Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Steaua maestrului Ion Ungureanu

(02.08.1935, Opaci-Căuseni, actualmente Republica Moldova - 28.01.2017, Bucuresti)

La sfârsitul lui ianuarie 2017, pe un pat de suferintă de la spitalul ”Coltea” din Bucuresti, a încetat să mai bată inima marelui luptător român pentru Reîntregirea neamului si a Tării Ion Ungureanu, apostol si pilon al românismului în Basarabia, personalitate de credintă si cultură aleasă, om politic si de stat, regizor, actor de teatru si film, neîntrecut orator si tribun.
Desi presedintele prorus al RM a refuzat să decreteze ziua despărtirii fizice a poporului îndurerat de fiul său credincios Ion Ungureanu drept zi de doliu national numai pentru faptul că acesta se declara deschis român si unionist (cuvinte care au fost pescuite cu grijă si izgonite cu ”ură proletară” din necrologul semnat de oficialitătile republicii!), totusi, clopotele bisericii din Opaci i-au zvonit, îndurerate si ele, de rând cu toată suflarea românească a Basarabiei, îndelung, cu jale, plecarea, mai multe primării din raion si din republică au arborat steagul în bernă, guvernul RM s-a considerat dator (Bravo lui!) să-i organizeze funeralii nationale cu onoruri militare, iar sutele, miile, zecile de mii de suflete îndoliate au putut să-si ia adio de la îndrumătorul, însufletitorul si ocrotitorul lor la catedrala ”Sf. Spiridon cel Nou” din Bucuresti, la biserica ”Sf. Teodora de la Sihla” si la Palatul National ” Nicolae Sulac” din Chisinău.
Îl cunosteam si îl admiram de prin 1960, când un grup de tineri actori basarabeni se întorseseră de la înalte studii teatrale de la Moscova si, prin jocul lor adolescentin si dictia lor scenică, provocaseră un adevărat reviriment lingvistic în rândurile publicului românofon de la Chisinpu. Ne-am cunoscut mai îndeaproape în timpu Miscării pentru renastere natională din perioada 1988-1989, am devenit prieteni de luptă si sperantă în timpul ministeriatului (1990-1994, Domnia sa la Cultură si Culte, subsemnatul - la Stiintă si Educatie) si de crez si suferintă în anii ”exilului! de la Bucuresti (1995-2005).
Ion Ungureanu a fost, prin statura sa fizică, dar si morală, prin convingerile sale, dar si prin capacitatea de a le transmite si electriza publicul, cu un cap mai înalt decât noi toti. Era aproape imposibil să te ridici la cota spirituală a Omului Ungureanu. Domnia sa, care, în copilărie, visa să ajungă preot, nu numai că a fost în stare să devină, ci chiar a devenit, figurat vorbind, un preot blajin, un dascăl îndrăgit, un tribun fulminant. Un mare actor, un mare regizor (unul din primii 5 din fosta URSS, în aprecierea renumitului actor rus Mihail Ulianov!), un mare om de cultură, un veritabil analist politic, un declamator de zile mari. A fost o personalitate din cele care se nasc la depărtări de veacuri, un mare patriot, bărbat al neamului cum putini se mai găsesc astăzi în Basarabia, care si-a sacrificat linistea si bunăstarea în numele unui crez, al unui ideal, în numele adevărului. Care s-a împărtăsit mai devreme decât noi, sorbind din mult râvnita cupă a libertătii. Care, în numele dreptului de a fi liber să facă ceea ce stie, ceea ce a învătat, ceea ce poate să facă, a preferat de două ori exilul decât supunerea oarbă: o dată, pentru mai bine de 17 ani, la Moscova, altă dată, pentru 10 ani si mai bine, la Bucuresti. (Oricât de paradoxal sună să fii exilat la tine acasă, însă aceasta s-a întâmplat cu cei doi ministri!) Acest dulce cuvânt: libertate nu e numai titlul cunoscutului film al regizorului lituanian Vitautas Jalakiavicius, turnat la studioul „Mosfilm” în 1972 (film în care Ion Ungureanu, ca actor de cinema, a interpretat rolul senatorului Ramirez), a fost nu numai visul nostru, al românilor basarabeni de sub ocupatie taristă si sovietică, de a ne smulge de sub cortina de fier. Libertate si independentă a fost însusi sensul vietii omului de creatie Ion Ungureanu. Spre deosebire de multi dintre noi, Ion Ungureanu a avut fericirea să soarbă un strop din cupa libertătii cu o oră mai devreme. Încă înainte de revirimentul de la 1989 Domnia sa reusise să izgonească, vorba lui Cehov (pe care îl adora), sclavul din sine si să devină, astfel, un om liber. Căci numai izgonind frica, lasitatea, slugărnicia, supunerea oarbă si mersul de râmă, poti deveni un om cu adevărat liber, cu atât mai mult – un om de creatie.
În timp ce noi, istilalti, de-acasă, numai visam la libertate – gând tainic si rebel pentru timpurile când filmul omonim, Acest dulce cuvânt: libertate, ne răvăsea sufletele –, maestrul Ion Ungureanu se simtea oarecum descătusat în chiar „gura chitului”, cum îi plăcea să se exprime. Căci în mediul intelectualitătii de creatie, al intelighentiei ruse de la centru, exista, totusi, un dram de libertate. Pe când această sete de libertate era sugrumată cu bestialitate la periferie de ciracii satrapilor ideologici locali.
În 1960, un stol de cocori, proaspeti absolventi ai Scolii Teatrale Superioare „B. V. Sciukin” din cadrul Teatrului de Stat „Evgheni Vahtangov” din Moscova, după 5 ani de studiere a artei scenice si a măiestriei actoricesti cu reputati profesori si reprezentanti ai genului, se întorceau acasă, plini de elan si de setea de realizare pe arida scenă teatrală moldovenească de atunci. Scenă văduvită nu atât de talent actoricesc (pe care îl aveau din plin si „veteranii” de la National), cât, mai cu seamă, de spirit national si de pronuntie literară autentică, pură, perfectă, românească. Aveau ambitia să întemeieze un teatru nou, pe potriva vârstei si a romantismului lor. Teatru care să abordeze si să interpreteze problemele tineretului din unghiul de vedere al acestuia. Cu exuberanta lor încă adolescentină se încumetaseră să ne aducă pe scena exuberantului teatru pentru tineret nou înfiintatului pentru tineret teatru ”Luceafărul” (denumirea ”Mihai Eminescu” nu ar fi trecut, drept care s-a recurs la stratagema substitutiei) - si de unde? Tocmai de la Moscova! - un model de rostire literară românească, pe care n-o mai auzise nici Parisul (cuvântul Bucuresti, la fel, era interzis!), necum sălile de teatru si nici aulele facultătilor de litere sau cele cu predarea în limba română de la universitătile din Chisinău.
Nalt ca un plop semet, frumos ca un zeu, sobru ca un senator roman sau un taraboste dac, hotărât si curajos ca un rege persan, Ion Ungureanu devenise în curând prim-regizor al teatrului, iar pe scenă se derulau piese din dramaturgia natională si universală, care captivau publicul prin romantism si exuberantă si printr-o excelentă pronuntie românească a inovatorilor vahtangovisti chisinăuieni: Copiii si merele de C.Condrea , Nota zero la purtare de V.Stoenescu si O.Sava, Vicleniile lui Scapin de J.-B.Moličre, Steaua fără nume de M. Sebastian (spectacol la scurtă vreme interzis, pentru că în el se vorbea de trenul Bucuresti – Sinaia!), Pescărusul de A. Cehov, Hipolit de Euripide, Casa Bernardei Alba de Fr. Garsia Lorca, A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare, Intrigă si iubire de F. Schiller, O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Radu Stefan întâiul si ultimul de A. Busuioc, Minodora de A. Strâmbeanu (ultimele două spectacole de asemenea interzise pe motive ideologice la scurt timp de la montare de atotveghetorii regimului pentru deficiente de ordin ideologic)...
Efervescenta cu care evoluase tânărul teatru de la Chisinău, euforia care cuprinsese nu numai tineretul studios din capitală, ci si întreaga republică, gestul temerar al prim-regizorului Ion Ungureanu de a monta piese din dramaturgia natională (si acesta era un act de curaj pentru vremurile acelea!), precum si piese din repertoriul clasic rusesc si international (Shakespeare, Molličre, Cehov), dar cu replici actualizate sau cu subtext „subversiv”, cum erau ele catalogate în sferele vigilentilor locali, crearea unui climat cavaleresc-camaraderesc care le dădea posibilitate si altor colegi de trupă să poată monta spectacole pe scena teatrului, faptul că era invitat să monteze spectacole în teatrele din metropolă – toate acestea îi supăraseră rău pe diriguitorii vietii culturale din Moldova Sovietică. Într-un răstimp relativ scurt ilustrul prim-regizor este destituit din functie pentru grave abateri de ordin ideologic si nevoit să ia drumul exilului. Este angajat ca regizor la vestitul Teatru al Armatei Sovietice, montează spectacole drutiene cum ar fi ”Sfânta sfintelor”, ”Biserica Albă” respinse de conducerea republicană, colaborează cu alte teatre cunoscute din Moscova si Tările baltice, joacă în filme si la TV centrală rusească.
Montează peste 25 de spectacole la Teatrul Mic, „Sovremennik”, Teatrul Armatei, Teatrul National din Estonia după piese din W. Shakespeare, H. Ibsen, R. Boit, I. Drută etc. Piesele lui Drută Păsările tineretii noastre, Biserica Albă si Sfânta sfintelor, interzise să fie jucate acasă, la Chisinău, erau vizitate de temerarii chisinăuieni la Moscova si la Tallinn. La finele spectacolelor plângeau, de emotie, spectatorii, îsi stergeau pe furis lacrimile până si generalii cu trei si patru stele. Martorii relatează că renumitul actor Arkadi Raikin în persoană a îngenuncheat pe scena Teatrului Armatei din Moscova în fata regizorului basarabean în semn de înaltă pretuire a talentului acestuia. Maestrul Ungureanu, la lumina rampei, ovationat îndelungat, putea să se considere un artist împlinit. În străinie, nu acasă...
În calitate de actor de cinema, a jucat (după evoluările anterioare de la studioul „Moldova-film” din filmele Când omul nu-i la locul lui, 1958; Serghei Lazo, 1966; Se caută un paznic, 1967, etc.), la studioul „Mosfilm”, în mai multe filme de rezonantă, cum ar fi: Acest dulce cuvânt: libertate, 1972; Centaurul, 1976; Povestea unui necunoscut, 1979; Enigma vilei Greta, 1984; Serghei Vavilov, 1985, s.a. Are în palmaresul său peste 25 de roluri de actor de film. A evoluat în compania/anturajul unor somităti în domeniul actoriei si regiei de teatru si cinema precum: Anatoli Efros, Inokentii Smoktunovski, Donatas Banionis, Vitautas Jalakiavicius, Sava Kulis, Irina Mirosnicenko, Emil Loteanu s.a.
Sporadic, de-a lungul celor 17 ani, a fost invitat ca actor de cinema si la „Moldova-film” din Chisinău în filme precum: Calul, pusca si nevasta, 1975; Favoritul, 1977; Podurile, 1980; Povestea lui Făt-Frumos, 1981; Dansul efemer al dragostei, 1988, s.a.
Asa cum actorul de teatru si cinema Ion Ungureanu terminase, între timp, si cursurile superioare de regie de la Institutul Teatral „A. V. Lunacearski”, în aceeasi perioadă, ca regizor de cinema, montează 6 filme la Televiziunea Centrală din Moscova.
Functionează în calitate de cadru didactic si de prorector la Filiala Chisinău a Institutului Teatral „Evghenii Vahtangov”. Cu promotia de actori pe care i-a educat la Moscova viitorul domn ministru al culturii si cultelor din Republica Moldova va legifera, în 1991, la Chisinău, debordantul teatru „Eugčne Ionesco”.
De-a lungul anilor, artistul Ion Ungureanu ne-a mângâiat auzul în emisiunile radiofonice cu vocea sa catifelată, citindu-ne rânduri înaripate de versuri si proză din literatura română, cea rusă si universală. La posturile de radio Chisinău, Bucuresti, Moscova, actorul Ungureanu era asteptat ca la el acasă. Iar radioascultătorii îl asteptau în miez de zi, ca si în miez de noapte, ca să-i apropie – cu timbrul său domol, cameral, intim sau sobru, patetic, invocator – de marea literatură: Shakespeare, Lermontov, Cehov, Antoine de Saint-Exupéry, Cantemir, Creangă, Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Ion Drută... Semnatarul acestor rânduri este mândru de faptul că peste 30 dintre cele mai frumoase sonete de-ale sale au fost aduse la mintea si inima ascultătorului basarabean prin vocea de aur a maestrului Ungureanu. Sper ca în fonotecile radio de la Moscova, Chisinău si Bucuresti să se fi păstrat benzile magnetice si casetele cu irepetabila-i voce.
Talentul si vocatia nu putea să i le ia, nici chiar să i le ignore cu impertinentă nici vechea, nici noua, postnouăzecistă, nomenclatură. Astfel, în 1980 Moscova îi conferă titlul de maestru emerit în arte din Federatia Rusă. In iunie 1989 Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. e nevoit să-i confere si el titlul onorific de artist al poporului din R.S.S. Moldovenească “pentru înaltă măiestrie artistică cu un bogat continut de idei, contributie adusă la propagarea dramaturgiei nationale moldovenesti, educatia schimbului oamenilor de creatie”, în 1990 i se acordă Premiul National al Republicii Moldova, în 2009 i se conferă titlul de doctor honoris causa al ASM, iar în 2012 devine cavaler al Ordinului Republicii. Îmi spunea cu o anumită durere în glas că, la o aniversare recentă, presedintele Federatiei Ruse Vladimir Putin, care te-ai mira să-l fi cunoscut personal, n-a uitat să-l felicite călduros, în timp ce conducătorii Tării-mame uitaseră de visepresedintele de odinioară al Fundatiei Culturale Române si si-au văzut de treburile lor mult mai importante...
În plină restructurare gorbaciovistă, odată cu preludiul căderii zidului Berlinului si al renasterii nationale în asa-zisele republici unionale ale U.R.S.S., pe când marea majoritate nici nu intuia apropiata destrămare a „unitătii de nezdruncinat” a imperiului sovietic, Ion Ungureanu nu aderase numai cu sufletul Ia programul de revendicări si la actiunile întreprinse de Frontul Popular din Moldova, ci contribuia în persoană la elaborarea strategiei si tacticii miscării de renastere si  de revigorare natională. Se înrolează în campania electorală pentru constituirea unui nou parlament, pe care ni-l doream cu totii democratic. Devine deputat al acestui nou parlament, alături de alti luptători pentru cauza natională. Se află în epicentrul revendicărilor miscării de eliberare natională. D-lui este cel care, în măretul august 1989, prin vocea sa detunătoare, a dat glas, în Piata Marii Adunări Nationale din Chisinău, în fata unei multimi de peste 700 de mii de oameni veniti din toate colturile republicii, Documentului final al acestei adunări a poporului - ”Despre suveranitatea statală si despre dreptul nostru la viitor”, care avea să fie adoptat în 23. 06.1990 si de către parlament ca Declaratie a Suveranitătii RSS Moldova; în calitate de deputat în parlamentul republicii, este semnatar al Declaratiei de Independentă a RM din 1991. Independentă de ”imperiul răului”, cum fusese concepută atunci de noi, cale deschisă spre realizarea visului de veacuri: reîntregirea cu Tara. La finele lui 1989, după victoria obtinută de fortele democratice în problemele limbii, inclusiv revenirea la alfabetul latin, vechile cadre de nomenclaturisti, în încercările lor disperate de a mai salva ceva din corabia cu numele R.S.S.M., care intra într-un naufragiu iminent, îi propun maestrului postul de ministru al culturii în guvernul pe ducă Pascari.
Am avut norocul să lucrez, în perioada 1990-1994, în calitate de ministru al stiintei si învătământului, alături de ministrul culturii si cultelor Ion Ungureanu, în trei guverne consecutive: Druc, Muravschi, Sangheli.
Ca ministru, a purces cu râvnă de Hercule la curătirea de noroi a grajdurilor lui Augias din asa-zisa cultură natională moldovenească, care numai natională nu era. Cu ce elan, cu câtă îndârjire s-a apucat de zidirea templului national în cultură dornicul de libertate si de dăruire totală pentru desteptarea neamului ministru si actor-tribun Ion Ungureanu! A elaborat, secundat fiind de regretatul curajos sufletist Iacob Burghiu, strategia privind reformarea învătământului artistic si a celui religios din seminariile duhovnicesti, introducerea predării religiei în scoala de cultură generală, instituirea învătământului religios superior în limba maternă prin crearea facultătii respective în cadrul universitătii de stat si, în perspectivă, deschiderea Academiei de Teologie în limba română; dezvoltarea retelei de biblioteci publice nationale, alimentarea lor cu carte în limba maternă si eliminarea reziduurilor ideologice învechite; reabilitarea si, în consecintă, oficializarea bisericii ortodoxe române din Basarabia prin crearea Mitropoliei Basarabiei, smulgerea ei de sub tutela Patriarhiei moscovite si readucerea firească sub oblăduirea Patriarhiei române; restabilirea lăcaselor de cult crestine distruse de buldozerele ideologiei bolsevice si comuniste; reformarea activitătii teatrale si muzeistice: renovarea sediului Teatrului National si a sediilor diferitelor institutii publice de cultură, orientarea repertoriului spre dramaturgia si opera natională si spre marile capodopere ale dramaturgiei si operei universale, evidentierea componentei nationale în ilustrativitatea muzeelor, îmbunătătirea situatiei materiale a slujitorilor Melpomenei, depolitizarea institutiilor pendinte ministerului si dezideologizarea artei vizuale plastice, monumentale etc. Ministrul Ungureanu nu numai că a elaborat, ci si a întreprins pasi concreti pentru materializarea acestei strategii, iar câteva actiuni de anvergură chiar i-au reusit. A izgonit din bibliotecile publice duhul satanic al literaturii ideologizante si de partid. Ce tămbălău ridicaseră atunci locotenentii fostului regim, incriminându-i că ar face autodafeul literaturii în limba rusă, înlocuind-o cu cea în limba română! Nu scoteau, în schimb, o vorbă că toate bibliotecile zise nationale erau completate, în medie, cu doar trei la sută literatură în limba maternă a populatiei majoritare din republică. Cât priveste asa-zisa distrugere din biblioteci a marii literaturi ruse, ce blasfemie mai păgână poate fi adusă pe capul unui om de cultură, crescut în spiritul adoratiei fată de scrisul lui Lev Tostoi, Alexandr Puskin, Mihail Lermontov, Fiodor Dostoievski, Anton Cehov, Fiodor Tiutcev, Serghei Esenin, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Mihail Bulgakov!
La solicitarea neamului ce se voia eliberat din întunericul unei ideologii care îl lipsise de constiinta identitătii de sine, a zătrit, împreună cu inimosul primar Nicolae Costin (care a plătit cu pretul propriei vieti temerara sa actiune de aducere în sânul neamului un oras completamente înstrăinat), din plin centrul Chisinăului, simbolurile din otel inoxidabil si din granit ale lui Marx, Engels, Lenin, amplasându-le acolo unde le era locul: la cimitirul figurinelor de paie care au încercat să schimbe cursul normal al istoriei.
A renovat monumentul marelui voievod Stefan, amplasându-l la locul din care îl strămutaseră cerberii regimului pentru a nu adumbri „măretia” lui Lenin din fata Casei Guvernului, i-a redat aspectul pe care îl nemurise sculptorul Alexandru Plămădeală (numai grilajul din spatele domnitorului mentinându-l vopsit în negru până la realizarea visului suprem)... Cu sprijinul competent al Preafericitului părinte patriarh Teoctist, al Preasfintiei sale părintelui Nestor Vornicescu, mitropolit al Craiovei si al Olteniei, a întreprins toate demersurile necesare către Patriarhia Română si Sfântul Sinod al BOR pentru canonizarea voievodului Stefan cel Mare, lucru pe care poporul îl făcuse de mult în cântecele sale.
Demersurilor sale pentru recunoasterea de către stat a Mitropoliei Basarabiei li s-au împotrivit cu o rezistentă de zbiri Patriarhia Rusiei si acolitii acesteia din asa-zisa mitropolie a Chisinăului si a întregii (?!!) Moldove, dar si comunistii-atei, deveniti dintr-odată locotenentii Patriarhului Moscovei si al întregii Rusii Alexei al II-lea si ai reprezentantului fidel al acestuia pe străvechiul pământ al lui Stefan cel Mare – mitropolitul Vladimir Cantarean. Bătălia pentru cauza ministrului Ungureanu au dus-o mai departe, peste ani, si au câstigat-o, cu sprijinul Strasbourgului, urmasii lui de nădejde Vlad Cubreacov, Sergiu Cucuietu, Ilie Ilascu s.a. Domnul ministru al culturii si cultelor s-a învrednicit de întelegere perfectă si sprijin deplin din partea aceluiasi părinte Nestor Vornicescu, a Patriarhiei Române si a Sfântului Sinod atunci când l-a propus pe Sfintia sa părintele Petru (Păduraru) de Bălti pentru functia de mitropolit al Basarabiei si Exarh al Plaiurilor. Mitropolit într-o mitropolie pentru recunoasterea căreia a trebuit să lupte ani de zile si care este nevoit si astăzi să-si apere parohiile de atacurile violente din partea acolitilor mitropolitului oblăduit de Moscova Vladimir!
Ministrul Ungureanu ne-a adus acasă un muzeu de istorie cu adevărat românească, iar în fata lui ne-a învesnicit în bronz Lupoaica de pe Capitoliu cu cei doi gemeni, Romulus si Remus, întemeietorii Romei, precum si demnitatea si mândria dăltuite în bronzul istoriei de către apostolul vesniciei neamului românesc Mihai Eminescu: „Noi de la Roma venim. Din Dacia Traiană”.
Chiar dacă azi unii pretinsi patrioti de pe malurile Bâcului sau ale Dâmbovitei încearcă să minimalizeze, bagatelizând-o, semnificatia podurilor de flori si de suflet dintre cele două maluri ale Prutului într-o perioadă când încă mai exista URSS si cordonul de sârmă ghimpată, noi, cei cu suflet, simtire si gândire românească, nu uităm euforia, dar si disperarea cu care se aruncaseră românii de o parte si de alta în blestematele ape reci ale râului despărtirii noastre, de teama că nu vor reusi să mai treacă pe celălalt mal pe podul străjuit de grănicerii sovietici pentru a se îmbrătisa, frate cu frate, si a-si exprima bucuria că încă n-au murit, că încă mai sunt în viată, că încă mai speră să smulgă, odată si pentru totdeauna, afurisita sârmă ghimpată care-i desparte si li se înfige în suflet. Nu uităm că la constituirea acestor punti se află artizanii sfântului si măretului ideal de unire-n cuget si-n simtiri, basarabeanul Ion Ungureanu din partea stângă si basarabeanul Victor Crăciun – din partea dreaptă a Prutului.
Prin fondarea bibliotecii românesti „Onisifor Ghibu” (azi – „Onisifor si Octavian Ghibu”) si amplasarea ei în sediul fostului Palat „Prietenie” (azi - Palatul Republicii) din Chisinău, alături de teatrul „Eugčne Ionesco”, cu toată reticenta voalată initial si chiar ostilitatea fătisă de mai târziu din partea conducerii republicii, pornită să izgonească o bibliotecă românească si un teatru românesc, ce le stă ca un ghimpe în ochi, din incinta unui templu pe care si-l atribuie; ministrul Ion Ungureanu împreună cu primăria orasului Chisinău au pus piatra de temelie a unor biblioteci de carte românească de mai târziu precum „Transilvania”, „Alba-Iulia”, „Târgoviste”, „Ovidius”, „Maramures”, „Târgu-Mures” etc.
Monumentul-stelă înăltat în memoria ilustrilor cărturari ardeleni si mari luptători pentru unirea si reunirea Basarabiei cu Patria-mamă Onisifor si Octavian Ghibu este de asemenea o materializare întârziată a ideii lui Ion Ungureanu. Este si un ultim omagiu adus de românul basarabean Ion Ungureanu românului ardelean Onisifor Ghibu si feciorului acestuia, Octavian Ghibu, pe care l-a cunoscut personal, l-a consultat în cele mai acute si spinoase probleme de readucere acasă a elementului românesc pierdut, l-a venerat cu dragoste de fiu până la trecerea acestuia din urmă în împărătia lui Dumnezeu...
Teatrul National „Mihai Eminescu”, renovat si renăscut din paragină ca pasărea Phoenix din cenusă, este de asemenea un monument si o mărturie a eforturilor pentru revigorarea spiritului national, depuse de domnul ministru Ion Ungureanu.
Pe perioada ministeriatului si prin contributia directă a dlui Ungureanu (cu concursul subsemnatului) a luat fiintă Facultatea de Teologie, biblioteca facultătii a fost completată cu literatură de specialitate prin donatiile Patriarhiei si mitropoliilor din România, s-au pus temeliile unor noi biserici, au fost trimisi la studii în România, la seminare si facultăti de teologie, zeci de tineri recomandati de fete bisericesti din republică. Au fost stabilite si sprijinite colaborările dintre bibliotecile, teatrele, muzeele, institutiile duhovnicesti din cele două state românesti. Este pentru prima dată când au fost puse bazele reale ale unei colaborări la organizarea unor manifestări culturale comune: reciclare obligatorie a regizorilor din Chisinău la institutiile de profil din Tară, montare de spectacole cu participarea unor regizori de pe ambele maluri de Prut, premiere, festivaluri, recitaluri, concursuri cu prezenta participantilor din ambele state etc.
„Să facem cât putem, ba chiar mai mult decât putem, si cât mai repede unirea spirituală. Să facem unirea prin cultură, simtire si cuget, era în perioada 1990-1994, ca la 1859, crezul ministrului moldovean Ion Ungureanu si al camarazilor săi de luptă. Cealaltă mare unire se va produce de la sine”. Si Ion Ungureanu a făcut cât a putut. Ba chiar si mai mult. Mărturie ne stă dârzenia cu care se opune vitregiilor vremurilor post-renastere opera ministrului Ungureanu: Teatrul National ”Mihai Eminescu”, teatrul „Eugčne Ionesco”, Teatrul ”Alexei Mateevici”, Biblioteca „Onisifor si Octavian Ghibu”, bibliotecile românesti din capitală si din alte centre, mitropolia Basarabiei, legalizată, Lupoaica, monumentul renovat si amplasat la locul initial al lui Stefan cel Mare si Sfânt din capitală, Aleea Extinsă a Clasicilor din Grădina Publică din Chisinău, monumentele marelui voievod si ale altor personalităti din istoria si cultura natională din centrele raionale, copiii din Piata Marii Adunări Nationale, care au iesit cu miile să apere, cu nevinovătia sufletelor lor candide, adevărul de care le-au fost privati părintii: limba română, cartea românească, istoria românilor, biserica neamului basarabean. Care si astăzi sunt nevoiti să-si apere identitatea de români si dreptul la istorie românească în fata dodonilor si altor herostrati ai neamului...
Unirea cea mare nu s-a produs. Nici unirea cea mică n-a prins rădăcini durabile peste tot. A venit revansa din 1994 a militantilor pentru cauza lui Lenin si pentru huzurul lor de slugoi fideli ai imperiului de carton. După care vor urma ”domniile” de pomină ale lui Voronin, Dodon...
Ion Ungureanu a fost primul în istorie ministru cu legitimatie de... somer (semnatarul acestor rânduri, de asemenea scos din pâine din cauza ”românizării învătământului si a tinerelor generatii de moldoveni” si căruia i s-a îngrădit dreptul la profesie, nu a avut curajul să se... legitimeze).
Negăsindu-si un loc de muncă în republică, în 1995 este nevoit să se autoexileze din nou. De astă dată, ca o replică dată „moldovenistilor fundamentalisti primitivi”, în propria tară, România. Este angajat la Fundatia Culturală Română ca vicepresedinte. Acesta este terenul în care s-au manifestat din plin capacitătile organizatorice, manageriale si de mare român ale maestrului. Cred că nu există asociatie, organizatie, redactie, cenaclu, grup coral, scoală de pictură, artă, muzică, director de editură, personalitate de creatie etc. din Basarabia si de pretutindeni, care să nu fi beneficiat de audienta, bunăvointa, sfatul si sustinerea maestrului. Cabinetul dlui ministru moldovean Ungureanu parcă ar fi fost statul-major al românilor de gândire si de simtire românească de pretutindeni. Sărbătorirea zilelor Basarabiei; sprijinul financiar al publicatiilor de limbă română din Basarabia si Bucovina (Limba Română, Destin românesc, Alfa si omega, Cugetul, Luminătorul, Contrafort, Lit-eratura si Arta, Semn, Sud-Est, Clipa siderală, Atelier, Glasul Bucovinei etc.); donatie de literatură pentru bibliotecile din Republica Moldova si din alte comunităti de români; editarea unor cărti ale autorilor basarabeni; achizitionare si donare de material audio-vizual (casete, filme); organizarea unor cursuri de perfectionare de limba română, precum si de cultură si civilizatie românească pentru profesorii de limba română, ziaristii din comunitătile românesti din afara granitelor; lansări de carte, festivităti de premiere; organizare de simpozioane internationale, festivaluri comune; expozitii de pictură, fotografie artistică; ateliere de lucru, seminare; seri de creatie de autor; concerte de creatie ale copiilor talentati etc. – toate acestea si multe altele s-au desfăsurat din grija domnului Ungureanu. Domnia sa era omniprezent la actiunile organizate de propria institutie, dar si la manifestările culturale, artistice, comemorative din capitală si din tară, a depus atâta suflet si pasiune în tot ce înfăptuia încât a ars ca o stea din galactică. Iată, bunăoară, ce-i scria în 1995 proaspătul vicepresedinte al Fundatiei domnului ministru al culturii si cultelor din România, căruia îi solicita sprijin într-o problemă ardentă: „Eu ard ca pe o tigaie încinsă. Ajutor! Bătălia pentru limbă (limba română din Basarabia – n.n.) trebuie câstigată, înfrângerea este exclusă!”. Indiferenta unor functionari din birocratia românească îl indignează la culme, facându-l să i se adreseze în septembrie 1995 presedintelui Camerei Deputatilor: „Vă adresez, disperat, Nota alăturată, care a fost întocmită încă în luna mai, a bătut multe praguri, dar, din păcate, fără nici un rezultat”. L-am văzut în repetate rânduri cum se zbătea pentru solutionarea problemelor în audientă la domnul presedinte al României, Ia domnul ministru al culturii, la domnul presedinte al Fundatiei Culturale.
Prezent la premierele si festivalurile de teatru si de film din Tară, făcând parte, adeseori, din componenta juriului, pronuntându-se competent, profesionist, asupra mesajului ideatic si a măiestriei actoricesti. A fost si a rămas un bun prieten cu confratii săi de meserie din tară: Ion Caramitru, Adriana Trandafir, Mircea Albulescu, Dida Drăgan, Tatiana Popa, regretatii Marin Sorescu si Nicoleta Toia.
Nu există manifestare cu caracter patriotic national la care maestrul să nu fi participat si nu-si fi spus răspicat cuvântul. Nu există apeluri, adrese, adeziuni în apărarea cauzei nationale sub care să nu aflăm si numele Domniei sale. Nu există interviu, discurs sau interventie din partea maestrului – zeci, ba chiar sute, toate fulminante prin arhitectonica lor, prin patosul cu care sunt rostite, prin verva si spiritul lor polemist, prin logica argumentelor zdrobitoare, – care să nu spargă zidul de beton al indiferentei căpătuitilor si ghiftuitilor de moment. Aparent lejere, curgătoare, improvizate ad-hoc, în realitate ele ascund o riguroasă pregătire prealabilă, asa cum o demonstrează brulioanele care s-au mai păstrat. Păcat că n-a reusit să le adune sub un generic (cum si-a învesnicit o parte din activitatea actoricească în cele două volume, ”Teatrul vietii mele”) ar fi constituit o mostră de măiestrie pentru actualii si viitorii gazetari si un ghid de nădejde pentru dreaptă orientare prin hătisurile politicii de pe Bâc, Bahlui, Dâmbovita. Este de datoria istoricilor literari si a prietenilor să le scotocească prin publicatiile timpului si brulioanele tribunului si să le imortalizeze într-o carte a verticalitătii si demnitătii noastre.
Omul de cultură Ungureanu a fost si un veritabil analist politic. A stiut să convingă oamenii puterii de la Bucuresti că nu este neapărat a semna un tratat învechit si umilitor cu Federatia Rusă, ba nici chiar cu străina de istoria, cultura, limba neamului putere românofobă de la Chisinău. A regretat mult că nu a reusit să-i convingă nici pe ministrul de externe Adrian Severin si nici pe Emil Constantinescu, presedintele de atunci al României, că nu e cazul să se recurgă la „sacrificii istorice” si nici la cedări benevole de teritorii cucerite de un alt ocupant, si care, la descompunerea ”imperiului răului”, s-au pomenit în componenta Ucrainei, numai de dragul semnării unui tratat umilitor cu aceasta din urmă. În sutele de interviuri pe care le-a risipit prin periodica de la Chisinău, din România si din alte părti si care, după cum mentionam ceva mai sus, adunate la un loc, ar constitui o contributie Ia ilustrarea genului, Ion Ungureanu s-a pronuntat în problemele abordate deschis, franc, nevoalat, fără menajamente sau conventii diplomatice, cu un curaj de a cărui existentă multi de la noi nu mai au stire în iepurăria noastră generalizată. Observatii si concluzii dure de felul: „Mitropolia Moldovei este Armata a XV-a a Rusiei la Chisinău’’; „Putin aplică porunca lui Stalin pentru refacerea Imperiului Rus”; „Astăzi Rusia, machiată democratic, se dă bine pe lângă OSCE, pe lângă guvernele occidentale si se vrea lup la stână în Basarabia”; „Occidentul si SUA, care nu văd cu ochi buni bazele militare rusesti din Transnistria, se lasă adormiti si cedează în fata dulcii arii a lui Putin despre federalizarea Republicii Moldova”; „Eu nu doresc Rusiei ca tătara să fie impusă ca limbă oficială sau ucraineana. Fiindcă Moscova e plină de tătari si ucraineni. Nu le-as dori rusilor să fie nevoiti s-arate pasaportul si 500 de euro, ca să se poată închina la mormântul lui Puskin, asa cum am ajuns noi, dacă vrem să ne închinăm la mormântul lui Eminescu”; „România merge în vârful degetelor în propria casă’’ s.a. din interviurile date de Ion Ungureanu au intrat în vogă si au devenit un fel de expresii înaripate în limbajul românilor instruiti de pe ambele maluri ale Prutului. Sunt convins că ele nu le gâdilă urechile nici conducătorilor la care s-a făcut aluzie sau trimitere directă si nici împăunatilor din metropolă sau din provincie/gubernie. Însă dacă nu s-ar fi exprimat astfel, dacă nu ar fi fost incisiv ca Tăunul din renumitul roman omonim al lui Etel Lilian Voinici si necrutător ca Eminescu-publicistul, acesta nu ar mai fi fost inconfundabiful, irepetabilul, intransigentul om liber Ion Ungureanu. O, cât de mult a râvnit creatorul acest dulce cuvânt: libertate!...
Mândru, sobru, aparent distant, solitar în frământurile sale si în durerea trădării din partea alor săi, Ion Ungureanu a fost, în realitate, o fire deschisă, extrem de sociabilă, comunicativă, sinceră, credulă chiar si deci vulnerabilă, caracteristici de care au profitat nu o dată si care i-au adus neplăceri din partea unor invidiosi si răuvoitori. Maestrul nu s-a temut de acestia din urmă, din contra, i-a jelit că-si irosesc fortele pentru lucruri de nimic. Stia să tăinuiască în sine durerile neîmplinirilor, care îi răvăseau sufletul în clipele de singurătate. Îl rodea la inimă trădarea oamenilor din preajmă, în care a crezut, răutatea unor confrati, învătăcei. Despre aceasta îmi vorbea cu durere maestrul în lungile noastre întâlniri din ultimele patru luni de viată de la Spitalul Militar Central si de la spitalul ”Coltea” din Bucuresti...
Om de mare omenie, săritor la nevoie (deja angajat la Fundatia Culturală Română, mi-a întins o mână de ajutor pentru a mă angaja ca expert la Serviciul Relatii cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Educatiei de la Bucuresti), gata să împartă bucătica de pâine cu cei suferinzi (scriitorul Vlad Zbârciog, el însusi un exemplu clasic de devotament si sacrificiu fată de un om de care ti-ai legat destinul, ar putea confirma cât de mult s-a zbătut maestrul pentru aparitia cărtii Luciei Purice atunci când aceasta mai era în viată, cu câtă grijă îi procura la Bucuresti medicamentele lipsă la Chisinău în anii de suferintă a talentatei eseiste, cu ce dragoste i-a vizitat într-un amurg înzăpezit de Crăciun si le-a alinat tristetea si suferinta cu un monospectacol-recital din poemul lui Martin Opitz „Zlatna, sau Cumpăna dorului” în traducerea lui Mihai Gavril). În anii de la urmă s-a consacrat totalmente pentru îngrijirea consoartei, atacată de o boală cruntă, tintuită la pat, văzându-si mai putin de propria sănătate. Nu credea că moartea proprie îl va smulge de lângă ea. La fel cum nici Basarabia care mai gândeste si mai simte româneste nu se gândea că ar putea rămâne mai orfană...
S-a stins îndelung, ca o lumânare, lucid, cu cei doi fii nalti ca niste brazi, leit taică-lor la chip, la umblet si la fapte, Stefan si Dan, cu inimoasa si grijulia ca o mamă nepotică Lenuta si cu cei mai intimi prieteni lângă el, îndurerat, ca si fratele său de crez Grigore Vieru, si de tristetea de a nu mai apuca sfânta zi a Reîntregirii Tării, în care credea cu toată suflarea sa. Singura consolare, după plecare, e că Marea Reîntregire a Neamului si a Tării se va înfăptui neapărat, iar de aci înainte va fi vecin cu bunul său prieten de crez si suferintă în casa de veci din Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chisinău.
...La observatorul astronomic din Crimeea, acum câtiva ani buni, savantii au descoperit în galactică o nouă stea, căreia, ca un omagiu pentru contributia compatriotului nostru din Giurgiulesti Eugeniu Grebenicov la dezvoltarea stiintei, i-au dat numele savantului basarabean.

Pe firmamentul culturii noastre materiale si spirituale din spatiul românesc comun va arde, sus-sus de tot, orbitor de strălucitoare si dumnezeieste de frumoasă, steaua maestrului Ion Ungureanu.












Nicolae Mătcas    4/21/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian