Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Mirel Iancovici - De la Bacău la Masstrich

,,Tata mi-a dat cel mai mare dar pe care o persoană îl poate oferi alteia:el a crezut în mine''.
Iar cel ce scrie aceste rânduri, poate adăuga cu certitudine:
,,Aşa tată,aşa fiu!

Cetăţean al oraşului Bacău-am spune chiar ,,copilul Bacăului'', a cărui familie –cel puţin din partea tatălui, au fost muzicieni.
În ceea ce priveşte talentele moştenite de la părinţi, se pare că există anumite gene care îl pot transmite copilului tău ceva din talentul vostru la muzică, de exemplu.

Talentele moştenite genetic sunt caracteristici care însă pot fi pierdute cu uşurinţă în cazul în care nu sunt cultivate devreme, cel mai bine înainte de vârsta de 7 ani. Sigur că luând lecţii,orice copil poate învăţa până la urmă să cânte la pian, însă niciodată nu o va face precum un copil care moşteneşte talentul muzical al părinţilor săi. Un copil al cărui părinţi sunt muzicieni are mari şanse să fie un bun creator muzical.
Mai înainte de a scrie despre familia muzicală Iancovici –de altfel cu trei generaţii în urmă, voi scrie despre maestrul celist de renume internaţional.

M i r e l I a n c o v i c i

Original din oraşul Bacău-România ,violoncelistul a studiat de mic copil pianul, vioara instrumente care se aflau în casa părintească, atât sub îndrumarea tatălui cât şi a bunicului.
După absolvirea Liceului în oraşul natal, va pleca la Bucureşti pentru a urma studii superioare de muzică la Consevator. Aici va fi studentul lui Serafim Antropov la clasa de violoncel şi mai apoi a lui Radu Aldulescu şi Paul Tortelier. S-a remarcat cu prilejul competiţilor la care a participat, câştigând premii din cele mai semnificative şi care i-au deschis porţile scenelor internaţionale.

La Florenţa a excelat primind premiul ,,Gaspar Cassado''-Italia; apoi la Barcelona va fi distins cu ,,Premiul I'' şi ,,Medalia de Aur'' ,,Pablo Casals Centenary''.
Despre turneele din Europa şi America ar fi de scris un capitol separat, căci succesele au fost deosebite, fiind solicitat de diverse studiouri care au înregistrat concertele pe care le susţinea.
Printre concertele de amploare, de mare succes a lui Mirel Iancovici voi menţiona concertul de la Cargegle Hall, Concertgebouw Amsterdam, Lincoln Centre New York, Philarmonie Berlin, Palau de la Musica
Barcelona, Kennedy Center Washington, Royak Festival Hall, Wigmore Hall.

În numeroasele turnee pe care Maestrul Iancovici le-a întreprins de-a lungul carierei mi-aşi permite să amintesc particiarea sa la Festivalul,, Yehudi Menuhi'' de la Gastaad; Upper Galliles Chamber Music Days''-Israel; Festivalul George Enescu-Bucureşti, Festivalul din Finlanda.
Mirel Iancovici, de-a lungul anilor a colaborat cu mari maeştrii dirijori precum Claudio Abbado, Phillippe Entremond ,Herman Krebbles.
Desigur că apariţia sa alături de o altă maestră Silvia Marcovici deasemenea din Bacău-România ar putea fi subiectul unui nou subiect pentru această rubrică.

Pentru mine-semnatarul acestei rubrici- a fost o surpriză vestea că băcăoanul meu este acum profesor în Olanda-Maastricht-ţară pe care o vizitez şi pentru care am sentimente deosebite. Olanda, în care copii sunt îndrumaţi de la vârste fragede să înveţe un instrument muzical. Se pare că acesta e motivul pentru care sălile de concert din Olanda sunt pline de tineret.
Maestrul Iancovici este de aproape 30 de ani profesor al Conservatorului Superior de Muzică din Maestrich. Deasemenea este invitat de a preda în Germania ,Luxenburd şi alte ţări europene.

În ceea ce priveşte ,,Violoncelul'' instrumentul căruia şi-a dedicat cariera şi viaţa, maestrul a declarat,,instrumentul muzical respectiv este într-un fel mai apropiat de vocea umană, prin faptul că are un ambitus atât de mare. Este un instrument care poate porni de la basul cel mai grav şi poate să ajungă în registrul cel mai înalt al sopranei.''
Un reporter la întrebat, pe lângă altele: Este greu să ai succes într-o lume plină de muzicieni foarte buni?
La care prof.Mirel Iancovici a răspuns cu modestia care-l caracterizează: În afara faptului că trebuie să fii bine pregătit, trebuie să ai caracteristici personale foarte serioase, pe care să le dezvolţi din copilărie şi până la finalul carierei
Dacă numeroşi cronicari şi ziarişti au scris despre concertele, premiile şi cariera profesională a lui Mirel Iancovici, îmi voi permite, în calitate de concetăţean al Bacăului, şi fost vecin al familiei să subliniez ,,una din caracteristicele de bază: moştenirea din generaţie în generaţie a talentului muzical.

Bunicul lui Mirel era pe vremuri-povestea se petrecea cam prin anii 1937-38, plutonier major şi dirijor al Fanfarei Militare din Bacău.
Oraşul avea chiar în centru o,,Grădină de vară publică'',unde locuitorilor le plăcea să se plimbe, să se întâlnească la o vorbă-şezând pe băncile frumos vopsite –la taclale.
Straturile de flori, frumos îngrijite de florarii primăriei, încă din zorii zilei ,atrăgeau atenţia trecătorilor prin coloratul viu, lăsând ca parfumul să ajungă chiar până în împrejurimi-în preajma vilei domnului avocat,
Grigore Lupaşcu-primarul oraşului. În preajma zilei de duminică, nu numai stranurile cu flori de toate soiurile şi culorile te îmbiau dar toată atmosfera devenea plină de curăţenie şi voioşie.
Cam pe la orele târzii ale dimineţii, în fiecare Duminică, se revărsau cohortele de credincioşi, care ieşeau de la Biserica ,,Sfântu Nicolae''. Femeile credincioase, chiar dacă nu purtau o broboadă sau un batic, lăsându-le înfăţişarea să le fie cât mai pline de voie bună, tinerească, unele mai purtau între mâini lumânarea aprinsă, iar în suflet binecuvântarea preotului Călin.
Biserica se afla la câţiva metrii de ,,Grădina Mare''. Numai că treceau trotuarul că şi se aflau în peisajul cu viorele, ghiocei, lalele, crizanteme.
Gospodinele îmbrăcate în ţinută sărbătorească, se aşezau la ,,o vorbă''pe băncile alcătuite din şipci late, bine jeluite şi cu picioare din fier forjat. Unii dintre gospodari preferau să ia loc la câte o mescioară a ,,Cazionului''- o crâşmă mai de soi-, cu mesele rotunde, sau dreptunghiulare, acoperite cu pânze albe. În jur se învârteau chelnerii îmbrăcaţi-după moda vremii-pantaloni negrii, cămăşi albe şi pe deasupra veste din postav. Liste cu bucate, nu prea erau la modă, mai ales că în afară de o ciorbă se mai oferea ori câte o gustare potrivită cu băutura, ori o fripturică la grătar şi mujdei la comandă.
Nici noi copii nu eram neglijaţi. Primarul, un avocat –gospodar, a avut grijă să ridice în câteva ,,colţuri'' locuri de joacă cu nisip-pe care-l aducea de pe malul Bistriţei, şi-l împrăştia pe unde erau scrâncioburile în care ne legănam.
Aşa, că familiiile puteau şedea liniştite, ca să schimbe ,,o vorbă''-două.
Şi uite aşa, trecea vremea, în aşteptarea evenimentului muzical.

Fanfara Militară în frunte cu dirijorul-plutonierul major Iancovici, intra pe poarta mare, care până la orele amiezii era ferecată cu un lanţ pe care atârna un lacăt.
Iancovici-mic de statură, în costumul militar de culoare kaki, încins cu o curea maronie păşea în fruntea celor 15-20 de instrumentaşi care cum depăşeau poarta grădinii îşi începeau programul.
Bubuitul tobei mari, pe care o purta atârnată de partea superioară a corpului ăl mai voinic dintre militarii orchestrei, bubuia ;cel cu talgerele complecta zgomotul, iar sunetele flautului spărgeau văzduhul. Chioşcul din Grădina Mare era îndată înconjurat de noi copii care ne urcam pe garduţul verde cu linii gălbuie, care înconjura podiumul pe care se afla Orchestra militară.

Lui Iancovici îi strălucea chelia, în bătaia razelor solare puternice a unei Duminici populare. Cum era cam rotunjor, şi cureaua îi înconjura mijlocul durduliu, din când în când, de cum ridica beţişorul spre înălţime ,căci sunetele trombonului şi al flautului scoteau tonuri înalte, cureaua
părea că-i pocneşte. Iancovici –dirijorul nu se aşeza ci răsfoia încă o partitură-fapt care înveselea masele de cetăţeni, care îi aplauda.
Întorcându-se spre mulţimea de femei, bărbaţi şi copii care aplaudau şi strigau ,cât le ţinea bojoci: Braaaavooo!
Pe când eram mai măricel, şi cu cât vedeam filme cu tineri curajoşi, şi fetiţe cu cârlioşi atârnaţi pe frunte, cu atât doream să învăţ pe dea-rostul poezii şi cântece.
...şi iată că am fost anunţaţi :în clădirea din faţa pompierilor, se deschide ,,Conservatorul popular''. La clasele de instrumente muzicale era o coadă de băieţi şi fete de toate vârstele. Comisia de admitere era formată din doi profesori: Jean Kofler-pianist şi Aurel Iancovici-fiul,pianist şi dirijor al,,Orchestrei de muzică populară''.
Mic, grăsuţ şi cu chelie ca tatsu, era vestit –nu era sărbătoare populară, ca în faţa prefecturei ,orchestra lui Aurel Iancovici-, să nu urce scările şi să execute partiturile pentru echipa de dansuri populare a Primăriei, sau să acompanieze Corul oraşului.
Ce mai aşa intrase în obiceiul Bacăului. Oameni veseli, cântăreţi şi petrecăreţi.
Până ce s-a găsit o profesoară de ,,teatru'' toţi colegii-mari şi chiar din clasele inferioare, urcau şi coborau scările Conservatorului. Aurel Iancovici- ne examina glasurile, şi nu odată ne spunea: mă copii ,mai bine învăţaţi un instrument. El, personal preda pianul şi vioara.
Cu vioara am avut o răfuială încă din anii pe când mergeam la şcoala elementară. Mi s-a cumpărat o vioară, care a stat mai mult închisă în cutia neagră. Apoi, fără ştirea părinţilor, am oferit-o spre vânzare unui instalator care făcea reparaţii la bucătăria mamei.
De voie, cu nevoie am mers de câteva ori la clasa lui Iancovici. Numai că acesta dându-şi seama ,,de elev'' m-a plasat la clasa Domnului Burghelea-un bătrân actor.
.Anii au trecut. Iancovici această familie de muzicieni, cum s-ar spune,,din tată-n fiu'',de-a lungul generaţiilor a dispărut sau mai bine zis ,nu mai auzisem absolut nici o veste ...

Cu faţa la Calculator, am descifrat acum câtva timp , pe un filmuleţ numele ,,Mirel Iancovici'',la care s-a adăugat,,Cellist de renume internaţional ,de origine din România''.
O mare familie de muzicieni!


































Paul Leibovici    2/20/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian