene de admitere câțiva ani la rând. Noi, frații Popa, foarte conștiincioși și serioși în privința învățăturii, intraserăm la facultate printre primii. Și, cum spuneam, era un fel de invidie pe mama mea… I-au înscenat un flagrant de luare de mită, în care banii despre care era vorba în „flagrant” s-au găsit undeva într-un gard?! Că a fost înscenare, mi s-a confirmat și după evenimentele din decembrie 1989. Un procuror din Turnu Severin m-a contactat și mi-a spus că dorește s ă o reabiliteze pe mama mea, deoarece el cunoștea cazul. Știa, totodată, și persoana care i-a înscenat mamei flagrantul, deoarece respectivul ar fi primit dispoziție „de sus”, de la partid. I-am spus că sunt de acord cu reabilitarea mamei, dar cu o condiție: să-i redea tinerețea pierdută în acea perioadă. Mama a făcut închisoare aproape trei ani! Tata a fost în acel timp internat într-un spital de psihiatrie, iar eu m-am întreținut singur. Iarna, deoarece nu aveam posibilitate să-mi cumpăr lemne, învățam la Biblioteca Județeană „I.G. Bibicescu”. Cum m-am întreținut? Din banii de meditații și din cei primiți din ce publicam. Când a trebuit să plec la Timișoara pentru susținerea examenului de admitere la facultate, n-am avut bani de tren. Am plecat cu marfarul din Severin, am mai coborât prin gări, am schimbat un marfar cu altul, iar ajuns în Timișoara, am dormit într-un parc. Meniul mea zilnic era… cornul, multe cornuri. Eram foarte slab pe atunci! Eram însă foarte mândru de mine, de faptul că toate le făceam pe puterile mele. Am avut satisfacția să intru la facultate printre primii. Am efectuat stagiul militar, apoi am urmat și absolvit Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic „Traian Vuia” Timișoara.
I.J.: Ați dat de înțeles că tatăl dumneavoastră ar fi fost omorât în Turnu Severin?!
Ș.P.P.: Tatăl meu a fost găsit spânzurat, dar era în genunchi?! Cum se poate spânzura cineva stând în genunchi?! Toată viața am fost abordat de elementele securității să devin colaborator… Le-am spus că oricând pot face asta, dacă mi se spune cine l-a omorât pe tatăl meu. Este exclusă varianta sinuciderii! Repet, tata a fost găsit „spânzurat”, în genunchi! Asta s-a întâmplat pe 24 aprilie 1980. Tatăl meu era dizident în Turnu Severin și, când venea Ceaușescu în vizită, avea domiciliul forțat, iar vreo șapte inși îl țineau blocat în casă, ca să nu iasă în timpul vizitei lui Ceaușescu. După decesul tatălui, mama a rămas în Turnu Severin. I s-a demolat însă casa și au mutat-o într-o altă locație… Și am zis că este mai bine să vină la Timișoara, unde eram stabiliți toți cei trei copii. Și la ora acestui dialog mama este tot aici, în Timișoara, împreună cu doi copii ai săi. Din păcate, al treilea, fratele meu cel mijlociu, a decedat.
I.J.: Apropo de Turnu Severin: peste ani, când ați devenit cetățean de onoare al municipiului de la malul Dunării, ați refuzat să primiți cheia Castelului Artelor cu ocazia unui festival al Toamnei Severinene, supărându-vă, din câte am aflat, pe atitudinea oficialităților din Turnu-Severin față de nepremierea unor elevi talentați. Este adevărat, așa s-au petrecut evenimentele?
Ș.P.P.: Este o intepretare a unor ziariști din Turnu Severin, unii obedienți față de anumite partide politice. Eu sunt în relații bune, de prietenie, cu primarul actual (primăvara 2016, n.a.), Constantin Gherghe. Referindu-mă la acel eveniment, festivalul Toamnei Severine, la care faceți trimitere acum, eu i-am spus primarului Gherghe că voi refuza cheia Castelului Artelor și că o voi oferi unei fetițe de vreo șapte- opt ani. Deci, exista o înțelegere între mine și primar asupra oferirii acestei chei. Primarul a fost de acord și a dorit să vadă ce reacții politice ar putea să apară din partea colegilor lui de partid, a opoziției. Amândoi eram curioși, deoarece în Turnu Severin era o situație politică mai aparte, iar presa era împărțită în funcție de interese. Probabil că și acum… De fapt, ce urmăream? Să atragem atenția asupra unor copii talentați. Am refuzat cheia Castelului Artelor și i-am înmânat-o unei fetițe talentate, așa cum ne-am înțeles.. Ce gest mai frumos decât acesta vreți? Dar gestul meu a fost răstălmăcit de unii ziariști… Și uite așa, ca și altădată, am fost înjurat fără să fi făcut ceva rău!
I.J.: Ați dat admitere la o facultate cu profil tehnic și nu la una cu profil artistic. Ce v-a determinat sau cine v-a îndrumat pașii spre Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Timișoara?
Ș.P.P.: Când eu am absolvit liceul la Turnu Severin, frații mei, amândoi, erau în Timișoara; unul absolvise facultatea, iar celălalt era student, tot la aceeași facultate. Dorința tatălui nostru a fost ca toți trei să urmăm facultăți politehnice. Tata mi-a spus așa: „Înțeleg că ai talent și că te-ar tenta facultatea de arte plastice, dar uite cum zic să facem. Termini tu această facultate tehnică, mecanica, apoi eu te ajut să faci a doua facultate, de arte plastice. Asta, cea de Mecanică, te va ordona, îți va ordona viața…”. Și n-a greșit. Așa este. Cât ai fi tu de artist și de plutitor-visător, o facultate tehnică tot te aduce cu picioarele pe pământ. Eu nu fac parte dintre artiștii care plutesc, ci sunt cu picioarele pe pământ.
I.J.: După absolvirea facultății ați revenit în Turnu Severin, ca inginer stagiar…
Ș.P.P.: Conform mediei mele de absolvire a facultății, o medie mare, puteam opta pentru orice oraș din România. Eram la Paris în momentul când a fost repartizarea, iar în locul meu, la repartizare, s-a dus unul dintre frați. Și acesta a explicat comisiei opțiunile mele privind viitorul loc de muncă: 1. Timișoara; 2. Turnu Severin și 3. oriunde. Aflându-se că am domiciliul în Turnu Severin, am primit un post la Uzina de Vagoane din acest oraș. Cum spuneam, eu eram la Paris. Ambasadorul României în Franța în acei ani era Corneliu Mănescu (a fost ambasador la Paris în perioada 1972-1982, n.a.). El mă invitase la Ambasadă după ce fusesem distins cu Marele Premiu UNESCO. Sediul UNESCO era foarte aproape de sediul Ambasadei României din Paris. Țin minte că domnul Corneliu Mănescu mă invitase într-o duminică dimineața. Se spălase pe cap, stătea în curtea ambasadei să se usuce la păr și mi-a spus cam așa: „Ai făcut o mare cinste României cu acest premiu. Este primul premiu UNESCO pe care îl primește România… Pot să fac ceva pentru tine?”. Atunci i-am explicat că, la repartizare, în absența mea, s-a petrecut o greșeală, anume că, deși aveam medie foarte bună, am fost trimis, ca inginer stagiar, la Turnu Severin, dar că aș vrea în Timișoara. Corneliu Mănescu mi-a promis că rezolvă el rugămintea mea: „Eu îți garantez că până tu ajungi în România, repartiția ta va fi schimbată de la Severin la Timișoara!”.
I.J.: Și Corneliu Mănescu s-a ținut de cuvânt, v-a schimbat repartiția guvernamentală?
Ș.P.P.: Am revenit acasă și m-am dus la Turnu Severin, la Uzina de Vagoane, așa cum era repartiția. După vreo două-trei luni am primit un telefon de la vicepreședintele Consiliului Popular Timiș, Ilie Morodan, și acesta mi-a spus scurt: „Tovarășul Popa, dumneavoastră aveți schimbare de repartiție… Sunteți așteptat la Timișoara, unde veți lucra la o întreprindere mare și importantă, Electrotimiș”. Între timp, directorul Uzinei de vagoane din Severin, Vasile Bacalu, deja începuse să mă prezinte ca posibil viitor director al întreprinderii. El era de bună credință. Eu însă i-am explicat: „Vedeți că suntem în Oltenia, în Turnu Severin, cel mai răutăcios oraș din această zonă geografică… Știți ce au pățit părinții mei… Nu mă mai prezentați ca viitor director al Uzinei de Vagoane, că prind ăștia ură pe mine!”. Am plecat din Severin la Electrotimiș Timișoara. După câteva luni, am văzut dosarul meu de repartiție la Electrotimiș. Era o cerere din partea mea de schimbare a repartiției, semnată, dar nu era semnătura mea! Normal, deoarece nu o făcusem eu. Corneliu Mănescu, probabil, a pus pe cineva s-o facă, o fi făcut-o el, nu știu… Om de mare ținută! Tot el m-a vizitat, peste câțiva ani, la Timișoara, în spital… Făcusem un accident. Nu mai țin minte ce funcție avea pe atunci, parcă se pensionase, dar știu că, imediat după vizita lui la spital, am fost chestionat de cei de la securitate despre motivul deplasării lui Corneliu Mănescu la mine.
I.J.: Apropo de deplasarea de la Paris: ați fost invitat de UNESCO sau v-a trimis statul român?
Ș.P.P.: Prima mea vizită la Paris s-a petrecut în anul 1977, trimis fiind de statul român. Inițial, eu nu am vrut să merg atunci în Franța. Tata și un frate de-al meu erau foarte surprinși că nu vreau să merg în Franța. Trebuie să fac o mică corectură privind deplasarea. Mă trimitea statul român, dar trebuia să contribui și eu cu 5.000 de lei, adică vreo două salarii bune de inginer din acei ani. N-aveam acea sumă și mie nu mi-a plăcut niciodată să împrumut bani de la rude sau de la prieteni. A apărut în viața mea un personaj, Dimitrie Jega (1912-1986, n.a.), pe atunci președintele Cenaclului de Satiră și Umor „Ridendo” din Timișoara. Acesta a aflat de invitația mea în Franța, a venit la mine acasă într-o duminică caniculară și m-a întrebat dacă voi onora invitația. I-am explicat că sper să plec în Franța, iar contribuția mea de 5.000 lei o voi primi de la un negru, care mi-a promis n iște bani î n schimbul u nor lucrări… După două zile, când Dimitrie Jega a venit iarăși la mine, m-a găsit foarte supărat. Plecarea mea în Franța era incertă deoarece negrul nu a mai venit să-mi comande lucrările și n-aveam banii necesari plecării. „Bă, te văd agitat, te Angela Merkel primind portretul făcut de Ștefan Popa-Popa’S Popa’S, investit cu ordinul Cavaler al Păcii la Assisi, Italia 40 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S înțeleg. Uite, îți dau eu această sumă și mi-i restitui tu, în rate, din salariile tale viitoare după ce revii din Franța”, a zis Jega. Din păcate, acesta a murit, răpus de o boală. N-am reușit să-i restitui banii… Poate că datorită lui am avut o carieră importantă deoarece el m-a ajutat să ajung în Franța. Ca să mă revanșez într-un fel față de omenia lui și să fac vizavi de Dumnezeu un fel de egalitate, am fondat și sponsorizat, în epigrama românească, un premiu „Dimitrie Jega”, distincție care se acordă anual, din 2002. Este cel mai important premiu în epigramă, inclusiv și ca valoare financiară.
I.J.: La 19 ani, pe vremea studenției, ați fost descoperit de o personalitate culturală de seamă a Europei acelor ani, francezul Henri Coursaget (1924-2011). Cum v-a „găsit” Coursaget în România?
Ș.P.P.: Păi, dacă mă căuta în România nu mă găsea! M-a găsit în țara lui, a fost foarte simplu. Eu eram în Franța, v-am povestit cum am ajuns, trimis de statul român. Eram șase români trimiși să cunoaștem Franța, iar la final urma să facem o expoziție. Cei cinci, aflați cu mine, habar nu aveau să deseneze. Erau copii de boși de la partid, cu pile, eu eram singurul pe bune trimis acolo. Centrul Universitar din Timișoara m-a trimis pe baza faptului că luasem șapte premii I pe țară la festivalul național „Cântarea României”, întrecere care mobiliza toată suflarea artistică a țării. Cum spuneam, toți cei șase români trebuia să facem expoziție cu lucrări proprii, dar cum ei erau antitalent le-am făcut eu la toți câte o lucrare… Am pregătit, pentru lucrarea mea, o caricatură. Ce s-a întâmplat mai departe? Gazdele noastre franceze m-au dus la un festival de artă modernă și folclor ce se desfășura în Confolens, un oraș în sudul Franței, în regiunea Poitou-Charentes. Pe scena acestui festival se afla un domn cu papion… Am crezut că este prezentatorul. Nu știam limba franceză atunci. I-am făcut acelui „prezentator” portretul și l-am pus în expoziție. La vernisajul expoziției, a venit reprezentantul cultural al regiunii respective și l-a recunoscut pe respectivul domn cu papion în portretul făcut de mine. M-a rugat să-i împrumut pentru câteva ore acea caricatură-portret. A revenit a doua zi și mi-a spus: „Am venit după tine!”. Eu eram nedumerit, nu înțelegeam ce se petrece. Și domnul acesta mi-a explicat: „Păi, cel căruia tu i-ai făcut caricatura este președintele festivalului de la Confolens, Henri Coursaget, fost președinte UNESCO, și care dorește să te cunoască”. Noi, românii, eram însoțiți în Franța de o „codiță”. I-am spus ăstuia că plec, iar el m-a obligat să-i las pașaportul… L-am cunoscut pe Henri Coursaget care, după ce mi-a mulțumit și m-a felicitat pentru portretul-caricatură pe care i l-am făcut, mi-a propus să colaborez cu el. I-am explicat că aș fi de acord, dar că, fiind dintr-o țară comunistă, nu știu dacă pot, deoarece îmi trebuie aprobări, viză ș.a.m.d. „Mă ocup eu de toate, nu-i asta o problemă”, m-a asigurat el. Întrebându-l despre colaborare, el mi-a explicat că, pentru început, trebuie să fac o expoziție, apoi, în timp, voi deveni caricaturistul oficial al Festivalului de la Confolens. Am plecat din Franța și am păstrat legătura cu domnia sa prin scrisori, mai rar telefonic. Erau mulți studenți străini în Timișoara și prin ei trimiteam scrisorile în Franța. Am fost de multe ori la francezi, când mă invitau ei, dar și când voiam eu.
I.J.: Ce rol au avut asupra carierei dumneavoastră cursurile pe care le-ați urmat la Academia de Arte Vizuale din Poitiers (Franța)?
Ș.P.P.: În timp ce eram la Festivalul de la Confolens, Henri Coursaget a avut ideea ca eu să urmez Academia de Arte Vizuale din Poitiers, respectiv să fac pregătiri mai mult pentru partea de scenografie a festivalului. Eu am fost ani buni caricaturistul oficial al Festivalului de la Confolens (1979-1985). Știți ce îmi spuneau profesorii de la Poitiers? Notați-vă: „Cred că noi avem multe de învățat de la tine, nu tu de la noi!”. La Poitiers, într-o cafenea situată vizavi de Institutul de Arte Frumoase, unde eu am fost cursant la secția de Arte Vizuale, și acum există caricaturi făcute de mine. Câțiva studenți timișoreni, care au fost la Poitiers după mine, mi-au confirmat acest amănunt.
I.J.: Pe vremea aceea se ieșea destul de greu în occident, înseamnă că ați avut un regim preferențial, cum s-ar spune…
Ș.P.P.: Chiar voiam să vorbesc despre acest subiect și țin neapărat să consemnați în carte câteva amănunte. La serviciul de pașapoarte din Timișoara a existat un om, Vancea îl chema, șeful pașapoartelor, și care m-a ajutat enorm. Doar atât vă spun: acest domn Vancea a falsificat, în favorea mea, un act, gest care l-ar fi putut costa nu numai destituirea din ministerul de interne, dar probabil chiar arestarea lui! El a falsificat actul de aprobare al meu prin care eu puteam părăsi România. Am avut aprobarea pentru o călătorie, dar am fost de 12 ori! El a avut curajul să falsifice actul: după cifra 1 (câte călătorii aveam aprobate) a adăugat cifra 2 și așa a ieșit că aveam aprobare pentru 12 călătorii! Atelierul meu era în apropierea sediului securității și atunci când voiam să plec în Franța, atunci când primeam câte o invitație, mă întâlneam seara cu acest Vancea, pe ascuns. El preciza: „Eu îți pregătesc pașaportul, ți-l dau pe ascuns, te duci și îți iei viza, dar până la data plecării din România, nu mai stai prin Timișoara. Dispari!”. Și așa făceam, iar la revenirea acasă îi restituiam, tot pe ascuns, pașaportul. Treaba asta a ținut cam până prin 1986, când la un control de-al lor s-a descoperit ce favoruri îmi făcuse. L-au dat afară, a avut multe probleme. Acest om trăiește și ar fi bine să i se ia un interviu. Și să spună el de ce a falsificat și a riscat pentru mine. Eu cred că el totuși nu a făcut chiar de capul lui! În același t imp, mă încăpățânez să cred c ă acest om a fost mâna lui Dumnezeu. Eu am vrut odată să-i dau un cadou, dar a refuzat categoric. Deci, el nu mi-a făcut acele favoruri din interes.
I.J.: Am citit că ați fi debutat, oficial, în fosta revistă „Urzica”, la vârsta de 14 ani și că în anii ’80 vi s-ar fi refuzat publicarea în „Urzica”. Este adevărat?
Ș.P.P.: Am fost debutat de mai multe ori! Prima caricatură semnată cu numele Ștefan Popa-Popa’S a apărut în „Urzica”, pe când aveam vreo 13 ani și jumătate. După aceea, revista „Urzica” a înființat rubrica de debut și am mai fost încă o dată debutat! Apropo de revista „Urzica” și de debuturi, aș vrea să povestesc un episod pe care l-am mai spus presei și u nii s-au supărat… În 1980 aveam t erminată o lucrare în care un general se joacă cu granițele țării. Generalul din caricatura mea avea stele, era aluzie la ruși. Cei de la revista „Urzica” mi-au spus că nu pot publica o asemenea caricatură deoarece era cu aluzie directă la ruși, la Uniunea Sovietică. Și, surpriza: la Moscova s-a organizat un salon de caricatură cu tema „Satira în slujba păcii”, iar eu am trimis acea lucrare la Moscova, refuzată de „Urzica”. Caricatura mea a fost distinsă cu Marele Premiu! Aflându-se acest eveniment, băieții de la „Urzica”, cei care, după cum spuneam, mi-au refuzat publicarea, imediat au băgat o copertă a revistei cu acea caricatură premiată!
I.J.: În primii ani de după absolvirea facultății aveați venituri ca inginer (angajat la Electrotimiș), dar presupun că deja câștigați bani și din lucrările de caricatură-portretistică pe care le realizați în țară și peste hotare…
Ș.P.P.: Ei, povestea cu lucrul meu la Electrotimiș și plecările peste hotare sunt de… povestit. Aveam o problemă cu serviciul. Plecam în străinătate și nu prea reveneam la timp la serviciu. Și ăștia de la fosta întreprindere Electrotimiș îmi desfăceau contractul de muncă. Apăream într-un târziu la fabrică și aveam asupra mea trofee, distincții, ceea ce obțineam eu la manifestările la care participam. Când reveneam din străinătate în București, mergeam cu trofeele obținute la Nicu Ceaușescu, cu care aveam o relație specială de prietenie, sau la un secretar al comitetului central al partidului, cel care răspundea de județul Timiș. Cum spuneam, directorul de la Electrotimiș îmi și desfăcea contractul de muncă deoarece eu nu reveneam la timp la serviciu. I-am spus odată: „Domne’, fă-mi un contract cu… fermoar! Îl „deschizi” și „închizi” în funcție de revenirea mea la birou”. Directorul respecta, de fapt, legile de atunci. El avea o pasiune pentru artă, mă respecta ca artist, se lăuda cu mine atunci când primea delegații în fabrică… Mi-am amintit o poveste cu Horațiu Mălăele. El venise în Timișoara și urma să ajungă și la Electrotimiș, unde lucram eu, să-mi Popa’S, printre mai marii lumii 47 vadă o expoziție. Organizasem în incinta întreprinderii o expoziție permanentă. Directorului îi plăcea foarte mult să iasă cu pieptul în față, să întâmpine delegațiile, să se laude cu mine. Și atunci am pus la cale o farsă. În timp ce directorul, însoțit de alaiul lui de comuniști, se îndrepta spre intrarea principală să-l întâmpine pe Horațiu Mălăele, eu l-am luat pe HORA (pseudonimul lui Horațiu Mălăele, n.a.), am sărit un gard lateral, undeva mai în spate. Apoi ne-am apropiat, din spate, de alaiul directorului.
I.J.: Vă întrebasem de veniturile din acea perioadă de început… Presupun că salariul de la Electrotimiș era, așa, pentru o cafea, o bere, grosul banilor venind probabil din preocupările dumneavoastră artistice…
Ș.P.P.: Salariul meu nu era chiar așa de mic, doar pentru o cafea și nu mai știu ce. Au fost situații când am fost plecat mult timp în străinătate, două-trei luni, iar la revenire îmi găseam contractul, cum spuneam, desfăcut. După ce erau obligați să mă reangajaze, primeam și salariul pentru perioada aprobată, dar și pentru cea în care mi se desfăcuse contractul. Și primeam o grămadă de bani.
I.J.: Apropo de deplasările în occident în perioada de până la 1990: nu v-a tentat niciodată să rămâneți pe acolo, nu vi s-a făcut nicio propunere?
Ș.P.P.: Vă rog să mă iertați, dar mi se pare cea mai imbecilă întrebare, pe cuvântul meu… Asta este întrebarea pe care românul o pune… românului. Dacă noi suntem într-o cădere liberă, haideți să le mai (și) schimbăm. Eu consider că locul românului este în România și nu în altă țară. Dacă cineva are alte preferințe, să lucreze în America sau nu mai știu pe unde, ducă-se! E problema lui. Încărcarea energetică a fiecărui om, dar mai ales a artiștilor, se face în cel mult 100-200 de kilometri de locul unde s-a născut. Omul care trăiește la o depărtare de mii de kilometri de locul de naștere, îl consider un om… artificial. Nu văd rostul acestei întrebări… Așa cum nu văd rostul unor emisiuni despre Ceaușescu. Cui folosește? Ceaușescu este prezentat astăzi în fel și chip, răstălmăcindu-se, inventându-se, mințindu-se ș.a.m.d.
I.J.: Păstrând proporțiile și respectând contextul în care Constantin Brâncuși a plecat din România, v-aș întreba: credeți că marele sculptor ar fi ajuns la notorietatea la care a ajuns, dacă rămânea la Hobița Gorjului?
Ș.P.P.: Nu, categoric nu… Henri Coursaget, când a venit în România, prin 1986, mi-a zis: „Băi, probabil că mult timp de azi înainte nu o să ne mai vedem. Eu sunt pregătit să te fac mare aici, dacă rămâi în Franța… Te fac, poate, mai mare decât Picasso! Dacă rămâi în România, țara ta nu va face nimic pentru tine”. Este exact răspunsul pe care probabil l-a primit, în subsidiar, și Constantin Brâncuși. Și a avut dreptate. Ce a făcut România pentru Popa’S și ce a făcut Vaticanul pentru Ștefan Popa-Popa’S? Păi, Vaticanul a editat un set de pasteluri, vreo cinci pasteluri. Iată ordinea – și aici vine bomba: 1.Leonardo da Vinci; 2. Ștefan Popa-Popa’S!; 3.Michelangelo ș.a.m.d. Dacă aș fi povestit asta în România, m-ar fi trimis românii la secția de neuropsihiatrie! Mi s-ar fi zis sub formă de reproș: „Cum să te compari tu cu ălă, cu ălă…?!”. Păi, nu eu m-am comparat cu „ăia”, ci ei, italienii, cei care au editat acel set de pasteluri, au făcut-o. Le-am spus italienilor: „Nu e prea mult ceea ce faceți voi pentru mine? Mă copleșiți!”. Am primit acele 50 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S pasteluri cu o zi înainte de a fi primit de Papa Benedict al XVI-lea și, efectiv, m-au șocat. M-au surprins în continuare zicându-mi: ca să fii artistul Vaticanului, trebuie să fii artist cu atelier în Italia. Și mi-au arătat un atelier cu secretară, cu telefon, cu toată dotarea necesară, spunându-mi că este atelierul meu din Italia! Le-am răspuns, în stilul meu, că n-am nevoie de atelier. Am fost invitat și la masă, unde prefectul urma să-mi înmâneze un atestat de funcționare, ca artist, pe teritoriul Italiei. Mi s-a explicat că, fără acel atestat, nu pot profesa în Italia. L-am primit, este aici, acasă la mine, la Timișoara. Vedeți cum s-au gândit italienii la un artist român? Românii? Nimic! De fapt, noi, românii, nu știm decât cum să ne furăm între noi, ne gândim doar cum să-i dăm în cap vecinului. Ne adunăm unul cu unul și-i dăm în cap altui român. Ca-n Miorița! Dacă aș avea vreo putere, aș scoate această poezie „Miorița” din literatura noastră. Nu ne reprezintă, nu poate fi simbolul românilor. Să nu vă supărați pe mine, nici dumneavoastră, care mă intervievați, nici cititorii acestei cărți. Eu folosesc deseori cuvinte grele, dure. Le spun însă din realitate, din experiența mea. Am o vârstă (Ștefan Popa-Popa’S este născut pe 11 iunie 1955, n.a.), poate mai trăiesc 20-25 de ani, cine știe, doar Dumnezeu știe. Și atunci când voi reuși să pun treburile la punct? Apuc eu să văd o stare de normalitate în România înainte de a închide ochii? Cred că nu!
I.J.: Vorbind de anii de dinainte de 1990: ar fi interesant de știut de ce ați abandonat stilul excepțional care vă caracteriza în anii ’80 (grafică de idee, în tuș negru) optând pentru portrete- șarjă? Ați fost influențat de cineva sau ceva anume v-a determinat să optați pentru portretistică?
Ș.P.P.: În primul rând, aș vrea să spun că performanțe mai mari ca mine în ceea ce privește desenele satirice nu a mai reușit nimeni. A încercat și Eugen Mihăescu și alții, dar fără performanțele mele. Chiar dacă au lucrat la „The New York Times” (Eugen Mihăescu a fost colaborator permanent la publicația americană, n.a.) sau nu știu unde, au făcut desene într-un anumit mod… Dacă căutați lucrările mele de până la 25 de ani, vă dați seama că eu am cam „spus” totul. Mai rămâne doar atât: să expun acele idei, pe pânză, în culoare. Și asta o voi face probabil acum… Cum spuneam, performanța pe care am atins-o eu, ca performanță de desen, nu a reușit-o nimeni. Eugen Mihăescu, într-o convorbire telefonică, îmi spunea că tare mult ar fi vrut să vadă unde aș fi ajuns cu ele… Păi, am ajuns acolo unde tu încă nu ai ajuns! Ai ajuns să publici în „The New York Times”, dar eu am publicat în altele. În momentul în care te-ai lansat, este mai ușor să fii artist în Franța sau SUA decât în țări primitive, cum este România. Subliniez: România, în privința artelor, este o țară primitivă! Noi l-am avut pe marele Brâncuși care a spus: „V-am lăsat săraci și proști și când m-am întors v-am găsit și mai sărăci și mai proști!”. Cam asta este realitatea…
I.J.: Abia în 1990 ați publicat primul album de grafică satirică. Acest album îl considerați ca fiind debutul oficial al dumneavoastră? În perioada 1980-1990, ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, n-ați încercat să debutați sau ați fost refuzat?
Ș.P.P.: Cine ar fi avut curajul ca înainte de 1990 să publice „șopârlele” mele? Gândiți-vă că în 1986 s-a publicat în unica revistă de umor de atunci, „Urzica”, o pagină cuprinzând grafică satirică semnată de mine. Pagina – care a fost imediat scoasă de pe piață – cuprindea caricaturi cu „adresă”: era un tip care vorbea la mai multe microfoane și avea cap de struț, iar cei care erau în fața lui aveau toți capetele băgate în nisip. Nimeni nu-l asculta pe Ceaușescu – căci la el era aluzia. Ei și-au dat seama de „șopârlele” astea din desenele mele după ce au publicat pagina! Ei, cine avea curajul să-mi publice aceste „șopârle” despre Ceaușescu?
I.J.: Ați povestit că totuși au mai trecut de cenzură unele „șopârle” la adresa Elenei Ceaușescu. Cum?
Ș.P.P.: Au mai scăpat, într-adevăr, câteva desene satirice cu adresă la Elena Ceaușescu. Și unele au fost publicate în România, în timpul vieții ei! Cum a fost posibil? Simplu: în România unele nu au fost înțelese și astfel s-au publicat! În Franța însă au fost publicate cam toate.
I.J.: Stăruind asupra acestui subiect: prin 1986 vi s-a publicat în afara granițelor României o caricatură cu cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu, caricatură care cuprindea și o aluzie la „academicianul doctor inginer” Elena Ceaușescu. De unde acest curaj, nu v-ați gândit la repercusiuni? Care au fost consecințele acestui gest riscant, oarecum nebunesc al dumneavoastră în acei ani de dictatură comunistă? În 1986 s-a publicat?
Ș.P.P.: Este corectă informația privind anul publicării caricaturii cu Ceaușeștii, în 1986. A fost publicată în Franța, apoi imediat la o expoziție la Varșovia… Știți cum este? La un moment dat ajungi la o anumită limită de saturație în care ești pus pe bară. Fusesem în Franța, știam că voi reveni acasă, în România. Henri Coursaget îmi spusese că ar putea urma o perioadă în care noi nu ne vom vedea. Era deci clar că imediat după publicarea caricaturii (în 1986) cu cuplul Ceaușescu, în anii următori, 1987, 1988, eu nu mai puteam reveni în Franța. Coursaget știa treaba asta. De unde știa, nu cunosc, nu mi-a spus… Mi-am dat și eu seama că va urmă o perioadă de „negură” pentru mine, ca artist. Am intuit. Așa s-a și întâmplat… După ce caricatura anti Ceaușescu a fost publicată în Franța, urma să particip la o expoziție în Polonia, la Muzeul Caricaturii din Varșovia. Organizatorii polonezi ai expoziției aveau pregătite desene satirice de-ale mele, luate din România. Eu însă nu i-am lăsat să le pună numai pe acelea. Cât am stat în Franța, am făcut o altă expoziție și pe aceasta am expus-o la Varșovia. Toate lucrările realizate în Franța erau anti Ceaușescu și le-am alăturat celor aduse din România. Într-o noapte, o doamnă de la galeria din Varșovia, unde urma să fie vernisată expoziția mea, a venit la mine și mi-a spus că cei de la Ambasada României la Varșovia verifică lucrările mele. Fac o paranteză: probabil știți faptul că o lucrare artistică poate fi trecută în afara granițelor României doar dacă are act de la patrimoniu, adică să existe pe ele ștampila de la patrimoniu. Ei, lucrările executate de mine în Franța, și pe care le adusesem eu personal la Varșovia, nu aveau ștampila de la patrimoniu din România. Și am intrat într-un fel de anchetă a C.C.-ului (Comitetul Central al P.C.R., n.a.).
I.J.: Mi-ați declarat (într-un interviu din 2008) că atunci ați fost arestat la domiciliu…
Ș.P.P.: Așa a fost… Trebuie să adaug încă un amănunt: într-o caricatură din acea expoziție, am indicat, printr-o săgeată, comuna „Polimeri”, aluzie la „academicianul” doctor inginer în polimeri Elena Ceaușescu. Cum spuneam, am avut probleme imediat cum am revenit acasă. S-au ocupat „băieții” de mine. Am fost în arest la domiciliu, adică supravegheat și anchetat de cei de la propaganda partidului, până la nivel de secretar cu propaganda pe România, care era Petru Enache. M-am trezit, la un moment dat (după câteva zile de la revenirea mea acasă, la Timișoara), cu Petru Enache, la mine în atelier. Și acesta, în timpul discuțiilor, de fapt în timp ce mă acuza, mi-a dat o palmă! Palma a venit în toiul acuzațiilor, când îmi tot repeta: „Crezi că nu ne dăm seama de aluziile tale din lucrări?!”. După ce a plecat din atelierul meu din Timișoara, a doua zi, inexplicabil, Petru Enache a fost găsit mort, în baia sa, din București! (Născut pe 4 februarie 1934, Petru Enache a decedat pe 17 august 1987, medicii afirmând că ar fi murit din cauza unui infarct provocat de stres, n.a.). Petru Enache este al doilea personaj legat de Dumnezeu, ca să zic așa… Eu mi-am pus întrebarea atunci și o repun și acum: cine îmi spune adevărul, ce s-a întâmplat cu Petru Enache în acel august 1987? Moarte misterioasă! La 53 de ani a fost găsit în baie decedat și, din câte am auzit ulterior, plin de sânge?! Să revin: locuiam Cu Martin Schultz, președinte al Parlamentului European Cu Romano Prodi, președinte al Comisiei Europene și premier al Italiei 58 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S pe atunci lângă sediul Securității din Timișoara, iar cei de la „secu” s-au purtat onorabil cu mine… Cu inteligență, ei au încercat să aplaneze situația creată. Subliniez, am fost anchetat doar de cei de la propanganda partidului, de la Comitetul Central.
I.J.: Dumneavoastră erați totuși un personaj care vă învârteați, ca să zic așa, într-un mediu apropiat de puternicii zilei, clanul Ceaușescu. L-ați cunoscut, prin 1983, pe Nicu Ceaușescu la Snagov. În ce context? Ce relații au fost între dumneavoastră și fiul cel mic al cuplului Ceaușescu?
Ș.P.P.: Cum l-am cunoscut pe Nicu? Eram în București, revenisem de la un festival internațional unde fusesem distins cu un premiu. Nici n-am coborât bine din avion, că am fost înștiințat că trebuie să plec de urgență la un alt festival, în Turcia, la Istanbul, 1983. Aici am fost distins cu premiul „Huriviet Vakffi”. La revenire, în Otopeni, un scriitor m-a luat din aeroport și m-a invitat la Snagov, la Vila nr. 24, unde era Nicu Ceaușescu. Și acest scriitor, nu-i mai țin minte numele, m-a prezentat lui Nicu Ceaușescu. I-am spus cine sunt, ce distincții am adus în România, i le-am și arătat – le aveam la mine, apoi i-am făcut repede un portret… Așa s-a legat o prietenie între noi. În 1987, am plecat la Moscova. Fusesem premiat cu marele premiu al unui festival, „Le Prix de l’Academie des Beaux-Arts”, Moscova. Am ajuns în capitala U.R.S.S. Era toamnă-iarnă… Am încasat vreo 1.000 de ruble, bani mulți pe vremea aceea. Am stat multe zile pe acolo, aproape două săptămâni. La Ambasada României de 60 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S la Moscova l-am întânit pe cântărețul de muzică populară Ion Cristoreanu, care era într-un turneu. Și îmi amintesc că am băut cu el vreo șase sticle de votcă, după care am plecat la aeroport. Nu mai țin minte ce s-a întâmplat cu mine, dar, când am aterizat la București, eram fără palton și fără căciulă! În fine… M-am dus la Snagov și m-am reîntâlnit cu Nicu Ceaușescu. Între timp, vorbisem la Timișoara cu un prieten și aflasem de la acesta că mi s-a desfăcut contractul de muncă de la Electrotimiș, deoarece lipsisem multe zile și nu dădusem niciun semn de viață. M-au crezut rămas pe undeva, prin occident. La întâlnirea cu Nicu Ceaușescu i-am spus acestuia povestea cu desfacerea contractului de muncă: „Eu aduc diplome în România, fac cunoscută țara peste hotare, iar ai mei de la Timișoara mă dau afară din serviciu…”. Nicu Ceușescu a fost surprins: „Păi, cum să facă așa ceva?”. Și imediat l-a sunat pe un tip, Dăogaru, care era un secretar al C.C. (așa îmi amintesc) și răspundea de județul Timiș. Acest Dăogaru i-a promis lui Nicu că rezolvă el totul, că nu va fi nicio problemă în privința serviciului meu. Și când Nicu Ceaușescu i-a adăugat ce premii am adus eu României, Dăogaru ăsta a replicat: „Fără discuție, Popa’S va fi reangajat… Și îi punem, dacă vreți, și covor roșu când revine la întreprindere!”. A rămas să-l caut la Comitetul județean de partid Timișoara, la camera 101 sau la restaurantul partidului. Am ajuns la Timișoara și pe 5 decembrie – țin minte data deoarece era cu o zi înainte de Sfântul Nicolae – l-am căutat pe acest Dăogaru. Ăsta deschide frigiderul și mă întreabă: Cafea ai? Whisky ai? Pepsi ai? La toate întrebările lui, răspunsul meu a fost invariabil: n-am! Și mi-a umplut o sacoșă cu bunătățuri pe care românii de rând nu aveau de unde să și le procure, spunându-mi că o valoare ca mine merită mult mai mult decât o pungă de cafea sau o sticlă de wisky. L-am rugat apoi să rezolve problema cu locul de muncă. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe directorul de la Electrotimiș, întrebându-l de mine. Directorul i-a răspuns cam așa: „N-aș vrea să spun prea multe, dar se pare că a rămas în străinătate…”. Dăogaru s-a înfuriat și a răbufnit către director: „Popa’S este lângă mine, aici în Timișoara… A adus acasă trofee importante nu numai pentru el, dar și pentru România… Te rog să te ocupi personal de acest om, să-l reangajezi și să-l aștepți cu covor roșu!”.
I.J.: Și așa s-a întâmplat?!
Ș.P.P.: Chiar așa, mai puțin faza cu covorul roșu. Eu m-am dus imediat la întreprindere. Directorul nu a apucat să-și informeze toți colaboratorii de cazul meu, iar la intrarea în unitate, la poartă, se afla șeful serviciului personal. Ăsta, văzându-mă, aproape că a albit și mi-a spus că n-am ce să mai caut acolo, deoarece am contractul de muncă desfăcut. Eu, profitând de faptul că sunt stăpân pe situație, am început să fac mișto de el… În fine. Nu am fost primit cu covor roșu, dar am fost primit, cu toate onorurile, de director, în biroul lui, în prezența unui demnitar de partid de la județ. Eu am venit, așa cum mi s-a sugerat, cu toate diplomele și distincțiile pe care le-am primit până atunci și m-am… fălit cu ele. Cei de la biroul personal m-au chemat și am semnat un nou contract de muncă, dar și niște state de salarii pentru perioada în care nu am fost în fabrică. Am primit atunci niște bani frumușei.
I.J.: Vorbeam de relația pe care ați avut-o cu Nicu Ceaușescu, iar într-un interviu din 2013, pe care l-am publicat în „Gazeta de Sud” (Craiova), mi-ați spus că în anul când „Prințișorul” a murit, 1996, l-ați vizitat pe acesta în închisoare. Și ați făcut o afirmație șocantă, cum că Nicu Ceaușescu v-ar fi spus că ar fi fost iradiat! Detaliați această poveste aproape incredibilă…
Ș.P.P.: Îmi mențin această declarație, așa mi-a spus Nicu Ceaușescu… L-am vizitat în închisoare cu puțin timp înainte de a muri. Deși era bolnav și nu avea voie să consume alcool, i-am dus o sticlă de whisky. A fost dorința lui. Cu greu însă am reușit s-o introduc la el, am avut unele probleme cu cei de la închisoare. L-am revăzut, era conștient că nu mai are mult de trăit. M-a întâmpinat așa cum mă primea pe vremuri în biroul lui: „Bă, bulangiule, ce mai faci?”. Eu așa vorbeam cu el, cu formula de adresare „bulangiule”… Apropo de această adresare, fac o paranteză. Nicu Ceaușescu, în anii de până la revoluție, a venit într-o vizită în județul Timiș. Știindu-mă angajat la Electrotimș, și-a trecut în program o vizită și acolo. Directorul întreprinderii a aflat cu o zi înainte de această neașteptată vizită și a început forfota de pregătire, curățenie, pancarte, ședințe ș.a.m.d. M-a chemat de urgență la el în birou și mi-a spus pe un ton foarte oficial: „Mâine să ai pe tine halat și să fii tuns, ai înțeles? Știu că ești în relații bune cu tovarășul Nicu Ceaușescu, dar asta e cerința”. Eu aveam plete, eram mai nonconformist… A doua zi, cea a vizitei lui Nicu, m-am dus la director – el m-a chemat – îmbrăcat în halat, dar cu părul strâns la spate, nu mă tunsesem. A țipat la mine că trebuie să mă tund neapărat deoarece este o vizită cu un anume protocol etc. Nu m-am tuns. A venit ora vizitei… Când tovarășul Nicu Ceaușescu a intrat în hala în care mă aflăm și eu, nu m-am abținut și l-am salutat așa cum ne… salutam noi între patru ochi: „Salut, bă, bulangiule!”.
I.J.: Vorbiți serios? V-ați adresat așa lui Nicu Ceaușescu, care probabil era înconjurat de o suită oficială la cel mai înalt nivel din Timiș?!
Ș.P.P.: Vorbesc foarte serios! N-am apucat să termin vorbele că au și sărit pe mine niște gealați, securiști, aproape că m-au doborât la pământ. Nicu a intervenit: „Băi, lăsați-l în pace….Voi știți pe cine ați pus mâna, știți cine e acest om? E un mare artist!”. Ei, închipuiți-vă cum am fost tratat apoi de conducere. Nu am mai avut probleme c u prezența la serviciu, cu plecatul la festivaluri, cu salariile etc.
I.J.: Să revenim la întrebarea propriu-zisă, cea referitoare la afirmația lui Nicu Ceaușescu cum că ar fi fost iradiat. V-a explica de ce, cine ar fi avut interesul ca el să moară?
Ș.P.P.: Nu mi-a oferit amănunte, doar atât: că știe că a fost iradiat. De cine? A dat de înțeles că de către cei care conduceau la ora aceea țara… Mi-a spus și un nume, dar, înțelegeți- mă, nu pot să-l fac public. Și că respectivul îl urăște și îi este frică de el. De ce nu spun acel nume? Acum nu folosește la nimic, nimănui.
I.J.: Ați vorbit cu Nicu Ceaușescu și despre ipoteza cum că el ar fi iradiat, de fapt, prin anii ’90? Că într-o încăpere alăturată biroului lui s-ar fi depozitat uraniu…
Ș.P.P.: Da, știu povestea. E vorba de patru roci de uraniu și plutoniu care au fost puse, într-adevăr, în apropierea biroului lui. Asta s-a petrecut după revoluție. Nicu știa și de această poveste, mi-a confirmat-o.
I.J.: De ce a devenit Nicu Ceaușescu incomod după revoluție?
Ș.P.P.: Ar trebui să-i întrebați pe cei care au făcut aceste treburi, adică pe cei care l-au iradiat.
I.J.: Nu știu pe cine să întreb?!
Ș.P.P.: E o problemă care ne depășește pe amândoi. Așa cum multe, multe alte adevăruri nu le știm – și probabil că nici nu le vom afla vreodată, mai ales despre evenimentele din decembrie 1989- așa probabil că nu vom afla nici amănunte legate de decesul lui Nicu Ceaușescu. Vreau neapărat să consemnați faptul că Nicu Ceaușescu nu a fost – și nici nu a demonstrat vreodată – că a fost un om rău. Poate că atunci când bea, mai sărea calul, cum se zice. Repet, n-a fost însă cu nimic un om cu energie negativă. Vreau neapărat să se știe.
I.J.: Înțeleg că ați avut destul de multe dialoguri cu Nicu Ceaușescu. Ați vorbit vreodată despre situația politică din România, despre faptul că părinții lui nu erau agreați. El cum comenta?
Ș.P.P.: Nicu știa tot ce se întâmplă în România, absolut tot, tot… Poate că îi și convenea, într-un fel, poziția (politică) în care era el. S-ar fi putut face multe din funcția lui, el ar fi vrut… Era însă foarte lucid și conștient de puterea părinților și a acoliților, a lingăilor lui Nicolae Ceaușescu.
I.J.: Înainte de 1990 se zvonise că Nicu Ceaușescu ar fi urmat să-i succeadă, la conducere, lui Nicolae Ceaușescu. Ce știți, v-a spus ceva în legătură cu acest subiect?
Ș.P.P.: Era clar că și în România comunistă s-ar fi aplicat modelul din Koreea de Nord. Ceaușescu a luat aproape totul, ca model, din Koreea comunistă. Era evident că așa s-ar fi petrecut lucrurile și în România. Mă întrebați dacă ei, Ceaușeștii, au vorbit asta în familie? Nimeni nu poate să știe asta cu exactitate, nimeni nu poate confirma o asemenea discuție. Și, credeți-mă, chiar că nu folosește nimănui.
I.J.: Prin 1979, ați fost distins cu Marele Premiu al Festivalului de umor „Cobilița de Aur” de la Băilești. A fost primul premiu important din cariera dumneavoastră? Ce semnificație a avut, mai ales că v-a fost înmânat de marele Amza Pellea, președintele festivalului, iar caricaturistul Alexandru Clenciu era președintele secției de caricatură? Vă mai amintiți acele momente ale premierii?
Ș.P.P.: A fost minunat… Era fantastic că un puțoi de 24 de ani, cât aveam eu în 1979, putea să se tragă de șireturi cu Amza Pellea, cu Al. Clenciu și cu alții. Eram cel mai tânăr de acolo, m-am comportat foarte respectuos cu cei de la festival. Era adunată spuma umorului românesc. Îmi amintesc că pe atunci se făceau lucruri serioase, pe care văd că acum unii le imită pe scenă sau la TV. Să ne înțelegem: bazele umorului românesc și modern au fost puse în perioada anilor 1970-1980. După care, umorul a început să-l dezvolte, prin texte, Mihai (Puiu) Maximilian, Dan Mihăescu și toți scriitorii de umor… Acum diferiți ciuri-buri încearcă la televizor să imite umorul din anii aceia… Și mai cred acești ciuri-buri că dacă ridică obscen degetul mic în sus, umorul lor ar fi extraordinar?!
I.J.: Ați păstrat legătura cu marele Amza Pellea și după momentul Băilești 1979?
Ș.P.P.: Desigur… Până la ora decesului său (decembrie 1983), noi doi am fost într-o relație extraordinară, specială. Cum să spun? Niciodată nu m-am hazardat după anumite valori… M-au vizitat Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir și mulți alții… Vă mai dau un exemplu, cel legat de numele unui mare mason pe care l-am cunoscut în Timișoara, pictorul Panait Stănescu Belu. La comemorarea a doi ani de la moartea acestuia (Panait Stănescu Belu a decedat în 2012, n.a.), în prezența soției, am spus: „Doamnă, vă rog frumos să-mi acceptați scuzele că eu nu am fost capabil să fac aceleași gesturi de prietenie pe care le-a făcut maestrul Belu cu mine… Acum, după ce el a murit, eu atât pot să mai spun: promit că o să-i scot un album”.
I.J.: Revenind la Festivalul din orașul lui „Nea Mărin”: peste ani, ați devenit președintele unei secții a Festivalului Național de Umor „Amza Pellea” din Băilești, secția de caricatură. Și astfel, orașul din câmpia Doljului s-a făcut cunoscut nu numai în România. Vorbiți-ne despre acest festival, despre implicarea dumneavoastră în organizare ș.a.m.d.
Ș.P.P.: La Băilești erau oameni luminați. Și o subliniere: se făceau festivaluri. Știți cum este moda de azi, cu implicarea politicului în toate, respectiv a partidelor… Vin peste noi acești hoți de care eu tot vorbesc. Ei, hoții, se adună pentru a fura țara! A, ca să nu fiu dat în judecată, adaug că printre acești hoți se află și… unu la sută oameni cinstiți! Ăla care vrea să mă dea în judecată să știe că face parte din cei unu la sută cinstiți. Ba, corectez, doar 0,1 la sută sunt cinstiți în aceste partide de la noi… A plecat discuția de la Festivalul de la Băilești, unde, cum spuneam, se făcea odată artă. Ei, de câțiva ani, un primar, un fel de ciuri-buri, decretează el, cu de la sine putere, că nu a fost bun acel festival și, astfel, Băileștiul nu-l mai face! Ei, face și el, primarul actual, câte ceva, dar cu partidul. A distrus însă mitul lui Amza Pellea.
I.J.: Pe lângă implicarea în Festivalul de la Băilești, ați fost susținător de marcă și al altor manifestări importante, cum ar fi: salonul național de caricatură „N. Petrescu-Găină” (Craiova), „Oltenii și restu’ lumii” (Slatina)… Cum ați caracteriza aceste manifestări?
Ș.P.P.: V-am mai spus…. Ele, aceste manifestări, au fost făcute – unele se mai organizează și acum – datorită unor luminări ale unor indivizi, dar când aceștia nu mai văd nimic în fața ochilor, deoarece sunt „orbiți” de politic, încep să dezvolte pseudo-festivaluri. De exemplu, tare aș vrea sămi explice și mie cineva ce a însemnat așa-zisul Festival „Mihai Viteazul” organizat de Primăria Craiovei la începutul anului 2013? Vă spun eu: un kitsch! Am mai văzut că există festivalul clătitelor, al țuicii, al sarmalelor… Cred că nu mai există nimic pe lumea asta românească care să nu „lumineze” pe cineva și să pună de o manifestare, evident cu implicarea politicului, dar cu bani publici, adică din buzunarul săracilor ăștia de români.
I.J.: Vorbind de Festivalul „Mihai Viteazul”, de Cetatea Băniei: ideea era că Mihai Viteazul a fost și Mare Ban al Craiovei… Ș.P.P.: … Și n-au avut bani să-i dea restul?! Știți cum sunt poveștile astea? La Târgoviște, după revoluție, prefectul județului îmi spunea că o să mă ducă la Mănăstirea Dealu, explicându-mi: „Acolo se află îngropat capul lui Mihai Viteazul…”. Eu l-am întrerupt: „Voi ați luat, tot aici, la Târgoviște, și capul lui Nicolae Ceaușescu… Pe Iliescu și pe Băsescu când îi chemați pe aici?!”.
I.J.: Noi, românii, nu prea știm să ne onorăm valorile, iar de multe ori le recunoaștem doar după ce acestea s-au făcut cunoscute și apreciate în occident. Așa s-a întâmplat și cu dumneavoastră?
Ș.P.P.: În România nici la ora actuală nu se vorbește despre existența artistului român Ștefan Popa-Popa’S în viața culturală.
I.J.: Cred că este o afirmație exagerată…
Ș.P.P.: Ca să nu mai vorbim în contradictoriu, haideți să vă dau un exemplu. La începutul lunii octombrie 2008, mi s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Drobeta-Turnu Severin, în aceeași zi în care i s-a acordat, de către oficialitățile Severinului, și președintelui României, Traian Băsescu, aceeași distincție. Mai toate ziarele au scris așa: președintelui Traian Băsescu i s-a înmânat la Palatul Cultural „Theodor Costescu” din Drobeta-Turnu Severin titlul de cetățean de onoare al municipiului de la malul Dunării. De ce nu s-a scris și de Popa’S, care primise și el aceeași distincție, în aceeași zi, în același moment? A, undeva, într-un colț de pagină al nu știu cărui ziar s-a scris două rânduri că și eu am devenit cetățean de onoare alături de președinte… Să continui. Am fost invitatul Papei Benedict al XVI-lea la tradiționalul Drum al Crucii, în centrul istoric al Romei, cu plecare de la Colosseum. În România s-a scris doar că Papa Benedict al XVI-lea a organizat și a participat la Drumul Crucii, fără să spună că din România a fost invitat Ștefan Popa-Popa’S! Aș avea multe exemple să vă mai dau… În luna aprilie 2013, am fost la Hunedoara pentru a participa la o expoziție. Președintele Consiliului județean, Mircea Molot, m-a rugat să vin cu el în sala de ședințe: „Te rog frumos, ai făcut caricaturile consilierilor județeni, hai în sală să-i vezi…”. Mie nu-mi plac chestiile astea festiviste și, inițial, l-am refuzat, dar apoi am intrat cu dumnealui în sala de ședințe. Și acolo, surpriza: a întrerupt ședința Consiliului Județean Hunedoara și mi-a înmânat disticția de Cetățean de Onoare al județului! Arătați-mi și mie un ziar național în care s-a scris asta?!…
I.J.: S-a publicat totuși știrea… Oricum, se confirmă ceea ce s-a mai spus despre dumneavoastră, anume că sunteți genial la Paris și la Roma, dar incomod în România.
Ș.P.P.: Am și explicația acestei situații paradoxale. După ce a picat Ceaușescu, mi-am dat seama că, pe viață, tu ca artist, tu ca ziarist trebuie să fii împotriva celor de la putere. Și asta i-am spus-o și lui Băsescu, cu care am avut o relație apropiată pe vremea când era ministrul transporturilor. Când Băsescu a fost ales președinte, i-am spus-o franc: „Domnule Băsescu, acum sunteți președinte… Ne mai vedem când nu o să mai fiți președinte!”. Și eu mă țin de cuvânt.
I.J.: Sunteți cel mai rapid caricaturist din lume. Unde și cum s-a petrecut evenimentul? Ș.P.P.: În octombrie 1990, la Festivalul Internațional de Caricatură de la Saint-Estčve (Franța), am stabilit recordul modial de „resistance”, realizând 1527 de portrete în culori timp de 10 zile și 10 nopți: astfel, pe 17 octombrie 1990, am bătut recordul mondial de viteză (rapiditate) din lume deținut de belgianul Emile Robin (106 caricaturi într- o oră), eu realizând 131 de caricaturi într-o oră. Atunci, când am primit Premiul acordat de „La Marianne” (din cadrul festivalului de la Saint-Estčve), am fost declarat cel mai rapid caricaturist din lume, record omologat de Livres des Record (Guinness). În 1995, la același festival, mi-am depășit propriul record: 2.772 de caricaturi în culori în 10 zile și 10 nopți. Cunoscutul publicist francez André Baur a scris despre mine atunci: „Ștefan Popa-Popa’S este o forță a naturii…, este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decât calculatorul”.
I.J.: Ce a urmat?
Ș.P.P.: Ar mai fi de vorbit și de alte activități ale mele, unele foarte secrete, altele discrete. La Olimpiada de șah de la Palma de Majorca din 2004, recordul a fost făcut pe copii, a fost dublat și l-am lăsat așa: 206 portrete într-o oră…. De ce? Trebuie să ofer o explicație celor care tot încearcă să bată recordul meu… Ei nu reușesc să ia legătura cu nimeni. Atunci când vrei să bați un record, trebuie să spui: Domne’, cam atât pot să fac… Și cum toți care încearcă să bată recordul meu sunt cu aproape 50 de procente sub mine, cei de la Guinness nu discută cu nimeni. În concluzie: există un record, de 206 de portrete, făcut pe copii, realizate de mine într-o oră, omologat, la Palma de Mallorca. Se numește „record testament” deoarece se va tipări în Guinness Book, după moartea mea.
I.J.: Aceste recorduri au și o explicație. Care-i secretul acestei forțe, maestre?
Ș.P.P.: Munca. Foarte multă muncă! Și harul Domnului…. Fără har nu se poate. Mama, la naștere, îți dă carnea, oasele, organele, adică corpul. În suflet, în simțămintele umane, Dumnezeu îți introduce, mai mult sau mai puțin, un har sau altceva. În momentul în care, conștient de acest har, ții legătura cu Dumnezeu, atunci poți să valorifici acest har numai când ești capabil și conștient. Eu am avut această legătură, această relație cu Dumnezeu când am avut acea moarte clinică și când am aflat și eu scopul pentru care am fost trimis de Dumnezeu pe pământ.
I.J.: Când, cum s-a întâmplat acea moarte clinică? Oferifiți-ne detalii…
Ș.P.P.: Nu intru în amănunte, nu am voie să spun prea multe. Am fost în „tunel”… Și când m-am trezit soția mea era lângă mine. Am intrebat-o: cine m-a adus din tunel…? Asta s-a întâmplat când aveam 43 de ani, în 1998.
I.J.: Aș vrea să abordăm un subiect asupra căruia nu cred că aveți secrete, relația dumneavoastră (sfântă) cu Vaticanul: cum ați ajuns să fiți în preajma Papei Benedict al XVI-lea și să fiți apreciat și creditat de Vatican ca un mare artist al lumii?
Ș.P.P.: E bine pusă întrebarea. Aproape nimeni nu m-a întrebat asta, doar un american. Este o poveste lungă… Când eram foarte tânăr, prin 1980, NASA a publicat portretul prezumtiv al lui Iisus Hristos. Eu terminasem acel celebru Tratat parapsihologic al portretului uman, o carte care și acum este folosită de specialiști, inclusiv la Academiile de Poliție. La Paris, într-o conferință de presă în care NASA comunica portretul lui Iisus, într-o sală arhiplină, m-am ridicat în picioare și am spus: „Acest portret nu este unul plauzibil!”. A râs toată sala! Un individ de la NASA m-a rugat să-i argumentez afirmația, să-i spun pe ce mă bazez. I-am replicat imediat:”Ca să vă pot demonstra afirmația mea, trebuie să-mi explicați voi pe ce vă bazați, care sunt criteriile după care ați realizat acest portret… Cum ați ajuns la concluzia că ochii lui Iisus au culoarea albastră?”. Eu, de fapt, citesem că cei de la NASA s-au luat după Giulgiul din Torino, dar nu cunoșteam detalii. Respectivul mi-a confirmat că NASA s-a inspirat după un giulgiu…„Păi, giulgiu este ceva cu ochii închiși și voi l-ați făcut pe Iisus cu ochii albaștri!”, am adăugat. Apoi, iarăși mi s-a cerut opinia: „Care este imaginea lui Iisus Hristos după părerea dumitale?”. Le-am răspuns: „Tot ceea ce s-a făcut în Renașterea italiană, în Renașterea din Europa”. Respectivul era documentat și mi-a replicat: „Păi, în lucrările din Renaștere, Iisus apare cu ochi verzi, maro, chiar albaștri… Care-i ideea cu ochii din lucrările Renașterii, că te contrazici!”. Dialogul nostru, în aparență în contradictoriu, a continuat, eu replicându-i domnului de la NASA că toate culorile ochilor lui Iisus sunt bune. El nu prea înțelegea sensul afirmațiilor mele. I-am menționat că în Renaștere sunt lucrări cu portrete ale lui Iisus Hristos în care acesta are ochii, într-adevăr, de mai multe culori, deoarece Hristos a fost singurul umanoid care își schimba culoarea ochilor în funcție de sentimentele pe care le avea. „De unde ai scos dumneata tâmpeniile astea?!”, m-a contrat el, în sală fiind râsete. Sigur pe mine, l-am întrebat dacă a citit Biblia. „Toată lumea a citit Biblia!”, a venit răspunsul individului, iar râsetele continuau în sală. I-am răspuns calm:„Dacă ați citit Biblia, atunci ați fi remarcat că într-o pagină se spune că Iisus are ochii albaștri, la o altă pagină se scrie că are ochii roșii și într-o alta că îi are de altă culoare… Deschideți Biblia, puneți semne la paginile la care am făcut eu acum referire și o să constatați că ochii lui Iisus au fost descriși, repet,în Biblie, în toate culorile….”. S-a lăsat un fel de tăcere, apoi respectivul a conchis: „O să citim cu atenție Biblia, dar totuși nu ne-ați convins. Dumneata, cu ce palpezi treaba respectivă?”. Atunci i-am făcut o propunere- provocare: „E foarte simplu… Dacă îmi dați 100 de fotografii alb-negru, eu vă spun ce culoare au ochii fiecăruia!”. A rămas total surprins: „Nu se poate așa ceva, e imposibil!”. Și cei din sală au început să mă privească cu oarecare ironie, ca și individul cu care mă tot contram eu… Am ținut să precizez: „Fiți atenți… Eu nu fac doar afirmații verbale despre culoarea ochilor celor 100 de indivizi din poze… Dați-mi o trusă de culori și eu vă pun, în dreptul fiecărei fotografii, două pete de culori: una este la lumină naturală și una este la lumină artificială”. Zis și făcut… Și m-am apucat de treabă. Povestea asta însă nu s-a petrecut în câteva minute, ci în câteva zile! După vreo 11 asemenea portrete, mi-au spus să mă opresc. „Nu ne-ai convins!”, a fost opinia celor de la NASA. Văzând neîncrederea lor, leam propus atunci altceva: „Vă dau un craniu și 1,2 kilograme de plastilină. Puneți plastilina pe craniu și să vedem al cui a fost craniul!”. Ei iarăși m-au contrat: „Păi, asta-i știință!”… În fața acestor opinii nefavorabile și controversate la adresa mea, eu le-am spun celor de la NASA așa: „Aia e știință, aia e tot știință… Eu vă spun pentru ultima dată: eu o simt!”. Însă, din acel moment, NASA a scos de pe piață portretul presupus al lui Iisus Hristos!
I.J.: Ceea ce denotă că, într-un fel, cei de la NASA v-au dat totuși dumneavoastră dreptate… Totuși, e o poveste pe care cititorul de rând n-o s-o prea înțeleagă. Și, de fapt, vă întrebasem despre relația dumneavoastră cu Vaticanul…
Ș.P.P.: Dacă unii cititori „n-o s-o prea înțeleagă”, e problema lor. Lăsați-mă să continui… La un moment dat, Vaticanul și-a adus aminte de această poveste. Urmare unei invitații, trebuia să ajung la Vatican și aveam stabilită o întâlnire cu Papa… Înainte de această vizită la Roma, cei de la Vatican au rugat-o pe mama unui senator de New York să întrebe oamenii care țineau legătura cu mine dacă eu, cel care am făcut portretele de sfinți, sunt același om care la Paris a avut o dispută cu cei de la NASA în urmă cu mulți, mulți ani. Răspunsul a fost, evident, da… Totodată, s-a transmis Eugen Simion Vaticanului cam așa: „Vedeți că acest individ are niște calități și viziuni de care noi nu suntem capabili…”. Cei de la Vatican, care erau interesați de mine, au fost și ei neîncrezători, ca și cei de la NASA. „Testați-l!”, a fost sugestia mamei senatorului de New York. Vaticanul s-a conformat sugestiei și mi-a trimis o fotografie a unui sfânt la vârsta de 60 de ani, cu sugestia de a-i face portretul la vârste diferite, începând cu copilăria și adolescența, spunându-mi că nu ar exista fotografii cu el din copilărie și adolescență…. Eu m-am conformat. Și i-am uimit pe reprezentanții Vaticanului: am făcut portretul sfântului respectiv la vârsta de cinci ani, apoi la vârstele de 10 ani, 15 ani, 20 de ani ș.a.m.d., până la 60 de ani. Am făcut peste 20 de portrete, cred că 24. M-am dus cu toate aceste portrete la Vatican. Au început să dea în bâlbâială! Au chemat tot felul de persoane, specialiști ș.a., cu toții interesați de portretele mele. A venit un tip și a pus fotografiile originale ale sfântului lângă portretele mele. Ei aveau poze cu sfântul respectiv la diferite vârste, dar au vrut, într-adevăr, să mă testeze…
I.J.: Și care a fost reacția?
Ș.P.P.: „Dumneata nu ești un om normal!”, au concluzionat. Și m-au rugat să mai rămân la Vatican, într-o vilă de protocol, dar nu mi-au spus de ce. Mi-am dat sema că au un plan, un scop cu mine deoarece nu oricine este cazat în vila de protocol a Vaticanului. În plus, șeful protocolului Papei venea la mine după amiaza și făceam conversații câteva ore, până seara. „De ce mă țineți aici?”, i-am întrebat. Eu bănuiam ce și cum… Păi, vine șeful protocolului și-și pierde timpul cu mine în loc să fie lângă Papă?! Profitând de amiciția și interesul care îl manifesta pentru persoana mea, l-am rugat pe reprezentantul Papei să-mi faciliteze accesul la anumite documente de la Vatican. Într-o oarecare măsură, am avut 84 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S acces la unele documente care mă interesau. Totodată, i-am făcut acestuia o propunere pe care s-o transmită Papei. I-am spus: „Din câte m-am documentat și văzut, voi aveți la Vatican portrete ale papilor sub formă de mozaic, făcute timp de 102 ani, de Școala Lateraneză a Papei. În opinia mea, vreo 70 de portrete nu sunt bune! Apoi, de ce credeți că Michelangelo a încercat să facă portretele tuturor papilor și a renunțat?”. Nu am primit un răspuns clar. Le-am făcut o propunere, o promisiune: „Eu știu ideea de a face portretele papilor. Și n-am să le fac eu, are să le facă altcineva, dar promit să aduc făcute portretele tuturor papilor”. Și așa am procedat! Cine le-a făcut? Un colaborator de-al meu a lucrat acele portrete pe calculator. Evident, eu i-am spus cum să le facă, i-am spus cutuma, cum se zice…
I.J.: Cum ați ajuns ceea ce nimeni din România nu a reușit vreodată, respectiv să fiți caricaturistul oficial al summit-urilor NATO? Cum s-au conturat începuturile acestei „prietenii”, cum ați ajuns, deci, la NATO?
Ș.P.P.: Am avut mai multe expoziții la NATO, am făcut portretele staff-ului NATO și a altor demnitari de acolo, eu fiind invitat la câteva reuniuni la nivel înalt ale acestei organizații a Tratatului Nord-Atlantic. Nu am onorat toate invitațiile celor de la NATO, deoarece coincideau, ca date, cu alte participări în străinătate ale mele. În plus, nu îmi fac chiar mare plăcere asemenea întâlniri la nivel înalt, cu un protocol de grad zero… V-am surprins… surprinderea. Să știți că nu este plăcut ca de câte ori intri sau ieși din zona unde se desfășoară aceste summit-uri, din sălile întrunirii, să te supui controlului riguros antitero, mai ales că eu sunt însoțit întotdeauna de o echipă de colaboratori. Altfel, am fost bucuros și onorat că Departamentul de Stat al S.U.A. m-a invitat să particip la summit-ul de la București din primăvara anului 2008. Eu am avut expoziție în zona de maximă securitate, acolo unde „greii” NATO stăteau fără bodiguarzi, fără accesul presei… Probabil că din acest motiv nu a apărut această informație în presa noastră!? Cred că v-ați dat seama că activitățile mele, reușitele mele, apar cu zgârcenie în presa din România… Cineva care își dădea doctoratul în terorism mi-a pus o întrebare care, într-un fel, spune ceva. Respectivul a spus cam așa: „Dumneavoastră sunteți printre puținele persoane privilegiate care, la summit-ul NATO de la București, ați intrat în sediul unde s-a desfășurat întâlnirea la nivel înalt fără să fiți controlat antitero!”. Eu am ținut să-i adaug și amănuntul, extrem de important, că nu numai eu am fost în acea situație privilegiată, ci și echipa mea. La acest summit de la București din 2008, s-a mai petrecut o scenă pe care aș vrea s-o consemnați: am avut pe masă un kater în momentul când am stat de vorbă cu președintele George W. Bush! Și în spatele meu se afla un general american.
I.J.: Nu doresc să vă contrazic, dar pare neverosimil ca unui cetățean de pe planeta asta, român în cazul de față, să i se permită de agenții service secret să dialogheze, de aproape, cu cel mai puternic președinte din lume, cu un cuțit la îndemână!
Ș.P.P.: E adevărat… Asta-i istorie, asta ar fi o știre despre un român, nu? Sau pentru televiziunile noastre știri sunt doar cele care vorbesc de silicoane, că nu știu ce pipiță și-a montat silicoane și apoi și le-a scos sau că nu știu ce frustrat, plin de bani făcuți din furturi, divorțează. Ați văzut reportaje cu Dan Puric, Tudor Gheorghe, Eugen Simion ș.a. la TV? Nu prea… În schimb, toate pipițele, toți maneliștii sunt pe toate posturile. În aceste condiții, România nu are cum să progreseze, tinerii nu au ce să învețe de la TV.
I.J.: Am văzut totuși la TV imagini despre „pelerinajul” dumneavoastră artistic la Assisi, de exemplu…
Ș.P.P.: Pentru cine nu cunoaște, Assisi este un important centru de pelerinaj pentru catolici și este renumit, printre altele, ca fiind locul nașterii Sfântului Francisc, fondatorul Ordinului Franciscan. În mai 2011 am fost invitat la Assisi să particip la Expoziția „150 Artisti frateli in Italia” („150 de artiști frați în Italia”). Expoziția a fost vernisată la Palatul „Monte Fromentario”, iar printre personalitățile căror le-am făcut portrete s-au aflat Luciano Pavarotti și Papa Benedict al XVI-lea. Cu acest prilej, mi s-a înmânat Premiul „Mediterraneo Arte”, o importantă distincție care se acordă o dată la trei ani. Printre personalitățile distinse cu acest premiu s-a aflat laureata Premiului Nobel, Rita- Levi Montalcini, celebrul tenor Luciano Pavarotti, eu fiind primul român căruia i s-a decernat premiul „Mediterraneo Arte”. Nu numai primul, ci și, deocamdată, singurul român! A fost un omagiu pentru activitatea mea artistică. Și trebuie să mai adaug că sunt primul artist plastic distins cu „Palma d’Oro”. Cu acest premiu au fost recompensați puține personalități, 32 până la data când am fost eu premiat. Trebuia să adaug și amănuntul că la Assisi, în 2009, am primit și PRO Merito „Con Agrifoglio D’Agento” Assisi. Așadar, Assisi are pentru mine o semnificație aparte.
I.J.: Ați fost cu o expoziție și în orașul natal al tatălui dumneavoastră, Cernăuți. Cum ați fost primit?
Ș.P.P.: E o poveste interesantă. Am fost invitat, în octombrie 2010, la aniversarea a 602 ani de la atestarea orașului Cernăuți și eram programat cu o expoziție la Muzeului de 88 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S Artă. Ajuns în Cernăuți, prima mea oprire a fost, logic, la Primărie. Am fost întâmpinat de 20 de domnișoare ucrainence frumoase foc, cu mini-mini-jup, îmbrăcate la fel, de m-au lăsat paf: „Bă, fraților, când m-ați omorât de am intrat în Rai?!”. După acest moment… sexi, i-am spus primarului Mykola Fedoruk că nu pot să lucrez – să fac caricaturi – la Muzeul de Artă, că va fi buluc de oameni. I-am sugerat să lucrez în centrul orașului. Și așa s-a întâmplat. Eram însoțit de doi colaboratori de-ai mei, portretiști și ei – pe care îi iau aproape tot timpul după mine pe cheltuiala mea – și le-am făcut tuturor ucrainenilor portrete. Au rămas mască toți, mai ales că le-am făcut pe gratis. A doua zi, televiziunea națională de la Kiev mi-a luat un amplu interviu, vreo două ore, presa a elogiat expoziția mea în condițiile în care o parte din mass-media din Ucraina nu era favorabilă românilor. „Regele caricaturii a pictat toți doritorii” (publicația „Pogliad” – „Privirea”), „Caricaturistul trebuie să fie un psiholog perfect” (publicația „Modloi Bukovinet” – „Tânărul bucovinean”), „Celebritățile recordmanului Guiness Book – Artistul– caricaturist a adunat în jurul său succese” (publicația „Cernivitsi” – „Cernăuți”), „Cel mai rapid maestru caricaturist din lume, Ștefan Popa-Popa’S, și-a prezentat munca sa” (Agenția de Știri Regională ACC) – sunt doar câteva dintre titlurile articolelor din presa ucraineană. A fost pentru prima dată când ziarele anti-românești au scris frumos despre un român! De altfel, consilierul diplomatic al Consulatului General al României de la Cernăuți, a ținut să-mi mulțumească pentru participarea la manifestările aniversare de la Cernăuți și să remarce schimbarea de atitudine a presei de acolo: „Vă mulțumim pentru tot ceeea ce a însemnat prezența dumneavoastră la Cernauți. Emoție artistică, mândria de a fi român, vizibilitatea României în medii de presă adesea ostile, pe care ați reușit să le îmbunați. Este nevoie de un performer ca dumneavoastră pentru schimbarea, în bine, a imaginii României în lume”.
I.J.: În ciuda acestor recunoașteri internaționale, aici, în România, sunteți destul de rar invitat de televiziuni…
Ș.P.P.: Așa este. Nici eu nu doresc, dar nici nu sunt dorit. Sau să vă ofer un exemplu: am oferit Televiziunii Române un filmuleț cu participarea mea la Vatican, cu prilejul unei expoziții în 2012. Era singurul film care prezenta un artist român la Vatican, singurul artist din toate timpurile cu lucrări în San Pietro! Orice fonotecă de aur l-ar fi folosit, dar nu și TVR! Surpriza a fost și mai mare: am oferit acel film apoi altor trei televiziuni… Nimic! Nici măcar nu s-au uitat la film. Cu alte cuvinte, am dat ciocolată la… porci! Și nu mai doresc să repet această poveste. Vreți să vă mai dau un exemplu? În urmă cu câțiva ani (prin 2011 sau 2012), la o emisiune TV a lui Victor Ciutacu despre mine, producătorul lui Ciutacu, beat fiind în timpul emisiunii, nu știa cum să deruleze imaginile pentru a fi văzute de telespectatori! Mi s-a părut chiar bătaie de joc!
I.J.: Ce cuprinde, de fapt, filmul despre care mi-ați vorbit?
Ș.P.P.: Este vorba de expoziția de la Vatican din perioada Paștelui 2012 (31 martie- 14 aprilie), când am fost invitat și la Drumul Crucii pe care l-a făcut Papa Benedict al XVI-lea, de care v-am mai vorbit. Niciun artist plastic român nu a fost invitat până la mine să realizeze o expoziție personală la Vatican, oficialii Sfântului Scaun nominalizându-mă printre primii 100 de oameni de cultură importanți din lume. Filmul-reportaj începe cu prezentarea Vaticanului, spunându- se că Vaticanul are și o puternică semnificație culturală, clădiri precum Basilica Sf. Petru și Capela Sixtină sunt „casele” unora dintre cele mai frumoase opere de artă din lume, care includ lucrări realizate de Boticelli, Bernini sau Michelangelo… Apoi, comentatorul filmului precizează: „ Ștefan Popa-Popa’S (…) nu putea lipsi de la întâlnirea cu arta în acest spațiu sacru. Expoziția de la Vatican, intitulată „Papi și Sfinți”, vernisată la Vila „Sopenia”, a dovedit încă o dată respectul și admirația pentru creația sa plastică. Cu o zi înainte de vernisaj, artistul Ștefan Popa-Popa’S a fost oaspetele de onoare la procesiunea Drumul Crucii 2012… Vernisajul a fost precedat de o mesă solemnă oficiată de monseniorul Alberto Tricarico, episcop de Roma”. În cadrul expoziției, portrete ale suveranilor pontifi, cardinali și sfinți au fost admirate de înalți prelați ai lumii catolice, oficiali ai Vaticanului, de alte personalități italiene prezente la vernisaj.
I.J.: În filmul-reportaj de la expoziția dumneavoastră de la Vatican din 2012 am ascultat câteva opinii, pe care aș dori să le consemnăm și în carte.
Ș.P.P.: Sunt de acord, dar voi produce probabil supărare și invidie în rândul colegilor de breaslă. Paolo Merenda, președintele Asociației „Amici di Dolores Sopegna”, profesor de teologie și bioetică, șef al Serviciului de Onoare și Protocol al Papei, a spus: „Suntem bucuroși să-l avem alături pe maestrul Popa’S care, prin arta lui și picturile despre papi și sfinți, ajută mult la o mai bună cunoaștere a mesajului sfânt. Bucuria noastră este cu atât mai mare cu cât ne aflăm în fața unei persoane care, prin arta sa, încearcă să intre profund în spațiul idealurilor sfinte. Sunt convins că maestrul Popa’S exprimă prin artă, idealurile și valorile sale, spiritualitatea și lumea sa plină de sensibilitate. Aceasta mă face să spun că pentru a ajunge la Dumnezeu e nevoie de timp. Drumul și deciziile lui Dumnezeu sunt învăluite în mister, Dumnezeu vorbește unde și cu cine dorește. Acum a vorbit prin Popa’S, așa cum e posibil în viitor să vorbească prin alte persoane”. „Ștefan Popa este prezent în lumea întreagă – a semnalat prof. Giorgio Cegna, director al Uniglobus University, mare cancelar al Confederației Internaționale a Cavalerilor Cruciați – prin portretele sale dedicate unor personaje marcante ale trecutului și ale prezentului. Arta lui o putem întâlni „pretutindeni”. Cred că, după pictorul Chirico, care mi-a cucerit sensibilitatea și bucuria de a fi prieten cu un artist, urmează Popa’S „. Prof. Cegna a remarcat profilul artistic special al meu: „În activitatea mea de câteva decenii ca profesor de Belle Arte și de editor, m-am întâlnit și am lucrat cu foarte mulți artiști, primind de la ei de la început, simțul criticii și dorința de a pătrunde în sufletul creatorului, trecând dincolo de tehnici și de tot ceea ce se mișcă în jurul unui personaj cotat la „bursa” artiștilor. Popa m-a impresionat pentru că este un om înzestrat cu toate laturile pozitive pe care un artist ar trebui să le dețină: dorința de a căuta, conștiința faptului că mai are încă ceva de găsit, modestie și o inimă mare. Popa se entuziasmează ori de câte ori îl prinde o idee nouă sau o propunere… este momentul în care devine generos, se sacrifică și se dăruiește total, făcând portrete și oferindu- le persoanelor în cauză”. Giorgio Cegna a mai adăugat că nu e nevoie de alte aprecieri pentru că expoziția mea, care vine după întâlnirea pe care am avut-o cu Papa Benedict al XVI-lea, vorbește de la sine: „Expoziția va fi itinerantă, la Veneția, Pietrelcina – locul de naștere al lui Padre Pio și la Asissi. Vreau ca lumea să înțeleagă că, azi, un artist nu trebuie să fie doar un bun pictor, ci și un mare om. Iar Popa’S este, și face onoare României. El este român, dar pentru noi este un cetățean al lumii”. Și cunoscutul critic de artă Viktorio Perrone a rămas extrem de plăcut surprinsă de lucrările mele. Ea a făcut o paralelă cu operele de artă ale lui Leonardo da Vinci: „Sunt extrem de surprinsă de fantastica sinergie a artei în ulei cu pictura modernă, cvasi-fotografică, cu tentă lonardescă. După părerea mea, ne duce cu gândul la perioada Renașterii. Felicitări!”.
I.J.: În 2012 ați realizat și publicat celebra lucrare-album PAPI, SANTI… ILLUSTRI, portretele tuturor papilor din istorie, o lucrare de pictură-compoziție unicat. A fost o comandă a Vaticanului din perioada de „domnie” a Papei Benedict al XVI-lea sau dumneavoastră v-ați oferit s-o faceți? Detaliați toată această poveste de… povestit și nepoților!
Ș.P.P.: Înainte de a vă răspunde la întrebare, vreau să fac precizarea că pe prima pagină a acestei lucrări unicat în lume există binecuvântarea scrisă a Papei Benedict al XVI-lea. Și acum vă răspund simplu: odată ce există această binecuvântare a Papei, o puteți lua cum vreți dumneavoastră!
I.J.: Eu înțeleg că, probabil, s-a făcut la sugestia Vaticanului…
Ș.P.P.: Este, ca să zic așa, albumul Papei… Este dedicat lui Benedict al XVI-lea. Cuprinde 263 de portrete ale papilor din istorie. Au fost 265, dar unul dintre ei a fost papă de trei ori. Această lucrare a fost tipărită în 99 de exemplare. Pentru acest album, realizat în premieră în lume, mi s-a acordat cea mai înaltă distincție a Vaticanului, „Premio Romana Civitas”. Este una care recompensează pe cei care biruesc. Este vorba de legenda împăratului Constantin cel Mare. Legenda spune că în toamna anului 312, în ajunul unei lupte dificile, împotriva unei armate de câteva ori mai numeroasă decât a lui, Constantin ar fi zărit pe cer, în plină zi, o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, ce avea inscriptia: „in hoc signo vinces” – „prin acest semn vei birui”; iar pe timpul nopții i s-a arătat în vis Însuși Iisus Hristos, cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn sfânt pe steagurile soldaților săi, urmând să fie protector în focurile bătăliei. Constantin a procedat întocmai după aceste semne și a câștigat bătălia. Și a dat ordin să se creștineze tot imperiul. Acea inscripție, „In hoc signo vinces” – „prin acest semn vei birui”, a dus la constituirea unei înalte distincții a Vaticanului, „Premio Romana Civitas”. Prin Fundazione Sapientia Mundi, mi s-a înmânat această distincția („Premio Romana Civitas” „In hoc signo vinces”, MDCC), la Vatican, în 27-28 octombrie 2012.
I.J.: Vorbind despre albumul dedicat papilor, ce ar mai trebui să cunoască cititorii?
Ș.P.P.: Vreau să adaug faptul că l-am completat cu portretul actualului papă, Francisc, și că mai conține și câteva documente importante ale Vaticanului. Nu intru în prea multe detalii… Amintesc doar două documente: calendarul maiaș după 2012 și manuscrisul formării statului american de George Washington, manuscris în facsimil, cu semnătura olografă a primului președinte SUA. Mai sunt și manuscrise de Shakespeare și altele…
I.J.: Câți români au avut privilegiul de a intra în posesia acestui album unicat?
Ș.P.P.: Albumul costă mii de euro. Dar nu prețul este cel care decide proprietarul, ci anumite sugestii ale Vaticanului. Eu nu pot să vând oricui acest album, ci trebuie să existe și OK-ul Vaticanului. Numai oameni din elita societății pot avea privilegiul să devină proprietarii acestui album. Cel care cumpără completează un formular care ajunge la Vatican. Cu banii din vânzare, ar fi trebuit să se sponsorizeze construcția unei școli în Kenya. Ei, și în acest moment apare omul lui Dumnezeu… E vorba de doamna Rita Levi-Montalcini, laureată a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1986. Era pe atunci cel mai în vârstă laureat al Premiului Nobel în viață și primul care a depășit vârsta de 100 de ani. Avea o fundație care-i purta numele… Am cunoscut-o pe această celebră doamnă. În 2012, i-am făcut și ei portretul. Inițial, nu a vrut să se fotografieze cu portretul pe care i l-am dăruit, motivând că are o vârstă respectabilă, 103 ani. După ce a văzut portretul, s-a fotografiat și mi-a mulțumit mult! De altfel, mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, mi-a scris numai cuvinte de laudă. Ea a murit la 103 ani, pe 30 decembrie 2012. Să revin la subiect: prin fundația sa, Rita Levi-Montalcini voia să construiască o școală în Kenya, finanțarea urmând a fi asigurată (și) prin banii din vânzarea cărții mele-albumul papilor. Montalcini zicea că prin fundația ei demarează construcția școlii, urmând ca banii să-i primească pe parcursul vânzării albumului meu. S-a exprimat cam așa: „Am mare încredere în Popa’S, voi termina școala, apoi vom face actele și le vom înainta la Vatican”. Ea a decedat, proiectul a continuat, eu am colaborat cu fiica ei.
I.J.: Mi-ați spus că în 2013 ați intuit cine va fi noul papă…
Ș.P.P.: Înainte de Conclavul din martie 2013, care urma să desemneze noul Papă, toată lumea din România – și nu numai – își dădea cu presupusul privind alegerea acestuia. Mulți spuneau numai tâmpenii. Cu vreo două zile înainte de Conclavul de alegere a Papei, am făcut un portret al posibilului Papă și l-am postat pe un site (ca să fie public, la vedere): www.ccc-international.ord. Am precizat că nu știu numele viitorului Papă, dar că intuiesc cum va arăta, respectiv că portretul, postat pe site-ul de care am pomenit, este portretul viitorului Papă! Vă amintiți că aproape toată lumea de la Vatican a spus că viitorul Papă ar putea fi cardinalul italian Angelo Scola. Se bazau pe faptul că cei 26 de italieni din Conclavul de alegere al Papei erau italieni. Ei nu au ținut însă cont că italienii, latinii adică, nu vor vota cu Scola. Ca dovadă, așa s-a și întâmplat. Cine era creditat pe locul II? Argentinianul Jorge Mario Bergoglio. I-am rugat pe băieții mei care lucrează pe calculator să-mi arate imagini cu cei doi candidați și totodată să-mi printeze portretele acestora. Am constatat că cei doi, din semiprofil, semănau. Scola are lentile de contact, iar argentinianul purta ochelari. Am făcut, pe calculator, următoarea mișcare portretistică în semiprofilele candidaților: am montat lentilele de contact ale lui Scola lui Jorge Mario Bergoglio și ochelarii argentinianului i-am montat lui Scola. Acest portret l-am postat pe site-ul de care v-am amintit, www.ccc-international. ord (este vorba de pagina de internet a Cavalerilor Cruciați, htttp://cavaliericrociati.info/). Când argentinianul a fost desemnat papă, iar cei de la Vatican au observat că Francisc, numele primit de Jorge Mario Bergoglio ca papă, seamănă cu portretul pe care l-am făcut eu public înainte de alegere cu o zi, au intrat într-un fel de bâlbâială, ca să zic așa. I-am șocat… Am văzut multe comentarii pe site-ul respectiv din care reieșea că eu aș fi avut viziuni. N-am avut nicio viziune! Am avut doar o intuiție, am sesizat că cei doi seamănă între ei.
I.J.: Păstrați o legătură permanentă cu Vaticanul?
Ș.P.P.: Am multe proiecte… Eu port mereu corespondență cu reprezentanții Vaticanului și am privilegiul că, de exemplu, pot să-mi permit să-l sun la telefon la orice oră pe președintele serviciului pontifical, care este considerat al doilea om de la Vatican. Desigur, nu l-am sunat să-l întreb ce mai face sau să discut nu știu ce banalitate. Trebuie să „traducem” pentru cititorii acestei cărți că asemenea probleme au un anume grad de protocol, sunt legi nescrise, cum se spune… Un exemplu. Prefectul Casei Pontificale a Vaticanului i-a scris unui profesor universitar că este posesorul unui portret făcut de mine, că este foarte bucuros pentru asta, dar că, din păcate, cutuma Vaticanului nu permite ca acel portret să fie expus într-o expoziție. Am vorbit despre Vatican pornind de la întrebarea pe care mi-ați adresat-o, respectiv cum am ajuns acolo… Într-adevăr, la Vatican nu se ajunge oricum. Vaticanul lucrează cu mai multe fundații. De exemplu, Universitatea Pontificală Lateranense, care este o prestigioasă universitate cu sediul în Roma, în zona extrateritorială a Sfântului Scaun, în Lateran, ființează printr-o fundație. Ei lucrează cu Ordinul Maltez și cu cel Franciscan prin fundație. Fundația are un sens și o înțelegere mult mai complexe decât cuvântul fundație din România. Sunt numai șase. În momentul în care ajungi într-una din ele și ajungi să ai legătura cu acestea, în momentul acela te poți bucura de privilegiul si simpatia celor de la Vatican. După ce aceste legături sunt stabilite, începe o anumită colaborare cu Sfântul Scaun, dar această colaborare o pornește doar reprezentanții Vaticanului. Cam așa s-a întâmplat cu mine. Trebuie să mărturisesc că pe mine, de exemplu, m-a ajutat foarte mult Ordinul Maltez, am ajuns într-o relație de prietenie cu mulți din acest Ordin. Totodată, este cunoscută prietenia mea cu Mario Polidoro, șeful Ordinului Franciscan. Este o relație bazată pe valoare. Spre deosebire de cei care ajung la Vatican, inclusiv șeful statului, pe diferite căi diplomatice și beneficiază de sprijinul Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun, eu am un regim aparte. Nu apelez și nu am beneficiat de niciun ajutor din partea ambasadei. Când am avut expoziția la Vatican, le-am sugerat organizatorilor să nu invite pe nimeni nici de la Ambasada României în Italia, nici de la Ambasada României de pe lângă Sfântul Scaun. De ce? Pe românește spus, nu mă onorează!
I.J.: Bănuiesc că despre relația dumneavoastră cu Vaticanul nu ați spus totul sau nu aveți voie să spuneți chiar totul!
Ș.P.P.: Ați formulat bine această întrebare, așa este. Sunt multe chestiuni care nu pot fi dezvăluite despre Vatican. Eram la Roma. La un moment dat, mi s-a spus cam așa: „Fii foarte atent, nu se pot publica toate secretele Vaticanului… Vei avea un semn divin pe care îl vei înțelege!”. Am zâmbit și l-am luat oarecum în răspăr pe respectivul, sugerându-i să înceteze cu șmecheriile astea… Și acum urmează povestea care m-a pus pe gânduri. Cum spuneam, eram la Roma, cazat la un hotel din fața Vezuviului și urma ca peste o zi să mă întâlnesc cu Crescenzio Sepe, Cardinal și Arhiepiscop de Napoli. Am intrat în camera hotelului și dintr-o dată a început o furtună puternică pe mare. Le-am spus băieților care mă însoțeau să coboare și să aducă din mașina parcată în fața hotelului cutia cu albumele care conțineau portretele papilor și, în același timp, să filmeze furtuna. Ei s-au conformat și, în momentul în care respectivul băiat ieșea din camera mea de hotel, s-a deschis ușa de la balcon, s-a trântit cu putere de perete și s-a spart geamul. Eu mi-am zis în sinea mea: Ce, ăsta-i semn divin? E pur și simplu un efect al furtunii… Băiatul care filma din fața hotelului furtuna de pe mare, m-a rugat să cobor din cameră deoarece vrea să-mi arate ceva interesant. Am coborât. Ce credeți că mi-a fost dat să văd? Se terminase furtuna și au apărut patru curcubee! Patru! Ceva de nedescris, ceva divin! Ce comentarii să mai fac?!
I.J.: De la Roma să trecem la Monaco: o vicecampioană olimpică la spadă, românca Ana-Maria Brânză, de trei ori desemnată ca cea mai bună spadasină din lume, v-a admirat „live” la Monaco unde ați făcut o demonstrație de talent artistic într-o lume a sportului mondial. Cum ați ajuns printre marii sportivi ai lumii?
Ș.P.P.: Cum am ajuns? Tot cu… mașina! Sub patronajului prințului de Monaco, Alteța Sa Regală, Prințul Albert de Monaco, în vara anului 2013 am fost invitat special la o manifestare de excepție, „Duelurile Prieteniei”, un concurs de scrimă, cu o participare selectă, elita mondială a acestui sport. Și i-am „duelat” pe toți cu „spada” mea: portrete! Pentru mine a fost o „joacă” obișnuită, dar toți din celebrul Cazinou din Monaco au rămas impresionați de talentul meu.
I.J.: În 2014, printre alte participări, ar fi de consemnat cele de la Parlamentul Federal belgian și de la Haga. Cum ați rezuma aceste izbânzi artistice?
Ș.P.P.: Dacă îmi cereți să mă refer doar „în rezumat” la acestea două manifestări – care au fost prilejuite de sărbătorirea Zilei Naționale a României în Belgia și Olanda -, n-am de spus decât că peste tot în străinătate sunt onorat cu cuvinte de apreciere și felicitări (verbal și în scris). În afară suntem prețuiți și respectați… Acolo… Că în România te mai înjură câte unul. Ba pe mine, ba pe Puric… Că așa-i la noi: în valorile noastre naționale se dă cu pietre! Există neghiobi care fac asta. Din acest motiv sunt supărat: că românii nu iau atitudine față de acești neghiobi… Revenind la manifestările la care v-ați referit. Am fost invitatul special al Parlamentului Federal al Belgiei, la 26 noiembrie 2014, la Bruxelles. Ca să nu zică cârcotașii că mă laud, v-aș ruga să consemnați din scrisoarea de mulțumire pe care mi-a trimis- o ambasadorul de atunci al României în Belgia (Ștefan Tinca, n.a.): „Prin talent și dăruire necondiționată, ați oferit politicienilor belgieni un moment unic de artă și destindere, prezența dumneavoastră descrețind, fără excepție, frunțile tuturor membrilor Camerei Reprezentanților, indiferent de convingerile politice, care au participat cu maximum interes și în număr impresionat la eveniment. Mă alătur cuvintelor de apreciere împărtășite de Președintele Camerei Reprezentaților, domnul Sigfried Bracke, care a fost în mod deosebit impresionat de calitatea momentului artistic pe care l-ați oferit, dar și de măiestria cu care Gediminas Kirkilas, primul ministru al Lituaniei, alături de scrisoarea de mulțumire adresată maestrului Popa’S pentru portretul făcut în 2015 Saddam Hussein văzut de Popa’S, lucrare din hârtie Popa’S, printre mai marii lumii 107 îmbinați, în egală măsură, talentul de a mânui pastelul pe hârtie și umorul în conversațiile cu oamenii politici (…) Cei din echipa Parlamentului Federal belgian, care au organizat evenimentul, ne-au mărturisit că a fost cel mai inedit și plăcut moment pe care l-au găzduit în ultimii ani”. Mai adaug și remarca ministrului belgian al asigurărilor sociale doamna Maggie De Block, despre mine: „Este uimitor,de-a dreptul magnific acest artist!”.
I.J.: De la Bruxelles, ați „zburat” la Haga…
Ș.P.P.: Am ajuns la Haga de Ziua Națională a României, 1 decembrie 2014, la Ambasada României. Programul meu de invitații era stabilit din timp. Ziua României era cel mai important eveniment al anului pe care l-a organizat Ambasada, iar în 2014 am fost oaspetele de marcă. Evenimentul a fost onorat de președinta Senatului olandez, de înalți reprezentanți ai Curții Penale Internaționale (Chang-ho Chung) și ai Curții Internaționale de Justiție de la Haga, de reprezentanți ai autorităților olandeze, membri ai corpului diplomatic, alte personalități. După ce a primit portretul făcut de mine, știți ce a declarat președinta Senatului olandez? Citez: „Sunt mândră că am primit acest fantastic portret de la acest faimos artist al planetei!”. Despre ce vorbim?!
I.J.: Vorbind despre anul 2014, ar fi trebuit să încep dialogul prin a vă cere detalii despre acel calendar fotbalistic făcut pentru Bayern Munchen…
Ș.P.P.: Este un calendar unicat, neprețuit aș zice. Am făcut toate portretele celebrei echipe, inclusiv staful. S-a tipărit în 500.000 de exemplare! Prin asta am spus totul. De ce au apelat la mine, un român, și nu la alte talente de pe planeta asta? Întrebați-i pe ei…
I.J.: Pe 7 mai 2015, când s-a sărbătorit Ziua Europei de Reprezentanța UE la Vilnius (Letonia), vi s-a acordat Premiul „Čiurlionis”. Ce reprezintă el pentru dumneavoastră?
Ș.P.P.: Pentru mine, încă o recunoaștere internațională, dar pentru România aproape nimic. O știre acolo… În cadrul unui eveniment important, „Cupele M.K.Čiurlionis”, organizat de Fundația „Mikalojus Konstantinas Čiurlionis”, am fost distins cu Premiul „To Enlightened Personality”. Manifestarea s-a desfășurat la Muzeul de Arte Frumoase din capitala Letoniei. În afară de expoziția personală de caricaturi cu personalități prezentată pe „simezele” muzeului din Vilnius, am fost obligat să rămân până după miezul nopții în muzeu pentru a face tuturor, peste 200 de oficialități, portrete. Directorul Muzeului, Romualdas Budrys, a spus despre mine că aș fi un „artist inteligent și convingător”… Probabil că așa o fi!…
I.J.: Tot în 2015 ați participat și la câteva evenimente la Parlamentul European de la Bruxelles…
Ș.P.P.: Am fost deseori la Bruxelles, oraș care găzduiește Consiliul European, Comisia, al doilea sediu al Parlamentului European și multe alte instituții europene. Pot afirma, lăsând modestia la o parte, că sunt o prezență obișnuită la „European Parliament”. De exemplu, în primăvara anului 2011 am expus multe lucrări – sute de portrete-caricaturi reprezentând europarlamentari, la Palatul Parlamentului European în cadrul unei expoziții organizate în perioada 28 – 31 martie 2011, la Bruxelles. Sub titlul „Faces of Europe”, evenimentul a fost organizat și susținut de doi europarlamentari români. Știți cum am fost prezentat acolo? Notați-vă: „Popa’S: poate mai mult decât u n om, u n supraom sau, dacă doriți, u n geniu d in România, de-a lungul și de-a latul lumii”. Le-am făcut tuturor europarlamentarilor, prezenți la vernisaj, portrete, aceștia stând la coadă cuminți și răbdători, fiind apoi foarte fericiți că au reușit să obțină o lucrare marca Popa’S. Să revin la întrebarea propriu-zisă, la manifestarea din vara anului 2015 de la Parlamentul European. Am participat la o acțiune culturală de mare impact „Sub același Cer, Culturi diferite”, prilej cu care am fost prezent la conferința și expoziția organizate în cadrul Parlamentului European. Am fost invitat de onoare, ca și un alt român care nu mai are nevoie de prezentare, Dan Puric. Eu încă sunt ambasador al promovării turismului din România în străinătate. Am lucrat zeci de ore, realizând portretele mai multor sute de persoane, printre care foarte multe personalități începând cu Martin Schultz, președintele Parlamentului European și alții. Așa cum s-a menționat în scrisoarea de mulțumire din partea organizatorului evenimentului, lucrările mele au devenit „punctul maxim de atracție“.
I.J.: Vorbiți-ne despre începuturile Academiei Popa’S. Caricaturistul Gabriel Bratu, prietenul dumneavoastră din Craiova, îmi spunea că pune mare preț pe faptul că în anii trecuți ați adunat copii talentați la Academie, i-ați instruit câteva luni (cu masă și casă asigurate), ați lucrat efectiv cu ei, fiind singurul care ați făcut un asemenea gest pe banii dumneavoastră… De când a început să ființeze Academia Popa’S, de ce ați înființat-o?
Ș.P.P.: De mult timp, de peste 15 ani. De ce am înființat-o? Vă spusesem, la un moment dat, că am aflat de ce am fost trimis de Dumnezeu pe pământ – să multiplic talentul. Ei, asta am făcut eu la Academia care-mi poartă numele, și, într-adevăr, pe banii mei. Nu am ținut să fac publice aceste gesturi de binefacere – mai sunt și multe altele -, ci pentru că așa am simțit. M-am implicat total, cu bani, dar și cu mult suflet. Dacă cei care ar trebui să îi bage în seamă, statul sau instituțiile abilitate, nu o fac decât cu numele sau o fac sporadic, copiii ăștia talentați meritau și ei o altfel de șansă în România…
I.J.: Ce nume au ieșit din Academia Popa’S? Printre alții, am citit că un elev de-al dumneavoastră (Andrei Sopon) a avut o expoziție în Franța bine primită de presă, un altul s-a remarcat în Suedia…
Ș.P.P.: Sunt foarte mulți elevi de-ai mei care lucrează nu numai în România, ci și în străinătate. Și, ceea ce este de subliniat, este că ei sunt și apreciați, unii lucrează și colaborează chiar cu mass-media din țările respective. Dintr-o mare listă, m-aș opri doar la câțiva: Grecu – în Finlanda, Rădulescu – în Grecia, Bâscă – în SUA, Maga – în Sydnei, Andrei Sopon – în Londra, Harald Reimholz – în Germania, ultimul fiind unul dintre cei mai mari desenatori din Germania ș.a.
I.J.: Vorbind de elevii crescuți și formați la Academia Popa’S: ați avut și dezamăgiri?
Ș.P.P.: Ei, așa se întâmplă în viață cu facerea de bine! Nu doresc să dau nume, nu-mi produce nicio plăcere aceste exemplificări. V-am spus: pe banii mei am crescut și format mulți tineri talentați. Unii, nu mulți, au considerat această generozitate și dăruire a mea altfel. Ba unul m-a criticat, ba altul și-a permis nu știu ce în numele meu ș.a.m.d. Să mă învăț minte, nu?! Unii sunt mai „plecați” de acasă decât… Nu toți pot fi la fel.
I.J.: Apropo de generozitatea dumneavoastră: este adevărat că la anumite concursuri naționale, când în multe situații în care bugetul pentru premieri era auster, ați premiat din buzunarul propriu unii concurenți?
Ș.P.P.: Este reală informația. Și este foarte normală în România de astăzi. Dacă statul și oamenii care financiar pot, dar nu sponsorizează asemenea manifestări, atunci trebuie ca cineva să-i ajute pe cei cu talent. Dacă m-aș raporta la unii semeni de-ai mei, ar însemna să nu mai fac nimic nici eu. Oricum, nu mai doresc să fac parte din nicio asociație din România. Sunt în continuare implicat doar în activitățile mele, prin societățile mele, atât. Îmi văd de problemele mele… Am înființat un salon de caricatură pentru copii la Drobeta-Turnu Severin și în cadrul căruia ofer premii, din bugetul meu, la diferite categorii de vârstă: de la 6 ani până la 18 ani. Este cel mai important și cel mai mare salon de caricatură, ca amploare, din România, finanțat integral de mine. Am făcut-o pentru ei, așa cum am întreprins și finanțat multe alte manifestări, dar nu m-am lăudat. Acum, provocându-mă prin acest interviu, răspund la întrebări…
I.J.: Să continui atunci: din documentarea pe care am făcut-o pentru acest dialog am aflat că ați finanțat integral înființarea Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România cu sediul la Macea… Ce s-a întâmplat după înființare? Invidia a făcut ca și alții să înființeze asociații oarecum similare, adică le-ați dat idei și altora?!
Ș.P.P.: Așa este, am făcut și „greșeala” asta, aceea de a finanța și înființarea Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România, cu sediul la Macea. Și, într-adevăr, le-am dat oarecum idei și altora. Nu în totalitate, dar le-am dat! Ca să vă dați seama cum suntem noi românii și ca să mă scutiți de orice comentariu, am să vă dau un exemplu pățit de mine cu această asociație. În urmă cu ceva ani, pe banii mei, am invitat caricaturiștii din România la o întâlnire în care urma să întocmim acte în demersul nostru de a face caricatura să existe în nomenclatorul de meserii oficiale din țara noastră, adică cei care practică caricatura să poate fi plătiți legal, să existe un statut ș.a.m.d. Era, deci, o acțiune în folosul celor care practică caricatura și ei erau cei care ar fi urmat să beneficieze de avantaje financiare. Nu eu, ci ei. Eu, slavă Domnului, am din ce trăi… Un caricaturist mi-a spus că-l doare stomacul și nu poate veni, un altul că are nu știu ce problemă personală. Și unul din Pitești, nu-i dau numele, mi-a spus că nu are timp să vină la Macea, că e prea departe, că el nu călătorește cu trenul, nici cu mașina, deși eu i-am precizat că îi decontez biletele de tren sau benzina etc. M-a refuzat. Păi cu ce vrei să călătorești? – l-am mai întrebat în final. „Cu elicopterul!”, a zis el, probabil ca să pună punct discuției, el fiind decis să nu vină. Nu știa însă cu cine vorbește! L-am sunat imediat pe șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Dumitru Cioflină și i-am explicat că am nevoie de două elicoptere: unul să filmeze castelul de la Macea în care își desfășura activitatea Asociația Caricaturiștilor Profesioniști din România și unul la Pitești pentru a-l aduce pe caricaturistul X la Macea. Cum eram în relații bune cu domnul Cioflină, acesta s-a conformat și mi-a trimis cele două elicoptere. Îl sun pe individul din Pitești și îi spun că la stadionul din Trivale se află un elicopter special pentru deplasarea lui la Macea! Răspunsul lui m-a surprins și m-a înfuriat peste măsură: „Nu mai vin, am o problemă…”. O asemenea atitudine, un asemenea comportament mă scutește de orice comentariu. Deci, să mai fac în continuare la toți tâmpiții acte de acest gen, nu îmi mai stă în putință. Efectiv, nu îi mai înțeleg pe unii… Alții, invidioși sau din alte motive ciudate, au făcut o altă asociație. Și eu am încercat să fac pace, cum se spune, adică am unificat peste 80 la sută din ei. Sunt însă peste 15 la sută încă împărțiți în diferite grupulețe.
I.J.: Cu aceștia din urmă v-ați aflat într-un fel de „război”, după cum s-a scris în presă la un moment dat? Sunt speranțe spre o concordie… națională?!
Ș.P.P.: Nu mai am niciun fel de „război” cu nimeni, eu m-am împăcat cu toți caricaturiștii, am respectul tuturor, totul este OK acum, dialoghez cu toții despre problemele noastre. Nu sunt însă dispus să mai vorbesc cu caricaturiști care, în momentul dialogului, sunt în stare… euforică. Mă exprim așa ca să nu-i fac bețivi!
I.J.: Ați mai avut o experiență neplăcută cu „Moftul român”, revistă care s-a relansat după 1989 în locul revistei „Urzica”, tot din cauza sponsorizărilor dumneavoastră, dar după ceva vreme v-ați retras sprijinul financiar. De ce? V-a deranjat că, într-un fel, cei care au condus „Moftul român” (în frunte cu Mihai Ispirescu, redactorul șef) au marginalizat caricatura sau au fost și alte motive?
Ș.P.P.: “Moftul român” a fost cea mai tare revistă de umor apărută în România. Eu am fost directorul revistei și m-am ocupat de promovarea caricaturii, nu de marginalizarea ei. Totodată, în revistă semnau nume cunoscute, printre care și academicieni. Am tipărit și exemplare de lux, în condiții grafice deosebite. Este adevărat că, după un oarecare timp, mi-am retras sprijinul financiar și asta din cauze care au ținut, printre altele, de distribuirea revistei și nu numai. Concret, nu era pusă la punct distribuirea revistei pe tot cuprinsul României și era, din acest punct de vedere, un fel de haos. În plus, mi s-a părut că, atunci când se acordau premiile, eu eram cam ultimul consultat și uneori pus în fața unui fapt împlinit. De asemenea, au fost gale făcute de „Moftul român” la TV la care eu aflam ultimul de anumite distincții acordate. Și, logic, ar fi trebuit să aflu primul. M-am retras! Le-am spus: „Măi, fraților! Eu susțin financiar revista și voi acordați premiile cum vreți voi?! Nu se face, nu e corect”.
I.J.: Ați încercat, în urmă cu mulți ani, să faceți o revistă de umor trilingvă (în română, sârbă, maghiară), dar acest proiect nu s-a finalizat, deși primul număr a fost gata de tipar, chiar machetat, cel puțin așa mi-a spus caricaturistul Gabriel Bratu- MIB. Ce aveți de gând, o mai scoateți? Și tot trilingvă?
Ș.P.P.: Am afirmat că pot susține financiar apariția unei reviste și că nu m-ar afecta foarte tare dacă ea nu se vinde astfel încât eu să-mi recuperez investiția făcută. În acest context, am gândit apariția unei reviste de umor în două sau chiar trei limbi și eram pregătit, într-adevăr, să ies pe piață. Vă pun însă întrebarea: pentru cine s-o fac?
I.J.: Bine, dar când ați gândit acest proiect ați avut o motivație, adică v-ați gândit și pentru cine s-o faceți, nu?
Ș.P.P.: M-am gândit, într-adevăr, pentru cine s-o scot… A fost însă un congres al caricaturiștilor români, la Macea, la care a fost și soția mea, necunoscută pentru majoritatea participanților. Ea s-a așezat la o masă oarecare și n-a spus cine este, nici cei de la masa respectivă nu știau cine este. Și respectivii caricaturiști, care erau invitații mei, aduși și cazați pe banii mei, m-au înjurat tot timpul! Soția mi-a spus: „Mă, băiatule, păi tu nu vezi că ăștia te înjură de mama focului pe banii tăi?!”. Păi, vedeți, atunci, despre ce vorbim? Ăsta-i caracterul omului din România, în cazul de față, caricaturist civil. Ba mai mult, aveau și răutăți. Au venit la mine și au început să-mi reproșeze: „Băi, te-ai lăudat că vine la acest congres cunoscutul caricaturist Aleksandar Klas din fosta Iugoslavie și nu te-ai ținut de cuvânt!”.Și Aleksandar Klas era în sală cu ei, dar la o altă masă! Și alte și alte răutăți. Îmi ajunge! Pentru astfel de oameni să scot o nouă revistă? Ca să aibă ei motiv de înjurături la un spriț plătit, ca și revista, de mine!
I.J.: Rămânând tot la capitolul de neîmpliniri, ca să le zic așa: v-ați implicat logistic și financiar pentru apariția unei alte reviste, „Carigrafia”. Nu s-a mai auzit nimic de ea?!
Ș.P.P.: Am sistat apariția din aceleași motive. Pentru cine s-o scot? Cine merită? Nu v-am explicat cu cine conviețuiesc? Dacă îmi argumentați oportunitatea unei asemenea apariții, eu mâine scot revista!
I.J.: Tânăra generație ar avea de învățat, ar fi la curent cu noutățile, ar avea unde publica, ar fi totuși utilă…
Ș.P.P: Până în acest moment, tânăra generație nu și-a exprimat această dorință. Îi aștept pe tineri să vină și să-mi spună, să-mi argumenteze. Sunteți acum în atelierul meu și ați observat că numai cu tânara generație lucrez! Popa’S, refuzat de Filiala UAP Timișoara I.J.: Sunteți membru al Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala București, deși locuiți la Timișoara. De ce? Este reală informația că cei din orașul în care creați și locuiți v-ar fi refuzat calitatea de membru al filialei UAP Timișoara?
Ș.P.P.: Este de notorietate această bătaie de joc față de mine tocmai din partea celor din orașul în care trăiesc și pe care- l fac cunoscut în întreaga lume, prin opera mea. Filiala din Timișoara a Uniunii Artiștilor Plastici mi-a respins dosarul de primire în Uniune, explicându-mi că există o prevedere a unei legi a UAP potrivit căreia ar trebui să am studii de specialitate și c ă, din acest motiv, nu voi f i primit niciodată în UAP. Referitor la acest subiect, acela al studiilor de specialitate, ascultați-mă și notați-vă ceea ce mi s-a mai spus: „Nici Van Gogh dacă ar fi făcut cerere de primire și n-ar fi avut studii de specialitate, nu l-am fi primit. Asta-i legea, o aplicăm!”. O asemenea afirmație mă scutește de orice comentariu. A, ar mai fi un amănunt de consemnat: la dosar trebuia să am depuse și două referințe despre mine, semnate de doi membri ai UAP- Filiala Timișoara, referințe prin care aceștia să susțină primirea mea în Uniune. Nimeni din Timișoara nu a vrut să întocmească despre mine aceste referințe!
I.J.: Nu cunosc detalii privind legea de primire în UAP, dar mi se pare nefiresc ca un artist de talentul și notorietatea dumneavoastră să fie tratat în acest mod. Și am un exemplu: în UAP- Filiala Craiova, unul dintre cei mai talentați pictori contemporani (Iulian Segărceanu) nu este absolvent al vreunei facultăți de specialitate și este membru al filialei. Ca dovadă că și dumneavoastră ați fost primit în filiala București a UAP. La Timișoara a fost exces de zel sau ce s-o fi întâmplat?
Ș.P.P.: Ar trebui să-i întrebați pe cei de la Timișoara. Că nici eu n-am înțeles motivul. Explicațiile celor de la Timișoara nu au fost convingătoare pentru mine, în contextul în care, așa cum ați subliniat, la București și Craiova s-au făcut primiri de membri, aplicându-se aceeași lege. Ei, eu știu de nu au vrut să aibă în UAP Timișoara un talent și un nonconformist ca Popa’S… Pe lângă faptul că-i eclipsam pe toți, le stricam liniștea și lâncezeala! Răspunsul la această chestiune este foarte simplu: ei toți la un loc nu au ajuns nici la 10 la sută din valoarea mea. Nu mai spun că ei nu vând din opera lor decât foarte, foarte puțin, în timp ce eu nu fac față comenzilor din toată Europa. Și asta e marea lor oftică! Chiar zilele trecute mi-a telefonat o doamnă din București, care mi-a spus așa: „Sunt cu câțiva cetățeni străini – din SUA, Germania și Olanda – și caut în București Galeria Popa’S și nu o găsim. Am fost până acum în vreo șapte locații!”. I-am spus să nu mai piardă timpul: „Nu veți găsi 122 Ion Jianu în dialog cu Ştefan Popa-Popa’S o galerie Popa’S în capitala României, deoarece nu există. Bucureștiul este interesat de alte „lucrări artistice”, ce să mai comentez…”. Doar în Timișoara există un fel de galerie care îmi poartă numele, în rest nimic. Trebuie ca această galerie din Timișoara s-o relansez.
I.J.: Sunteți cotat în afară, artistic și financiar vorbind, mult mai bine decât în România. Probabil că, într-un fel, mai ales financiar, e normal…
Ș.P.P.: Nu… Însă, într-o Românie aflată în criză nu numai financiară, dar și morală (și plină de invidie!), este firesc ca un Popa’S să fie altfel perceput și plătit în străinătate. Ar trebui însă să reformulați într-un fel întrebarea… Și v-aș răspunde că în România sunt plătit de oameni foarte normali, obișnuiți… Cei care au însă bani mulți – și majoritatea i-au obținut pe căi mai mult necinstite decât… curate – nu sunt preocupați de artă decât foarte rar și mai mult din snobism. Ca și conducătorii actuali ai României, preocupați de bunul mers al afacerilor proprii, nu de țară sau de cultura din România. Ei își aduc aminte de mine când au vreo întrunire politică sau cine știe ce interes.
I.J.: Ați ținut o evidență a numărului de caricaturi realizate?
Ș.P.P.: Nu… Mi-a plăcut exprimarea unui critic francez, care spunea, în urmă cu mulți ani, că toate desenele mele, puse cap la cap, ocolesc globul pământesc pe la Ecuator de câteva ori!
I.J.: Mi-ați declarat, într-un interviu de prin 2008, că întotdeauna ați biruit în viață deoarece „ați făcut haz de necaz”. Pe vremurile astea de criză, faceți la fel? Cum procedați, cum îi „biciuiți”?
Ș.P.P.: Într-un mod logic, nu haotic. Sunt inginer la bază și, printre altele, am învățat și cum se conduce o întreprindere, am toate cunoștințele privind managementul unei afaceri. Artistul român ridică mingea la fileu și tot el dă cu capul… Păi, a vinde lucrări este o meserie! Dar nu artistul este cel care trebuie să-și vândă propria-i „producție”, ci alții, specializați în așa ceva.
I.J.: Dumneavoastră aveți un impresar, un manager?
Ș.P.P.: Eu sunt acela!
I.J.: Când aveți timp de toate?
Ș.P.P.: Uitați-vă la mine acum, când acord acest amplu interviu: în jurul meu sunt cîțiva angajați, câțiva elevi, o pisică, o soție, un ziarist, câteva telefoane, câteva camere de supraveghere. După cum ați văzut, pe toată lumea mulțumesc! Vă răspund dumneavoastră la întrebări, ofer sfaturi acestor copii talentați care au venit la ore la mine, le dau indicații tinerilor mei angajați cum să lucreze, clarific probleme contabile cu Irina, soția, îi acord atenție pisicii, răspund la „n” telefoane, mă uit la camerele de supraveghere ș.a.m.d. Mai și cert pe câte un angajat!
I.J.: Când mai și dormiți?!
Ș.P.P.:… Vizitați-mă duminică seara și veți vedea că eu lucrez!
………………………
Nota Observator.
Multumim celor trei artizani ai acestui volum ; Popa'S, editorul ( Valentin Ajder, directorul editurii EIKON Bucuresti), Ion Jianu, care au fost de acord cu publicarea in "Observatorul..." a unor fragmente din carte. Cu voia celor de mai sus vom continua cu fragmente din acest interviu.
|
Ion Jianu 11/1/2017 |
Contact: |
|