Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Povara iubirii?...o antologie de Domniţa Neaga

„ Povara iubirii e-o cruce
Din cel mai serafic granit…”

Domniţa Neaga din Roşiorii de Vede a crezut de cuviinţă să iasă în lumea literară, în 2017, cu o antologie de poeme din cele patru volume publicate: Noaptea ploilor acide (2000), Călător spre Crucea Sudului (2002), Muntele din vis (2013) şi Floarea de lotus (2016). E un bilanţ semnificativ pentru o autoare care poartă în sânge adagiul festina lente şi pentru care metafora a devenit un mod de existenţă. Apoi, este evident faptul că poeta abordează cu aceeaşi dezinvoltură atât versul clasic, cât şi pe cel al prozodiei bulversate, şi nu de puţine ori bulversante, fără să fie cazul autoarei care îşi poartă cu farmecu-i specific povara iubirii. De data aceasta, am avut surpriza unui adăugat supranume, coperta, cu o superbă imagine, fiind străjuită de Domniţa Flori Neaga. Sună bine. Şi nu numai atât. În felul acesta se „produce” o fericită interferenţă cu labirintul poetic al volumului Toamna, ca o fregată.

Semnul întrebării din titlul acestui material nu e fără rost. Iubirea-i într-adevăr o cruce şi doar de pe altarul ei orice muritor se poate înălţa, iar înălţarea presupune o evidentă şi necesară lepădare de sine, de egoismul cotidian paralizant, iar fenomenul merge până acolo când două fiinţe îşi conjugă identităţile, rezultanta fiind un singur trup, căci, nu-i aşa?, trăirea iubirii la intensitate maximă se înscrie pe calea atingerii androginiei. Şi atunci, paradoxal, povara se subţiază, se rarefiază şi devine uşoară, echivalentă cu ieşirea din labirint, poezia cuvântului intrând în zona tăcerii, unde nu rămâne decât candoarea sentimentului atotbiruitor.

Iubirea e, aşadar, o invazie atotcuprinzătoare ca o ardere a inerţiei, care poartă o forţă ziditoare, de eliberare a unor energii nebănuite, aşezând două persoane într-o stare dialogică pe aceeaşi lungime de undă. E cazul să ne aducem aminte de Replici(le) lui Mihail Eminescu. Şi, dacă tot am ajuns aici, să începem cu finalul volumului poetei, şi dumneaei Trestie gânditoare: Trupul meu, un roi de stele, mănăstire să îţi fie,/ Tu, călugărul sihastru, vieţuind întru vecie! Suntem în faţa unei extrem de interesante triade ( „trestie gânditoare”, „roi de stele” şi „mănăstire”) care, în aparenţă, tinde către materialitate, când, de fapt, vectorul, plecat din formularea lui Blaise Pascal, devine purtătorul subordonării materiei faţă de spirit, lumină şi rugă, adică iubire mântuitoare, dincolo de orice vremuire. Am mai spus-o, poezia Domniţei Neaga exprimă o uluitoare sete de iubire, fără ca autoarea să coboare nici un moment în spaţiul deşertăciunii carnale. Sunt versuri diafane, o permanentă sugestie a sentimentului biruitor, chiar şi atunci, ori mai ales atunci, când în suflet i s-a cuibărit o dragoste rebelă. Cum rebeliunea din expresia abia citată ar putea fi învestită cu multiple conotaţii, încercăm doar, pe un anumit sens, o simplă, desigur, retorică, interogaţie: nu cumva sentimentul însuşi e, de obicei, o rebeliune care ne pune personalitatea în alertă, clădită pe un alt paradox? Avem în vedere că arderea pe rugul iubirii ne face asemănători omenirii, unindu-ne cu întregi generaţii şi, în acelaşi timp, ne separă de lume, la mijloc aflându-se conştiinţa unei trăiri unice, irepetabile, rupte de istorie, având nevoie de un cronotop al securităţii: Şi să pornim spre neştiute ţărmuri,/ Departe de-astă lume-surogat!/ Frumoşi şi trişti asemenea unor îngeri,/ Senini şi blânzi, ca mieii la tăiat…, ori, în altă parte În sfârşit, tu şi eu,/ Două tornade înlănţuite! şi… paşnice, având în vedere că metafora creează imaginea colosală a două inimi bătând în acelaşi ritm, cucerind Universul prin armonie.

Visătoare şi bolnavă de iubire, în sensul cel mai bun al cuvântului, Domniţa Flori Neaga se mişcă într-o prea plăcută şi aparentă captivitate a celui mai nobil sentiment, a cărui ofertă se manifestă prin libertate de nimic îngrădită, până la urmă libertatea jocului poetic, unde sufletele perechi şi-ar găsi împlinirea aşteptată: Ne-om odihni pe patul de verdeaţă/ Pe care-am strâns un maldăr de pelin/ Şi vom rămâne-acolo înc-o viaţă:/ Eu, o Scânteie, tu, un Foc divin…

Mulţumită sau nu de realitatea cotidiană, poezia pare să adeverească mai degrabă regretul de a nu-şi fi găsit pe deplin rostuirea într-o lume oarbă cu o nevoie acută de înţelepciune întru asanare, căci deriva lumii îi priveşte mai ales pe cei cu sufletul plin de sensibilitate, glasuri ce strigă, de cele mai multe ori, în pustie: „Salvaţi templele!”, striga bătrânul/ (…) „Salvaţi bisericile”, repeta./ (…) „Salvaţi iubirea!”, se auzi, firesc,/ Din gura unui tânăr rătăcit/ În cetate... întru izbăvirea sufletului, singurul lucru vertical din viaţa aceasta, conform constatării poetei, verticalitatea lui însemnând comunicarea permanentă cu Divinitatea şi viaţă în veşnicie. În unele texte, pot fi reperate aspecte ale conjugării verbului „a fi” sub forma lui afirmativă privitor la singularitatea fiinţială a poetei (Mai cred în nemurire şi-n visul de-a iubi) şi, accidental, negativă, cu referire la pluralul cuplului, versurile fiind următoare celui deja citat: După o nebunie ce-a vrut să-nsemne viaţa/ Pe care o trecurăm prin verbul „a nu fi”. Autoarea s-a crezut o vreme Şeherezada, stăpână pe cuvânt şi poveste, fără ca vraja să-şi facă efectul scontat, „povestitoarea” trebuind să se vindece într-un fel iluzoriu, întrucât intră în pielea Penelopei, pânza va fi fiind de data aceasta, ne imaginăm şi noi, însăşi poezia: Te-oi aştepta ca altă Penelopa,/ Să germinăm, sub caldele ninsori. Versurile din urmă surprind şi un alt aspect al poemelor în discuţie, cu aceeaşi importanţă ca şi cele de până aici. Este vorba despre monocromatismul întregului volum, dominanta fiind albul inocenţei, susţinut inclusiv de momentul prezumtiv al cununiei cu merii plini de floare, stihurile finale din Nuntă de demult sugerând ideea „logodnicei de-a pururi”: Încărunţit-a vremea în lespedea din poartă,/ Stau şi mă uit în zare şi încă te aştept./ Rochiţa de mireasă e pusă la păstrare,/ Iar florile de nuntă îmi vestejesc în piept…

Menită, la naştere, armoniei (Doi îngeri te-nchinară armoniei) şi trăind într-o lume dizarmonică, substanţa stihurilor e marcată de un sentiment al unei uşoare melancolii tinzând spre seninătate şi ca urmare a unei încrederi în propria persoană, din moment ce în jur spaţio-timpul e marcat de o dereglare ce pare să-şi fi asumat caracteristica permanenţei, obligând poeta să constate cu regret Ai colindat apoi înverşunată/ Meleaguri de poveşti cu prinţi şi zmei,/ Dar n-ai găsit pe nicăieri, vreodată,/ Din pânza fericirii un crâmpei… Amară constatare pe calea trăirii poetice, ca o adeverire a statutului omenirii ducându-şi prin viaţă, de data aceasta povara protopărinţilor, cu adăugarea propriilor sminteli, în permanentă duşmănie cu ceea ce ne-am obişnuit să numim fericire: În liniştea din noapte, doar sufletul se zbate,/ Când bea în taină stropul de miere şi pelin.

Domniţa Flori Neaga pare să fie fără vârstă, arzând ca un rug. E o combustie interioară de proporţii care nu lasă în urmă nici un fel de cenuşă, ci doar poezie de calitate într-un context literar cu tot felul de experimente fără căpătâi. Pentru ea, iubirea imaculată la care visează mereu se împleteşte cu poezia, singura modalitate de a se salva din rostogolirea impetuoasă a cenuşiului de fiecare zi. În plus, poeta se dovedeşte o luptătoare, dăruindu-şi fiinţa „luptei celei bune”, reuşind, ca o impresie generală, să dea viaţă până şi timpului amorţirii. Şi cum să nu fie aşa, când pe deasupra poemelor se poartă duhul înţelepciunii evanghelice, luminând serafic întregul volum.







Ioan Ţicalo    3/4/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian