Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Domnita Flori Neaga, Toamna ca o fregată

Într-o prefată la volumul de poeme intitulat Floarea de Lotus (Ed. Rotipo, Iasi, 2016), semnat de Domnita Flori Neaga, profesorul madrilen Diego Vadillo Lopez ‒ politolog, prozator si critic ‒ retinea, din perspectiva textelor traduse în limba lui Federico Garcia Lorca, înclinatia autoarei spre un peisaj usor de parcurs în aparentă, alteori complet dificil, datorită terenului discursiv, anevoios si datorită exuberantei compozitii metaforice a textului, de unde se vede încă o dată cât pretuieste un bun traducător, pentru că între limba spaniolă, în care sunt asimilati confortabil multi poeti români, si limba în care ei au gândăt si au simtit nu sunt mai deloc incompatibilităti de semnificare, ci usoare dificultăti de traducere.
În acord cu Vadillo Lopez, recenta antologie Toamna ca o fregată (Ed. Neuma, Cluj-Napoca, 2017), citită fără intermediar si prefatată de Horia Gârbea, permite o observatie în aceeasi idee, dar ceva mai nuantată: Poezia aceasta cultivă peisajul în sine, purtător de sens pentru un privitor care este evident eul liric, subiectiv, dar înclinat spre perceptia realistă.
Într-adevăr, în aceeasi ordine de idei si din aceeasi perspectivă, Domnita Flori Neaga, consecventă rostirii în formule clasice, pune în tipare îndelung performate nu teme ale reflexivitătii existentialiste, ci le traduce în paradigma fiindului său excelând în rezonantele iubirii, despre care ne înselăm de fiecare dată când credem că nu ar mai fi nimic nou sub soare.
Pe o scală bine controlată, între notativ si contemplativ, lumea poetică îsi rămâne consecventă: juvenilul (Zburau în aer păsări-paradis, p.63), introspectia (Trupurile noastre, la soare,/ Două coloane răsturnate,/ Ce sustineau cândva/ Altarul iubirii, p.23), tardivitatea (Priveste cum se desfrunzesc păduri,/ Dezvăluindu-si limpede misterul,/ Cum ramuri goale tin pe brate răni,/ Să nu se prăbusească în noi cerul, p122), referentul homeric (Asa cum mă-nvătară vechii greci,/ Mi-astup urechile când trec prin mare, p.32), sensibilitatea feminină ‒ elevată, subtilă si totusi sinceră ‒ dau o notă aparte poeziei (regretul feminin vs dorinta masculină).
Eroticul feminin, în poezia Domnitei Flori Neaga, poartă, nu doar ca o nostalgie, amprenta literaturii medievale, cavaleresti: în memorabile sonorităti (Tot auzeam cum bate orologiul/ Din turnul vechi cu trepte de granit, p.12), în referenti de recuzită (Iar tu m-ai apărat cu sabia,/ Ca un vrednic cavaler medieval..., p.124), în aspiratii si în fantezii nubile (În asteptarea Printului Albastru/ Pe calu-i cu căpăstrul de argint./ Să mă arunce-n saua de mătase,/ Să ne-avântăm de-a dreptul către cer,/ Pe căi regesti. Apoi să mă oprească/ La scara din castelul efemer, p.74), ca în estetica fabulativului fantastic.
De aici, sau în legătură cu asta, bucolicul decorează poezia Domnitei Flori Neaga ca la mai toti clasicii poeziei românesti adăugând ecouri identitare prin marele exilat din Pontul Euxin (Ovidiu: Iar mâinile, la masa de scris,/ Destrămau Ponticele/ Si mai ales Tristele, p. 21), prin Tudor Arghezi (Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, p.128) sau asumându-si reflexe eminesciene, macedonskiene, bacoviene, stănesciene etc.
Dragostea si rememorată (L`amour est la poésie des sens, spunea Balzac) este încă poezie a simtirii si poate că de aceea se însoteste cu nostalgia idilicului, cu pastelul: Te caut în căldura povestilor de iarnă (p.51); Am colindat apoi înversunată/ Meleaguri de povesti cu printi si zmei (p.87); Pe poteca îngustă dintre dealuri: /Mirosea a coasă,/ Mirosea a fân...(p.70); În vatră, cărbunii de mult s-au răcit,/ Mai stăruie-n aer scântei colorate,/ Din margini de lume, un aspru vânt bate...(p.81); Ninge peste oras,/ Ninge antarctic,/ Iar în suflet se face frig...(p.115).
Un evident ton elegiac revede decrepit iubirea de demult, rememorându-i senzualul: Gând de magică iubire viscoleste-n iarna mea (p.138); Din timpul nostru,/ Am rămas numai eu,/ De două ori pierdută/ Din iubire...(p.49); Cad frunze arămii din zare,/ Peste tristeti, peste tăceri,/ La noi în suflet este toamnă,/ Prilej de taine-adieri (p.52). Senzualul stins într-un joc adolescentin îsi caută accentul de simbol: Ne atingeam mâinile-n grabă/ Si ne-ascundeam ca doi proscrisi (p.75; La foc aprins (va fi căldură-n casă),/ Îti voi citi în palmă, (un destin)...(p.77) etc.
Autoarea este în căutare de simboluri si le presimte la marginea metaforicului (Frunzisul verii dă năvală-ncins/ Cu tot alaiul nuntii de apoi; p.45), are simtul lor si le valorifică atent si inspirat: Prin Universul celor Patru Sori,/ Te-oi astepta ca altă Penelopa,/ Să germinăm sub caldele ninsori (p.62). Alteori le sugerează prin reluări succesive (mare, ger, toamnă, crin, far), până la obsesiv (fregata, floare de lotus etc.).
Desi Domnita Flori Neaga nu incriminează nici sub obsesive presiuni elegiace jocul nedrept al destinului implacabil, el se conturează din zădărniciri tacite: Când sănii stranii, fără zurgălăi,/ Mă bântuiau suav, în lung si-n lat.../ Floare de măr, căzută peste zori,/ Ai fost si foc, si aer, si păcat (p.35) sau ca un dans fantastic, destinal (În blânda desfrunzire de pe urmă,/ Curgeau din cer luceferii suvoi,/ Ne îmbrăcam în pulbere stelară,/ Să nu mai fim atât de tristi si goi, p.142).
Poezia scrisă de Domnita Flori Neaga în dulcele stil clasic reuseste imagini excelente (Pe-un peron de gară vesnic miscător,/ Taie în lumină fluturii de nea;/ Trenuri trec grăbite, păsări fără zbor,/ Si e-o seară lungă asteptarea mea, p.36), constructii speciale: comutativităti cauzale ( Culegem visurile, sau ele ne culeg,/ Alungăm sălbăticiunile din suflet,/ Sau ele ne alungă,/ Urcăm treptele abisului,/ Sau ele ne urcă..., p.41), asocieri neasteptate (Pe cer, potcoava Lunii, vechi totem, p.57), antinomii (Icoană profană, p.94), topici sugestive (Privirea, de Albastru-Voronet, p.123) etc.
Cu un stil minutios elaborat, dinspre subtilităti de limbă (alternate disociative: Am vrut să fim, dar... n-ai putut să fii, p.111) se avansează spre detasări de sine: Mă smulg din clipa prezentă/ Si plutesc peste necunoscut,/ Într-o totală uitare de sine (p.113). Un sine care se regăseste si se defineste în iminenta atributului (În era nucleară, în anotimp atomic,/ Îndrăgostita retro de umbra ta eu sunt, p.51; Eu o Scânteie; tu un Foc divin, p.71; Eram înflorire, eram răsărit, p.82). Definirea sinelui se face prin atributele lui, o atributivitate a identitătii si chiar a dedublării: Domnita Neaga,-n astă zi de vară,/ Să destupăm o sticlă de vin vechi (p.87).
Si fiindcă sentimentele au si ele o ontologie a lor, patina timpului mlădie între resentiment (Câti vor atinge culmea blestemată,/ Să-si ia asupra timpului revansă, p.11), atributul ireversibilitătii (De ar mai fi cu putintă,/ Vârstele existentei primare, p.113), al amânării (Si asteptăm să iasă la lumină/ Corabia cu timpul netrăit, p.121), al alteritătii perceperii (Ale timpului nostru/ Trăit în lumi paralele, p.93) si al nimicitorului (Timpul vreau să-l înfrunt/ Însă tu nu mai esti,/ Iară eu... nu mai sunt, p. 60).
Asadar, o reflexivitate în care se ameliorează mineralul (Ne aruncăm în apă/ Si plutind,/ Ne-am dat nemărginirii, p.29), se conceptualizează prin virtutile atributivitătii intrinseci (Povara iubirii e-o cruce/ Din cel mai serafic granit, p.61), prin contrarietate (În mine, doi dusmani înversunati/ Si-o singură dispută, om-destin, p.80) si prin comutativitatea calitătii (Caii mei pasc în poiană/ Iarba-ger si iarba-teamă, p.16), cunoscute mijloace criptice ale metaforei.
Iată asadar suficiente indicii care anuntă desăvârsirea poetică a Domnitei Flori Neaga în zaristea poeziei clasice, ale cărei canoane le probează cu multă abilitate si în interiorul cărora se miscă natural, cu acele instrumente care nu trădează comunicarea; alocutiv si colocutiv, discursul liric transpare confidentă, însă construieste introspectiv cugetare.
Domnita Flori Neaga răspunde asadar postmodernitătii nu cu postmodernismul si nici cu post-postmodernismul himerismului sau al fractrurismului altor experiente, ci cu tiparul versului clasic în care încap, cum am încercat să relevăm, si idei, si emotii în acord cu exigenta de valoare a axiologiilor moderne.









Iulian Chivu    4/21/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian