Gânduri şi ceva idei - Ancorarea în real
Este inevitabil. Ancorarea în real desigur ori poate nu tocmai?
Când atingi o anumită vârstă întrebările legate de viaţă, de realul acesteia nu numai că se aglomerează dar se şi poticnesc în a găsi răspunsuri dacă nu precise cel puţin satisfăcătoare.
Am eu impresia - eronată sau nu - că trecem prin nişte etape interpretative şi dacă la tinereţe lumea vine spre noi învăluită în perspective şi mai ales în speranţe, poate chiar ideatic concepute, la maturitate(bătrâneţe, dacă vreţi) recepţia devine imediată, sigur nu chiar palpabilă dar oricum fuzionează cu înţelegerea şi chiar cu acceptarea.
Ancora realităţii pare simplă speculând teoretic, nu?
Altfel, dacă ne uităm în jur şi dacă aruncăm o privire înapoi nu cred să găsim justificarea ideilor aşa cum le-am şi conceput, aşa ca realitatea să nu rămână ecranul unui film al cărui regizor oarecare s-a bâlbâit încercând “marea cu degetul”...
Generaţia mea, a noastră aceştia mai “trecuţi”, are avantajul experienţelor, cum pare şi normal, dar şi ghinionul de a nu avea şansa unei “lecturi” adiacente pe măsură...n-am avut timp pentru asta...cavalcadele istorice au apetitul distrugerii chiar şi atunci când se vor modelate altruistic tu te înscrii în ele vrând-nevrând.
Am găsit la Jean Anouith - apropos de “film” - o interesantă apreciere a ceea ce înseamnă a trăi:
“There is love of course. And then there's life, its enemy.”
Aha!
Iubim şi distrugem în egală măsură, motorul constructiv e mai totdeauna frânat, ne învaţă istoria, vorba lui Lenin “Un pas înainte doi paşi înapoi”...şi eu mă mir ( şi nu tocmai) că îl citez.
Am traversat în bună măsură secolul trecut şi când încerc recapitulare îmi vine să fug undeva adânc - istoriceşte vorbind - poate într-o Romă fabulos marcată de glorii, poate în curiozitatea deşteaptă a Renaşterii, poate, de fapt, în lumea aia pe care o ştiu numai din cărţi mai vechi sau mai noi şi o accept aşa cum a venit spre noi: clară, victorioasă, aşezată...că aşezarea nu ne este deloc caracteristică azi.
Am avut câţiva ani buni impresia că înţeleg ce se întâmplă trăind, am preluat ca oricare ceea ce se întâmplă nu tocmai fatalist, dar oricum cu aproximaţia schimbărilor când în bine când în rău, am avut şi nu mai am! O anume luciditate acumulativă cred îmi permite o privire ascuţit analitică, dar cu efectul absurd al confuziei: unde-i binele (pozitivul constructiv) şi unde-i răul (it’s enemy”)?
Ambele se servesc de imuabilitatea noţiunii de democraţie ca şi cum ar fi “o moneda de schimb” şi cam atât deşi ar putea fi “mâna întinsă”, pactul reabilitării, “bună ziua” acceptării...
Aş!
“Vorba lungă sărăcia omului”, zice românul şi chiar dacă acum e cam în derivă tot cred că nu-i prost, poate numai păţit - dar asta e numai o explicaţie măruntă - în fond cred că ar trebui să vorbim mult mai mult şi mult mai tare, mai ascuţit, poate aşa ca muche de cuţit şi am reuşi să stopăm deriva aceasta şi să efectuăm o ancorare în real cu folos, nu numai aşa cosmetic.( o precizare: a nu se înţelege că mă refer numai la români!)
Sună lozincard ştiu, dar ce altceva se întâmplă?
Mi se pare grozav de semnificativ, ca destin, că m-am format într-o lume lozincardă structurată politic ca şi cum semnificaţa fundamental existenţială trebuie să fie politică şi n-am şanse să scap de ea: multiculturalismul e o intenţie ideatică, sună stenic, dar grupările etnice se uită unele la altele cel puţin circumspect, “enviroment”-ul se vrea curăţit de agresivitatea inconştienţei, dar se izbeşte de ignoranţă şi chiar rea intenţie, corectitudinea politică este o cerinţă impusă şi dintr-odată, sunt convinsă, fără intenţie, aminteşte cenzura politică şi în ultimă instanţă(cea mai politică) dreapta şi stânga profesează democraţie, dar noţiunea s-a lăbărţat până la pierderea sensului iniţial - şi ăla, fie vorba-ntre noi - destul de discutabil
Şi ce dacă nu e “political corectness” ceea ce zic?
Toronto / feb 2017
|
Maria Cecilia Nicu 2/13/2017 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.