Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Scrisoare pastorală

Dragii mei

Popor bogat, popor sărac. Auzim adesea confrați de-ai noștri spunând despre occidentali, că sunt ,,cu cel puțin o sută de ani înaintea noastră” în ceea ce privește gradul de civilizație. Îi auzim, de asemenea, criticându-și țara că e săracă, sau că salariile de aici nu se pot compara cu cele din vest. Nu-i contrazic. Sunt sigur că oamenii știu ce spun, mai ales că sunt oameni în vârstă, oameni serioși, oameni care au circulat mult și-au văzut multe. Personal nu am fost în țările vestice, așa că nu am avut prilejul să cunosc lucrurile ,,la fața locului”.

Ceea ce pot eu face este să apelez la istorie, pentru a încerca să explic situația astfel prezentată. Părinții, moșii și strămoșii noștri n-au fost oameni leneși, ci dimpotrivă. Oricând și oriunde s-au remarcat prin vrednicia și prin istețimea lor. Pretutindeni s-au impus prin capacitatea lor de creație și de progres. Statisticile spun că suntem printre țările cu cel mai mare număr de inventatori, raportat la numărul de populație. Poate chiar sărăcia a fost o cauză, care a stimulat pe tinerii noștri să studieze cu asiduitate, să muncească din greu, pentru a-și câștiga un loc mai bun pe scara socială, pentru a-și câștiga pâinea mai ușor. Avem atâția inventatori, atâția oameni de știință și de artă de talie mondială, avem atâtea creații din cele mai diverse domenii de activitate, care pot să stea alături de marile valori ale lumii. Și, totuși, suntem săraci! Mai bine zis, suntem mai săraci decât vest europenii. Îți vine să crezi că aceia au muncit pe brânci, în timp ce noi am tăiat frunză la câini!
Dumnezeule Sfinte, câtă nedreptate!

Compatrioții noștri care fac afirmații ca cele de mai sus, care socotesc că România este o țară săracă sau foarte săracă, sau că românii sunt înapoiați sub aspect economic și nu numai, nu știu sau nu vreau să știe istorie. Și rău fac! Își batjocoresc părinții, moșii, strămoșii. Pe nedrept! Când apusenii aveau universități și catedrale, pe locurile acestea românești treceau hoardele barbare. Mama știa o poezie învățată în școală: ,,Alte vremi erau-nainte,/ Le cunosc cei din morminte:/ Rar putea să-și vadă lanul/ Secerat de grâu țăranul./ Când era mai plin, mai des/ Rodul spicului pe șes,/ Mări-atuncea că veneau/ Holda de i-o jefuiau,/ Hoarde negre, hoarde mari,/ Când de turci, când de tătari!”/ Ai noștri luau cel mai adesea drumul pribegiei, spre munți, păduri, spre stufărișurile bălților, își adăposteau familiile și bruma de bunuri adunate în grabă și de acolo hărțuiau sau luptau fățiș cu liftele păgâne. Și poezia continuă: ,,Pe la case când veneau,/ Ce credeți că mai găseau?/ Scrum, tăciuni în loc de case,/ Iar în loc de vite, oase!” Așa ne-a fost dat nouă, românilor, să fim așezați aici, la porțile Europei, în calea tuturor blestemățiilor și furtunilor!

Mai mult, uităm un lucru iarăși esențial. Cele mai multe dintre țările vest-europene au fost imperii coloniale sau continentale. La un moment dat, spre exemplu, Anglia stăpânea o bună parte a lumii cunoscute din Europa. America, Asia și Australia. Sute de ani au cărat corăbiile pe mări și oceane bogățiile țărilor subjugate spre insula britanică. Cum s-ar putea compara România cu un așa colos? La fel Spania, Franța, Italia, chiar Belgia, Olanda, Portugalia. Franța a fost și imperiu continental, ajungând în vremea lui Napoleon să stăpânească o bună parte din Europa, nordul Africii, iar armatele imperiale au ajuns până în inima Rusiei. Germania și Austria au format un mare imperiu continental, un adevărat ,,cimitir” al popoarelor europene. Iobagii români trudeau din greu pe pământul transilvan, pentru ca să țină în spinare Curtea de la Viena. Acolo se huzurea, se dansa, se cânta, se studia, aici se muncea! Italia este moștenitoarea Imperiului Roman, ea însăși o mare putere europeană. Nu mai vorbim de turci sau de ruși, deși cunoaștem câte bogății au răpit din Principatele Române și apoi din România. Numai zecile de vagoane cu tezaurul românesc, cu valorile de artă trimise la Moscova, care nu s-au mai întors niciodată, dacă ar fi să le amintim! Să nu zică cineva că atunci când a fost cucerit un popor, un teritoriu, ocupantul s-a purtat cu mănuși, pentru ca să arate cât e de civilizat, de manierat, de creștin! Europenii noștri, creștini botezați, s-au dus pe pământ american, au găsit acolo populații băștinașe primitive, care trăiau însă după coduri de o înaltă ținută morală. Ai noștri, fie că au fost englezi, fie spanioli sau alte etnii, le-au dat cioburi de sticlă colorată și au primit, în schimb, aur. Ai noștri, europenii colonialiști, au sechestrat un rege băștinaș, au promis localnicilor că-l vor elibera, dacă aceștia le vor da aur. Și au cărat bieții oameni, cu carele, căruțele și trăistuțele aur să-și răscumpere conducătorul, iar când n-au mai avut ce să aducă, europenii noștri i-au măcelărit și pe ei și pe regele lor! Frumoasă comportare! Europenii noștri au mers cu sabia într-o mână și cu crucea în alta, decimând o populație băștinașă nevinovată. Milioane de morți au rămas în urmă, pământ amestecat cu sânge. Europenii noștri au dus apoi alți europeni pe noile pământuri, ca să le muncească și să le populeze. Azi, populație băștinașă pe continentele american și australian mai este foarte puțină, majoritatea sunt venetici din cele patru zări, dar mai ales din Europa.

Noi, românii, n-am dus războaie de cucerire. N-am luat bucata nimănui. Ne-am apărat-o pe-a noastră, așa cum am putut. Am avut întotdeauna conștiința că există un Dumnezeu, care știe toate, vede totul și judecă pe toți. Adesea am fost jefuiți de copii, de vite, de bucate, de bani și de alte bogății ale solului și subsolului. Adesea au vrut să ne fure și sufletul sau să ni-l pervertească. Adesea au vrut să ne fure limba sau măcar să ne-o strice. La fel și doina și credința. Ne-am apărat cum am putut și am lăsat pe câmpurile de luptă știute și neștiute mii și mii de morți, ca să ne apărăm hotarele, pământul, casa, biserica, cimitirul, copiii, nevasta și tot ce ne-a fost drag și scump. Faptul că am răzbit prin istorie până azi, cel mai adesea strecurându-ne printre cizmele celor mari și puternici, este o dovadă că ne-a iubit Dumnezeu. Poate că am fost mai puțin păcătoși decât alții!

Chiar dacă azi casa românească e mai mică și mai săracă decât palatul sau vila englezească, germană, spaniolă, austriacă etc., e mai curată și mai binecuvântată. Nu e clădită pe sângele, pe lacrimile și pe blestemele altora. Am avut o filozofie de viață, bazată pe o experiență milenară, care s-a concretizat în proverbe de genul: ,,Mai bine sărac, dar curat!” ,,Banul furat nu ține de cald!” ,,Nimănui să nu faci rău, că te vede Dumnezeu!”

Există un Judecător Suprem pentru toți și pentru toate și am convingerea că nu va lăsa să piară acest popor sărac, umilit și batjocorit adesea de puternicii zilei, care mai bine a stat hămesit de foame, decât să răpească pâinea de pe masa altora. Cât mă privește, aș fi mai fericit să stau într-un bordei al meu, decât în palatul unui tâlhar de drumul mare!
*
Sfaturi părintești.
Dintr-o predică a Părintelui Arsenie Boca, ținută la Mânăstirea Prislop la 6 martie 1949, Despre post, cităm: ,,Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă!” Deci nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne desprindem de-aici.
Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci carne de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi Sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus; - ceea ce ar fi o ocară. Deci, iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu şi ni l-a descoperit prin Isaia proorocul: ,,Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale.. În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: De ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?”
Oare, de ce zice aşa? Fiindcă nu e bun rostul cu care e făcut. Oamenii implică pe Dumnezeu în vrajbele lor, fac slujbe ca să li se izbândească gândul şi să li se facă pe plac aranjamente pământeşti, - care, de multe ori, sunt nedreptăţi asupra altora. Fii singur că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi în amănuntele vieţii şi nu va lăsa dreptatea ta, dacă o ai. ,,Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire,dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.”
Iată cum vede Domnul nevoinţa postului: tot ca o împlinire cu lucrul, o trăire a iubirii de oameni. Dar lucru vrednic de luat aminte din cuvântul acesta sunt urmările unui atare post; urmări cu refacerea sufletului tău şi urmări pentru o ţară de oameni. De bună seamă că un atare post, ţinut la o înălţime de vederi, e un egal al rugăciunii neîncetate, care, amândouă reţin pe Dumnezeu în zidire şi scot afară pe draci”.
*
Onorariul profesorului Juvara(găsită pe internet).

Se spune că un mare profesor de chirurgie, Ion Juvara pre numele său, l-a operat cândva pe un ins cam amărât, care era foarte bolnav. Practic, pacientul a ajuns lat la spital şi nimeni nu-i mai dădea nici o şansă. O intervenţie practicată la timp şi cu mare talent, însă, l-a salvat pe individul cu pricina. Suntem prin anii '50, la Bucureşti, în plină campanie contra burjuilor, a numelor româneşti de tradiţie, a intelectualilor etc.
Văzându-se salvat, gata de plecare acasă, pacientul îl întreabă pe profesorul Juvara:
,,- Cum pot să vă răsplătesc, domnule profesor? Mi-aţi salvat viaţa!” ,,- Tu ce lucrezi?” - se pare că l-ar fi întrebat profesorul, care provenea dintr-o familie macedoneană. ,,- Sunt dulgher, dar mă pricep cam la toate!” ,,- Bine! Uite, cum o să facem. Vino la mine acasă peste două săptămâni, după ce te întremezi!” Zis şi făcut. Vine dulgherul la profesor acasă, iar acesta îl roagă să-i facă o nişă într-un perete, dar să i-o facă astfel încât să nu se vadă şi să nu fie bănuită de nimeni. ,,- Şi, vezi, adaugă profesorul, nu trebuie să mai spui nimănui de nişa asta! Nici chiar eu n-o să zic nimănui, nimic, nici chiar familiei mele!” ,,- Se poate, domn profesor? Cum o să spun?” Face dulgherul nişa, iese aşa cum şi-a dorit profesorul, după care consideră amândoi, profesor şi dulgher, că datoria vieţii salvate era spălată.
Şi trec lunile. Să fi trecut chiar şi un an până când, la un moment dat, la uşa profesorului bate Securitatea. ,,- Am auzit că aveţi o ascunzătoare plină cu cocoşei!” zic cei de la Securitate.
,,- Ascunzătoare?! Cocoşei?!” - face profesorul pe niznaiul. ,,- Da, tovarăşe, ascunzătoare şi cocoşei, ia mai lăsaţi-ne în pace cu figurile astea! Ce, credeţi că noi nu ştim ce şi cum? Ia, - se înforţoşează securistul, poruncindu-le subordonaţilor - , ia treceţi, bă, la percheziţie, că ăştia chiar cred că suntem proşti!” Şi se apucă ei de treabă. Se duc direct la locul unde fusese săpată nişa, se apucă de dat în pereţi cu secera şi ciocanul, sparg nişa şi găsesc în fundul ei o casetă frumoasă, din lemn. ,,- Credeai că ne fraiereşti, 'ai? Cu noi ţi-ai găsit să te joci, mă, banditule?” Profesorul rămâne impasibil, securiştii scot caseta din nişă. Li se pare cam prea uşoară, dar nu comentează, o deschid deîndată, pentru a certifica flagrantul. Ei, şi imediat după ce au deschis caseta, iată că le cade faţa tuturor.
După aia li se lungesc mutrele. După aia se înfurie, dar nu mai aveau nimic de făcut.
Mda. În caseta cu pricina nu găsiseră decât o biată coală de hârtie pe care erau scrise, extrem de caligrafic, următoarele cuvinte: ,,ACEASTA ESTE RECUNOŞTINŢA OMENEASCĂ. ÎI MULŢUMESC DIN SUFLET PACIENTULUI MEU, CĂRUIA I-AM SALVAT VIAŢA!”
*
File de jurnal – 8 febr. 1982. ,,Vineri am fost la Severin. L-am căutat pe Dl. Manolea Sevastian, funcționar la Consiliul Popular, originar din Malovăț, pentru a-l ruga să-l ajute pe văru-meu, Motreanu Dumitru, diabetic, să ocupe un loc de liftier la noul spital severinean. Mi-a vorbit despre excursiile sale în U. R. S. S. și Polonia. Aprecia în mod deosebit nivelul de viață al sovieticilor, omenia, manierele elegante, religiozitatea și gradul de civilizație al polonezilor. Menționa că bisericile poloneze sunt arhipline de tineret, că o piață enormă în centrul Varșoviei era străbătută de mii de oameni și porumbei, iar din oră în oră, în turnul primăriei, ieșea un soldat, care cânta un fragment muzical la trompetă, întrerupându-se brusc la un moment dat. Aceasta amintea de un eveniment istoric din viața capitalei, când, cetatea fiind asediată multă vreme, polonezii au reușit să învingă pe asediatori. Atunci, pe zidurile cetății a apărut un soldat și a sunat victoria, dar a căzut străpuns de o săgeată dușmană.
Printre altele, prietenul meu mi-a mai spus că la Consiliul Popular din Severin sunt ,,tovarăși în funcții foarte înalte numai cu patru clase”. Precizarea se referea la situații reale, ci nu era o figură de stil(…).
Sâmbătă am avut servicii în Bârda, Malovăț și Bobaița. În Bârda am avut înmormântarea lui Rolea Dănilă(…). La înmormântare a participat și Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, fiul Părintelui Ionică Sfetcu și nepotul decedatului. Mi-a spus: ,,Părinte, am o mare rugăminte față de dumneata! Când va fi lansarea cărții dumneata cu Nicolae Iorga, te rog să mă inviți și pe mine. Aș dori mult să particip. Domnul Hinoveanu, directorul editurii din Craiova, mi-a vorbit în termeni foarte elogioși despre dumneata și cartea pe care ai scris-o. Eram atunci într-un cerc foarte înalt. Se pare că e o carte bună. Îți doresc succes și să vedem cartea cât mai curând în librării!”
Am vorbit cu Rolea Dumitru ,fiul decedatului, fost secretar de partid la Oțelul Roșu (CS), iar acum șef de secție la ITSAIA-MH. A spus multe despre starea actuală a economiei noastre, despre criza și tensiunea ce există în rândul maselor și a cercurilor conducătoare. Șeful statului nu vrea să mai asculte de nimeni, taie și spânzură în dreapta și în stânga, iar lucrurile merg din ce în ce mai prost. La conducere sunt oameni străini de realitățile concrete ale țării. Fac totul pe hârtie, iar bietul popor suferă nevinovat. Au început să apară mesaje pe telex, în care se spune: ,,Frați români, refuzați să mai dați alimente pentru frații polonezi, fiindcă nu le primesc ei, ci armatele sovietice cantonate în Polonia.”
Securitatea are tot mai multă bătaie de cap. Muncitorii sunt tot mai nemulțumiți, sabotând într-un fel sau altul. Se anunță vremuri tot mai tulburi!”
*
Însemnări pe cărți vechi(I).

Pe o filă a unui Minei pe Octombrie din 1929 al bisericii din Bârda, am găsit următoarea însemnare manuscrisă:
,,Spre aducere aminte. În comuna Pitulași, filiala Parohiei Balotești, s-a zidit din nou, de piatră, biserica cu hramul ,,Sf. M. M. Dimitrie Izvorâtorul de mir” cu osârdia și cu cheltuiala locuitorilor numitei comune și s-a sfințit în ziua de 26 octombrie anul 1937, fiind biserică nouă, această comună fiind lipsită de un locaș de închinăciune din anul 1903 și până la data sfințirii celei noi. A fost nevoie să se cumpere toate cărțile de ritual, trebuitoare la Sfânta Biserică. Această carte face parte din prima comandă făcută la Tipografia Cărților Bisericești din București și-a(m) primit(-o) prin poștă astăzi, 1 Noiembrie, anul 1937, când se așează în Sfânta Biserică.
Preot paroh, I. I. Sfetcu, cântăreți V. Boescu, I. Motorga”.
*
Răsunetul Plăieșilor.

O formație bărbătească din Republica Moldova, intitulată Plăieșii, înființată, organizată și condusă de folcloristul, cântărețul și patriotul Nicolae Gribincea, impresionează pe oricine îi ascultă. Cântece vechi basarabene, culese din satele Moldovei, în special din zona Nistrului, sunt interpretate cu o vioiciune tinerească extraordinară. O lume tânără, plină de viață, prezintă lumii o zestre inestimabilă de cântec, limbă și suflet românesc. E atâta patriotism românesc în cântecul acestor tineri, încât nu se poate să nu trezească speranța ascultătorilor că neamul românesc nu piere. Dumnezeu să le ajute să ducă mesajul cântecului românesc până la marginile lumii. Redăm mai jos trei bijuterii din repertoriul lor:


De trei ani și jumătate

,,De trei ani și jumătate,
Tot aista gând mă bate,
Să trec Prutu-n ceia parte,
Să mă mai las de păcate,
Să mă duc la herghelie,
Să-mi iau cal de călărie
Și căciulă brumărie
Și haine de cununie,
Pe mândra s-o fac soție.
S-aud pe daica zicând,
Că-s și eu cu mândra-n rând!
Să mă las de feciorie,
Să îmi fac gospodărie,
Să las calea munților
Pe seama haiducilor,
Cărările mândrilor,
Pe seama plăieșilor”

Frunzuliță troscoțel
Frunzuliță troscoțel,
Când eram mai mititel,
Umblam pe afară desculț
Și toți îmi spuneau ,,Puiuț”.

Frunzuliță troscoțel,
Când eram mai tinerel,
Unde mă culcam durmeam,
La-nsurat nu mă gândeam!

Troscoțel de pe cărare,
De când sunt bărbat în stare,
Trupul meu odihnă n-are,
Doar dragostea margine are.

Troscoțel înrourat,
Pruncii s-au înstrăinat,
Grijile îs mii și sute,
Dorurile sunt tot mai multe,
Iar dragostele sunt prea scurte!

Frunzuliță troscoțel,
Nepoțeii-mi zic ,,bunel”!
Numai dorul mă mai poartă,
Trupul mi-e stană de piatră,
Povară-s la lumea toată!”

Sus pe malul Nistrului

,,Sus pe malul Nistrului,
Paște calul rusului.
Nistrule, Nistrule drag,
Paște tot ce-i iarbă grasă,
Îi sătul și vrea acasă,
Nistrule, Nistrule drag!

Duce dor de stepa lui,
De țara moscalului,
Nistrule, Nistrule drag.
Ar pleca, dar nu prea poate,
Rusia-i tare departe,
Nistrule, Nistrule drag!

Tot umblând moșiile,
I s-au rupt potcoavele,
Nistrule, Nistrule drag!
Haideți, frați, să ne unim,
Calul să i-l potcovim,
Nistrule, Nistrule drag!

Unde-i unu nu-i putere,
La necaz și la durere,
Nistrule, Nistrule drag,
Unde-s mulți puterea crește
Și dușmanul nu sporește,
Nistrule, Nistrule drag!

Frumos îi șade oricui,
Acasă în țara lui,
Nistrule, Nistrule drag,
C-așa-i dat de Dumnezeu,
Orice neam cu locul său,
Nistrule, Nistrule drag!

Măi, rusule, nu spera,
Moldova nu e a ta,
Nistrule, Nistrule drag,
Nu a fost și nici va fi,
Cât pe lume-om mai fi,
Nistrule, Nistrule drag!
Nu a fost și nici n-a fi,
Neamul meu cât va trăi,
Nistrule, Nistrule drag!”


*


);
*
Parohia noastră a publicat cartea regretatei Prof. Sofia Dobrescu, Justiția supremă(172 pag.). Doamna Sofia Dobrescu a luptat îndârjit cu viața,cu greutățile, cu hățișurile de toate felurile, dar mai ales cu răutatea oamenilor din jurul său. Rareori a avut parte de iubire adevărat, de sinceritate, de ajutor și mângâiere. Chiar și cei mai apropiați au trădat-o de multe ori, i-au întors spatele, tocmai când crucea vieții i-a fost prea grea. Nedreptăți și bădărănii a întâlnit la tot pasul. A avut însă convingerea fermă că acolo, sus, există un Judecător Suprem, care știe și judecă toate fără părtinire, există o Justiție Supremă, care poate face dreptate. A fost convinsă întotdeauna că nimic din ce e rău pe pământ nu rămâne fără pedeapsă; nimic din ce e bun nu rămâne fără o recompensă din partea Justiției Supreme. Cu această convingere a străbătut prin viață și greutățile nu i-au mai fost așa de grele, loviturile primite de la semeni nu i-au mai fost așa de dureroase. În cartea de față ne redă crâmpeie din viața sa,cu bune și rele. Când o termini de citit, nu poți să nu exclami: într-adevăr, trebuie să existe un Judecător Suprem, care judecă toate, care știe toate și poate să facă dreptate.
Doamna Dr. Ionescu Mihaela-Aritina, de la Curtea de Argeș(AG), fiica autoarei, a făcut tot ceea ce i-a stat în putință ca să publice cartea mamei sale și a reușit. Dânsa a cumpărat întreg tirajul. Cinste unor asemenea copii, care fac atât de mult pentru memoria părinților lor!
*








Pr. Al. Stănciulescu-Bârda    10/27/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian