Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Ioan Toderiţă - Somnul icastic

Abisal, sau aproape, cu aripile ecoului îngerului zburând întru universul celei mai noi cărţi a domniei sale, înfruntând atotputernicul somn absolut, Ioan Toderiţă se joacă serios de-a visul, visarea, cuvintele, poemele…
Frumuseţea îl curtează, chiar în exces de virgule, deşi poetul, de fapt, încearcă un experiment, de multe ori reuşit: „Pe candelabrul ochiului divin, (sic!)/ ce ne străpunge, văzduhul, se îmbracă…/ Lumina de apă, sub pleoapă îmi sapă,/ răsadu-ntuneric al visului deplin.” (p.6) D(o)ar spaţiile de după virgule, de la tehnoredactare, pot irita cititorul grăbit: „N-are, ţinerea de minte, o măsură, să urmeze…” Sau : „Cernită fecioară , (sic!) fantasma revelaţiei obscene,/ descreţeşte fruntea visului anahoret./ Viaţa-i duh de promenadă.” (p.8)

Experimentul din „Ereziile mirării” continuă într-un fel şi, chiar dacă îi place să se auto-flageleze cu măsură, nu cade chiar în „maladiile mirării”: „Trec prin întrebări ardente maladiile mirării…/ Mai uşor ca un prigor, care are cuib în soare,/ stă destinul pe lungimea nesfârşită a-nserării.”
Şi el, ca şi alţi poeţi, între secundă/clipă şi eternitate îşi „asumă elocinţa textului intempestiv”, scris sau nu, stă la şezătoare cu destinul mai sus amintit, contemplativ, dar mai merge şi „la întâmplare, în piaţa plină de speculanţi ai clipei necesare”… Viaţa poate fi o pradă, sau o pândă, depinde: „Aceste pânde – interpret exiguu,/ veghează maladia de destin.” (p.13)
Noi, de pe „uliţa strâmtă a întâmpinării”, îl surprindem pe poet cu teama de „carte eufemă”, trecând, trecând, precum s-a citit şi mai sus, prin „rumoare, de complezenţă, prin absenţă, prin mulţimi catastrofale, cu elemente apocaliptice, aşadar încercând şi răspunsuri, dar mai ales căutând acea frumuseţe care mereu pare să ne scape printre degete: nufăr încărunţit, trandafir de nescris, duhul ascuns ( un poem antologic „Fecioara”, p.23!, cu ecouri din simbolişti ori Poe), iubirea…
Provocator, revoltat, mânios, zâmbind ştrengăreşte, chiar şi înţelepciunii („Sărmană înţelepciune…”, p.29), poetul este pregătit să scrie despre „Dinamici prezuntive” (ispitit, se pare, şi de limba italiană, a se vedea şi titlul volumului, preferând forma cu „n”, deşi în text apare şi forma consacrată): „Certându-ţi rânduiala acestor paradigme,/ sfârşeşti neînceputul imaginii diforme./ În punct, îşi află, duhul, dinamici prezumtive./ Pe drepte inocente, şi-n falnice-axiome.” (p.12)
Imagini demne de infernul aştrilor se nasc: „În stârv de stea, lumina, din sine se înfruptă…” Ori: „Pluteam, ca o cruce îmbrăcată în zeghe,/ pe nesfârşitul unei apocalipse…”

Un altfel de Cioran caută, aşadar, în Galaţiul metafizic, o mansardă din care zorii să-l întrupeze, cerând lipsa favorurilor, observând, aproape decisiv suprarealist, „două femei, mascate de carnaval” care adunau „forfota” din el „în forceps”… De acolo, de sus, ar vedea în continuare, la infinit, cum noaptea fără lună pe pământ cum umblă, „Să înalţe crucea unui mort târziu./ ştiu cum va să nască, Tatăl, dintr-un Fiu”… (p.16)
Ecorşând fiinţa compromisă a omului, observă pribegirea în noi a misterelor, cele mai multe decăzând, virusându-se de prea uman… Făcând apropouri lirico-culturale (Blaga, Shakespeare ş.a.m.d.), creionează: „O lume de plante, de ierbi carnivore,/ ascunde cărarea sfârşită-n luceferi./ Nu-i loc de întoarceri în stinse corole!/ Şi strigătul lunii-nspăimântă străjeri!” (p.20)
Poezia lui Ioan Toderiţă este şi ea, din când în când, strigăt (poate, uneori absurd satiric, chemând la treziri ori mini-revoluţii, individuale ori de grup), dar când este jazz (marin, câmpenesc sau cum vreţi şi vă place), poate fi marcant, jocul cu linia orizontului, aşteptărilor, fiind superb ca un răsărit de soare: „Murmură, în noapte, vesel şi algid,/ fluierul, sincope melomane./ Apele asudă fierbinţi holograme,/ ignorând supliciul lunecării-n vid.// Ţărmul risipeşte turmele de melci,/ cu urcuş în palme, pânze şi catarge./ Dăltuind în valuri corăbii-poteci,/ nefiinţa cată zări antropofage.” (p.21) sau: „Încep alăptarea câmpiei cu fluturi./ pe cumpene, zarea, aşterne acvile…/ În Soare, telurul, ’nălţatelor ciuturi.// Placentele humei adună mistere./ Mistere cusute în palme posace.” (p.24)
Îmbinând tăceri de ciuturi cu plesnituri de bici („plesnesc cuvântului poteci”, p.25), „pe drum de fum”, pe drumul de iluzii al literaturii, ne mai poate destăinui: „Cuvântul cel dintâi, în Dumnezeu semit,/ îmbracă duhul ezoteric, al somnului icastic./ Se va trezi vorbind, doar trupul tău ostatic.” (p.26)…

Precum se vede, aproape pagină de pagină, poetul poate fi citat fără rezerve, Ioan Toderiţă este cu siguranţă un ostatic al Poeziei, materia, substanţele, astrele, ecourile, i se supun cuvintelor sale nerăbdătoare, de amuţesc până şi canarii: „Uranus mângâie luna, stăpânit de Geea…/ Transcendent şi imanent, fuge-n cer scânteia.// Fiu, pământului, un tată, pliveşte, din ecou,/ plângerea de mamă…” (p.27)…
Luciditatea îl face să ne amintească şi de coşmaruri („Asfinţitul smulge noaptea, din fântâni, cu ură.”), de patul lui Procust (p.73), ca un sicriu care tot proroceşte sfârşirea, se mai întoarce şi la „pofta cuvântului de abstracţiune”, uneori te sufocă, ori te inundă ( a se vedea poemul „Ploaia”, p.30-34), te poate irita („Iubesc un nume meloman: / Paris, Pandele, Iorgovan,/ Şi moartea despre morţi se plânge/ Smulgându-şi coasa din belciuge.”, p.45), nu te poate lăsa indiferent („Sub zări, pierdute-n omul rătăcit, lumina are cuget…”): „Ce-i viu, nu ştie-n stele să citească.”!
Dar „tăcerea are văz de corb”, p.51! Deşi, cel puţin aici, nu strigă corbul „nevermore”, ci un cucuştiuc, „Niciunde”! (p.56) Un Neverland unde Ioan Toderiţă se joacă şi de-a Hook, şi de-a Peter Pan, răbdător: „Mă rabd în lumea tristelor fantoşe…” Sau: „mergeam pe splaiul neted al mâhnirii” (p.68) Ori: „Rostogoleam doar cercuri goale,/ c-un băţ de alun în palmă lată (…)/ Treceam infernul, cu tăceri ardente…” (p.69)

Finalul este al unei iubiri cât aceea a Adamului şi a Evei, imaginea deloc finală fiind demnă de un fotograf care a văzut Vietnamul, Aushwitzul, dar şi promisiunea mântuirii : „Mă pozez, la minut,/ Într-un pat fără aşternut,/ cu o femeie nevorbitoare,/ ce îmi coase şi descoase poemele clipei proto-viitoare./ Aşa mi-i scris, sufletul să-mi crească/ dincolo de închipuire,/ uitând de trupul meu năruit în circumboltire.” (p.73)






A.G.Secară    3/14/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian