Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Un scriitor „Boier cu etichetă : dar ... fără "Blazon "

Luna iunie (ca, de altfel, si ianuarie) a fiecărui an ne reaminteste de doi dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii noastre: geniul poeziei românesti – Mihai Eminescu - si geniul dramaturgiei românesti – Ion Luca Caragiale.

Pentru noi, în ceea ce îi priveste pe cei doi, anul 2017 este unul semnificativ, în sensul că, dincolo de faptul că în prima lună s-au împlinit 167 de ani de la nasterea celui dintâi (15 ianuarie 1850), respectiv 165 de ani de la ivirea pe lume a celui de al doilea (30 ianuarie 1852), în luna iunie se împlinesc 126 de ani (15 iunie 1889) si, respectiv, 105 ani (9/22 iunie 1912) de la moartea lor, prilej de a ne reaminti o frază a lui G. Călinescu, marele critic si istoric literar care a accentuat perenitatea operei celor doi mari clasici: „[...] putem spune că comemorăm (sic!) în acest an nasterea si moartea între care s-a desfăsurat” viata celor care au devenit nemuritori pentru tot ceea ce înseamnă cultura românească.

Desi poate părea bizar, titlul acestor note mi-a fost sugerat de o exclamatie a marelui nostru clasic care, într-o scrisoare către un amic, vorbea despre misiunea scriitorilor („talentati”) de a cultiva limba română, „scumpa Carte-de-citire a unui neam”, scriitori care, desi nu au „blazon”, rămând „boieri cu etichetă” („Si noi literatii suntem un fel de boieri[…]din nastere: avem si noi etichetele noastre, dacă n-avem blazoane…”), tocmai pentru că sunt, trebuie să fie făuritori de limbă si luptători cu „pana ca arma cea mai ascutită” folosită „ca o unealtă de apărare a limbii împotriva batjocoritorilor ei si de înfrumusetare a ei” (Serban Cioculescu).

I.L. Caragiale, cel către care se îndreaptă aceste gânduri ca un pios omagiu, a fost un intelectual aproape autodidact (putem afirma fără teama de a gresi prea mult), deoarece, era prea putin interesat de o recunoastere oficială prin diplome sau doctorate, dar avea si vocatie, si pasiune de autodidact, care nu conteneste să-si lărgească orizontul cultural. Fără intentia de a face o biografie în adevăratul sens al cuvântului, am să amintesc că tatăl său, Luca Caragiale (sau Caragiali, Carageally, asa cum si-a mai semnat unele acte si scrisori), după o experientă scurtă în actorie alături de fratii Iorgu si Costache, indiscutabil mai talentati, muncea din greu în îndeletnicirile sale avocătesti pentru a-si întretine familia, care în 1870, prin moartea lui, rămâne în grija aproape nevârstnicului Ion Luca. Sărăcia casei părintesti, greutătile vietii si cinstea, pe care nimic nu i-a putut-o frânge, erau titlurile lui de noblete, opuse sfidător blazoanelor de tinichea aurită ale mai-marilor vremii. De altfel, el însusi mărturisea într-o scrisoare adresată lui Horia Petra-Petrescu, doctorand la Lipsca, autorul unei teze cu un subiect despre opera scriitorului: „[...] ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! [...] socotesc că[...] despre aceste opere vrei să faci un studiu.. iar nu despre umila mea familie vreunul heraldic”.
„Poti vorbi oare despre marele mester al anecdotei, fără să aluneci chiar si involuntar, spre snoave?” se întreba Ion Roman într-un studiu despre scriitor. Iată una despre care povesteste Serban Cioculescu. Atunci când îsi dă seama că Matei, fiul său natural, emitea pretentii nobiliare alcătuind pentru familia sa o ascendentă strălucită, îl dezmeticeste pe acesta spunându-i că se trage din neam de plăcintari albanezi, care i-au lăsat mostenire conformatia turtită a capului.

Mă întreb care ar fi fost reactia marelui ironist, dacă ar fi citit biografia sa romantată publicată de B. Iordan si Lucian Predescu. Despre ce este vorba? Acestia sustin că în timpul unui război, la 1770, străbunicul său, Vlidico Caragiale, din Macedonia, travestit în călugăr, trece Dunărea într-o barcă de pescari la Giurgiu. Voluntar în solia Cantacuzinilor, ajunge om de încredere la curtea lui Vodă Caragea. Bietul bucătar, adus de domnitor, s-a si certat cu el pentru că îsi scurtase numele la Caragea si, după părerea lui vodă, numai unul putea avea acest nume în tară. În 1780 are un băiat Natis cu o ardeleancă (după altii Stefanachis, cu diminutivul Nachis) care se căsătoreste cu Maria, fata clucerului Ion Nestor. Ar mai fi fost descendentii lor în permanentă căutare de bani? Sunt convins că Ion Luca Caragiale ar fi răspuns, asa cum spune într-un autoportret literar publicat în „Moftul român”, intitulat „O răutate” si semnat „Allegro”: „Neavând un unchi în America, a trebuit să se multumească cu o mătuse în Europa” sau le-ar fi scris celor doi autori ceea ce-i scria lui Negruzzi că se află „în cea mai deplină multumire, fizicalminte, moralminte si intelectualminte; nu pot, însă, vai! a zice tot asa si dintr-un punct de vedere mai important cu mult - adică pungaminte vorbind”.
De altfel, în întreaga sa viată a muncit din greu pentru a-si putea întretine familia fiind, în acelasi timp sau rând pe rând, meditator, copist de roluri, sufleur, corector de noapte, profesor de gimnaziu, revizor scolar (Radu D. Rosetti scria de el în această postură: „Scoala lui pedagogică ajunge la concluzia că nu elevul este vinovat atunci când nu stie lectia, ci profesorul, fiindcă n-a fost în stare să se facă îndeajuns înteles de elev – si atunci fireste toată străduinta lui tinde spre acest scop.”), berar (nu pot să nu citez epigrama bunului său prieten G. Pavelescu: „Iancu Luca Caragiale/ Îti dă berea cu măsură.../ Face si literatură.../ Însă nu face...parale!”), director de revistă, functionar la tutunuri (de unde este destituit pentru economii de fonduri), director al Teatrului National.

Si fiindcă a venit vorba despre familie, omul Caragiale a fost un „bun fiu, bun sot si bun părinte...” (Ioan Slavici). În timp ce era revizor scolar, nu uita să trimită mamei si surorii sale bani pentru ca acestea să poată trăi, după ce, mai înainte muncise în mai multe locuri în aceeasi zi, în acelasi scop. De altfel, Serban Cioculescu apreciază simtul familial deosebit al lui Caragiale si, vorbind despre „triunghiul casnic” din viata sa, apreciază cele trei perioade: „Până la vârsta de 30 de ani, Caragiale nu avea să se despartă de mama si de sora lui decât temporar[...], ca un fiu si frate bun, tânărul, unicul sprijin[...], va întretine prin muncă intensă un climat de familie, înviorat prin nesecata lui voie bună” sau, mai departe: „[...] însotind-o (pe sotia lui – n.n.) pretutindeni, mai ales la toate concertele, întretinând în casă o atmosferă de voie bună[...], sot si tată, în definitiv excelent, scriitorul se închide numai când scrie[...]”.
Dacă ar fi să încercăm o sinteză a personalitătii lui Caragiale, nu putem trece cu vederea unele complicatii sau dificultăti subiective în sensul că toată viata a fost un actor desăvârsit dublat de un spectator scrutător fără a fi un emotiv si, mai ales, nici măcar a voi să pară un asa om. Caragiale dispretuia morga aristocratică si a rămas în constiinta contemporanilor săi ca un original, prin vervă, prin ironie caustică sau replici scăpărătoare de o inteligentă exceptională.
În acelasi timp trebuie să remarcăm si unele trăsături incontestabile: sociabilitatea lui, provocată probabil de groaza de singurătate (într-un cerc de auditori nu se mai putea spune nimic din cauza lui, căci îi cucerea prin verva sa, prin plăcerea de a interpreta diverse roluri; să nu-l uităm pe Mitică, eroul său).
Serban Cioculescu punctează regiuni sufletesti nebănuite: fobiile (îi era teamă de foc si de molime – la spectacole stând pe ultima strapontină pentru a fi mai aproape de usă), superstitiile (credea în „ceasul rău”, usca totdeauna chibriturile pentru ca ele să trosnească, semn că vin bani), religiozitatea lui, nervozitatea extremă, priza muzicii asupra nervilor lui măcinati de veghe, spaima în fata suferintelor si a mortii.

Caragiale a iubit muzica cu pasiune. Unul dintre cei mai buni prieteni i-a fost profesorul de muzică D. Dimitriu, pe care îl ruga deseori, ca, de altfel, si pe Cella Delavrancea (fiica celui mai bun prieten, prozatorul Barbu Stefănescu Delavrancea), la Berlin, când cel dintâi lipsea, să-i cânte în special pagini din muzica lui Beethoven, Mozart, Haydn, clasicii săi cei mai iubiti.

Chiar dacă vreodată era impulsiv, cu reactii uneori neasteptate, omul, care era Caragiale, a izbucnit în plâns aflând vestea că Eminescu s-a îmbolnăvit grav; nu putea trăi sub nici un chip, de asemenea, fără să dea si fără să primească afectiune, de la familie si de la prieteni. Chiar dacă în autoportretul citat se autoironizează („Posedă secretul de a-si câstiga vrăjmasi noi si de a-si pierde prieteni vechi.”), si-a iubit si si-a stimat prietenii (Eminescu, Slavici, Cosbuc, Vlahută, Delavrancea), cu toate că între ei au apărut si disensiuni. A manifestat un interes deosebit pentru tineri, pentru operele lor, i-a îndrumat cu căldură, cu constiinta că acestia sunt cei care-i vor înlocui (Emil Isac, Octavian Goga, St. O. Iosif). Este cazul să amintim supărarea cu care Caragiale l-a întrerupt pe un comesean care a făcut afirmatia că este un scriitor satiric: „Eu nu sunt un umorist! Eu sunt un profund sentimental!”. Si toată viata, atitudinea si comportarea sa au adeverit acest lucru.
Despre cultura lui Caragiale, Slavici afirma că ,,[...]putine învătase, dar pentru toate îsi avea mintea deschisă si toate era în stare să le înteleagă din putine vorbe”.El însusi afirma : ,,Am o educatie nu tocmai îngrijită, fiindcă părintii mei n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă”.

Caragiale îsi începuse învătătura cu dascălul Haralambie si cu preotul Marinache de la biserica „Sf. Gheorghe” slovenind si trăgând clopotele la Haimanale. Mai apoi urmează scoala primară si gimnaziul la Ploiesti. Poate că si aceste clase absolvite, dar, mai sigur, frecventarea cursurilor clasei de declamatiune si mimică a unchiului său i-au făcut posibilă apropierea de teatru, de operele dramaturgiei universale. Dar viata, trăită plenar, i-a fost adevăratul dascăl, asa cum el însusi, în autoportretul mentionat, spunea: „Si-a făcut studiile la scoala lumii - unde nu se cer examene”.
Era un mare admirator al clasicilor antici si moderni, al moralistilor francezi, al realismului contemporan si urmărea cu interes fenomenul romanului naturalist. Nu trebuie să uităm că însusi a tradus, în 1878, „Roma învinsă” de Parodi, din Scribe si Deroulede. Cunostea si comenta foarte usor, îsi amintea fiul său, Luca, piesele de teatru ale lui Shakespeare, operele lui Turgheniev, Anatole France, Heine.

Din scoala unde avea ca învătător pe Bazil Drăgosescu, dascălul a cărui nuia restabilea ordinea gramaticală si punctuatia în compozitiile elevilor, pleacă viitorul scriitor cu un deosebit respect pentru limba română, fiindu-i vesnic recunoscător: „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu Domnul Basile Drăgosescu! În trei ani m-a învătat cu litere străbune, româneasca toată câtă o stiu până în ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am avut unde-nvăta!”
În amintirile sale, Ioan Slavici spune că „[...] în materie de limbă românească, Caragiale era deasupra”, iar, referindu-se la discutiile interminabile despre limbă din redactia ziarului „Timpul” arăta: „Caragiale avea mult simtamânt de limbă si cunostea mai bine decât Eminescu limba asa-numită viuă, care era vorbită în toate zilele. De altfel, într-un proiectat manual de limbă, lui Caragiale i se rezervase capitolul de gramatică, ortografie, punctuatie”.

El însusi era constient de faptul că stia să folosească corect limba si „[...] se mândrea cu marea lui cunoastere a limbii si declara fără înconjur: << Nu o stăpânesc multi ca mine>>” (Ecaterina Logadi, Din amintirile mele despre tata), iar, într-o discutie cu Octavian Goga despre această problemă, când l-a vizitat în închisoarea de la Seghedin, îi cerea acestuia: „Să-mi ziceti Mos Virgulă!”. Preocuparea sa pentru cunoasterea limbii, mai cu seamă pentru respectarea punctuatiei, se vădea si în scrisori sau în interventiile sale din cadrul cercului „Junimii”.
Iată două aspecte grăitoare în această privintă, vesele în aparentă, dar care dovedesc, pe lângă umorul scriitorului, o perfectă cunoastere a limbii, fie chiar si sub forma ei rebusistică. Într-o scrisoare către Negruzzi:
„- Care e culmea greselii de punctuatie? Apoi, tot el răspunde:
- Să treci o gârlă pe virgule, în loc să o treci pe punte (s.n.)...” sau într-o zi la „Junimea”:
„- Ce deosebire este între d-rul Kremnitz si sofa? Cum nimeni nu stie, tot el răspunde neasteptat si plastic:
- Niciuna, sofaua este un pat olog (s.n.) si doctorul de asemenea”.
În aceeasi ordine de idei, este cunosct faptul că, în calitate de editor de ziare si reviste, era nemilos cu ucenicii care treceau cu vederea unele greseli de tipar, devenind chiar violent, apostrofându-i cu tot felul de invenctive: „[…]la ce te-a adus aici ca să-ti bati joc de arta lui Gutenberg, fire-ai al dracului cu tot neamul tău!” (G. Călinescu)
De altfel, întreaga operă a lui Caragiale este pătrunsă de spiritul limbii române cu valoarea ei de „scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit de focul atâtor încercări de pierzare”, cum o considera cel care îi aduce un admirabil si nemuritor elogiu, ca un adevărat patriot: „Trăiască frumoasa si cumintea limbă română!”

Toti cercetătorii, critici si istorici literari care s-au ocupat de viata si opera lui Caragiale, afirmă că acesta scria foarte greu, avea oroare de hârtie albă. El însusi mărturisea unui amic mai tânăr: „Ce să scriu dragă, multe si nimic. Câte nu-ti trec prin cap când stai asa la sporovăială, ori te uiti departe pe fereastra vagonului... Numai când te asezi la masa de scris si vezi hârtia albă înaintea ta, atunci îti dai seama ce vârtej cumplit îti face mintea în jurul unui subiect. E un chin afacerea asta... Talentul este un accident de nastere, e o boală grea, ascultă-mă... Cere patimă si cere mestesug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf.” (Octavian Goga), iar, în altă parte, afirma: „Scrisul, măi băieti, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toti scriitori si ministri. În orice frază trebuie să găsesti numai cuvântul care trebuie. Si cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, esti un caraghios”.
Iată deci constiinta de scriitor a lui Caragiale, câtă încărcătură de demnitate profesională, câtă întelegere a menirii artistice a unui artist! Vorbind despre conciziunea stilului, despre cantitatea uriasă de maculatură apărută într-o vreme, Caragiale considera că „[...]vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă strâmbă s-o umpli cu lumea” si o operă trebuie să trăiască în lume ca „[...]o rază care pătrunde drept înainte, ca un balon de la o luminatie, care se umflă în lături”.
Pentru ca arta să-si atingă scopul creării ei, pentru ca ea să pătrundă în cele mai largi pături de cititori, pe lângă constiintă, onorabilitate literară, cinste profesională si prestigiu de atelier, trebuie să aibă o limbă vie, pe întelesul tuturor: „[...]trebuie să vorbesti pe limba timpului dacă vrei să fii înteles. Trebuie să te priceapă si o babă ramolită!”, spunea el copiilor, după cum îsi aminteste fiica sa, Ecaterina Logadi.
Indiscutabil, în complexul personalitătii si al operei lui Caragiale domină desigur talentul dramatic. Din statornica preocupare pentru dramaturgie s-au născut cronicile dramatice atât de pătrunzătoare în întelegerea fenomenului si, mai ales, bogata creatie de comediograf si dramaturg.

În cele patru comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O scrisoare pierdută”, „ D-ale carnavalului” (dacă nu luăm în considerare si pe celelalte care nu se ridică la valoarea acestora: „O soacră (Soacră-mea Fifina)”, „1 Aprilie”, „100 de ani”, „Începem” si proiectul „Titirică, Sotirescu et C-ie”) există două teme: a) - sotul încornorat bizuindu-se până la urmă în omul lui de încredere, care-l însală sub nasul lui; b) – pasiunea politică a micii burghezii, atenuată de ideile pseudoliberale ale epigonilor anilor '48 si concretizată printr-o pasă de vorbărie goală si prin institutia gărzii civile, în timp ce drama „Năpasta” ne poartă în zona marilor drame omenesti trăite în lumea satelor.
Cert este că opera lui I.L. Caragiale s-a raportat constant la realitătile timpului: moravuri politice, aspecte de viată publică si privată, institutiile statului (scoală, justitie, administratie etc.). Calitatea artistică, tematica general-umană, limbajul scrierilor sale i-au asigurat lui I.L. Caragiale gloria postumă, opera sa dăinuind de-a lungul deceniilor, fiind de actualitate oriunde si oricând în tara noastră, la baza lor afllându-se talentul său inegalabil, despre care marele scriitor spunea că este elementul esential al operei de artă: „Pentru a face operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent si iar talent!”
Inegalabilul scriitor si geniala sa operă au fost, sunt si vor rămâne vesnic vii în memoria tuturor românilor, deoarece „Caragiale n-a murit, Caragiale nu poate să moară!”, cum afirma cel mai bun prieten al său, Barbu Stefănescu Delavrancea, în momentul memorabil când a fost redat pământului tării strămosesti pe care a iubit-o atât, subliniind, încă o dată, geniul marelui dramaturg: „Ostenit de atâta zbucium, doarme cu fata în sus… Încet, să nu-l desteptăm… Desprins de unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile…”.







Nicolae Dina    6/14/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian