Cristiana Mongol Stancu nu numai o mare campioană
Cristiana Mongol Stancu, marea revelaţie a anului, vine de la Bucureşti
Dragi cititori ai Observatorului,
Îmi face mare plăcere să deschid colaborarea cu acestă prestigioasă publicaţie, revenind la una din marile noastre întrebări fundamentale, de care dumneavoastră sunteţi atât de legaţi, până la urmă cine reprezintă România, în marile evenimente planetare?
Hoinăream, zilele trecute, prin spaţiul virtual, fredonând o melodie oarecare şi ce îmi văd mie ochii...
,,Turkmenistanul va găzdui a V-a ediție a Jocurilor Asiei de Arte Marțiale și sporturi în sală, între 17-27 septembrie 2017.
Având la start 62 de națiuni care formează Comitetul Olimpic Asiatic și, în premieră, Comitetul Olimpic al Oceaniei, evenimentul va prezenta întreceri la 21 discipline sportive, atât olimpice cât și neolimpice.
România va fi reprezentată de Ministrul Tineretului și Sportului, Dl. Marius Duncă, iar din mass-media Revista Sport Revolution, prin campioana mondială Cristiana Mongol Stancu".
Un singur ziarist român, pe nume Cristina Mongol Stancu. Cine este ea, la urma urmei?
Încep investigaţiile, iar răspnsul stătea, - nimic nu ne mai miră într-o lume a paradoxurilor- char langă casa mea, în Bucureşti, la 100 m. Acolo stă Cristiana.
Iată ce am descoperit: marea revelaţie a anului 2017. Triplă campioană mondială la trei stilui de luptă, o mare pictoriţă de icoane, absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Secţia Artă Sacră, jurnalistă de talent, vorbitoare de patru limbă străine, toate astea la ... 26 de ani. Waaaauuuu. Nu mai spun că este şi drăguţă. Dar nu pentru asta, în primul rând am făcut un interviu mai lung. Motivul principale este că are ce să spună. O să vă convingeţi singuri.
Ne bucurăm mult să vă oferim un dialog special cu cea care este prezentată pe ring..... Cristianaaa Mongoooool Staaaaancuuuuu!
- Să începem cu începutul, azi când sărbătorim Ziua Limbii Române, să ne oprim la ea. Am fost impresionat nu numai deperformanţele tale sportive, nu numai de adâncimea trăiriiduhovniceşti, nu numai de valoarea icoanelor făcute de tine, ori a tablourilor pline de mister, dar şi de o surprinzătoare prezenţă pe tărâmul limbii române... Când ai început să aşterni cuvintele pe hârtie...?
- Vă mulţumesc pentru aprecieri! Cred că înainte de a începe să scriu, am început să povestesc. Citeam cărţi pe care le povesteam copiilor la şcoală, bineînţeles încurajată de doamna învăţătoare. Apoi, la 12 ani, am citit
“Crimă şi pedeapsă” şi cred că m-a fascinat ideea de a deveni o mare scriitoare, asemeni lui Dostoievski. Momentul în care am început să scriu în mod asumat, a fost in clasa a VII-a. Scriam foarte multe compuneri pe diverse teme, dar mă interesau în special subiectele legate de suflet, de lumea interioară a omului. Am păstrat majoritatea caietelor de atunci, iar acum, când le mai răsfoiesc, mă surprind unele trăiri pe care le aveam.
- Dintre scriitorii români, pe care îi preferi?
- Mihai Eminescu, Nicolae Steindhardt, Zaharia Stancu, Octavian Paler, Duiliu Zamfirescu, Marin Preda.
- Dar dintre marii scriitori de peste hotare ?
- Fiodor Dostoievski, Antoine de Saint-Exupéry, Ernest Hemingway.
- Ce modele de gazetărie ai avut ?
- Criticul literar şi academicianul Eugen Simion spunea „Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în
şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa“. Cu siguranţă îl iau pe Mihai Eminescu ca prim model în jurnalism. Însă nu neapărat într-un mod idealist, ci într-unul cât se poate de concret şi viabil. Îi iau ca exemplu cursivitatea vorbirii, claritatea mesajului şi dorinţa de a convinge cititorul de cele transmise.
Primele mele experienţe reale cu jurnalismul au fost în redacţia Sport Revolution, aşa că, pot spune că aici m-am format, continuând să cresc prin diverse evenimente care au trecut de sfera vieţii sportive.
- Am văzut editoriale semnate de tine, interviuri importante, etc. În ce gen gazetăresc te simţi mai confortabil...la un interviu, la o anchetă, la un editorial, ori la o ştire?
- Sigur la un interviu! Acolo este un contact uman de nepreţuit, interviul se scrie de la sine, iar experienţa este de neuitat.
- Ce ne poţi spune despre impactul scrierilor tale la public. Ce fel de reacţii au avut ?
- De cele mai multe ori reacţiile sunt foarte bune, iar oamenii în general rămân miraţi. Asociază cu greu capacităţi intelectuale sportivilor, ceea ce uneori este foarte greşit.
- Este mai uşor in scris, ori în sport ?
- Depinde care îţi este profesia de bază şi în care te dedici cu adevărat. Acum, mi se pare mult mai greu în sport, dar cred că dificultatea vine la pachet cu nivelul pe care îl accesezi.
- Ce este mai intersant pentru tine să lucrezi, o suită de 10 interviuri cu personalitati, ori o icoană?
- Depinde de personalităţi. Nu cred că se pot compară, însă, există momente când unele personalităţi reflectă calităţi din icoană. Întâlnirea cu oamenii este un dar, pe când întâlnirea cu sfântul din icoană este o responsabilitate.
- Ce publicatii urmaresti acum ?
- De aproape un an, la invitaţia personală a Ariannei Huffington, am devenit colaborator HuffPost, ceea este este o mare realizare jurnalistică. Mai mult decât o publicaţie, aceasta este o platformă de jurnalism ce redă la propriu starea lumii.
- Sunt curios ce spui despre efectul dezvoltarii spatiului virtual, raportat la cultura...preferi o carte tiparită, ori una citită pe tabletă ?
- Întotdeauna voi prefera cartea ca obiect care trăieşte şi care te trăieşte în timp ce o citeşti. Bineînţeles, am şi experienţă cărţii virtuale, ceea ce este o binecuvântare atunci când nu ai alternativă, însă rămân profund ataşată de mirosul cărţilor reale.
- Ce fel de educatie vor avea copiii de azi, care sunt indreptaţi spre calculatoare, chiar din învăţământ. Au aparut deja, peste hotare, clase în care se trece direct la scrierea pe taste, este bine, este rău ?
- Cred că aici este o chestiune de perspectivă şi mod de întrebuinţare. Mai cred că odată cu această tehnologizare în masă, familia va avea o mai mare responsabilitate în păstrarea tradiţiei, a realului, a intimului uman, firesc. Tehnologia este bună, felul în care o folosim poate fi benefic sau nu.
- Unde te vezi peste un deceniu, din punctul de vedere al scrisului?
- Peste un deceniu? Momentan, ştiu unde mă voi vedea peste două săptămâni! La invitaţia Ambasadei Turkmenistanului în România, voi fi prezentă în calitate de jurnalist sportiv la Jocurile Asiei de Arte Marţiale şi sporturi în sală din Ashgabat, un eveniment de talie mondială, al treilea ca importanţă după Olimpiadă şi Jocurile Asiei! Când revin, va promit că mă voi gândi şi unde voi fi peste un deceniu, în materie de scris!
– La un interviu în ce parte a microfonului este mai plăcut să stai ?
– Personal, cred că este mult mai comod şi plăcut să stai în faţa microfonului! Ca jurnalist, mi se pare dificil să reuseşti să dai direcţia pe care ţi-o doreşti unui interviu, dar şi să găseşti întrebări autentice, care să pună în valoare personalitatea celui intervievat. În orice discuţie, oricare din roluri poate aduce cu sine valori nebănuite.
– Pentru oamenii care te cunosc mai puţin, te rog să vorbeşti despre tine, mai întâi de unde a venit legătura cu sportul ?
– A fost un lucru firesc! Ambii părinţi au fost şi sunt pasionaţi de sport. Mama a practicat popice de performanţă, iar tatăl meu arte marţiale. Îi vedeam zilnic făcând antrenament şi nu de puţine ori, o însoţeam pe mama în sala de popice (unde mă jucam şi eu cu cea mai mică dintre bile, pe pistă). Îmi amintesc că doream să îi imit şi de foarte mică făceam antrenament împreună cu ei, ceea ce a condus inevitabil spre începerea unui sport care, “întâmplător” a fost karate
– Care a fost drumul în lumea sportului ? Etape, principalele premii, etc…
– La 9 ani, visul meu cel mai mare era să încep să practic serios (nu doar acasă cu părinţii) un sport! După o sumedenie de întâmplări în urma cărora nu reuşeam să găsim un sport adecvat, în momentul în care eram aproape să renunt, la cursurile de pictură pe care le frecventam, am aflat că tatăl unei colege era instructor de arte marţiale şi avea sala chiar la parterul clădirii în care ne aflam. Am evoluat foarte repede, fiind familiarizată cu aproape toate mişcările, însă abia după 5 ani de antrenamente foarte serioase, am avut permisiunea să particip la primul campionat naţional. Am câştigat medalia de argint şi de atunci am început drumul performanţei. La 16 ani am fost selecţionată în lotul naţional de kyokushin karate şi am mers în Japonia, la Campionatul Mondial. După o perioadă de 9 ani, am înţeles că e nevoie să schimb mediul pentru a evolua. Având o dorinţă continuă de a învăţa şi de a-mi însuşi valori marţiale, am reuşit să mă adaptez în diferite stiluri de arte martiale, dar şi alte sporturi de lupta, ceea ce mi-a adus o notorietate frumoasa, dar cel mai important, foarte multe experienţe valoroase. Voi enumera titluri europene şi mondiale în Kempo, medalie de bronz la Campionatul Mondial de Wushu, primul junior român medaliat internaţional în Kyokushin Karate, titluri internaţionale Sei Budokai, medalie de bronz la Campionatul European de Box, Vicecampioană Europeana Grappling (FILA), Titlu Mondial MMA semipro, Titlu Intercontinental şi Mondial Profesionişti Kickboxing. În cei 17 ani de carieră sportivă, am susținut peste 200 de meciuri (din care doar 10 înfrângeri). Pe lângă aceste titluri, dețin centura neagră 3 dani Kempo, centura neagră 2 dani Karate WKF și centura neagră 1 dan Taekwondo.
– Ai ajuns să predai tu cursuri, care sunt diferențele dintre aceste două statute, sportiv şi tehnician ?
– Este o diferenţă foarte mare! Cred că este mult mai uşor ca sportiv! Ca antrenor, ai responsabilitatea asumării unor alegeri pe care le impui. Practic, ai nevoie de foarte mult discernămant şi cunoştinţe exacte, dar şi de intuiţie! Nu cred că oricine a fost sportiv poate fi şi antrenor. Antrenoratul este o arta dar în primul rând, repet, o mare responsabilitate! Ai pe mână vieţi şi nu ai voie să greşeşti…şi totuşi se greşeşte de prea multe ori în acest domeniu.
– Te rog să relatezi cea mai mare performanţă de pe cartea ta de vizită.
– Ar fi 3 performanţe, în 3 etape sportive diferite. La amatori, medalia de bronz de la Campionatul European de Box! A fost o performanţă total neaşteptată, eu fiind un outsider al acestui sport! Totuşi, am reuşit o performanţă foarte grea, chiar şi pentru cei care sunt de o viaţă în box. Această medalie a arătat că şi un sportiv care provine dintr-un sport neolimpic, poate face faţă şi chiar reuşi într-un sport olimpic. La semiprofesionişti, titlul mondial de MMA, din Tallinn, Estonia. Concuram atunci în cadrul Kempo, iar prin numeroasele competiţii susţinute, am reuşit să mă calific la acest campionat. Deşi luptam cu o adversară cu 10 ani mai în vârstă şi foarte experimentată, am reuşit să o înving categoric şi să îmi adjudec acest titlu important, în premieră pentru România. La profesionişti, titlul mondial la Kickboxing! A fost un meci spectacol, la Milano, în cadrul galei Superkombat! Din nou, plecam cu a doua şansa, însă acea seară a fost pur şi simplu sublimă! M-am simţit de parcă toţi anii petrecuţi în sala la antrenament au dat rod şi m-au condus spre succes!
– Există şi un regret ?
– Încerc să trăiesc fără regrete. Ce a fost a fost, aşa că nu am ce să regret. Învăţ din toate lucrurile şi merg mai departe, mai puternică. Viaţa e prea scurtă pentru regrete. Acesta este şi motivul cred, pentru care am luptat în atâtea sporturi. Întotdeauna când primeam o invitaţie şi eram tentată să refuz din diverse motive, mă gândeam că nu vreau să mă gândesc peste timp “ce-ar fi fost dacă?” . Încerc să aplic această strategie în tot ce fac şi de obicei dă rezultate excelente. Iar atunci când aleg ceva, subiectul e închis. Nu revin asupra deciziei cu îndoieli.
– Unde te vezi, din punct de vedere sportiv, peste 10 ani ?
– E greu de spus, tocmai din acest spontan care mi-a definit cariera până în acest moment. Vom vedea!
–Ce luptători admiri din ţara noastră Din ce motiv ?
– În artele martiale românesti, aş spune Eugen Preda. Este un nume cu care am crescut şi un nume dat model de tenacitate şi curaj de aproape toţi practicantii. În kickboxing, Daniel Ghiţă. Dar sunt foarte mulţi luptători excepţionali în ţară, care au făcut performanţe mari: Nicu Dascălu, fratii Gombos, Marius Tiță, Aurel “Mineru” Pirtea, Cătălin Bodîrlă, Gabriel Boroș.
– Dar de peste hotare. Pentru ce ?
– În arte martiale mixte, Fedor Emelianenko. Pentru felul în care a luptat, pentru atitudine, pentru tot. Este exceptional! În kickboxing, Jerome le Banner, iar în box, Mike Tyson.
– Pentru părinţii care doresc să-și orienteze copiii spre sport, ce sfaturi ai ?
– E greu să dai sfaturi, însă încurajez părinţii să îşi orienteze copiii spre sport! Trăim totuşi, într-o lume bolnavă de tabletă şi tehnologie. Cel mai important este să fie atenți! Şi aici mă refer la părinţi! Dacă îşi simt copiii extrem de motivați şi pasionaţi, să îi orienteze spre un sport din care îşi pot crea o viaţă frumoasă, decentă.
– Care sunt laturile personalităţii tale care au fost modelate prin sport?
– Probabil cel mai pregnant, diciplina. Apoi curajul şi perspicacitatea.
- Este mai greu să începi un tablou, să te decizi pentru o nouă icoană, ori să faci un interviu cu o personalitate?
-Unul din mentorii mei metafizici, Constantin Brâncuși, spunea că nu este greu să faci ceva, ci să începi acel lucru. Sunt total de acord cu părerea lui orice aș începe. Diferența greutății o dă cred, responsabilitatea lucrului început. Așadar, aș spune că cel mai greu este să încep o icoană. Și nu spun asta pentru că tratez mai ușor alte domenii, eu crezând în lucrurile făcute cu profesionalism, orice aș face. Răspund astfel pentru că începerea icoanei și deci, făurirea unui obiect liturgic, transcede libertatea de începere a creației, intrând în responsabilitatea definirii eternității, cel puțin în termenii în care gândesc și simt eu.
– Pentru ce pictură şi nu muzică, ori dans sau literatură ?
– Veți râde, însă muzica a fost prima opțiune! Este prima dată când spun acest lucru într-un interviu! Am dorit să învăț vioară, apoi pian, și chiar am fost înscrisă oficial la Şcoala de Muzică și Arte Plastice Nr. 2 din București. Dar, așa cum s-a întâmplat și în cazul sportului ales, cred că pictura m-a ales pe mine, așa că după o serie de “întâmplări” care atunci păreau nefericite, am ajuns să mă înscriu, pe holul aceleiași clădiri, într-o altă sala de curs: atelierul de pictură! Aveam atunci 7 ani și aveam să încep să iubesc atelierul cu toată forța! Totuși, am cochetat cu muzica, fiind în corul școlii, dar și cu dansul, având activități de acest gen în gimnaziu. Am remarcat de-a lungul timpului că, de obicei, oamenii talentați la desen sau pictură sunt talentați și la muzică sau alte arte frumoase! Dar nu și invers! Pictorii au ceva în plus…desigur sunt extrem de părtinitoare!
În ce privește literatura, de mică eram o povestitoare foarte talentată, cel care îmi îndruma discursul fiind chiar tatăl meu! Din clasa a V-a am început să particip la olimpiadele de limba și literatura română, unde am reușit să câștig diverse premii. Șansa mea a fost binecuvântarea de a avea două profesoare de limba română excepționale, în clasa a VII-a (Daniela Mercioniu), respectiv clasa a VIII-a (Silvia Sava), personalitatea și implicarea lor totală făcându-mă să iubesc scrisul și cititul atât de mult! Pasiune care s-a transformat într-o capacitate profesională, aceea de jurnalist, dar și de scriitor.
– Care sunt primele tale amintiri legate de universul culorilor ?
– Amintiri de la o vârstă foarte fragedă, vârsta de la care îmi aduc aminte aproape tot, și anume 3 ani! Pictam cu mama mea de două ori pe săptămână, dar într-un cadru organizat. M-a învățat chiar de atunci cum să folosesc culorile și pensulele responsabil, iar în ceea ce privește blocul mare de desen, pentru mine era ceva aproape sfânt și nu exagerez deloc! Îmi amintesc că imediat după ce terminam de pictat, îl punea undeva sus, pe un dulap, astfel încât să-l văd, dar să nu ajung la 1. Eram foarte disciplinată însă, așa că nu plângeam după el, dar așteptam cu sufletul la gură următoarea sesiune de pictură! Se pare că intuiția mamei a dat rod bun, până la urmă.
– Să ne oprim la principalele etape ale devenirii ca artist vizual, te rog…
– După amintirile din familie, odată cu școala am început să frecventez și cursurile de pictură! Prima lucrare a fost chiar o icoană, facută pe un carton dur, pe care încă o am, cu chipul Mântuitorului! La 9 ani am participat la primul și singurul concurs de pictură, care se numea “Lumea satului în ochii copiilor”. Acest concurs necesita ca fiecare concurent să meargă în timpul său liber la Muzeul Satului din București și să picteze o scenă din viața satului românesc, așa cum o vedea el. Eu eram în elementul meu deoarece îmi petreceam toate vacanțele în satul bunicilor mei. Am ales să pictez, iar acum îmi dau seama, deloc întâmplător, bisericuța de lemn maramureșeană, ceea ce mi-a adus, pe lângă premiul special al concursului și onoarea ca lucrarea mea să fie chiar afișul concursului! Era un eveniment internațional, iar atunci când am fost premiată, m-au numit “micuța Picasso”. Îmi amintesc perfect cât de emoționată era mama mea! Tot atunci am acordat primul meu interviu televizat pentru postul Prima TV. M-am format ca pictor împreună cu profesorul meu, Petru Rogojină! Eram un copil extrem de timid, iar dumnealui întotdeauna știa cum să se poarte cu mine în funcție de ce pictam. Exteriorizam ceea ce simțeam prin culori, iar el a fost primul care a știut că voi picta probabil toată viața. Am lucrat împreună până la începutul liceului, atunci când am frecventat un an Școala Populara de Arte. Aici am aprofundat tehnica în cărbune și ulei apoi, până la terminarea liceului, am pictat liber, doar ca o manieră de a mă deconecta de la antrenamente și școală. În clasa a XII-a, am început să merg la un curs de pictură iconografică, condus de Ruxandra Lăcătuș. Tot atunci am ales să nu mai urmez Facultatea de Medicină și să ma înscriu la Teologie, secția Artă Sacră-Pictură, sub îndrumarea domnului Alexandru Nicolau. Toate aceste etape au fost, de fapt, marcate de oameni rari, care mi-au hrănit iubirea pentru pictură și pentru semnificația ei. Și cred că acest lucru este chiar mai important decât toată știința artistică pe care mi-am însușit-o de-a lungul vremii. Faptul că am înțeles că arta este o responsabilitate și nu doar o libertate de expresie.
– Sunt mulţi pictori care încep cu peisajele, cu naturile moarte, potrete, interpretări ale marilor tablouri din istoria picturii mondiale. Pentru ce, aşa tânără, ai optat pentru icoană, pentru universul spiritual?
– Cred că m-am născut cu o anumită înclinație spirituală, ceea ce m-a condus și spre arte marțiale. Având foarte multe trăiri și experiențe încă de mică, la 18 ani s-a produs acel “declic” al căutarilor mele, căutări ce s-au intensificat odată cu creșterea în vârstă. Deși născută creștin ortodoxă, nu pot spune că am făcut parte dintr-o familie neapărat practicantă, activitățile mele spirituale fiind mai mult legate de o inerție a satului românesc profund legat de obiceiuri și sărbători. Totuși, tocmai această inerție mi-a fost ca o ancoră ce m-a ținut în siguranță. Așadar, la 18 ani am înțeles că oamenii au nevoie de sănătate sufletească, mult mai mult decât de cea trupească, prima fiind chiar cauza celei de-a doua. Mi-am spus că îmi pot aduce contribuția în acest sens în spațiul sportului, ca model comportamental, iar în sfera picturii, printr-o preoție universală, la care suntem chemați cu toții, într-o formă sau alta. Eu am ales pictura de icoane, ca obiect liturgic și motiv de bucurie și vindecare pentru sufletul celui ce se închină lor.
– O icoană pe care o faci este la final un obiect în faţa căruia te poţi ruga, ori un tablou obişnuit ?
– Cu siguranță este un obiect liturgic. Altfel nu are niciun sens, devenind încă o extensie a ego-ului artistului.
– Ce pictori români admiri mai mult ?
– Cel mai mult îmi place Nicolae Maniu. Aș aminti aici de lucrarea “Urma”, destul de recentă.
– Ce colorişti de peste hotare au captat atenţia ta ?
– La 12 ani am trecut printr-o fază de “îndrăgostire” față de Van Gogh! I-am reprodus atunci aproape toate lucrările! Acum, aș spune Salvador Dali, Michelangelo și o mare pasiune pentru portretele de la Fayoum.
– Ţi-am oferit două lucrări renumite despre teoria şi practica realizării icoanelor. Tu le cunosteai deja. În ce măsură ajută aceste scrieri un iconar ?
– Cred că pe lângă trăirea mistică a icoanei, atât cât se lasă ea trăită, e nevoie de știință, de informații și de experiența altor pictori iconari, unii deveniți chiar sfinți. Însă, mai mult decât orice, o icoana trebuie “rugată”. Altfel, icoana se poate transforma ori într-un obiect fabricat pe bandă, ori într-o invenție personală, ambele variante fiind la fel de periculoase.
– Am fost impresionat de atelierul tau, este puţin spus. Dar.. aşa este. Era în lucru o icoană superbă, compusă din numeroase piese de mici dimensiuni, cred că în unele zone ai folosit lupa. Cât durează până la finalizarea ei?
– Vă mulțumesc! Acela era un mozaic din piatră naturală, și nu, încă mă ajută privirea să nu folosesc lupa! Am început să lucrez la ea acum 4 ani și cred că vor mai trece încă vreo 2 sau 3 până la finalizarea ei. Însă nu este o comandă, de aceea îmi permit să lucrez atunci când mă cheama icoana. Știți, icoana are viață de sine stătătoare, devine vie din momentul gândului începerii ei. Nu de puține ori am auzit pictori iconari expcepționali spunând că o icoană parcă s-a făcut singură, sau că o icoană parcă se împotrivește în a fi pictată. Și mie mi se întâmplă. Arta sacră are un ceva al ei, care nu se poate explica.
– Pe ce coordonate decurge o viaţă extrem de interesantă ca a ta, la intersectia a două lumi aparent fără legătură. Pe de o parte, pictura, care redă o lume duhovnicească dominata de legi din alt univers, pe de altă parte lupta din ring guvernată de principii specifice.
– Nu cred că pot exista lumi fara niciun fel de legătura! Oricât de contrastante sau diferite ar pîrea, toate lucrurile se guvernează după aceleaşi principii, iar în ceea ce priveşte lumea duvohnicească, ea stă în vârful capului trofic al acestor „lumi”, contexte dealtfel, prin care ne străduim să devenim oameni. Aşa că, viaţa mea e formată dintr-o singură lume, avându-L în centru pe Dumnezeu, ca Sfântă Treime, toate celelalte contexte în care ma aflu fiind motive şi cadre prin care mă definesc şi redefinesc zi de zi.
– Înainte de a mulţumi pentru acest interviu, care m-a impresionat puternic prin răspunsurile tale, am o rugăminte. Vreau să alegi tu o întrebare pentru tine şi să răspunzi apoi singura la ea…
– Cred ca întrebarea ar fi : „Ce moştenire crezi că duci mai departe?” Cred şi mă simt responsabilă de amintirea eroilor mei şi spun „mei” pentru că realizez ca nu sunt ai nostri şi probabil că aşa e şi corect. Naţiunile îşi aleg eroii, iar unele, pentru că nu au aşa ceva, îi inventează. Eu am fost binecuvântată să mi-i aleg de mică, singură şi cred ca moştenirea lor o duc mai departe, o moştenire ce stă într-o bărbăţie, într-un fel de a fi, într-un fel de a trai. Eu sunt româncă şi sunt recunocătoare pentru asta. Și aleg să ma identific cu românii bărbaţi şi femei, curajoşi şi puternici care ne-au definit. Aleg să nu recunosc cârcota şi invidia românilor in mine, dar să fiu atentă la fiecare în parte. Nimeni nu s-a născut întâmplător într-un anumit neam şi într-o anumită ţară. Duc mai departe o credinta ortodoxă profundă, sedimentată de cei care au murit pentru ea şi pentru asta mă simt responsabilă. Duc mai departe o moştenire a frumosului, a creaţiei, a devenirii umane, care, în final transcede absolut orice.
– Ce pot să mai spun acum ? Restul este … tăcere… Doar trei cuvinte obligatorii pentru mine: Mulţumesc foarte mult. La final, te rog adresezi câteva cuvinte cititorilor, ce le urezi pentru viaţa lor ?
– Să se bucure. Să nu se teamă de schimbări. Să nu stagneze. Mai bine să cazi decât să stagnezi. De jos te ridici, din stagnare începi să miroşi urât. Să viseze, să viseze mult şi să acţioneze bine. Să îşi urmeze intuiţia ! Întotdeauna! Şi conştiinţa!
------------------------------------------------------------------------------------
Caseta tehnică de prezentare
Cristiana Mongol Stancu
– vârsta: 26
– locul naşterii : Bucureşti
– studii de specialitate : Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, Arta Sacră
– licitaţii: Tablou RePatriot, în cadrul evenimentului RePatriot, proiect de interes naţional
– are lucrări laice şi iconografice răspândite în diverse ţări precum: Franţa, Anglia, Italia, Canada, Japonia, SUA, Rusia, în zona Orientul Mijlociu, precum şi licitaţii pe teritoriul Romaniei. Din punct de vedere iconografic, lucrarile sale sunt prezente în Patriarhia Română şi diverse lăcaşuri de cult din tot cuprinsul ţării
– prezentă prin lucrari de binefacere donate copiilor bolnavi de cancer şi autism
– colaborări pe partea de creaţie şi pictura miniaturală cu o celebră casa de bijuterii
– din punct de vedere sportiv, de trei ori campioană mondială la stiluri diferite de luptă.
|
a consemnat Aristotel Bunescu 9/2/2017 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.