Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Opinii - Tragediile Femeii

Cât de milostivi fată de familie, femei si copii au fost statele înhămate în cele două războaie mondiale? Desigur, bărbatii sunt principalii ratati în această afacere macabră. Democratii ipocriti de azi, care fac caz de relele tratamente aplicate femeilor în unele state musulmane chiar nu au dreptul să se erijeze în sfinti. Indiferent despre ce război mondial e vorba (da, nu mă sfiesc să spun că si în Germania celui de al treilea Reich) femeile germane au fost protejate din start. Evident că au existat consecinte colaterale, rezultate din bombardamente sau escaladarea rasismului. Dar germanii pot fi mândri că nu si-au exploatat femeile precum celelalte popoare. În numele falsului feminism si-al „egalitătii de gen.” Femeile germane nu s-au înrolat ca rusoaicele, n-au robotit în fabrici de armament ca englezoaicele, frantuzoaicele sau americancele.
„Fără femei, nu va exista o victorie!”, era simbolica declaratie a „stăpânului inelelor”, premierul britanic David Lloyd George, în 1915. Lasă-le să se bată si ele, să scoată ochii inamicului cu ghiarele vopsite cu ojă! Se vede că adevărata civilizatie nu exista în ograda „aliatilor”, vorba lui McNamara, „dacă n-am fi fost victoriosi, am fi fost NOI cei judecati ca criminali de război, căci asta am fost, criminali de război”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă după terminarea celui de al doilea război mondial germanii ar fi emigrat? Orasele le-au fost distruse aproape în totalitate, cam ca prin Siria actualmente. Armata rosie, dar si aliatii au dat iama în populatia de femei. Dacă femeile germane si-ar fi luat boccelutele, migrând prin Austria, Ungaria, Serbia, Turcia, spre Siria, cu milioanele? Nu au făcut asta. S-au pus pe lucru ATUNCI. Au avut de înlăturat ruinele, fiece cărămidă mergând din mână în mână. Chiar si în această situatie, statul le-a răsplătit munca. În mare parte femeile au reconstruit Germania, care a mai si făcut plăti către Israel, mai mult de 60 miliarde de euro, dar si către alte state. Germancele n-au lăsat în spate ruinele, plecând în lume. Si-au cărat destinul, renăscând din propria cenusă.

Musulmanii, după ce si-au distrus trecutul si orasele, au purces în pribegie spre Mecca occidentului, devastat si reconfigurat, sosind, asadar la masa gata pusă. Asta vorbeste mult despre diferentele de mentalitate.
Germanii au fost alungati din Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, au plecat din România, vânduti de tara natală, nu către tările sunite si siite, ci înspre vechiul lor spatiu spiritual.
Dacă femeile britanice, franceze, americane si sovietice (chiar si româncele) au tras la saibă ajutând trupele aliate să obtină victoria, în schimb femeile din Germania si Austro-Ungaria au muncit ca sclavele după război. Au mai suportat si violurile glorioaselor armate învingătoare. (Despre violurile săvârsite în Germania de către migranti ce să mai vorbim?). De la grijile pentru familie, au trecut prin rusine si munci patriotice. Prin persecutii de tot felul. Prin denazificare...

...Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de stiintă popularizată si se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate tările unde existau comunităti germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic din Lugoj, unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nasterii mele (putin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, român, în Garda Regală, se afla în Crimeea si a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Si, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”) …În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbeste nici de Sonnenkind si alte aberatii de-ale lui Himmler. Am fost crescut după acel manual pentru mame si nu erau acolo texte soldătesti, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea le-o oferea chiar si româncelor, gratuit. Opinia publică românească de azi, din bezna necunoasterii, continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. E o prostie de zile mari. E adevărat că existau unele avantaje, Berlinul avea grijă de familiile combatantilor, asta cel putin în primii ani de război. Veneau bani si pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că sotul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-si vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu sclavagist în Siberia. Ce mai sibiriac as fi devenit la trei ani…Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.
FĂRĂ FEMEI ? A rămas celebră nesimtita dar realista declaratie „Fără femei, nu va exista o victorie”. Britanicii îsi dau cu presupusul că în Germania, desi femeile au fost mobilizate în industriile de război, lucru fals, ele au fost plătite si tratate destul de prost si s-au retras foarte repede, pentru a-si pune forta de muncă în serviciul familiilor lor. (Spre deosebire de englejii care, vezi-doamne, ce bine le mai plăteau pe doamne!) În realitate nu prostul tratament le-a lăsat pe femeile germane în cele două războaie mondiale acasă, la familie, la copii, asta fiind propagandă, ci acea batjocorită de alte neamuri conceptie germană conform căreia femeia trebuie să aibă în vedere bucătăria, copiii si biserica, acel „K.,K.,K.”. Statul acasă al femeilor germane nu este o inventie a celui de al doilea război, ci o traditie, a unei civilizatii avansate. Este aproape sigur că una dintre cauzele majore ale pierderii războaielor de către germani a fost absenta femeilor alături de bărbati.

E de punctat faptul că prima conflagratie mondială nu a fost declansată de Germania, ci de Austro-Ungaria, dar numai în urma actiunii teroriste a sârbilor. Germanii au fost mai degrabă târâti în acel conflict. O spune si Lucian Boia în „Tragedia Germaniei”. Lipsirea de colonii a generat nemultumiri adânci în foarte numeroasa societatea germană si o dorintă accentuată de revansă. Despăgubirile de război, restrictiile economice impuse de alte state depăseau înzecit culpa Germaniei. Au încetătenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene si-au manifestat tendintele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, si-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.
În 1914, seful guvernului francez, Rene Viviani a făcut apel la femeile de la tară să-i înlocuiască pe câmpul muncii pe cei care sunt pe câmpul de bătălie. Era perioada secerisului si era vital ca recolta să nu se piardă. Multe femei au fost nevoite să facă munci grele, luând uneori chiar locul cailor rechizitionati, si să administreze singure exploatatiile agricole. Numărul femeilor care munceau pe brânci, chiar gravide, se ridica la 800.000. Ele au condus si tramvaie, devenind simbolul intrării femeilor într-un sector masculin. La începutul lui 1918, în jur de 400.000 de femei munceau în uzinele de război franceze, un sfert din mâna de lucru din acest sector. "Lucrul unei muncitoare-turnătoare de obuze era epuizant. Fiecare obuz cântărea sapte kilograme. La o productie normală, 2.500 de obuze treceau în decurs de 11 ore prin mâinile unei asemenea muncitoare. În conditiile în care ea trebuia să ridice de două ori fiecare obuz, rezultă că femeia ridica pe zi 35.000 de kilograme”, scria în „La voix des femmes”, jurnalista Marcelle Capy, care a lucrat timp de câteva săptămâni într-o uzină de armament. Greu, desigur, mai greu decât să-ti ridici picioarele în french cancanuri la Moulin Rouge. De fapt ele lucrau deja mult înainte de 1914, la acea dată fiind recenzate 7,7 milioane de femei active profesional, adică 36% din totalul populatiei active, mult mai mult ca în Marea Britanie, unde în 1918 în uzinele de război britanice, mâna de lucru feminină ajunge la un milion de muncitoare. Si în Canada femeile au lucrat în fabricile de munitie sau pe santiere navale.
La sfârsitul războiului, femeile au fost rugate să se întoarcă la casele si la muncile lor traditionale sau în familie, dar se produsese deja o schimbare fundamentală de mentalitate, si femeile „aliate” au revenit pe piata muncii în anii care au urmat, feminizând locurile de muncă din agricultură, industrie si comert, făcând carieră practicând profesii liberale. Cea mai belicoasă femeie pe care o cunosc a fost premierul de fier, Margaret Thacher si războiul ei în Malvine împotriva broastelor testoase...

Multe femei s-au implicat benevol pentru a-i sustine psihologic sau moral pe combatanti, unele „s-au întretinut” cu soldatii de pe front, altele au sutinut spectacole în fata soldatilor britanici si francezi, ca americanca Elsie Janis, sau au însotit trupele ca „scriitoare”, distrând trupele în fel si chip, cum a făcut de exemplu americanca patrioată Ella Wheeler Wilcox. SUA si Marea Britanie au avut campanii publicitare sustinute intens, în special prin afise, care încurajau înrolarea si multe femei s-au si alăturat fortelor. Româncele pilotau avionete sanitare.
În Statele Unite, în timpul Marelui Război, peste 30.000 de femei au purtat uniformă si au avut aceleasi însemne militare si statut ca si al bărbatilor. În Marea Britanie peste 80.000 de femei s-au angajat în unitătile feminine auxiliare ale armate. Femeile-pilot nu au fost recunoscute oficial, din discriminare sau alte motive. Hélčne Dutrieu a servit în fortele aeriene franceze, printesa rusă Eugenie Shakhovskaya a fost pilot de recunoastere, Lyubov A. Golanchikova a fost pilot de test, iar printesa Sophie A. Dolgorukaya si Nadejda Degtereva au zburat în misiuni de recunoastere ale aviatiei ruse. În Canada a existat un compartiment special creat pentru femei, în cadrul Fortelor Aeriene Regale, ca mecanici de avion.
Multe femei s-au si deghizat si au purtat uniforma bărbatilor pentru a putea servi în armată, de pildă tărănci din Serbia, englezoaice, frantuzoaice, ucrainience sau trăgătoarele de elită din Turcia. Cele mai multe combatante au luptat pe frontul din Rusia unde, în 1917, au fost înfiintate “batalioane feminine ale mortii”, la initiativa Mariei Bocikariova, o tărancă devenită soldat.

...După cel de al doilea război mondial (WW2), obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania era refacerea vietii economice, politice, sociale, culturale etc. Tara întreagă era un urias morman de ruine. Pe lângă toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutati din fosta Prusie Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria si Austria. Acesti dezrădăcinati se ridicau în 1947 la cifra impresionantă de nouă milioane. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate nu puteau suplini nici pe departe eforturile pe care trebuia să le facă germanii însisi pentru a salva de la pieire marea natiune germană.

O recentă carte sugerează că nu numai rusii, dar si soldatii americani ar fi violat la sfârsitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Cert este că nici militarii germani nu s-au sfiit să lase urmasi, prin Norvegia mai ales, unde bărbatii s-au retras cu lasitate si cu-al lor rege, lăsându-si femeile baltă. Dar aici n-a fost viol. Iar una dintre componentele formatiei ABBA nu-l iartă nici azi pe tatăl ei, german.)
Miriam Gebhardt, cunoscută în Germania pentru o carte despre feminism, a publicat recent o nouă lucrare controversată, în care dezbate rolul Americii în istoria Germaniei postbelică, scrie „Der Spiegel”. Cartea analizează agresiunile sexuale, săvârsite de soldatii celor patru puteri victorioase, la sfârsitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Din răzbunare? Pentru ce răzbunare? Sunt convins că din lipsă de educatie, sau mai grav, din barbaria care-i opusul civilizatiei. Instincte bestiale cu o falsă glazură de civilitate occidentală.)
Gebhardt estimează că soldatii americani ar fi violat 190.000 de femei germane, până în anul 1955, când Germania de Vest si-a recâstigat suveranitatea. Violurile ar fi avut loc la câteva luni după ce americanii au invadat, să zicem, „cucerit” Germania.
Autoarea se bazează pe documentele unor preoti bavarezi, care ar fi consemnat faptele reprobabile în anul 1945. Arhiepiscopul din Munich si Freising le-a cerut clericilor catolici să tină evidenta avansului Aliatilor si arhiepiscopia a publicat fragmente din documente, la o distantă de câtiva ani. Michael Merxmueller, un preot din satul Ramsau scria la 20 iulie 1945: "Opt fete au fost violate, unele chiar în fata părintilor". Un alt preot, Alois Schiml, din Moosburg, scria la 1 august 1945: "17 fete au fost aduse la spital, după ce au căzut victime agresiunii sexuale, în repetate rânduri". Cea mai tânără victimă mentionată în documentele istorice avea sapte ani, iar cea mai în vârstă, 69 de ani. Asa un apetit pentru...victorie aveau gloriosii masculi. Gebhardt compară comportamentul soldatilor americani cu brutalitatea Armatei Rosii.
Alti cercetători au mers mai departe, afirmând că, la sfârsitul celui de-al Doilea Război Mondial, soldatii americani ar fi fost responsabili pentru incendierea unor biserici, uciderea unor civili italieni, a unor prizonieri de război germani si agresarea sexuală a unor femei, chiar si când au traversat Franta.
În ciuda acestor afirmatii, soldatii americani erau, desigur, considerati mult mai disciplinati decât cei rusi sau francezi. Gebhard spune că 5% dintre "copiii războiului", născuti de femeile nemăritate din Germania de Vest si Berlinul de Vest, până la mijlocul anilor 1950, au fost "o consecintă a violului". 1.900 dintre acesti copii ar fi ai soldatilor americani. Puritatea rasei a devenit o amintire. Gebhardt estimează că, în medie, au existat 100 incidente de viol, raportate la fiecare nastere.
O altă estimare, oferită de profesorul american de criminologie Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol în care au fost condamnati militarii americani, vizează 11.000 de asemenea incidente, comise până în noiembrie 1945. Cartea lui Gebhardt este importantă din altă perspectivă: timp de mai multe decenii, s-a crezut că soldatii americani nu ar fi fost nevoiti să comită asemenea violuri, deoarece femeile se ofereau singure pentru anumite avantaje, ceea ce e fals. "Nu există nici o mentiune concretă, nici o mărturie publică, nici o scuză", scrie Gebhardt. S-ar putea ca actualele generatii din Germania să fie mai putin ariane precum cele dinainte de cel ce al doilea război mondial...(Sigur, nici nu contează mitul arian, eu însumi fiind o corcitură german-maghiar-evreu-român, având în sânge toate calitătile acestor rase. Numai că această combinatie a fost liber-consimtită.)
Nu doar sovieticii au comis crime sexuale. Dacă existenta unor asemenea fapte era cunoscută, nu se stia amploarea fenomenului. Care era atribuit aproape în exclusivitate soldatilor sovietici. Anglo-americanii au fost scuzati, la adăpostul dispretului fată de victime, altă ipocrizie propagandistică.

Săptămânalul german Focus notează: „Oamenii, si mai cu seamă istoricii, au presupus la vremea respectivă că femeile au profitat de pe urma acestor contacte”. Istoricii isterici. Să profiti de pe urma unui viol? Într-o conferintă la Berlin, cercetătoarea germană a arătat cum imaginea soldatilor lui Stalin, aruncându-se asupra femeilor fără apărare s-a impregnat în imaginarul colectiv: „Ce nu se stia era că în alte părti ale Germaniei, ceilalti soldati aliati, au violat nemtoaice în acelasi fel”. Potrivit calculelor făcute de cercetătoarea germană de la Universitatea din Konstanz, sovieticii au comis efectiv 590.000 de violuri, din cele 860.000 înregistrate, iar americanii 190.000 de violuri (asupra nemtoaicelor, desigur), francezii (50.000) si britanicii (30.000).

Radioul german Deutschlandfunk subliniază faptul că administratia practic nu mai exista si că majoritatea victimelor au preferat să tacă din rusine. Unele s-au sinucis. Lucrarea „Când au venit soldatii” se bazează pe o sumă de arhive neexploatate: documente militare, relatări ale preotilor sau cereri de avort. Doamna istoric mentionată a reusit să pună mâna pe 500 de rapoarte adresate de preotii bavarezi Episcopiei din München în care sunt consemnate abuzurile soldatilor americani si, „ocazional”, francezi; violuri, adesea în grup, în aproape toate satele. Preotii vorbesc despre o veritabilă „vânătoare de femei si de fete”, violate si uneori ucise după aceea. Multi copii germani apartin unui total de 1900 de tati americani.
Săptămânalul Der Spiegel afirmă: „Dacă numărul de victime ar fi atât de ridicat, este aproape sigur că au existat mai multe rapoarte despre aceste violuri în arhivele spitalelor sau ale autoritătilor sanitare, sau rapoarte ale martorilor oculari.” Care au dispărut? Publicatia conchide că Miriam Gebhardt este „incapabilă să prezinte dovezi suficiente”. Der Spiegel, parcă aservită cu forta intereselor propagandei aliate, face apel la o altă estimare, cea a profesorului de criminologie american (!) Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol judecate în tribunalele militare americane. Lilly a ajuns la o cifră mult mai mică, de 11.000 de agresiuni sexuale. Evident că americanul nu putea ajunge la o cifră mai mare. Cine pe cine prosteste? Occidentul n-a luat-o razna de tot. Iată, se ajunge la concluzia că „Este timpul pentru o anchetă serioasă”. Dacă cifrele sunt contestate, presa germană recunoaste totusi că lucrarea lui Miriam Gebhardt sparge un mit într-o tară care are probleme să vorbească despre suferintele sale.

Cotidianul „ Tageszeitung” salută însă lucrarea, estimând că „este timpul pentru o anchetă serioasă”, la fel ca săptămânalul „Focus”, care laudă „analiza profundă a evenimentelor, a căror umbră se întinde până astăzi”. Dacă armatele aliate au pedepsit multe dintre aceste violuri, până acum nu a existat o recunoastere oficială a fenomenului si, cu atât mai putin, scuze oficiale, subliniază Miriam Gebhardt.
De unde atâtea scuze? Câti capi ai bisericilor musulmane si-au cerut oficial scuze pentru faptele băietilor veniti din Orient pentru a se oplosi la sânul mamei -Merkel?

Anglia nu vrea să renunte la granite si tratate, care fortează o invazie afro-asiatică islamică, idolatră în UE... Pentru a frâna renasterea Europei Centrale, Germaniei, ocupantii anglo-saxoni au impus în cadrul reeducării, ideologia după care femeia, handicapatul, lesbiana, homosexualul, omul de culoare, imigrantul etc. trebuie favorizati. Asa a apărut matriarhatul d-nei cancelar Angela Merkel. Cu Trump's movement, marginalizatii matriarhatului nu se vor mai bucura de privilegii.”
Feminismul a pierdut în lume, nu numai în SUA. Pasivitatea în luarea deciziilor, lipsa fortei de contracarare a teroarei si exterminărilor s-au terminat prin lovitura lui Trump. Fostul consilier prezidential Fota are dreptate că nu trebuie să comparăm SUA cu Rusia, această fiară decăzută si fără dinti.

New York Times a publicat articole mari privind subiectul. „ The Dream – and the Myth – of the ‘Women’s Vote’ ”, reproduce declaratia unei femei care l-a votat pe Trump: „I think it’s a disgrace to have Clinton as our first woman president. She does not represent women at all – or me, as a woman, at all”. Nu mai trebuie să traduc...
În cererea sa de armistitiu de la 25 august 1944 către aliati, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Cretianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Treabă cât se poate de urâtă, pe care a făcut-o si Ceausescu mai târziu...Ca măsură pregătitoare, preconiza el, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toti germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbati cât si femei, si în realitate atât cetătenii străini (mai ales unguri), cât si persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzesti îsi dăduse consimtământul aliatilor prin delegatia română, care va semna armistitiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers actiunii de deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. Toti bărbatii între 18-45 ani, iar femeile între 18-35 de ani, au fost trimisi la munca de reconstructie în măreata U.R.S.S. Nici în acest caz n-a existat un criteriu politic sau de clasă, fiind trimisi chiar si comunisti si antifascisti germani care abia iesiseră din închisori. Ce actiune generoasă, atestând OMENIA românească!

La început, rusii au avut o altă părere. Desi Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, dar a acceptat lipsirea de dreptul de vot a tuturor celor incriminati, sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră parte, în cea mai mare parte, din Grupul Etnic German. Membrilor Grupului Etnic German (99% din populatia germană) li s-au luat drepturile civile, nemaivorbind de case, averi...
Istoricul Mircea Rusnac s-a ocupat de acest subiect, al deportărilor. „În rândurile populatiei românesti, cu exceptia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, (si Banat, n.n.) se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfătisată drept o pierdere mare pentru potentialul uman si economic al tării. În unele cercuri românesti se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri si deci ar trebui protejati, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimtit la deportarea lor.”

Credeti că memoria germanilor a fost stearsă? „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vietii economice.” De unde se vede ce rol au avut germanii în dezvoltarea economiei românesti.
"În timp ce regele Mihai si generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este dreptul sovieticilor să aducă fortă de muncă de origine germană din Europa de est. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sasilor din România si a altora?). De svabi poate nici nu stia profesorul de război britanic, „Der kriegerische Lehrer”, corcitură între o mamă indiană irocheză din Ontario si un nobil englez. Fapt recunoscut de nepotul său în prefata memoriilor lui Churchill...

Statisticile privind deportarea sasilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populatia germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani si persoane de 55 de ani.
Deportatii au fost repartizati în 85 de lagăre. O treime din deportati, inclusiv femei, lucrau în mine, un sfert în constructii, restul în industrie, agricultură. Circa 12% dintre deportati (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbati morti la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportati au fost trimisi în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii sustineau că sapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. (In Paradies, n.n.)

Circa 33.000 svabi bănăteni au fost ridicati de la casele lor între 14 si 16 ianuarie 1945. În orase, cei vizati a fost scosi cu forta din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunati de jandarmi si functionarii de la primării, dusi la locurile de adunare, apoi urcati în trenuri spre a fi trimisi la Timisoara. Primele transporturi din Timisoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în sir, oamenii au fost urcati în vagoane de marfă si dusi spre minele de cărbuni si centrele industriale sovietice. Acolo, deportatii au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă si măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).

Nu se poate ca, luati cu vorba să uităm de deportările în Bărăgan, efectuate de statul român. Avantaje au fost multiple. În primul rând s-au mai tăiat din ciulinii Bărăganului, pământul fiind muncit pentru a deveni grânarul de mai târziu. Germanii, dar si chiaburii bănăteni le-au arătat valahilor de acolo cum se taie porcul si se prepară mezelurile, contrar obiceiului de a-l devora dimpreună cu întreaga familie, chiar în ziua tăierii. Regimul comunist a demolat asezările acelea primitive din Bărăgan. Amintirile însă nu s-au sters.


San Francisco / May 2017






Erwin Lucian Bureriu    5/18/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian