Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Mateiu I. Caragiale

În urmă cu 132 de ani (12 martie 1885, stil vechi) se năstea, la Bucuresti, primul dintre cei trei copii ai geniului dramaturgiei românesti, I.L. Caragiale, cel care îi va mosteni talentul si pasiunea pentru scris devenind unul dintre cei mai reprezentativi scriitori din perioada interbelică. Este vorba despre Mateiu I. Caragiale, autorul romanului Craii de Curtea-Veche (1929), premiat de Societatea Scriitorilor Români, singurul volum terminat dintr-o trilogie ale cărei următoare volume au fost publicate fragmentar (Sub pecetea tainei) ori au rămas în stadiu de proiect (Soborul tatelor).

Fără a avea o profesie ori o functie aducătoare de profit, I.L. Caragiale se întretinea, pe sine ori pe mama si sora sa, din drepturile de autor primite în urma publicării operelor sale sau de la teatrele unde se puneau în scenă piesele sale de teatru. Întrucât sumele provenite din reprezentatiile pieselor sale de teatru sunt fie sporadice, fie insuficiente, de cele mai multe ori lipsind cu desăvârsire, Caragiale se angajează, în 1884, ca functionar la Regia Tutunului pentru a avea un venit fix necesar, atât întretinerii familiei sale, cât si asigurării unor conditii optime de lucru la noile sale scrieri. Aici o cunoaste pe una dintre tinerele functionare, Maria Constantinescu, o domnisoară simplă, „o mică burgheză fără nici un orizont” (Serban Cioculescu), cu care are o relatie amoroasă de scurtă durată, în urma căreia se naste Mateiu Ion. Caragiale îl recunoaste ca fiu natural declarându-l la Oficiul Stării Civile, dar copilul nu va fi niciodată legitimat, deoarece căsătoria cu mama lui nu s-a putut realiza nicicând. Despre mama lui Mateiu nu se cunosc prea multe lucruri, desi „în viata lui Ion Luca, «episodul» Maria Constantinescu reprezintă totusi cel mai consistent capitol sentimental”, care „determină, prin conditiile sale anormale, toată psihologia deformată de mai târziu a fiului prim născut” (Alexandru George). Alte câteva detalii despre relatia mamă-fiu le oferă Serban Cioculescu, atunci când subliniază eforturile celei dintâi, „sărmana fostă lucrătoare la Regie”, care „l-a tinut la dânsa cât a putut (până la vârsta scolaritătii, n.n.), nelăsându-l fără hrană si adăpost”, chiar „prin munca bratelor si a mâinilor ei, după ce si-a vândut casa din strada Frumoasă, în centrul Capitalei, unde s-a născut Mateiu”, ajungând în cartierul Grant „unde esuase…după ce fusese nevoită să se desfacă de proprietatea ei centrală”. Aici, „buna si răbdătoarea lui mamă…i-a tolerat toate fumurile si toanele, fără a se bucura de nicio reciprocitate din partea fiului ei unic”, chiar si atunci când acesta depăsise cu mult vârsta majoratului. Faptul că scriitorul l-a recunoscut pe Mateiu drept fiu natural, că i-a dat numele său si că l-a ajutat, financiar vorbind, printr-o sumă lunară chiar si când acesta nu-l mai frecventa, dovedeste că „tatăl se gândea la legitimarea copilului, prin legalizarea relatiilor sale cu Maria Constantinescu” (Serban Cioculescu). Acest lucru nu s-a materializat niciodată din varii motive, niciodată elucidate, dar Caragiale nu a uitat-o definitiv, oferindu-i, si ei, ca si fiului, o rentă lunară.

Caragiale a fost un tată iubitor si ocrotitor cu toti copiii săi, aducându-l pe Mateiu în familia sa unde creste si se bucură de aceeasi afectiune ca si ceilalti doi copii. Este suficient să privim celebra fotografie în care scriitorul apare împreună cu Mateiu, frumos îmbrăcat si îngrijit, tinut pe genunchi si cu un brat ocrotitor de care băiatul se sprijină cu încredere. Fizionomia tatălui exprimă dragostea fată de fiu, bucuria de a veghea asupra sa, de a-l sustine într-o îmbrătisare caldă. Desi a fost suficient de sever cu toti cei trei copii ai săi, Caragiale i-a iubit din toată inima, sentimentul său patern manifestându-se în mod egal si permanent, în toate împrejurările si în toate privintele. Când, în 1899, se căsătoreste cu Alexandrina, cu acordul Mariei Constantinescu, Mateiu rămâne în grija acesteia până ce împlineste vârsta pentru a merge la scoală. Având în vedere conditiile modeste de viată pe care i le putea oferi mama naturală, o lucrătoare neînsemnată la Regia Tutunului, si chiar dacă tatăl le asigura, amândurora, un fel de pensie alimentară, casa Mariei Constantinescu nu-i putea oferi scolarului (elev al Scolii Primare Nr.6 „Petrache Poenaru”) si, mai ales, liceanului de mai târziu, un climat social, cultural si educativ propice dezvoltării acestuia. Aducându-l în casa sa, cu aprobarea sotiei sale, Caragiale se ocupă, la fel de atent si de educatia lui Mateiu, copil inteligent si sensibil, dar cu un caracter deosebit de al tatălui, acesta fiind pentru el un „berar, nevrednic, vulgar, cartofor, crai si betiv”, cum îl caracterizează mai târziu, frustrat de ideea de a fi doar un bastard acceptat în familie din obligatie, cu toate că si tatăl, si sotia acestuia manifestau întreaga lor afectiune, în mod egal, pentru toti copiii, fără vreo deosebire. Înscris de tatăl său la Colegiul „Sfântul Gheorghe” din Bucuresti, Mateiu atrage atentia profesorului Anghel Demetriescu, nimeni altul decât prietenul lui Caragiale si directorul scolii, devenindu-i elevul preferat prin cunostintele de istorie si, cu deosebire, de heraldică, însusite de băiat ca urmare a unor bogate si îndelungate lecturi de heraldistică, genealogie si nu numai. Că tatăl său era preocupat de educatia si de viitorul fiului său o dovedeste rugămintea pe care i-o adresează unui prieten, functionar superior în Ministerul Instructiunii Publice si al Cultelor, să-l ajute în obtinerea unor gratuităti, pe lângă bursa obtinută ca urmare a rezultatelor la învătătură, excelente în această perioadă: „Te rog, dictează aducătorului…petitia pe care trebuie să ti-o dau eu d-tale, pentru ca fiul meu, Matei [u] Caragiale, în calitatea lui de bursier la liceul «Sf. George», să poată trece gratuit examenele de stat” (I.L. Caragiale, Scrisori si acte). Desigur că scriitorul nu cere acest hatâr pentru că Mateiu ar fi fost o povară pentru bugetul familiei sau din vreun spirit mercantil, ci pentru că felul său de a fi îi dicta să exploateze orice posibilitate de a se descurca în privinta banilor, mai ales în perioada respectivă când trecea printr-o pasă financiară dificilă.

Mateiu nu s-a putut împăca niciodată cu ideea că mama sa a fost o simplă lucrătoare, este drept că si frumoasă, fiind în stare să-si acuze tatăl că a putut avea o asemenea relatie cu o tânără de origine modestă, astfel încât, „iluzoria origine nobiliară pe care o va arbora cu ostentatie…începe să-l stăpânească…încă din anii de studii, fiind sesizabilă nu numai în pasiunea pentru heraldică, ci si în manifestările vietii obisnuite”, fapt care îl va face „să trăiască în solitudine si devorat de visuri de mărire, dramatice în inevitabilele lor esecuri” (Teodor Vîrgolici). Atras de heraldică, dar mai ales de iluzia unei ascendente aristocratice pentru a depăsi statutul de fiu din flori al unui „berar”, Mateiu va inventa un arbore genealogic plecând de la ideea că bunica sa pe linie paternă, ca fiică a negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, provenea din familia Karabetz de Nagy-Buny apartinând nobilimii încă din Evul Mediu. În acest fel, pe când avea 22 de ani, îsi semna scrisorile către cunoscuti si prieteni, îndeosebi către cei aflati în tările occidentale, cu pomposul nume „Mathieu – Jean Caragiale, conte de Karabey”. Mai mult, imaginându-se drept urmasul unor neamuri aristocrate sub numele de „prince Bassaraba – Apaffy”, Mateiu încearcă să se impună prin vestimentatie, gestică si tinută de nobil, mai ales prin „solemnitatea pasului si expresia dispretuitoare a figurii palide cu ochii negri si reci, care scrutau fără indulgentă în jurul lui”, părând obsedat de ascendenta sa: „Eu cobor din ilustva familie a contilor Cavacioni. Eu sunt ultimul descendent…al familiei Cavacioni” (Cella Delavrancea), o deficientă de vorbire făcându-l să pronunte litera „V” în locul literei „R”. Când tânărul „conte de Karabey” a vrut să-l convingă pe tatăl său de ascendenta strălucită a familiei, cu toată dragostea sa, Caragiale n-a ezitat să-l readucă la realitate spunându-i că se trage din neam de plăcintari albanezi care i-au lăsat mostenire conformatia turtită a capului din cauza tăvii cu plăcinte purtate pe cap din zori si până în noapte. Astfel, „pipăindu-si cu palma crestetul capului”, îi oferă proba originii umile a familiei, năruindu-i fumurile aristocratice ale fiului său: „Vezi, tu, Matei, crestetul capului e turtit la mine si, uite si la tine! E turtit pentru că asa l-am mostenit de la strămosii nostri care au purtat toată viata, poate, tablaua cu plăcinte! Asta-i nobleta noastră, măi Matei!” (Paul Bujor) sau „Ce tot spui, mă! Străbunicul tău era plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în crestet!»” (Cella Delavrancea). De altfel, Mateiu si-a văzut idealul aristocratic împlinit prin mariajul cu Marica, una dintre fiicele poetului G. Sion, cu 25 de ani mai în vârstă decât el, dar care îi va aduce ca zestre o mosie în plin Bărăgan, în mijlocul căreia se afla un conac devenit resedintă nobiliară cu tot dichisul: stindard (coup vert sur jaune), stemă heraldică si, mai presus de orice, o deviză demnă de „aristocratul conte de Karabey”, bineînteles în limba latină: Cave, Ave, Tace („Fereste-te, Lucrează, Taci”), de care n-a avut parte prea multă vreme, murind după 12 ani, sotia supravietuindu-i încă nouă ani. Cu toate aceste fumuri aristocratice ale fiului său, sentimentele paterne ale lui Caragiale au fost de la început si au rămas neschimbate, nu dintr-o obligatie familială sau morală, aceeasi profundă afectiune din totdeauna manifestându-se la fel de intens si cu putin înaintea mortii, când îi scria fiului său să-si iubească patria mai ales în împrejurările dificile si dorindu-i ca viitorul să-i fie mai bun: „Dumnezeu să-ti facă tie parte de vremuri mai bune la bătrânete!... Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeti nici un rău abătându-se pe biata noastră tară … Fii sănătos si cuminte: nu intra în sfatul păcătosilor, ca să fii la vremea ta un fericit bărbat.” I.L. Caragiale, Cele mai frumoase scrisori). Desigur că si Mateiu urmează familia la Berlin, ambitia tatălui fiind aceea de a urma Facultatea de Drept la care îl si înscrie, dar, „în loc să se dedice studiului, frecventează muzeele si monumentele berlineze, cercetează vestigiile trecutului nobiliar, citeste cu patimă literatură aleasă, din dorinta urmărită cu secretă persuasiune de a-si rafina spiritul si de a pătrunde cât mai mult în sfera deprinderilor aristocratice” (Teodor Vîrgolici), aceste preocupări însemnând, totusi, un bun câstigat, atât pentru cultura sa generală, cât mai ales pentru viitorul scriitor care îsi va folosi impresiile în creatiile sale. Comportându-se la fel ca în tară si cheltuind aiurea banii de taxă, îl supără pe tatăl său, trimiterea în tară si înscrierea la o scoală de ofiteri pentru disciplinare fiind pedeapsa aplicată copilului refractar. Dar speranta tatălui că o scoală militară îl va disciplina pe rebelul său fiu prin regulile ei stricte nu se împlineste, deoarece acesta nu reuseste să treacă rigurosul examen de admitere într-o asemenea institutie.

Se pare, totusi, că nici lui Mateiu nu-i displăcuse ideea, din moment ce-i mărturisise mătusii sale, Lenci, „că ar dori mult să poată intra la scoala militară, să iasă ofiter de cavalerie”, fapt pentru care aceasta îl îndeamnă pe fratele său să nu se opună, mai ales că acest lucru l-ar scuti de alte cheltuieli. Dincolo de aspectul pecuniar al problemei, sfatul nu vine neapărat din partea unei persoane practice sau a uneia încredintate că „omul nu face decât ceea ce îi este scris să facă”, ci si din partea uneia care întelege că noua generatie „nu poate să mai aibă stăpâni, ci vor să fie ei stăpâni, cei în vârstă azi, trebuie să fie cuminti, să aplaneze lucrurile, să nu caute să meargă cu stăpânirea înainte” (I.L. Caragiale, op.cit.). Este sfatul unei surori si al unei mătusi dorind cu orice pret întelegerea dintre tată si fiu, întelegerea între fratele si nepotul ei, acesta din urmă frecventând-o si destăinuindu-i-se ca unui confesor apropiat, mai conciliant decât părintele autoritar, căci acesta, de cele mai multe ori, îsi dorea copii ascultători, supusi, desi nu se împotrivea dezvoltării personalitătii lor, purtându-se cu familiaritate cu băietii, în general, dar în special cu Luca, cel de al doilea fiu, stârnind, de multe ori, invidia, frustrarea si, implicit, resentimentele lui Mateiu.

În acest sens, nici Eugen Lovinescu nu are o atitudine prea binevoitoare fată de comportamentul său ca fiu al lui Caragiale, pe care nu-l agreează defel, fiind departe de sociabilitatea si verva pe care le afisa tatăl „în fata unei galerii mute de admiratie” Fiul este „un nesociabil, un singuratic, cu aparente ursuze si posomorâte”, fiind „închis în el, cu aerele zbârlite ale unui arici retractat, cu absentă distantă, cu râie fanariotă acoperită de blazon bizantin, împăunat … ceremonios si protocolar”. Ceea ce remarcă portretistul este acea trăsătură comună ce-i uneste pe tată si fii, adică inteligenta sclipitoare. Matei „stăpânea o memorie uluitoare si dezordonată de autodidact fără alegere, cu apucături enciclopedice, dar mai ales îndreptată în domeniul trecutului si al inutilului”. Morga sa aristocratică ascundea, în fond, „un timid pentru că era un orgolios peste măsură, sau orgolios ca să nu pară prea timid, cu fumuri nobilitare împrăstiate din pipele iluziei, cu risipă de cunostinte prezentate sub forma paradoxului mistificator al tatălui său, în fata cărora competenta oricui amutea”. Chiar dacă trăia în credinta originii sale aristocratice, el nu făcea altceva decât să joace un personaj, posibil chiar al unuia care va popula scrierile sale, Mateiu rămâne unul „curios, ciudat, punct de plecare al unor legende, în care, poate, mitomania lui esentială de satisfăcea”. Totusi, Eugen Lovinescu recunoaste că, în creatia sa literară, mostenise „înalta constiintă artistică … cultul formei, dragostea cuvântului de la tatăl său, dar felul în care le cultivă este total deosebit” (Eugen Lovinescu). Nici sora mai mică a lui Mateiu, Tuschi, nu are o părere mai bună despre „copilul lui (al lui Caragiale, n.n.) mai mare, fratele meu vitreg, repugnându-i comportamentul si caracterul acestuia, deoarece „nu avea nimic din generozitatea sufletească” a tatălui lor, fiind „dispretuitor, amar, plin de morgă si mai ales snob”, fapt pentru care îl numeau, în zeflemea, „domnul conte”. Fată de tatăl lui, Mateiu era „rece si distant … refractar la orice sfat si apreciere” ale acestuia, atitudinea sa creând momente tensionate, „distrugând întelegerea si voia bună” (Ecaterina Logadi, născută Caragiale) din familie. Cu toate acestea, Cella Delavrancea, care se afla de foarte multe ori în casa familiei Caragiale unde avea chiar camera sa, are o altă părere despre relatiile dintre cei trei frati, deoarece Luca si Ecaterina „si-au adorat fratele mai mare decât ei”, desi Mateiu „a păstrat o pompoasă atitudine în relatiile de familie, compensată prin darul lui de povestitor caustic”. Erau si momente când „surâdea indulgent” si „din străfundurile firii lui sucite tâsnea o rază caldă, din păcate trecătoare, si se topea gheata arogantei atât de potrivnice relatiilor de prietenie si de familie” (Cella Delavrancea).

Fiind declarat „respins” la examenul de admitere în scoala militară, în compensatie, Mateiu se înscrie la Facultatea de Drept, evolutia sa, mai ales în timpul examenelor fiind urmărită de Delavrancea, însărcinat cu această misiune din partea tatălui. Nestatornic în hotărârea de a absolvi studii universitare, dar statornic în visurile sale nobiliare si în dorinta de a se afla în mijlocul sau, cel putin, în preajma elitei politice bucurestene, renuntă la facultate, desi examenele promovate în primul an îl entuziasmaseră pe mentorul numit de tată si îi creaseră iluzia că Mateiu se află pe drumul cel bun. Visurile de promovare în administratie cad odată cu refuzul categoric al tatălui de a-l sprijini în acest sens, refuz care declansează ruptura relatiei dintre cei doi si, mai grav, un sentiment de ură împotriva părintelui său, de altfel, bine intentionat, căci cunostea stările de lucruri din ministerele conduse de liberali. Acest comportament al fiului nu minimalizează defel dragostea tatălui care, aflând că fiul este bolnav, pleacă de îndată la Bucuresti pentru a se ocupa de îngrijirea lui, desi era vorba doar despre un banal pojar. Revenind la Berlin si deschizând plicul dat de Mateiu, Caragiale constată, surprins în mod plăcut si plin de sentimente contradictorii, că fiul său scrie versuri cu destul talent, citindu-le „cu ochii înlăcrămati”, deoarece „erau atât de frumoase, cizelate în cel mai pretios metal”. Încântarea produsă de talentul fiului este estompată doar de compasiunea pentru acesta, fiindcă a ales „cea mai trudnică”dintre meserii, de care, odată „molipsit”, nu va mai putea fi scăpat. Cu toate acestea, „era totusi fericit si, uitând de trecut, a plecat chiar a doua zi din nou, în tară să se ocupe de publicarea sonetelor” (Cella Delavrancea).

Prin interventia tatălui, care reuseste să înlăture retinerile redactorului-sef, cele treisprezece sonete (incluse mai târziu în volumul Pajere) sunt publicate în revista „Viata Românească”, stârnind entuziasmul lui Panait Cerna, felicitările acestuia având la bază „o parte din talentul d-tale, luând o formă proprie si făgăduind flori care nu se scutură niciodată”, precum si „talentul remarcabil” cu care fiul creează „simple schite, momente prinse în versuri bine legate” strălucind prin „fantezie” si „mestesug de caracterizare”, după cum îi scria, încântat, lui Caragiale. Publicarea poeziilor a însemnat un ultim moment de apropiere între tată si fiul adus la Berlin pentru a-si petrece convalescenta în mijlocul familiei, deoarece, nu peste mult timp, Caragiale moare într-un mod cu totul neasteptat. Entuziasmul lui Panait Cerna stârnit de talentul lui Mateiu s-a dovedit a fi îndreptătit, acesta numărându-se printre scriitorii care au contribuit substantial la evolutia literaturii române, mai ales în ceea ce priveste romanul, din perioada interbelică. Serban Cioculescu retine că „momentele de vârf al întelegerii si neîntelegerilor dintre tată si fiu” au însemnat, totusi, „descoperirea talentului poetic al lui Mateiu si publicarea sonetelor istorice…la Viata Românească”, prin implicarea directă si, mai ales, binevoitoare si plină de mândrie amestecată cu multă compasiune a tatălui, precum si „chestia numirii…ca sef de cabinet, neplăcută tatălui, dar împlinită, în numele lui, postum”. Oricum si oricare a fost atitudinea fiului fată de tată, neîndreptătită în toate cazurile, „Mateiu i-a datorat … numele, instructia si genul de educatie pe măsura refractarismului său înnăscut, întretinerea până la vârsta de 27 de ani, notorietatea literară si întâia lui numire în slujbă, la izvorul tinichelelor aurite” (Serban Cioculescu). E mult? E putin? Niciodată nu se va sti cât de mult au contat aceste lucruri pentru Mateiu, dar s-a observat că ele au însemnat „o nimica toată”, având în vedere faptul că unul dintre personajele romanului Craii de Curtea - Veche este văzut a fi având acele trăsături pe care fiul crezuse a le fi observat la tatăl său, comparatia, nedreaptă de altfel, fiind flagrantă si, mai ales evidentă prin aluziile la „schite”, „maestrul” (aluzie la felul cum îl numea cu dragoste Alexandrina pe sotul său) si la cunoasterea lumii mahalalei. Este vorba despre Pirgu, căruia, odată ajuns scriitor, „i s-ar fi zis «maestrul», si-ar fi arvunit statui si funeralii nationale. Ce mai «schite» i-ar fi tras, maica ta Doamne! De la el să fi auzit dandanale de mahala si de alegeri.” A vedea în Pirgu pe scriitorul Caragiale este dincolo de orice închipuire sau culmea lipsei de respect filial, iar Nicolae Manolescu găseste, pe bună dreptate, explicatia unei asemenea comparatii, prin faptul că „Mateiu respinge, în persoana autorului Momentelor, literatura realistă, de descriere a moravurilor” sau, si mai grav, prin faptul că „ignoră arta de prozator a lui Ion Luca, sau chiar un întreg sector al prozei acestuia, în care observatia socială cea mai vie se subordonează unei intentii pur artistice”. Dincolo de talentul înnăscut, Mateiu îsi datorează cariera literară nu numai traditiilor artistice dintr-o familie de scriitori, ci si mediului cultural si spiritual în care a trăit, compania atâtor scriitori, oameni de cultură si de artă în care tatăl său strălucea prin vervă si spirit în calitate de truditor neostoit al literelor i-a stimulat dorinta de a realiza propria operă, într-o competitie ambitioasă cu părintele său, urmărind, ca si acesta, să-si depăsească, într-un fel, conditia socială, prin merite strict personale de ordin moral si artistic, prin valoarea de netăgăduit a scrierilor lor. Mai mult decât atât, Mateiu a mostenit de la tatăl său grija pentru limba scrierilor sale, si el fiind un mare iubitor al limbii române, alegând cuvintele cu atentie pentru a exprima, cum spunea Tudor Vianu, „toată bogătia plastică a detaliilor pe care dorea să le noteze”, fapt pentru care „de dragul termenului propriu se ducea să-l caute în vechiul fond arhaic al limbii sau în acele dependente de grecisme sau turcisme”.







Nicolae Dina    3/14/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian