Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Despre întelepciune, vânare de vânt si pierdere de vreme

Fratilor,

În primăvara lui 70, după Paste, am constientizat că, nu peste mult timp, îmi va lipsi ulita satului, dealurile cu sadina catifelată, animalele si Ghita, un fel de portie a zilei. Ba, mai mult, mi se părea că îmi va lipsi cerul de deasupra capului, visurile si freamătul noptii. În acel an, la doar cateva luni mai târziu, aveam să termin cele opt clase primare si odată cu ele, aveam impresia că undeva, în mine, se năruia totul, chiar si scoala ce devenise parte a firii si un fel de freamăt al gândurilor. Faptul că tata, om dintr-o bucată, imi tot repeta: ,,fie înveti carte, fie vreo meserie la o scoală profesională”, mă scotea din vremuri. Când timpul intrase, pentru mine, cumva, într-un fel de linie dreaptă, într-una din duminicile sale libere, înainte de examenele de admitere, m-a dus la unul, ginerele lui Lupeanu, profesor de matematică, să vadă cam în ce ape mă scald. Atunci am coborât pentru a doua oară în Severin, orasul de pe malul Dunării. În el, dincolo de peronul gării, vesnic afumat si cu miros de cărbune ars, un fel de contradictie a timpurilor. Oamenii umblau care încotro, cu capul băgat între umeri, oarecum fără vreun fel de identitate. Războiul, apoi cei douăzeci si cinci de ani de comunism cu nationalizări si colectivizări care mai de care, schilodiseră ceva din fiinta umană. Omenii, un fel de cenusiu miscător, pătau cumva verdele din natură. Trudite, fie dincolo de peretii vreunei case ponosite, fie în fabricile de confectii, recent înfiintate, femeile păreau palide, chiar dacă încercau să-si mascheze chipul palid cu farduri de proastă calitate. Doar salopetele prăfuite si încăltările lăbartate, purtate de bărbati, arătau că peste tot se trudea din greu. La ordin, cât să se steargă de pe fata pământului fosta orânduire socială, se demola câte ceva, se ardeau cărti, tablouri, biblioteci etc. si se construia altceva, fără a se sti dacă în ardere exista vreun rost. Altfel spus, privind acum în urmă, dintr-o anume perspectivă, pe undeva, atunci se tâlhărea trecutul de către ,,tovarăsii” distinsi ai vremurilor, fără a convinge că noul lor, impus cu forta, ar fi creionat viitorul luminos de mai târziu. În istorie hotii, tot hoti, tâlharii, tot tâlhari! Ca si în ziua de astăzi! Cel putin din acest punct de vedere, omenirea nu a făcut cine stie ce progres. Fără a generaliza, oportunistii, un fel de scursuri sociale reînchegate, dădeau indicatii. Pe la raion, pe la judeteana de partid, recosmetizati din fostii legionari, în noii comunisti, răgeau toti analfabetii. Pe parcurs, evident, sistemul le-a dat si diplome, chiar dacă în marea lor majoritate abia stiau să citească. ...Însă, dădeau indicatii: ,,Trebuie să ne sacrificăm pentru viitorul nostru luminos!... – propăvăduiau, dând din mâini sau bătând cu pumnul în masă, toti nespălatii (la creier vreau să spun), pe la plenarele de partid, îndemnând: - ,,Tot înainte, tovarăsi! Spre cele mai înalte culmi!
Fără a politiza aceste rânduri, dar si fără a lăsa să se scurgă minciuna, singura sevă a politicului, în genere, din toate timpurile, pentru adevărul crud al istoriei, trebuie spus, totusi, că la 25 de ani după război, adică începând cu anii 1970, dacă facem abstractie de moralitate, de lipsa de proprietate, de lipsa dreptului de a circula, de a gândi, a te exprima liber, de lipsa de a te cunoaste si a te plasa corect în lume etc., în România se trăia, aproximativ, bine. Se trăia aproximativ, sau, mai corect, nu se mai răbda de foame. Se înfiintase o industrie alimentară oarecum mai sinceră cu consumatorul. Otrăvurile, hormonii si conservantii din ziua de astăzi, lipseau. Încă nu se inventaseră, încă nu ni se stabilise doza zilnică de otravă. Altfel spus, pâinea avea gust de pâine, puiul avea gust de pui, cum de altfel, untul avea gust de unt... Pe scurt, alimentele erau de calitate si puteau fi cumpărate de către oricine avea un loc de muncă, iar pe atunci, când poporul avea doar activistii, noul Comitet Central si Marea Adunare Natională, si mai putine hahalere în spate, nimeni nu se putea văieta că nu ar găsi un loc în care să îsi rupă oasele. Santiere, la tot pasul! Cu o tehnologie, totusi, rudimentară si cu multă trudă, poporul ridicase mari investitii (Portile de Fier, Vidraru, Bicaz, termocentrala de la Turceni, combinate de oteluri speciale, fabrici de ciment, o industrie chimică, o industrie alimentară etc., ridicase cam tot ce a demolat tâlharii de tip democratic, de după 1989 încoace). Omul obisnuit muncea din greu, prin mocirla vremurilor, însă avea din ce trăi. Activistii însă, evident, grupati ierarhic, după indicatii si îndemnuri, săptămânal, drept răsplată, trăgeau chefuri si chiolhanuri cu tot felul de putori, prin ogeacurile partidului, pângărind foste case boieresti, confiscate de ,,gânditorii” orânduirii socialiste. Atunci, timp de vreo zece ani, începând cam de prin 70, pe alocuri si satul românesc si-a schimbat oarecum fata. S-au renovat si s-au construit noi case. Ce-i drept fără canalizare si alimentare cu apă. S-au construit după principiul orânduirii, cu wc-ul în fundul curtii si cu un fel de resemnare sufletească, gândind la faptul că altfel nu se poate. Si chiar nu se putea, câtă vreme ,,setea muntelui de sare” nu avea limite, iar singura iesire din blestem era prin cer. Prin anii 80, după greseli în lant, al unor creiere vesnic falimentare, a început foametea. Bărăganul gemea de mii de tone productie de grâu la hectar, Banatul asisdelea, românul însă avea pâinea, uleiul, zahărul, la general, viata, pe cartelă, si îsi plângea, din nou, amarul. Doar activistii îndobitociti peste măsură, numai cei ce credeau în nemurirea orânduirii comuniste si se vedeau stăpâni ai lumii, dincolo de veacul vecilor, organizau manifestatii publice pentru a multumi partidului. Numai ei, activistii si telectualii, ce s-au repezit în Omagiul tovarăsului, tropăiau si strigau pe străzi. Omagiu conducătorului, călău al neamului în care te-ai născut! Mde, si să te si mai afisezi drept om al natiunii în mijlocul căreia respiri aerul?! Parafrazându-l prost pe Descartes, as spune: nu existi dacă esti în ,,Omagiu”- cloacă a cazanului cu smoală si a curvelor de tot felul! Mai pe româneste spus, când esti doar sarlatan cosmetizat, tot ce ti-a produs neuronul în materie de artă, este cel mult un fel de bălmăjeală.
Revenind, reafirmăm neputinta omului de rând, de atunci si din tot timpul. Iesirea lui din iad, prin cer, ca singura portită. Totul e spre niciunde! Omul se zideste în istorie si tot acolo se dărâmă. Se demolează, asistând neputincios la el si la marea dărâmare. Si asta pentru că ticălosia-i la tot pasul.
După 1989, după alti 25 de ani, după o altă lovitură dată poporului român (statul e un fel de tâsti-bâsti, când nu poate struni timpurile), s-a făcut ce? Nimic sau mai nimic, câtă vreme, la vedere, stă doar jaful, fără nicio ratiune. S-au dărâmat fabrici, combinate, uzine, s-au inchis mari santiere, s-a demolat omul, se dărâmă tot, doar pentru a baga nemernicii în buzunar nu doar banii luati pentru vânzarea trudei, de acum sub formă de fier vechi, ci si sufletul său, al omului, suflet ce a avut si are doar sansa de a suferi aici si de a iesi spre cer. Suflete si suflete! Apoi, ,,suflet bun la toate”! Călcându-l în picioare, aceiasi borfasi cosmetizati, încruntati sau cu zâmbetul pe buze, în oricare vremuri, după interes, scot poporul în stradă. Să protesteze! Când pentru una, când pentru alta! La mijloc, doar interesul, nevăzut, al ticălosilor. Ceea ce nu stiu protestatarii, aceeisi oameni fără de identitate, pe vremuri în unanimitate, acum de stânga sau de dreapta sau, în acelasi timp, si de stânga, si de dreapta, constă în faptul că ei, cei din stradă, ca nemultumiti în istorie, au câstigat doar bâte pe spinare. Până si Revolutia Franceză (1789) se presupune că ar fi sfârsit când regimul s-a prăbusit printr-o lovitură de stat pusă la cale si sub directa conducere a lui Napoleon Bonaparte. În 1799. Atunci, după ce a pus tunurile pe ei, pe cei ce protestau, si i-a făcut tot una cu pământul, , Napoleon a instituit ,,Consulatul” si, mai târziu ,,Imperiul”, creionând scena pentru marea gamă a conflictelor globale în cadrul războaielor napoleoniene. În perioada celor 10 ani (1789-1799), de proteste si lupte de stradă, ca de altfel si în cadrul războaielor ce au urmat, au fost fie măcelăriti, fie schiloditi si la trup, si la suflet, milioane de oameni. Reamintesc doar faptul că lângă Moscova, au murit, înfometati si înghetati de frig, peste un milion. Evident, dusi acolo de un mare ,,geniu al mortii”, Napoleon!!!! Alte miloane au căzut pe câmpul de luptă si altele au murit în mizerie pe străzile Frantei. Cei care au câstigat au fost doar cei ce au tras sforile din nu mai stiu ce palat sau din iatacul vreunei putori ordinare...Si, probabil, nici măcar ei. Putorile au dat un fel de iz istoriei. Asta e! Muritorii de rând au câstigat dreptul de a-i vota, iar ei, ,,alesii”, mai pe larg, dreptul de a ne conduce întorcându-ne, la propriu, zi de zi, spatele. Au nevoie de popor din patru în patru ani si, eventual, atunci când se războiesc între ei, la vedere. Pentru imagine si justificări! Dreptul nostru este dreptul lor de a ne prosti. În oricare tip de orânduire. Fără exceptie! Asta, în Roma Antică, se numea circ! Circ la care se adăuga pâine! Chiar si Ceausescu mai arunca, când si când, câte o cisvârtă sub formă de primă... Si cei de-acum, conjunctural, la Palat, în Piată, la aceeasi vesnică învălmăseală a mintii, pentru orbire, se dă ceai, cornuri, acadele. După anotimp! Totul doar pentru aplauze! Doamne, ce asemănare! Parcă am întepenit în timpuri. Sau timpurile în noi! Mai că-mi vine să cred că o iau de la început, că sunt cu tata pe ulita din sat, spre oras, spre ginerele lui Lupeanu, profesor de matematică, să vadă cam ce-as fi avut eu în cap. Cum ce? Nimic! Nimic, câtă vreme am trăit de-aiurea, fără să tin cont că în istorie, dacă ceva aduce, totusi, fericirea unui om, se numeste întelepciune. Restul este vânare de vânt si pierdere de vreme!







Nicolae Bălasa     2/12/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian