Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
La o cafeluta cu tenorul Costel Busuioc

După ce la modul propriu i-am tinut pumnii la concursul spaniol de televiziune pentru emigranti “Hijos de Babel” /Fiii Babelului/ din martie 2008 si am ascultat de-a lungul timpului arii din opere si cantonete interpretate de tenorul nostru nescolit Costel Busuioc, s-a întâmplat ca în ultimul an să ne întâlnim face to face în America si pentru că zvonuri dintre cele mai mondene fac din el un personaj controversat, simt nevoia să deosebesc adevărul de minciuni, drept care l-am invitat la un dialog, în fata unei cafelute arominde.

-A/nca/ S/îrghie/: Bine vă regăsesc în America, după ce la unul dintre precedentele dumnevoastră turnee, v-am ascultat în mai 2016 cântând la Cleveland, capitala statului Ohio, atât în sala socială de la Biserica greco-catolică “Sf. Elena”, prima institutie eclesiastică românească ridicată pe continentul american în 1905, apoi la Biserica baptistă a pastorului Dan. Colindati lumea, bucurând oamenii cu glasul dumneavoastră dumnezeiesc. As dori să începem cu primele amintiri, cele despre anii copilăriei. Unde v-ati născut si cum a fost copilăria lui Costel Busuioc?
C/ostel/ B/usuioc/: M-am născut în 1974 în satul Gorun, comuna Tomesti din judetul Iasi, într-o familie cu 11 copii, tata fiind sofer plecat mult timp de la Autobaza Iasi la santierul de la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Când s-a întors după 4 ani, când mai mult nu ne-a trimis bani, decât să aibă grijă de noi, numărul copiilor crescuse în familia noastră, dar el ne-a crescut pe toti fără a se plânge. De fapt, eram frati de la trei bărbati ai mamei noastre. Femeie tânără, la 20 de ani fără protectie, nu s-a putut descurca cu atâtia copii pe cap decât foarte greu. Ajungeam să căutăm mâncare pe la gunoaie, unde găseam pâine mucegăită, iar noi o spălam si ne potoleam foamea. Treceau uneori 4 zile fără să avem strop de mâncare în casă, iar la timp de ger cumplit iarna ne lipsea si apa de băut. Dar nu vreau să-mi amintesc decât de momentele plăcute ale “vârstei de aur”. Stiti zicala „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune.”

-A.S.: Care este cea mai puternică amintire hazlie din acei ani petrecuti la Gorun?
C.B.: Trăiam într-un sat cu vreo 500 de case. Pentru mine si copiii de pe stradă, cel mai asteptat moment era acela când mergeam la furat de cirese. Băgasem spaima în proprietarii grădinilor cu ciresi, astfel că bietii oameni ne rugau ca dacă le luăm fructele, măcar să avem grijă să nu rupem si crengile.

-A.S.: Probabil că ati citit Amintiri din copilărie de Ion Creangă, unde mătusa Măriuca reactinează mai violent la asemenea vizite, iar Nică îi va călca în picioare cânepa în încercarea de a scăpa.Cred că în toate timpurile, furtul fructelor a fost o atractie pentru copiii care nu s-au bucurat de răsfătul bogătiei. La spitalul din Sibiu unde tatăl meu era director administrativ, singurul hobby care îl linistea era să-si lucreze el singur grădina de legume, care avea si pomi cu fructe de vară. Pe noi, copiii spitalului-eram vreo 60 de toate vârstele si seara ne întâlneam cu mare bucurie-ne tenta să descindem în grupuri de aceeasi vârstă, sărind ca hotii gardul si furând pe întuneric, ceea ce puteam foarte civilizat să culegem pe zi. Dar alta era bucuria să mâncăm un fruct furat. În fiecare seară furam din altă grădină, cu copiii acelor gospodari, călcând straturile din apropierea pomilor. Nu rareori stăteam smeriti când tata venea seara nervos de la grădină, întrebându-se cine a făcut prăpădul acela, fără să poată bănui că hotii erau chiar la masă cu el.Deci, te înteleg. Cum erau marile sărbători ale anului în satul Gorun si ce distractii aveau băietii de seama matale după zile grele de effort în gospodărie?
C.B.: De neuitat sunt colindele copilăriei. La Crăciun mergeam prin sat să colindăm, apoi cu Steaua, cu Plugusorul. Mă aud si acum cântând “Steaua sus răsare”, căci aceea a fost prima formă în care m-am manifestat. În primele clase nu dovedeam interes pentu carte si învătătoarea m-a înfruntat spunându-mi:” Esti prost si urât!” Această jignire m-a inhibat pentru multi, multi ani. Eram obsedat de ideea aceasta că eu nu pot învăta si scoala mă îngrozea. Lipseam, de obicei, iar când intram în clasă, învătătoarea punea pe câte un coleg să se ocupe de mine, iar el mă bătea în loc să mă îndrume, asa că fugeam de scoală. Nici nu aveam timp de pierdut, căci trebuia să muncesc ca să avem ce mânca. De obicei, în timp liber, mergeam cu băietii la fotbal în Prund si la două duminici porneam pe câmp să găsim teren drept ca să facem o partidă, dar intram în fânetele oamenilor, tăvăleam iarba de coasă, încât proprietarii veneau cu parii să ne alunge.

-A.S.: La polul opus, ce amintire dramatică din anii aceia vă vine în minte?
C.B: Cred că aveam 10 ani când fratele meu, care tocmai intra la scoală în prima clasă, a murit exact în momentul acelei serbări de început de an si învătătoarea cu toată clasa a venit la înmormântare. A fost cea mai mare tragedie a familiei noastre si mama nu s-a mai redresat. A început să fumeze, nu s-a mai regăsit, chiar dacă eram atâti alti copii în jurul ei. Vă închipuiti? Toti dormeam în acelasi pat. Purtam pantofi desperechiati. Eu doream să trăiesc într-o casă curată, nu în sărăcia care mă teroriza si eu mă revoltam. Mă bătea mama cu mestecăul de mămăligă peste picioare, pe la articulatii. Era îngrozitor. Asa am decis ca la 14 ani să plec prin judet, ca să caut de lucru, dar nu stiam decât să păzesc animale. M-am angajat cioban la oi, apoi păstor de vaci, ca să aduc acasă bani pentru frati, căci tata se rupsese de familie, însă el a fost singurul sot al mamei. La un moment dat, ne-am mutat în comuna Tomesti la bloc, în apartament cu 4 camere dat de stat, dar cheltuielile erau mari si mama nu avea cum să ia un serviciu cu toată treaba copiilor din jurul ei. Fratii mei îsi confundau hainele, încăltările, se îmbrăcau la întâmplare. Eram prea multi în apartamentul acela.

- A.S.: Si ce solutie de a iesi din impas ai găsit?
C.B: Am decis să plec la Petrosani cu un băiat care mi-a promis că acolo unchiul lui ne angajează în mină. Dar eu eram de nici 15 ani si nu a fost posibil să mă angajez în mină. Stăteam pe stradă. Dormeam în boscheti. Întrebam trecătorii dacă stiu pe cineva care are animale de păzit. Asa am ajuns la momârlani, oameni gospodari, iubitori de traditii. Eu lucram pe mâncare si dormit. Dar un gospodar m-a pus să păzesc în acelasi timp vacile, caprele si oile. Oricât alergam, nu le puteam păzi, pentru că oile pasc oriunde, dar vacile nu, si caprele aleargă după tufe cu frunze până departe. Era imposibil să le tin împreună, că riscam să le înfometez. Eram agitat continuu si flămând, pentru că mi se dădeau numai resturi de sarmale sau ciorbă cu oase, nu cu carne, dar mă bucuram când si acelea erau calde si gustoase. Oile intrau pe locurile altor oameni si era mare bucluc. Într-un rând caprele, care mereu se distantau de celelalte animale, au dispărut spre munte si eu am alergat la stăpân să-i spun că nu le mai găsesc. S-au întors ele după vreo 3 zile, dar nu mai erau nici jumătate si acelea erau rupte de urs si de lupi. Stăpânul a pus niste bătăusi din Lupeni să mă cotonogească si mi-au dat o bătaie soră cu moartea. Pentru că dormeam afară cu animalele, m-am îmbolnăvit. Cineva s-a îndurat de mine si m-a dus peste munte, la altă familie de momârlani în comuna Pui din zona Hategului. Îmi amintesc de Sâmbra oilor, când toti momârlanii îmbrăcati româneste sărbătoreau pe cei mai buni ciobani care aveau oi breze, adică oi care dădeau cele mai multe cupe de lapte, din care se face brânză grasă. Asa erau oile de Cimpa, o localitate de lângă Vulcan. Se făcea brânză pentru hrana familiei si pentru vânzare. A dat peste mine o boală de intestine si o pneumonie, încât am ajuns inconstient, căci la înăltimea mea de 1,76m nu avem decât 60 kg. Dar eu nu mă temeam de moarte, în care eu vedeam o despovărare si nu mă gândeam la ea cu frică. Nu aveam notiuni despre Biblie, pentru că nu stiam să citesc, nici să scriu. Auzisem la înmormântarea fratelui meu pe preot citind din Apostol:”Iar noi cei ce vom fi rămas în trup nu o vom lua înaintea celor adormiti, ci îl vom întâmpina pe Domnul în văzduh.” Eu numai din auzite puteam prinde niste idei si mă gândeam adesea la acele cuvinte.Nu mi-ar fi părut rău să mor, dar familia aceea mi-a dat aspirină, paracetamol si mai ales mâncare bună, ceai cu miere de albine. Asa m-am întremat. Oamenii aceia mi-au făcut mult bine. Când am intrat slugă la alt gospodar, m-am îndrăgostit de o elevă de la liceul din Petrosani. Eu locuiam la Râu-Bărbat, lângă comuna Pui, în judetul Hunedoara. Am intrat si eu la un bal cu fata aceea, care se simtea foarte bine acolo. Eu am constatat că acea petrecere nu era pentru mine si i-am spus fetei “Eu nu mă văd de aici.”Am înteles că nu ne potriveam si atunci ne-am despărtit. Am plecat pe jos drum de 5 km în plină noapte pe un ger de -30 grade C, de crăpau lemnele. La propriu, auzeam copacii crăpând de asa un frig. Am ajuns la poarta stăpânului si el nu a deschis, asa că am dormit afară în gerul acela cumplit. Făcusem hipotermie si eram inconstient. Omul m-a aruncat în drum, efectiv, dar o vecină s-a îndurat de mine si m-a luat în casa ei. Aveam picioarele rosii-verzi si umflate de la degerătură. A venit medicul si l-am auzit spunând:”La băiatul ăsta trebuie să-i taie picioarele, pentru că va face cangrenă. Dar nu cred că mai trăieste, este pe moarte…“ Umflătura urcase spre genunchi si auzeam în jurul meu o gălăgie. Nu puteam nici să plâng, căci plămânii erau blocati si abia respiram, făcând un efort imens ca să primesc putin aer. M-am rugat la Dumnezeu să mă însănătosească până dimineată, că-i voi îndeplini voia. Atât de adâncă a fost rugămintea mea, încât dimineata m-am trezit sănătos. Am înteles că Dumnezeu există. M-am adresat Lui cu întrebarea: Doamne, nu stiu care este voia Ta? Dă-mi un om care să mă îndrume spre o familie bună, una ortodoxă, dacă se poate?

-A.S.: Din ce povestesti, înteleg că ai avut o revelatie mistică, intrând în dialog cu Dumnezeu. Ai primit ajutorul cerut?
C.B.: Mă gândeam că de fapt eu profit de Dumnezeu, cerându-i si un asemenea ajutor. Era prea mult. Asa m-am trezit si… omul acela era în poartă. El m-a purtat spre satul Reea, comuna Totesti, la o familie care nu înjura, nu dorea să meargă la baluri, era crestină. Cu familia Murg am ajuns la Oastea Domnului. La 16 ani doamna Dorina Murg m-a învătat să scriu si să citesc, iar domnul Nelu Murg făcea aritmetică cu mine, ajutându-mă să socotesc, să învăt tabla înmultirii. Mare ajutor am primit eu de la acea doamnă Dorina, provenită dintr-o familie de chiaburi din Ostrovul Mare, crunt persecutati de comunisti. Nelu era epitrop la biserică si sotia era cantorită în strană. Desi ea cu tatăl ei cântau în biserică după note, eu nu aveam nicio notiune muzicală. Când am început să cânt alături de ei, toti au rămas uimiti:” Ce voce ai!” i-am auzit exclamând. Desi munceam din greu, prins de obligatiile mele cotidiene, am învătat să cânt pricesne în strană.

-A.S.: Eu stiu că preotul Iosif Trifa, plecat din Vidra, ca să înfiinteze la Sibiu Oastea Domnului prin anii ’20 ai secolului XX , definea această miscare ortodoxă drept”Aflarea si vestirea lui Iisus Hristos cel răstignit.” Scoasă după 1948 în afara legii, miscarea aceasta s-a reîntremat după 1990, când cheamă laici si clerici împreună să facă “liturghie după liturghie”, adică un program care să intensifice credinta religioasă.Toate acestea le cunosc dintr-o sursă teoretică, dar nu cunosc nimic practic. Ce anume ai aflat, ca să te convingi că poti rezona cu Oastea Domnului?
C.B.: Privind istoric, Mitropolitul Nicolae Bălan a încurajat acest proiect de a realiza “Oastea Domnului”, pe care l-a încredintat preotului Iosif Trifa, căsătorit cu o nepoată a lui Avram Iancu. Părintele Trifa a scos la Sibiu foaia “Lumina satelor”, care a avut un impact mediatic exceptional, ajungând la 1 milion de abonamente. Multi dintre ei s-au înscris “ostasi” în “Oastea Domnului”, spre a lupta împotriva betiei, a imoralitătii, minciunii si hotiei, a coruptiei în toate formele ei concrete de manifestare. Ostasii sunt călugării laici, după cum îi defineste preotul Constantin Nicula si păritele Mihoc de la Sibiu, unde apare săptămânalul “Iisus Biruitorul”, cu suplimentul pentru tineri” Timotheos”.

-A.S.:Ceea ce aflu de la dumneata, domnule Busuioc, despre amploarea acestei miscări, sustinute de o publicatie cu un milion de abonati, mi se pare de domeniul fantasticului, mai ales că se petrece exact la Sibiu, unde locuiesc eu si unde frecventez Biblioteca Mitropoliei Ortodoxe. Când ai intrat ostas în “Oastea Domnului”?
C.B.: După vreun an de meditatie, simtind că “acolo sunt acasă”, am aderat la această miscare, fiind invitat la reuniunile lor religioase. Asa am cunoscut-o pe Daniela, fiica unor tărani din satul marmuresan Rogoz, de lângă Tg. Lăpus, oameni de treabă care erau si ei ostasi. Fata aceasta absolvise 8 clase, stia să teasă covoare din lână la război, era frumoasă, plină de energie, afectuoasă, asa că m-am îndrăgostit de ea si la a doua noastră întâlnire i-am spus: Sunt un băiat sărac.Tot ce am sunt hainele de pe mine. Doamne fereste de vreun foc, că nu are ce arde…Nu am averi, dar am pe Dumnezeu si o mare dragoste de viată.” I-am propus să-mi fie nevastă si a acceptat. În fapt, pe lângă otterii cu care eram încăltat la muncă, mai aveam o pereche de pantofi mai buni, nr.42 si un costum cu care mergeam duminica la biserică, dar tot sărac se numea că sunt. La cununia făcută în satul Rogoz am avut două perechi de nasi, sotii Santa si Gligor din sat, o localitate bogată, care pe atunci avea 400 bivolite.

-A.S.: Drumul dumneatale, după atâtea povârnisuri terifiante plecând de lângă Iasi, ducând pe valea Jiului la Petrosani si în Hateg la Reea, acum s-a îndreptat spre Maramures. Aveai cu mata pe Dumnezeu. De acum calea nu mai coboară, ci o ia în sus, nu? “A venit soarele si pe strada ta!”, cum spune întelepciunea populară. Dar la un dialog cu un tenor ca dumneata, iată că ai ajuns la 24 de ani si nu-mi spui aproape nimic de felul cum a fost remarcată vocea dăruită de Domnul, pentru că tocmai ea avea să te scoată din anonimat si din sărăcie lucie. Când a fost nunta lui Costel Busuioc cu Daniela cea drăgăstoasă din Maramures, moment crucial, care v-a schimbat norocul?
-C.B.: Nunta noastră a durat două zile, în 2 si 3 mai 1998. A venit la ospăt tot satul, adică 700 de ostasi, pentru că în Rogoz toti locuitorii făceau parte din Oastea Domnului. În prima seară a nuntii am cântat De tine simt nevoie, cu text de Traian Dorz, poetul religios care a făcut ani grei de temnită comunistă pentru credinta sa, si muzică sibianului Nicolae Moldoveanu. Am fost auzit cântând si mai târziu nasul Nicolae Gligor m-a convins să mă mut la Timisoara, unde chiar el a plătit taxele ca să urmez Scoala de Artă, la profesoara de canto Lucia Mihăescu. Am fost remarcat pentru vocea mea si toti profesorii din scolă veneau să mă asculte. Conservatorul de muzică era peste drum si multi profesori mă auzeau prin fereastra deschisă. Pregăteam arii din operele lui G. Verdi, lieduri de T. Brediceanu etc. Munceam în Gara de Nord din Timisoara, unde nasul îmi găsise în primăvara lui 1998 un post la spălatul vagoanelor. Cântam în gară muncind si călătorii erau fericiti, dar nu si conductorii vagoanelor de dormit, care se odihneau în timpul zilei. Am devenit “un Pavarotti”, cum mi se spunea, si multi oameni care mă ascultau îmi dădeau sucuri, ca să mă răsplătească pentru concertele ad-hoc pe care le ofeream. Făceam o navetă grea, căci noi locuiam în comuna Ghilad, unde am semnat un contract de întretinere cu o familie de oameni vârstnici. De acolo eu plecam cu trenul la ora 3,30 dimineata, ca să ajung în Timisoara la serviciu si mă întorceam acasă cu trenul de seară la ora 22.00. Am urmat un curs de calificare ca maseur si m-am angajat la un spital de recuperare a persoanelor cu handicap din Ciacova, care era la 3 km de Ghilad. Fusesem remarcat de preotul spitalului, la a cărui capelă cântam. Directoare a spitalului era medicul generalist Corina Olga Rebigia, care s-a comportat cu mine ca o mamă. Trebuia să urmez liceul si la vârsta mea nu se putea recupera la F.F. clasa a IX-a, oricâti oameni politici mi-au făcut promisiuni, pe care în fapt nu le-au putut respecta.

-A.S.: Cine a reusit să taie nodul gordian?
-C.B.: O jurnalistă de la TVR Timisoara, Diana Trocmaier m-a lansat în presă. Suflet mare, Diana! Ea m-a ajutat să intru direct în clasa a X-a si să recuperez clasa anterioară. Am ajuns la emisiunea “Surprize !Surprize!”, unde mi s-au făcut mari promisiuni. În fapt mi-au dat cadou niste CD-uri cu muzică de operă pe care eu le avem, iar CD-ul pe care urma să-l înregistrez la Electrecord, conform promisiunii făcute în emisiune, a trebuit să mi-l plătesc eu singur.

-A.S.: Acum, în vremea când artistic făceai primii pasi spre glorie, ce se întâmpla în familia ta, căci Daniela avea răspunderea îngrijirii unor oameni vârstnici la tară, iar în timpul acesta dumneata apăreai pe ecranele televiziunilor nationale? Cum privea ea o asemenea distantare?
-C.B.: Sotia mea devenise mamă si aveam deja al treilea copil, adică după Maria si Daniel, se născuse si Sara. Eram fericiti. Este adevărat că niste probleme practice ne făceau viata grea, căci locuiam într-o casă de tară cu WC-ul în curte si bucătărie fără nicio dotare. Doream si noi să avem un dus, alt confort. De unde bani? Am decis să plec si eu cu niste cumnati ai mei în Spania, unde să lucrez în constructii, căci mă pricepeam. Dar doream să ajung acolo si pentru că auzisem de Concursul “Hijos de Babel”, consacrat străinilor care lucrau în Spania.

-A.S.: Fără îndoială că despre acest moment, care v-a lansat pe plan european, s-a vorbit cel mai mult. Din tară v-am urmărit cu sufletul la gură si am trăit succesul pe care l-ati dobândit. Ce puteti povesti acum din ceea ce nu s-a văzut la TV? Ce se petrecea în spatele cortinei la o asemenea competitie acerbă în plan muzical?
-C.B.: Selectia s-a făcut dintre 4000 de solisti- tenori, soprane, baritoni. De la o săptămână la alta se alegeau si rămâneam tot mai putini cncurenti. În fiecare săptămână ieseam câstigător prin aprecierea unei comisii si votul publicului. Astfel, am ajuns la final 10 cântăreti. Locuiam într-o casă de 200m patrati, fără să comunicăm cu cei de afară. Făceam cursuri de teorie, solfegii , program sportiv. Trebuia să muncesc enorm pentru că eram singurul concurent fără studii muzicale. Mă simteam oaia neagră a concursului. Mai era un sirian, care nu avea Conservatorul de muzică, dar chiar si el era medic… Eu nu urmasem decât cursurile Scolii de Artă din Timisoara, ceea ce nu era suficient, desigur. Toti ceilalticoncurenti mă urmăreau si au găsit forme de boicot foarte evidente. Era un complet general împotriva mea. Istovitor devenise faptul că nu mă lăsau să mă odihnesc noaptea, când ceilalti repetau si zgomotul devenise un cosmar pentru mine. Eram singurul bărbat în cameră cu cele 4 fete, care se dezbrăcau si veneau peste mine, vorbindu-mi urât. În loc să ripostez, când ele s-au îmbolnăvit, anchilozând, eu le-am ajutat, făcându-le masaj, încât ele s-au rusinat, în cele din urmă, pentru comportarea lor indecentă. Toată atmosfera aceea care mi se crease m-a descurajat efectiv si am decis să părăsesc concursul. Vedeam că erau înscrisi în competitie niste cântăreti cubanezi care câstigaseră concursul de la San Remo si nu mai credeam că pot reusi. Am anuntat retragerea mea, dar directorul nostru mi-a explicat că, după contractul standard semnat la început si care era inatacabil, aveam de dat înapoi 10.000 euro, ceea ce mi-era imposibil. Am replicat că voi cânta fals si atunci juriul si publicul mă vor descalifica. Directorul m-a sfătuit să rămân în competitie si atunci am convocat toti concurentii si le-am cerut să-si schimbe comportarea, să doarmă noaptea, ca să mă pot odihni si eu.Secretul este că ei dormeau toată ziua, nu frecventau cursurile oferite de organizatori, pentru că erau absolventi de conservator. Eu singur eram obligat să frecventez asemenea lectii. Supărarea mea era provocată si de faptul că înainte de spectacol eu îmi încălzeam vocea,ca si ceilalti, dar în scenă eram constant lăsat la urmă. Am întrebat de ce. Mi s-a spus că eu mentin audienta pe Televiziunea canalului 1 din Spania. M-am încurajat, dar presiunea a devenit si mai mare, pentru că de acum mi-am propus să demonstrez că merit să fiu cel mai bun. Am aflat că zilnic concursul nostru se transmite 4 ore si că telespectatorii spanioli îmi trimit mesaje de încurajare, mă sustin ca favorit. S-a aflat că de 3-4 nopti eu nu mai reuseam să dorm, pentru că mi se tineau becurile aprinse si concurentii făceau un zgomot infernal, din care cauză eram deprimat. În starea aceasta, m-am prezentat la concertul final,unde am luat locul I, Beatrice Cezar din Cuba s-a clasat pe locul II si cuplul italienilor Giusmani si Richardo pe locul III. Juriul era format din directorul de la Radio Barcelona, o actrită care juca în filme si un om de Televiziune. Apoi 50% din punctaj îl dădea publicul care vota. În sale erau de asemenea spectatori. A fost o mare sărbătoare a muzicii. Eu am primit 10.000 euro si contract pe trei ani cu Sony.

-A.S.: Există un dicton care spune că în viată este bine să te feresti de a doua zi după un succes. Ce ai făcut după acest mare succes muzical, dumneata care din cioban si spălător de vagoane, apoi constructor în Spania, te-ai pomenit, chiar si fără studii, un tenor aplaudat de întreaga Europă?
-C.B.: A doua zi am avut conferintă de presă cu ziaristi din toată lumea, căci s-au prezentat acolo BBC-ul, televiziuni din China, Japonia, din America si, bineînteles, din diferite tări sle Europei.

-A.S.: Dacă ai face o sinteză a punctelor de vedere exprimate de acei ziaristi din patru colturi de pământ, care ar fi ideea lor despre dumneata ca tenor?
-C.B.: În primul rând eu, ca român, am fost multumit să contracarez imaginea tristă lăsată în Spania de unii conationali care au apărut în presa internatională cu fapte de hotie, de viol si altele asemenea. Eu arătam fata frumoasă a României si acesta era cel mai important lucru. Comentariile criticilor muzicali de belcanto italian au confirmat că eu nu stiam destulă muzică de operă, dar apreciau talentul meu, zicând:” La 100 de ani o dată se naste o asemenea voce!” Ziaristii au afirmat că eu am nevoie de studii muzicale mai înalte. Primul obiectiv avea să fie apoi să studiez cu un elev al marelui tenor Alfredo Kraus, anume cu Juan Lomba la canto si cu sotia lui, care era corepetitoare la Opera Regală „Zarzuela” din Madrid. Am renuntat la munca pe santier de constructii, pentru că mi se ofereau multe contracte de concerte. Dar repertoriul meu era format din 12 piese muzicale, respectiv arii din opere, mai ales din creatia lui Verdi, canzonete, lieduri. Era putin! Aveam multe de făcut. Am realizat un CD cu Orchestra simfonică din Bratislava. Pentru că s-au vândut cele mai multe CD-uri din România, am primit Discul de Aur pe anul 2008.

-A.S.: Am tinut în mână trofee sportive, ca pantofii de aur primiti de niste maratoniste românce, dar nu si un disc de aur. Cum este acest trofeu muzical?
-C..B.: Ca să se înteleagă bine ideea, eu visasem un CD cu popopera. Si conform contractului, el s-a realiza prin colaborarea dintre Sony Music din România si Sony Music din Spania. Pentru primul meu album, am primit într-o conferintă festivă un disc aurit, care este un simbol, căci vremea discurilor functionale a trecut, nu? Nimeni nu mai imprimă muzică pe discuri. Studiam cu Balla Sandor, solist la Opera Maghiară din Cluj-Napoca si proiectam un CD cu cantonete interpretate cu o orchestră simfonică. Producătorul concursului “Hijos de Babel” din Spania, Jose Ramon Florez, compusese pentru mine melodiile Vivo si Con la espuma del mar si am avut de imprimat, ca premiu, 3 CD-uri la Sony.

-A.S.: Ce cuprindea noul program al tenorului Costel Busuioc?
-C.B: În anul 2008 Julio Iglesias m-a ales pe mine dintre toti cântăretii români să facem un turneu prin România. El câstigase un concurs, ca si mine, în tară străină, după o carieră de fotbalist la Real Madrid. În Spania nu era la fel de apreciat, pentru că “nimeni nu este profet în tara lui”, cum zice proverbul. Am avut acelasi tip de lansare si el m-a ales pe mine dintre toti solistii României. Am sustinut si alte spectacole muzicale, concertul de colinde Acasă de Crăciun. Practic făceam navetă între Spania si România. Am avut primul concert la Ateneul Român si cel mai mare succes la Sala Palatului din capitală. La Iasi am cântat studentilor la Casa de Cultură si am făcut două turnee prin orasele din tară.

-A.S.: Am cunoscut un tenor italian a cărui voce splendidă, comparată cu a lui Carusso, nu a fost slefuită la timp si după vârsta de 40 de ani încercarea lui de a studia nu a mai avut efect, căci el nu a depăsit cadrul provinciei Adria unde lucra ca electronist. Cred că dumneata ai trecut de pragul acela, în primul rând prin câstigarea Concursului din Spania. Apreciez că deschiderea tenorului Costel Busuioc este alta, tocmai pentru că ai avut tenacitatea de a nu te scufunda. Ce mai cuprinde palmaresul ultimilor ani?
-C.B.: An cântat cu Filarmonica din Tg. Mures, la Opera din Timisoara, la Botosani, Rm. Vâlcea, la Opera Natională din Bucuresti. Am imprimat si două CD-uri cu colinde, unul la Tg. Mures, altul la Craiova cu orchestra Arcadia dirijată de Marius Hristescu.

-A.S.: Dirijorul craiovean a imprimat CD-uri cu mari artisti ca Florin Piersic, Marius Bodochi, Loredana Grozea, Stefan Bănică jr. si este un succes că ati intrat în acest proiect al vedetelor atestate, în conditiile în care profesionistii belcantoului nu vă dau nicio sansă de afirmare.Stiu că în 2014 ati mai câstigat si Concursul “ Roze pe Bega”, cu un program de romante, izbândă pentru care ati primit 1000$. Care a fost cea mai îndrăzneată performantă a dumneavoastră ca tenor, stiut fiind faptul că vocea umană are limitele ei?
-C.B.: Era în anul 2010 când în aceeasi zi am interpretat trei concerte cu Filarmonica Olteniei. Mi s-a spus cu admiratie de către instrumentistii din orchestră că este o performantă istorică.Trebuie avut în vedere că în tot acest timp eu sunt un tată responsabil a patru copii, de care mă ocup împreună cu sotia mea, Daniela. Noi avem grijă să nu le lipsească nimic ca ei să urmeze Liceul National de Muzică “Ion Vidu” din Timisoara. Maria Ioana Tabita este la sectia canto, Daniel este la percutie, Sara la vioară si Rebecca la violoncel. De când am câstigat marele trofeu muzical spaniol în anul 2008 până acum, ziarele m-au divortat de vreo 28 de ori. Puteti întreba familia si biserica mea să vă convingeti că eu n-as face asa ceva.

-A.S.: Să înteleg că nu este nimic adevărat din zvonurile care circulă pe Facebook, că ai divortat de Daniela pentru care-scrie acolo, nu mai simti nimic, decât un respect- , si că ai o iubită tânără foarte voluntară, inteligentă etc. etc. Mi-a venit inima la loc, aflând că nu ai căzut într-o asemenea capcană, care nu face cinste unui “ostas” adevărat. Dar de incidentul pe care l-ai avut în trafic, soldat cu o condamnare cu suspenadare ce ne spui?
-C.B.: Acela este adevărat. Eu nu înjur si în plin trafic, când eram cu fetele mele în masină, un conducător auto m-a înjurat pe nedrept. M-am enervat, am coborât din masină si în discutia noastră fierbinte i-am dat un pumn, cum merita. Si eu, trebuie să recunosc, am fost lovit în viata mea atât în România cât si în Republica Moldova sau aiurea, dar nu am conceput să profit de un asemenea moment de tensiune ca să câstig bani. Samsarul acesta din Timisoara a scos un certificate că a avut 18 zile de îngrijiri medicale si a venit cu o pretentie absurdă. Până la urmă, vorbim de 5000 Euro, dar eu nu cunosc legislatia în acest domeniu si trebuie să mă mai documentez.

-A.S.: Cum ai ajuns, domnule Busuioc, în America, unde mai multi interpreti vocali renumiti din România fac dese turnee, ce-i drept, cu muzică usoară si populară, care potolesc sufletele arse de dor ale românilor nostri? Repertoriul matale cuprinde cu totul altceva-E lucevan le stele, O sole mio si alte cantonete italiene, Vivo si Con la espuma del mar compuse anume pentru vocea matale, arii din opere, alături de pricesne bisericesti. Aveti în total cinci CD-uri, cel intitulat Secundo, pentru că era al doilea, înregistrat la Tg. Mures.
-C.B.: Ideea primului turneu în America mi-a dat-o Lia Lungu, care a cântat cândva la Opera din Timisoara, si în 2015 am socotit că este cazul să oferim împreună românilor din diaspora americană si un asemenea program în care ei să asculte si Bagă Doamne luna-n nori de Tiberiu Brediceanu, acum când gustul multora se manelizează. Am colindat America spre a multumi românii de la biserici ortodoxe, greco-catolice, neoprotestante, fără vreo retinere ori discriminare. În anul 2016 m-am întors singur în America, aducând noile CD-uri cu colinde.Am cântat la New York, la Chicago, unde am avut un concert de gala cu Jenny Schuler, Codrut Bârsan, Daniela Biseniu, la Cleveland, unde ne-am întâlnit în luna mai 2016 la spectacolul liric oferit primului simpozion al Bisericii greco-catolice. Am interpretat arii din operă, cantonete, popoopera, adică muzică pop în stilul belcanto. Am fost obligat să mă întorc în tară la familie si la procesul care mi s-a intentat de către Alex. Pelcea. Am revenit în S.U.A. cu colinde de Crăciun, ca turneul meu să cuprindă concerte la Denver Colorado, si să continue în Las Vegas si Los Angeles. Voi reveni în luna martie 2017 la Denver, ca să cânt muzică religioasă la Biserica “Sf. Dimitrie cel Nou”, căreia să-i ofer tot beneficiul recitalului, chiar dând fiecărui spectator un CD cu albumele mele.În felul acesta doresc să ajut românii să-si ridice o biserică frumoasă în stil brâncovenesc îm zona Dener, pe care enoriasii o visează de câtiva ani, dar nu reusesc să procure banii necesari.

-A.S.:Constat că sunteti un om generos, care găseste resurse sufletesti si chiar financiare, ca să se plieze pe nevoile unor comunităti ale conationalilor. Văd că v-ati îndrăgostit de America românilor. Ce gânduri de viitor aveti?
-C.B.: Realitatea este că nu mai vreau să stau într-o tară a politicienilor care cred că misiunea lor este să conducă o turmă de oi. Sunt impresionat de demonstratiile care se desfăsoară deja de opt zile în orasele României pentru abrogarea Ordonantei nr. 13 pe 2017, prin care noul guvern al tării urma să elibereze din închisori pe delicventi, între care se aflau si ciracii politici ai actualei puteri. În 26 ani, asadar, nu s-a schimbat sistemul politic. În S.U.A. este un sistem mai bun, mai democratic.

-A.S.: Sigur că democratia americană are o traditie îndelungată, dar descinderile mele în comunitătile românilor din S.U.A si Canada în ultimii 16 ani îmi întăresc convingerea că nimic nu se face în America fără multă muncă, chiar jertfă, iar oferta culturală nu reuseste să egaleze, decât arar, manifestările artistice din România, unde le avem mult mai la îndemână. Altfel se asează viata în tiparul zilei, datorită distantelor imense si adaptarea noului venit la conditiile altei civilizatii presupune o suferintă, la care eu nu m-as supune la vârsta mea. Tocmai mâine schimb prefixul si dorinta mea de a purta acest dialog cu Costel Busuioc are în el si bucuria unei aniversări. Ai terminat cafeluta din cească, domnule Busuioc? O bei pe a doua? Perfect! Mă gândesc cu încântare că tehnica modernă face posibil un dialog la distantă de mii de km, căci eu mă aflu în statul Michigan iar dumneata în Colorado si iată că interviul nostru s-a realizat perfect, fără nici un rabat calitativ. Succes în viitoarele concerte! În iulie 2017 sper să ne reîntâlnim în direct la Săptămâna Internatională a Culturii Române de la Hamilton din Canada, aflată la a 50-a editie, deci la un jubileu, pe care sper să-l onorati.

Interviu realizat în 8 februarie 2017 de Anca Sîrghie






Anca Sîrghie    2/8/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian