Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Scrisoare pastorală

Dragii mei !

Scrisoare lui Eminescu(X).
,,Bădie Mihai!
E miez de iarnă, e frig si ninge linistit. Stratul de zăpadă creste încetisor. E liniste peste sat, o liniste de mormânt. Ici-colo fumul iese pe câte un horn, arătând că acolo mai locuieste cineva. Sunt trist si parcă ceva mă apasă pe inimă, pe creier. Privesc în zare si drumul satului e pustiu. Rar mai trece câte o masină sau câte un om. Aripa amintirii mă atinge din nou peste fată si ochii-mi lăcrimează. Revăd satul de acum mai bine de o jumătate de veac. Era puhoi de lume pe drum la ceas de iarnă. Nu-i înspăimânta frigul, viscolul, omătul. Treceau cu vitele la apă, la fântână si clopotele băteau voioase la gâtul dobitoacelor. Ciucurii rosii le împodobeau capul, ca ,,să nu se deoache”. Care mai de care se mândrea că are vite mai bune, mai grase, mai lăptoase. Flăcăii pocneau din bici pe lângă boi, câte un taur răgea prelung, făcându-si simtită prezenta. Fete si femei treceau cu găletile-n cobelcă la fântână să ia apă, altele se duceau cu rufele să le spele acolo. Câte un car, o cărută sau o sanie cu zurgălăi treceau încărcate cu fân, cu lucernă, ori cu saci la moară în Colibasi. Pe la Gore era centrul lumii. Acolo era derdelusul. Sute de copii si zeci de tragacii străpungeau gerul fără teamă, trecând ca ghiulele. Era acolo o larmă de nedescris. Fiecare vorbea ce vrea, fiecare spunea ce-i venea în gură, căci nimeni nu avea timp să-l asculte. Tipetele erau la ele acasă. Copiii se înghesuiau pe sănii în diferite pozitii, cel mai istet asigura cârma si o porneau la vale. Numai Dumnezeu îi mai putea apăra de accidente la viteza cu care alunecau. Si chiar că Dumnezeu sau îngerii Lui erau acolo si dirijau traficul, fiindcă n-am auzit niciodată ca vreun ,,viteaz” să-si fi rupt mâinile, picioarele, să-si spart capul. Totul se derula cu precizie de ceasornic.
Venea seara si începeau alte jocuri pe zăpadă. Până alergătura si aerul tare ne istovea ultima vlagă, nu renuntam la fericirea de a ne juca prin omăt. Cei vârstnici si bătrânii se adunau la câte o poartă, câte 30-40, bărbati si femei, si discutau până târziu în noapte câte toate. Peste sat plutea aproape toată ziua miros de pâine proaspătă, scoasă atunci din cuptor, miros de mâncare. Satul fierbea ca un stup în plină activitate.
Nimic din toate astea nu mai este azi, bădie Mihai! Nu mai sunt copii! Altădată aveam si familii cu câte zece copii si chiar mai multi, acum nu mai avem nici copii, nici familii tinere. Aveam scoală si învătător în sat, au fost si sapte clase cândva. În comună erau sapte scoli cu câteva sute de copii. Erau si clase paralele. Acum mai sunt două scoli în satul de centru al comunei, amenintate si acelea cu desfiintarea din lipsă de copii. În sat, majoritatea locuitorilor sunt bătrâni, oameni care-si asteaptă ceasul să plece. Avem acum drumuri asfaltate, apă la robinet, telefoane, curent electric, masini care adună gunoiul, magazine, cârciumi. În curând se va face si canalizare, dar nu mai avem… oameni, nu mai avem copii, nu mai avem animale, iar viitorul este tot mai confuz!
Au fost aici în sat bădie peste 150 perechi de boi si tot pe atâtea care, pluguri, grape si alte atelaje, fără să mai vorbim de cai, de vaci, de oi, de capre. Erau livezi de pomi si de vii, femeile satului se duceau la piată zi de zi cu tot felul de produse, aveam fierari, zidari, tâmplari, dăogari, tinichigii, pantofari si lăutari. Aveam câmpul lucrat până la ultima palmă de pământ, gemând sub holdele de grâu, de porumb, de ovăz, de floarea-soarelui si de multe altele. Parcă Dumnezeu revărsase binecuvântarea Sa asupra plaiurilor noastre. Astăzi hotarul satului este pustiu. Rar mai vezi câte o fâsie de loc lucrată, cu niste plante anemice, arse precum si solul ars de chimicale. Aveam hore în duminici si sărbători în centrul satului si lumea se ducea, cu mic cu mare, să joace, să se întâlnească, să vorbească, să se bucure. Cântau lăutarii nostri din sat, iar din când în când, câte un flăcău aducea pârlăgenii, care cântau până către dimineata, de li se înroseau clarinetele. Sărbătorile erau sărbători si biserica era plină de lume. Când Părintele Ionică slujea la Bobaita, în

satul vecin, plecam cârduri-cârduri din Bârda si umpleam biserica de acolo. Fetele si femeile erau îmbrăcate frumos, în costume populare, confectionate de ele în noptile târzii de iarnă, ori vara, când păsteau vitele.
Nimic din toate astea, bădie Mihai! Tinerii ne-au plecat peste mări si tări, copii nu mai sunt. Se aude că în alte locuri au venit străinii si au cumpărat aproape tot hotarul satului respectiv. Câmpiile Bărăganului, ale Banatului si ale Bihorului sunt luate deja de italieni, de unguri, de chinezi. Pădurile ni le taie cei care pot si exportă lemnul, bogătiile subsolului le-am dat pe nimic. Pentru pământul acesta, Bădie Mihai, pentru bogătiile solului si subsolului, pentru apa si aerul din tara noastră s-au luptat si au murit mosii si strămosii nostri. Au vrut să ne lase o tară mare, frumoasă, bogată si liberă, nouă, urmasilor si urmasilor urmasilor nostri până la sfârsitul veacurilor. Satul a fost întotdeauna rezervorul din care au izvorât mii de tineri, care au apărat cu bratul si cu viata lor hotarele, care au cercetat cu mintea lor tainele lumii, care au creat opere artistice nemuritoare. Datorită satului, liftele păgâne s-au întors cu coada între picioare în pustele din care au venit; datorită satului, politica sistematică de deznationalizare dusă de rusi, de unguri, de austrieci si de altii n-a dat roade; datorită satului, propaganda ateistă a rămas neputincioasă si religia crestină a triumfat; datorită satului, statul a supravietuit la vremuri de cumpănă si în vremuri de pace; datorită satului, ne mândrim astăzi în lume cu limba românească, cu muzica noastră populară, cu portul românesc, cu mestesugurile traditionale, cu obiceiurile si traditiile noastre, care ne fac unici în lume, care ne apără de contopirea cu alte natii.
Mii de ani, Bădie, bătrânul acesta, lovit, jefuit, nedreptătit, ciopârtit, ars, înecat, zdrentuit a tinut tara pe umerii săi, cu constiinta că slujeste urmasilor si lui Dumnezeu. Astăzi e singur, bolnav, flămând, inutil. Din când în când, îi mai vine câte un fiu de departe să-l mai vadă, să-i mai aducă o pâine, un sicriu, o floare, o lumânare. Mare comoară a fost satul pentru neamul nostru. Astăzi este muribund si pe nimeni nu-l mai interesează. Se zvârcolesc în morminte străbunii, când văd si aud câte se petrec în lume si în tară, când văd stolurile de corbi cum ne dau târcoale pe la hotare, când aud zăngănit de arme si miros de praf de puscă. Avem aliati, avem arme sofisticate, avem tratate, dar nu mai avem tăranul român si dragostea lui pătimasă de glie, de tară, de familie, de credintă, de limbă, de casă, de biserică si de morminte. Aceasta era cea mai puternică armă, cea mai puternică armată, pe care hoardele lumii n-au putut s-o înfrângă mii de ani din exterior. Tocmai de aceea, cu viclenie satanică, încearcă s-o distrugă din interior, s-o decimeze, s-o scoată din luptă, pentru că astfel victoria le este asigurată.
Du-te, Bădie, până la Dumnezeu, dacă e nevoie si roagă-te si tu pentru neamul românesc, pentru tara noastră, pentru sat si pentru tăranul român. Fără ele suntem orice altceva, dar nu mai suntem noi însine, suntem doar robi pe mosiile altora. Fă nu fie, Bade!
Cu bine, pe curând, Bădie!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim:
,,CÂRMA DIN ZARE. Oare, de ce învinuieste Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naste dreptul printre dânsii si că ei nu bagă de seamă? Răspunsul e următorul: dreptii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieste neamurile si, prin rostul lor, face cu putintă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptătii Sale, după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sunt trasi la răspundere si se află în aceeasi primejdie ca smochinul fără roadă. ,,Căutat-am printre ei, să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea fetei Mele pentru tara aceasta, ca să nu o pierd, si n-am găsit." Primul drept, care a stat înaintea lui Dumnezeu pentru altii, a fost Avraam. Altul a fost Moise, care chiar a strâmtorat pe Dumne¬zeu, ca să ierte norodul care făcuse păcat mare, închinându-se la vitelul de aur. Si Dumnezeu ascultă de om. Alt drept, Isus Navi, urmasul lui Moise, intrând în pământul făgăduintei, la o luptă cu Amoreii, s-a rugat să stea soarele si s-a oprit soarele, până ce i-a făcut Dumnezeu izbândă asupra vrăjmasilor. ,,Si n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi, în care Domnul să asculte asa glasul omului", mărturiseste Scriptura.
De obicei, oamenii stârnesc cu faptele lor anumite furtuni nevă¬zute; acestea lor în capul lor


se întorc, dar în chipul cel mai văzut cu putintă. Dumnezeu, stiind de mai-nainte sfârsitul tuturora,
rânduieste fiecăruia ispăsiri în lumea aceasta. ,,Dumnezeu este îndelung răbdător si mult milostiv,
dar nepe¬depsit nimic nu lasă, însă nimic nu face fără să arate taina Sa slujito¬rilor Săi.” Iată dreptul ca vestitor al vointei lui Dumnezeu, ca văzător înainte, dincolo de zarea dimensiunii a patra, timpul. Sfânta Scriptură ar fi o copie de pe nevăzuta Carte de la cârma lumii. Dreptul ajunge la obârsia Scripturii. Astfel, Dumnezeu tine sfat cu ostirea cerească, rânduind sfârsit cu pedeapsă regelui Ahav si arată taina Sa proorocului Miheia. Aspra îndreptare a împăratului din Babilon, care tăcuse abuz de putere si se suise la mândrie mare, ,,se sprijină pe vrerea îngerilor si pe porunca sfintilor". Taina o întelege Daniil, care-i ,,dă trufasului împărat sfatul răs¬cumpărării păcatelor sale”. Împăratul, însă, nedeprins să asculte, n-a vrut de bunăvoie să-si ispăsească păcatele, după calea milostivirii, de aceea 1-a ajuns din urmă legea dreptătii, a ispăsirii fără de voie. N-a vrut să se îndrepte după minte, de aceea i s-a luat mintea si a fost izgonit dintre oameni, sapte ani păscând cu boii. Ca rânduit de Dumnezeu cu slujba de împărat al Babilonului, el nu trebuia să se semetească si să ceară poporului să i se închine lui, ispitire care e mai presus de putere, si a fost întinsă si asupra poporului evreu, pe care i-1 dăduse Dumnezeu în robie, iar nu în rătăcire. Pe lângă asta, era un tiran înfricosat, încât tocise umerii ostasilor săi si de osteneala zidirii marii cetăti a Tirului. Era dator să se poarte ca o slugă a lui Dumnezeu si nu ca un tiran, făcând atâta tulburare în zidirea lui Dumnezeu. Urgia, pe care a dezlăntuit-o asupră-si, a stins fărădelegile sale, încât, după trecerea vremii de pedeapsă, si-a văzut rostul si atârnarea sa de Dumnezeu. La plinirea vremii prezise, când evreii s-au întors din Egipt, alte taine din Cartea ispăsirii vede Solomon, privind îndărătul timpului.
In vreme ce miluia Dumnezeu pe unii, prăpădea pe altii, căci li se împlineau măsurile fărădelegilor. Iar ca cei miluiti să ia aminte, alte taine din Cartea ocârmuirii neamurilor se descoperă lui Moise, în vreme ce poporul se apropia de pământul făgăduintei. Iată că pe locuitorii cu o viată stricată, când îi sorteste Dumnezeu pedepsirii, nu-i apără nici o granită si nici o armă, dar pentru o viată curată îi apără Dumnezeu, cum nu-i apără nimic pe lume. Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătească de pedeapsă. Nărăviti cum erau cu păcatele, n-au ascultat; de aceea mai multă urgie si-au îngrămădit peste cap, adăugând a face rele, până când, prin Ieremia proorocul, Dumnezeu le dă de stire dărâmarea Ierusalimului si ducerea în robie. E interesant momentul acesta istoric, în care proo-rocul se luptă cu regele ca să -1 înduplece să se predea fără rezistentă, ca să scape cu viată, dar regele - în temeiul datoriei de rege -, preferă să moară, dar să se predea, ba(…).
Oare de ce s-a ostenit Dumnezeu 1500 de ani cu ucigasii drep¬tilor, trimitându-le pe toti vestitorii Săi, în fiecare zi, dis-de-dimineată, adică la o vreme când se mai putea înlătura osânda ce le atârna peste crestet si se mai putea abate urgia, care se pogora ca focul, peste fărădelegile lor?”
*
Firule, măi fir de iarbă. Cunoscuta interpretă de muzică populară, Doamna Maria Butaciu, are un cântec superb cu acest titlu. Ascultându-l sau citindu-l, cu sigurantă că multi din cititorii nostri se vor recunoaste în el. Iată-l:


,,Firule, măi fir de iarbă,
Pe tine cine te-ntreabă,
De ti-e teamă, de te doare,
Când esti călcat în picioare?

De mi-e teamă, de mă doare,
Stie numai sfântul soare
Si mai stie si pământul,
Ploaia, arsita si vântul!

Bradule din stâncă neagră,


Pe tine cine te-ntreabă,
Ars de ger si ars de soare,
De ti-e teamă, de te doare?

De mi-e teamă, de mă doare,
Eu rămân tot în picioare
Si prin fir de rădăcină
Aud piatra cum suspină!

Dar pe tine, om de treabă,


Pe tine cine te-ntreabă,
Când pe drum de piatră arsă
Inima lacrimi îti varsă?

Nu mă-ntreabă, c-asa-i omul,
Ce-l bate vântul si dorul!
Vântul bate că-i pe drum,
Dorul bate că-i nebun!”

*
File de jurnal-8 nov. 1981(V). ,,…După spectacol, ne-am dus, cei de la istorie cu cei de la muzică, la restaurantul partidului ,,Severin”, unde a avut loc banchetul. Masa a durat până la 2.30 noaptea. Am stat alături de Dl. Prof. Marius Popescu, fostul meu profesor de filozofie de la liceu, fratele lui Eleodor Popescu, presedintele Comitetului de Cultură Mehedinti. Am discutat despre multe lucruri cu dumnealui. Mi-a spus peste 1.000 versuri, mai ales din Eminescu. Poezia ,,Strigoii” a recitit-o în întregime. A rostit poezii din diversi poeti, multe epigrame, anecdote, întâmplări citite sau auzite de aiurea. În afară de acestea, am discutat despre Constantin Rădulescu-Motru. Vrea să se ocupe în mod serios de această personalitate, să-i cunoască si să-i interpreteze opera, să-i publice unele documente si manuscrise. I-am sugerat ca prin fratele său să obtină xerografierea arhivelor lui Rădulescu-Motru si să formeze un fond la Severin. De asemenea, să încerce organizarea unei case memoriale la Butoiesti, satul de origine al lui Rădulescu-Motru. E un tip foarte inteligent, cu o memorie cum încă n-am întâlnit. A făcut liceul si două-trei facultăti la seral sau fără frecventă. Păcat că nu are mai mult spirit de initiativă, ca să se impună pe plan cultural.
La banchet, pe lângă cei participanti la simpozionul de istorie si la festivalul ,,Cântec nou”, au participat Dl. Ludowig Paceag, D-na Ecaterina Tăranu, D-na Angelica Stoican, multi reprezentanti ai Institutului de Etnografie si Folclor din Bucuresti(…).
Se spune că un îndrăgostit de opera lui Mircea Eliade s-a dus la Consiliul Culturii ca să obtină aprobare pentru reeditarea uneia dintre lucrările acestuia. A nimerit la D-na Suzana Gâdea, ,,patroana” consiliului. I-a spus despre ce e vorba. Aceasta l-a întrebat: ,,- Daʹ cine mai e si ăsta, mă rog?” ,,- Tovarăsa, e un savant!” ,,- Savant, ai? Noi n-avem savanti, tovarăse! Ia să-i spui să vină la mine cu secretarul de partid, să văd eu despre ce e vorba!” ,,- Stiti, dânsul e în străinătate..!” ,, - A…, păi de ce nu spui asa, domʹle? Ei bine, atunci îl publicăm, dar alegeti numai ceea ce e foarte-foarte important din carte!”(…).
Azi veni vestea la noi, că în Strehaia un cetătean si-a tăiat porcul. Imediat a venit primarul orasului cu un militian si i-a cerut omului să ducă toată carnea la Consiliul Popular, iar acolo să i se dea si lui o parte, iar restul să fie vândută prin măcelăriile din oras. Omul a refuzat să se supună. A urmat un schimb de vorbe din ce în ce mai dure. Când tensiunea crescuse destul de mult, primarul a vrut să pună mâna pe carne. Cetăteanul i-a dat cu cutitul în piept si primarul a căzut mort. Militianul a tras în cetătean cu pistolul. Copilul gospodarului, în vârstă de 16 ani, când si-a văzut tatăl căzând, s-a repezit cu cutitul si l-a tăiat mortal pe militian. Acum urmează anchetele.”
*
Piranda. Noul meu prieten este patronul unui magazin de măruntisuri. În vremurile lui bune a fost inginer respectat de colegi, de sefi si de subalterni într-o mare întreprindere. Acum încearcă să supravietuiască. Într-o zi, trecând pe la magazinul său, a trebuit să zăbovesc un ceas si să-i ascult o destăinuire despre oameni si fapte de demult…
,,- Părinte, eu am crescut cu tiganii. Vecinii nostri erau tigani. Aveau o droaie de copii. Am învătat tigăneste, cum si ei învătaseră româneste. Veneau copiii la noi, mă duceam la ei, mâncam de multe ori împreună, fie la mine, fie la ei. Tatăl lor era om bogat. De multe ori arunca un butur întreg pe cărbuni, astepta să se rumenească bine, îl scotea, îl împărtea în ciosvârte mari si ne îndemna să mâncăm. Între tigănusii cu care am crescut era si o tigăncusă. Era frumoasă, bat-o s-o bată! Se purta curat si se vedea că are stofă fină în sufletul ei. Toti îi spuneam Piranda si asa i-a rămas numele până a plecat din oras. Era de vârsta mea. Am fost cu ea coleg de clasă până am terminat liceul. De
multe ori tatăl ei a vrut s-o retragă de la scoală si s-o mărite, dar tata s-a opus si, cu chiu cu vai, a reusit să-l convingă pe tigan s-o lase să termine scoala. Eram bun prieten cu ea. O iubeam si ea



zicea că mă iubeste. Cred că tata se gândea s-o facă noră.
După ce-am terminat bacalaureatul, în fata noastră era marele monstru al examenului de admitere la facultate. Eu vream să urmez mecanica. Piranda voia să dea la Medicină. Taică-său nici nu vrea să audă. Îi găsise ginerică, se tocmise cu părintii acestuia, ajunseseră la întelegere si în vară urma să facă nunta. I-a spus fetei să se pregătească, fiindcă nunta îi bate la usă. Toate rugămintile fetei de-a lăsa-o să se pregătească pentru examen au răsunat în van. A încercat si tata să vorbească cu tiganul, dar degeaba. Nuntă si mai mult nimic. A doua zi, dimineata, Piranda nu-i! Dispăruse. Au căutat-o peste tot. Degeaba. Au anuntat militia, procuratura. Au început căutările. Către seară, tata l-a chemat pe tigan si i-a spus: ,, - Fii linistit, că fata e bine! Eu am primit-o la mine si se pregăteste de examen!” Atât i-a trebuit tiganului. A reclamat până la Bucuresti pe tata pentru răpire si sechestrare de persoană. Stia legile. Au venit de la militie, de la procuratură, de la securitate, de la protectia copilului. Tata îi primea pe toti cu bunăvointă si o chema pe Piranda să vorbească cu ei. Sigură pe sine, hotărâtă să-si împlinească idealul cu orice pret, Piranda dădea declaratii peste declaratii: sunt majoră, vreau la facultate, ci nu să mă mărit, asa cum vrea tata; nu sunt răpită, nu sunt sechestrată; oamenii acestia mi-au întins o mână de ajutor si-mi sunt mai mari binefăcători decât părintii mei!” Anchetatorii o priveau uimiti de frumusetea ei si de fermitatea cu care îsi urmărea idealul. În final, încheiau un proces verbal si spuneau că e cel mai frumos caz pe care l-au avut de rezolvat în cariera lor. Piranda a dat la Medicină în Bucuresti si a reusit. Eu am reusit la Cluj. Eram un derbedeu. Vream să mă însor. I-am spus Pirandei si am cerut-o de nevastă. Mi-a spus că ar vrea, dar numai după ce termină facultatea. Să fie sănătoasă! Eu m-am însurat, ea a continuat studiile. Au ajutat-o părintii ei, dar a ajutat-o si tata cât a putut, poate mai mult decât pe mine. Parcă era copilul lui. A fost printre sefii de promotie. A fost repartizată la un spital central din Bucuresti. A ajuns Piranda profesor universitar si medic de renume. A participat la congrese în străinătate. Când venea în Severin, prima dată venea la noi. Îmi iubea părintii mai mult decât pe părintii ei.
În urmă cu câtiva ani, când a murit tata, am anuntat-o si pe ea. Asa-mi spusese ea. A venit imediat. Nimeni nu l-a plâns pe tata, cum l-a plâns fata asta. Spunea tuturor,în hohote de plâns, că dacă tata nu ar fi ajutat-o, azi ar fi fost o tigancă oarecare pe marginea străzii. Datorită lui a ajuns cineva în lume. Acum si părintii ei sunt mândri si nu le vină a crede că fata lor a ajuns acolo sus!”
*
Vremea lui ,,De ce?”(I). ,,- Tataie, fumezi?” ,,- Nu, Bogdănele!” ,,- Văd tigara acolo!” ,, - Este un pix alb, tataie!” ,,- Să văd! Mda! De ce nu fumezi?” ,, - Fiindcă tigările îmbolnăvesc oamenii. Care fumează face bubă la stomac, la ficat, la plămâni, la creieri! Tigările sunt otrăvitoare, tataie si oamenii care fumează mor tineri!” ,, - Daʹ tata de ce fumează?” ,, - Fiindcă nu vrea să înteleagă, tataie! Toti îl rugăm să nu mai fumeze, dar nu ne ascultă! Roagă-l si tu!” ,, - Ce să-i spun?” ,, - Spune-i asa: Tată, te rog, nu mai fuma, ca să trăiesti, să fii sănătos, să mă poti creste si pe mine!” ,, - Cum să mă crească?” ,, -Să muncească, să-ti aducă mâncare, îmbrăcăminte, încăltăminte, lemne pentru foc, să te tină la scoală…!” ,, - Îmi dai tu si buni!” ,, - Tataie, noi îti dăm, dar noi vom pleca si tu trebuie să rămâi cu părintii tăi!” ,,- Unde plecati?” ,, - Ne cheamă Doamne-Doamne! Are treabă cu noi!” ,,- Si când vă întoarceti?” ,, - Niciodată nu ne mai întoarcem, Bogdănele!” ,,- Niciodată?! Îmi pare rău de buni, mă!” ,, - Te cred! Dar de tataie nu-ti pare rău?” ,,- Ba da! Si de tine îmi pare rău!”
*





Pr. Al. Stănciulescu-Bârda    2/26/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian