Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
România de dincolo de vorbe : Să nu-i dai omului cât poate duce !

“NOI VREM PAMÂNT!” – ȘI LI S-AU DAT MORMINTE…

Multe și, neîndoios, competente și interesante sunt rezultatele cercetărilor istorice, documentele descoperite, studiate și publicate, relevând cu rigoare, evenimente demult apuse, căzute într-o uitare mai mult sau mai puțin voită.
Anul acesta s-au împlinit 110 ani de la cele mai mari și mai sângeroase răscoale din istoria modernă a României.
Răscoalele de la 1907, o salbă de evenimente social-economice cu consecințe politice grave au însemnat, pentru cultura contemporană a momentului, surse de inspirație care au generat creații artistice inegalabile. S-au scris tomuri, s-au ținut prelegeri, au fost consemnate amintirile unor martori oculari.

În anii ’70 am avut ocazia să ascult povestea Anei Rotaru, bunica soției mele. Era o femeie simplă, care a învățat singură să scrie și să citească și care, la numai șapte ani s-a trezit fără voie în miezul sângeroaselor evenimente de la 1907.
Stârnită de nepoți și de amintirile rămase încă vii, Ana Rotaru povestea:

“M-am născut în anul 1900,în satul Negoiești de pe Amaradia (pomenită în scrierile lui Zaharia Stancu). Tatăl meu era țăran agricultor și dascălul bisericii din sat. Când a izbucnit răscoala, aveam șapte ani. Eram destul de mică să nu mă bage nimeni în seamă dar, destul de mare să înțeleg ce se petrecea. Îndemnați de câțiva exaltați din sat care aflaseră de la gară că Moldova s-a răsculat, țăranii din comună s-au adunat la conac și l-au devastat. S-au întors apoi în sat cu tot ce furaseră – așternuturile de pat, rochiile cucoanelor, uneltele agricole, animalele din grajduri . Ce n-au putut căra, au incendiat. Au dat foc la toate acareturile. Focul se vedea de la marginea satului. Mama, gravidă cu cel de-al patrulea copil, a spus că se duce și ea să ia din grânele de la conac pentru că “lua toată lumea”. Tatăl meu, a încuiat-o în casă. Mama a sărit pe fereastră și, mânată de grija că are copii de crescut, a luat două găleți și s-a dus la conac să le umple cu grâul pe care apoi l-a răsturnat peste cel din propriul pătul. S-au certat foarte rău și tata i-a spus că ar fi mare minune să nu iasă belea din asta. Te pui însă cu mama? Ea știa doar că trebuie să hrănească familia și grâul luat nu i-ar fi stricat.
Peste două zile, armata și jandarmii au înconjurat satul, spunându-le sătenilor să adune la primărie toate bunurile furate de la conac. A doua zi, militarii urmau să percheziționeze fiecare casă pentru a găsi eventuale lucruri ascunse. Mama a intrat în panică pentru că, grâul luat de la conac avea în el foarte multe boabe arse și aceasta era dovada că fusese furat. În noaptea aceea, mama, singură, a cărat la marginea satului tot grâul din hambar pentru că acesta era amestecat cu boabele arse și ar fi dat-o de gol. În timp ce căra, se ruga de tata să o ajute dar, supărat că nu a fost ascultat, tata n-a mișcat un deget. Îmi amintesc că, în iarna aceea, eu, mama, cei trei frați ai mei și tata, aproape am murit de foame. Armata nu a stat mult în sat poate și pentru că boierii fiind plecați din tară, nu au existat victime. Sigur, au legat câțiva săteni dar, după ce i-au bătut bine la Craiova, le-au dat drumul”.

“JOACĂ BANII”

O istorie vie, Ana Rotaru povestea nepoților cum, într-o primăvară, tot satul a fost cuprins de febra aurului.
“Într-o seară eram la horă, în piața din fața bisericii, când, cineva, a venit într-un suflet strigând că sus, pe deal, “joacă banii”. În Negoești umbla de multă vreme vorba că haiducii lui Iancu Jianu ar fi ascuns comori pe coastele ce înconjurau satul. Știind legenda, mulți nădăjduiau că, găsind comorile, se vor îmbogăți. Am lăsat hora baltă și pe lăutari cu buzele umflate și am fugit pe deal să găsim comoara. Era întuneric beznă. Ne țineam de mână să nu cădem în vreo râpă. Priveam înîntuneric și am fi jurat că din pământ ieșeau flăcări albastre, semn că acolo s-ar afla o comoară. Ne-am străduit să ținem minte locul și, a doua zi dimineață, tot satul a venit cu sape și lopeți să pună mâna pe comoară. Bineînțeles că n-am găsit nimic, iar dealul era plin de nenumărate gropi”.

ANA ȘI MAREȘALUL

“M-am măritat destul de tânără și, în timp, am făcut și crescut patru copii, trei băieți și o fată. Bărbatul meu a plecat pe front în războiul cel Mare și s-a întors fără mâna dreaptă. Cu puțina zestre primită de la părinții mei ne-am mutat în București, pe dealul Cociocului unde, din cauză că viile fuseseră distruse de Filoxeră, terenurile au fost parcelate și vândute. Așa s-au pus bazele cartierului Berceni. Lotul nostru de casă se află pe srada Stânei, la numarul 9. Bărbatul meu, invalid de război fără o mână, a lucrat câțiva ani ca administrator și om de încredere al casei în care locuia Ezra Bercovici, un bogat și influent bancher. Acesta era de o bunătate rară. La fiecare Paște și Crăciun îl trimetea pe bărbatul meu acasă cu mașina băncii, încărcată cu haine, încălțăminte și jucării pentru cei patru copii ai noștri. Ca oameni simpli, de la țară cum eram, mâncam și ne îmbrăcam modest reușind să strângem și o brumă de bani cu care ne-am construit o căsuță. Pentru că eram mulți și aveam o fată de măritat, cu o bună parte din banii economisiți din leafa de la bancherul Bercovici am mai construit o casă în aceeași curte. Pentru că venise din nou războiul și slujba la familia Bercovici se încheiease, am închiriat prima căsuță unei familii ca să ne putem descurca. În 1941, fata mea s-a măritat cu un militar și s-a pus problema locuinței. Prima casă construită era destinată tinerei familii, dar chiriașii nu voiau sa plece și nici chirie nu ne mai dădeau. Bărbatul meu i-a spus de câteva ori chiriașului să plece pentru că deja eram prea mulți dar, acesta se încăpățâna. Atunci i-am scris Mareșalului Ion Antonescu o scrisoare în care am povestit prin ce cumpănă trece un invalid de război, decorat la Mărășești, front pe care își pierduse și mâna dreaptă. Și astăzi mă întreb cum de am avut curaj… N-au trecut trei zile și, într-o noapte, chiriașii și-au făcut bagajele și, însoțiți de un ofițer și doi soldați au părăsit casa. Nu știu și nu voi ști niciodată dacă Mareșalul a citit acea scrisoare dar, sunt sigură, cel care a citit-o a avut destulă autoritate și putere să pună lucrurile le punct. Asta cu atât mai mult cu cât, ginerele meu era deja plecat pe front, iar proaspăta nevastă, fata mea, nu știa dacă se mai întoarce.

4 APRILIE 1944

“Am trăit, ca toți bucureștenii, rigorile războiului, având pe front doi din cei trei băieți ai mei și pe ginerele nostru. A dat Dumnezeu să-mi vină toți acasă. Băiatul cel mare a fugit din prizonierat de la ruși și când a ajuns în Basarabia, între “ai noștri”, aceștia l-au dat pe mâna Poliției Militare sovietice. A evadat din nou și, când a ajuns în sfârșit acasă, i-am ars zdrențele în fundul curții fiindcă colcăiau de păduchi.
În ziua de 4 aprilie 1944, bărbatul meu s-a dus la lucru la Regia de Tutun unde găsise servici. Când americanii au bombardat Bucureștiul, el tocmai se grăbea către un adăpost. Când a încetat alarma l-au găsit în ușa adăpostului fără nici o rană, dar mort. Cred că suflul unei bombe l-a omorât”.

MIROS AMAR DE FUM DE ȚIGARĂ

“Singură, trecând prin mizeriile vieții de după război, ca văduvă a unui angajat al Regiei de Tutun am primit în grijă un debit. Cu timpul, lucrurile s-au mai îndreptat; băieții mei și ginerele munceau, și-au făcut familii, iar eu am vândut țigări până la pensie. Îmi amintesc de o întâmplare care se repeta des în debitul meu de tutun. Era prin anii ’50. Fabricile fuseseră naționalizate și marile averi confiscate. Aproape zilnic, pe ușă intrau două bătrâne îmbrăcate îngrijit dar cu haine ponosite care, cândva fuseseră foarte luxoase. Vorbeau o română franțuzită, deci erau” de familie”. Mă țineau mult de vorbă ca să respire parfumurile specifice debitelor de tutun. La plecare mă rugau să le dau lor hârtia în care veneau împachetate țigările ca să o miroasă pentru că bani de țigări nu aveau. Au venit de câteva ori și erau, într-un fel, d-ale casei. Le mai dădeam tutun din țigările scuturate și nu știau cum să-mi mulțumească amestecând cuvintele românești cu cele franțuzești. Într-o zi n-au mai venit… Parcă se rupsese o vrajă sau se împlinise un blestem. Mi-au lipsit mult timp…”

OARE UN P.S. ESTE DEAJUNS?

Ana Rotaru a fost un om obișnuit, o femeie născută la țară care a știut care este rostul ei pe lume. A făcut copii, a construit douăcase, și-a ajutat soțul invalid, a dat de la ea cât a putut. A trăit în universul ei familial unde a fost venerata. Și-a iubit nepoții și o uita Dumnezeu povestindu-le propria viață. A învățat singură să citească buchisind cele cinci sau șase volume ale “Misterelor din Petrograd”. A fost o femeie curajoasă, o luptătoare dar nu a știut niciodatăce calități avea. Ea s-a crezut întotdeauna un om simplu.


pt Observatorul / Marian Tudor




Marian Tudor    10/16/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian