Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Mlăditele alese ale Sfântului Vasile cel Mare

Vasile cel Mare s-a născut în Capadocia (provincie daco-getă) în anul 330, în familia celebrului avocat si retor Vasile, supranumit “profesor obstesc al virtutiilor”, căsătorit cu Emilia fiică de martir, care au avut împreună 9 copii: 5 băieti, toti ierarhi si sfinti si 4 fete, călugărite dintre care una sfântă.
Bunicii din partea ambilor părinti erau aristocrati crestini daci. Tânărul Vasile era rudă apropiată cu călugărul Sava Gotul (Getul) de la Buzău, martirizat în anul 372. S-a păstrat corespondenta dintre Sfântul Vasile cel Mare si Arhiepiscopul Tomisului Betranion, prin care îl ruga să-i dăruiască Sfintele Moaste ale martirului Sava. În acea vreme Guvernator în Dobrogea era un nepot al Sfântului Vasile, Iunius Soranus. (Arhim. Dr Ioasaf Popa, Personalitatea pilduitoare a Sfântului Vasile cel Mare (330-379) Glasul Bisericii. Sf. Mitropolie a Munteniei si Dobrogei. Anul LVI Nr. 1-4 Ianuarie-Aprilie 2000, p.76-84).
Alături de cei doi prieteni Ioan Gură de Aur si Grigorie de Nazianz, a studiat Istoria, Filosofia si Teologia cu cei mai iscusiti dascăli, la cele mai vestite universităti, Atena, Alexandria, Antiohia, Cezareea Capadociei etc. Cu toate acestea rolul dominant si determinant în pedagogie, în îmbrătisarea crestinismului l-au avut mamele lor, deosebit de evlavioase. Cei trei prieteni au ajuns cei mai mari Ierarhi, cei mari mari Dascăli si cei mai mari Sfinti ai Bisericii lui Hristos.

Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653) fiu al unui boier albanez de origine aromână Nicolae al lui Cociu, fost agă. S-a născut în 1593 în localitatea Razgrad,-Bulgaria. Vasile Lupu a devenit mai întâi mare dregător la curtea Voievodului Miron Barnovchi. Domn a ajuns cu spijinul Portii Otomane, pe fondul unei miscări populare îndreptate împotriva dregătorilor greci. S-a remarcat ca un bun administrator, un crestin puternic, un ctitor de seamă si un chibzuit econom, strângând o avere fabuloasă. Între ctitoriile sale se numără, catedrala Trei Ierarhi, cu un Seminar Teologic si o Scoală Normală, înzestrate cu tipografie si bibliotecă. A introdus limba română în cultul crstin. L-a sprijinit pe colaboratorul său Mitropolitul Varlaam în activitatea cărturărească. După disputele armate cu Matei Basarab, ca semn de împăcare a construit o biserică la Târgoviste si o alta la Orhei în Basarabia. A plătit o sumă imperială pentru aducerea Moastelor Sfintei Cuvioase Paraskeva la Iasi. A fost la un pas să ocupe tronul lui Constantin cel Mare, Constantinopolul, rămas vacant, dacă nu se coalizau dusmanii împotrivă-i. Unele documente îl descriu astfel: “Era bogat, ambitios, mândru, o fire împărătească, ar fi avut o domnie linistită dacă n-ar fi avut ambitii mari, dacă nu se gândea si la stăpânirea Tării Românesti si chiar a Ardealului”.(Cristache Gheorghe/Florian Tucă/Cezar Dobre-Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Presedinti si alti Sefi de stat din spatiul românsc. Ed. D C Promotion, Bucuresti 2004).

Vasile Alecsandri (1821-1890), poet, om politic si diplomat român. S-a născut la Bacău, la 21 Iulie 1821. După ce a studiat la Iasi cu celebrul profesor Gherman Vida, călugăr ardelean, la pensionul francez Cucnim, împreună cu Kogălniceanu si Millo pleacă la Paris. Cochetează cu poezia în 1834. Primeste conducerea Teatrului de Stat din Iasi , alături de Kogălnicanu si Negruzzi. În 1840 publică nuvela Buchetiera din Florenta, în Revista Dacia Literară. La îndemnul lui Alecu Russo străbate tara pentru culegerea poeziei populare. A fost un inimos partizan al Revolutiei de la 1848, dar după înăbusirea acesteia e nevoit să se exileze. În 1855 fondează Revista România Literară. După războiul Crimeii, intră în miscarea politică din Moldova. La alegerile pentru Domn din 1859, câstigă primul tur, dar renuntă în favoarea lui Cuza, fiindcă se întrevedea Unirea Principatelor si boierii conservatori valahi nu iar fi acordat sprijinul. Prin poeziile sale devine animatorul Războiului de Independentă. În 1878 este încoronat la Montpellier ca Bard al latinitătii pentru poezia Ginta Latină.

Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu ce dai lumii viată si omului cuvânt,
În Tine crede, speră întreaga românime…
Glorie Tie-n ceruri, glorie pe pământ!
(Vasile Alecsandri, Imn religios)
(Gheorghe Radu, Contributii la Istoria Judetului Neamt. Ed. Cetatea Doamnei, 2009, p. 204).

Vasile Conta, filosof de marcă, născut în tinuturile Târgului Neamt, la Ghindăoani (Hândău) în 1845, în familia preotului Grigore Conta. În clasa I-a 1853-1854, a fost coleg cu Ion Creangă.
Vasile Conta s-a format ca intelectual în tinutul moldav trăgându-si seva din toată frumusetea si spiritualitatea acestor meleaguri atât de binecuvântate. Ca om de cultură însă, s-a împletit cu vocatia elitistă a Neamului, a cărui misiune istorică este acea de a fi Întâiul în toate, prin credintă, nădejde si dragoste. Urcat pe culmea de gândire, de simtire si de caracter, filosoful nostru a luptat cu îndârjire în 1879, pentru drepturile la viată ale poporului român, înfruntând cu bărbătie fulgerile amenintătoare ale unei Europe întregi. Filosoful român demonstra cu argumente stiintifice de nezdruncinat, încadrate într-un sistem de logică impecabil, temeinicia adevărurilor rasei care trebuie să stea la baza statului national. În acel an stiintificii si politicienii europeni s-au arătat reticenti si neputinciosi la argumentele lui Vasile Conta. Nu, pentru că nu le întelgeau, ci pentru că ele veneau din partea unui român, chiar dacă mai târziu i-au aplicat teza.
“Este recunoscut, de către chiar acei cari ne atacă azi, că cea dintâi conditie pentru ca un Stat să poată exista si prospera este ca cetătenii acelui Stat să fie din aceeasi rasă, din acelasi sânge, si aceasta este usor de înteles. Mai întâiu indivizii din aceeasi rasă se căsătoresc obisnuit numai între dânsii; căci numai prin căsătorie între dânsii se mentine unitatea de rasă pentru toti acei indivizi; apoi căsătoria dă nastere la sentimente de familie, care sunt legăturile cele mai puternice si cele mai durabile din câte leagă vreodată pe indivizi între dânsii; si când tinem seama că aceste legături de familie se întind de la individ la individ până când cuprind întregul popor al unui Stat, vedem că toti cetătenii care constituiesc Statul, sunt atrasi unul către altul prin un sentiment general de iubire, prin aceea ce se numeste simpatia de rasă…
Este adevărat că aceasta nu împidică admiterea străinilor la cetătenia unui stat, dar cu o conditiune: ca acei străini să se contopească în natiunea dominantă; cu alte cuvinte, să se amestece cu totul asa încât la urma urmei, să rămâie în stat tot unul si acelasi sânge”.
(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constitutie, tinut în Camera Deputatilor, sesiunea extraordinră, sedinta de la 4 Septembrie 1879/publicat în Monitorul Oficial, nr. 201 din 5/17 Septembrie 1879, p. 5755-5756).
Vasile A. Urechia, istoric, scriitor si om politic român. S-a născut la 15/27 Februarie 1834, la Piatra Neamt. Toată personalitatea lui s-a conturat într-un caracter dârz, într-un înflăcărat luptător pentru libertatea si unitatea natională a românilor.
Atitudinea curajoasă si demnă a deputatilor români din Dieta de la Pesta, fată de votul trădător al acesteia din 6 Decembrie 1865, care a hotărât “uniunea” Transilvaniei cu Ungaria, sacrificând prin aceasta interesele poporului român, era urmărită cu viu interes de întreaga suflare românească. Fruntasii români din Regat, între care Al. Papiu-Ilarian, August Treboniu Laurian, Vasile A. Urechia s.a. au semnat un act de adeziune cu parlamentarii transilvăneni în care spuneau: “Lupta, dar ce sustineti în această cauză mare si sfântă-e o luptă de onoare si de viată pentru întreaga natiune română”. Toate articolele, studiile si conferintele lui Vasile Urechia au dat expresie setei de limbă, cultură si artă românească, întemeind totodată societăti culturale ca: “Astra” de la Sibiu, “Societatea Academică Română, transformată în Institutul National- Academia Română, “Transilvania” de la Bucuresti, s.a.
La 17 Decembrie 1890, a luat fiintă la Bucuresti: Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor, care l-a avut ca presedinte între1893-1897 pe Vasile A. Urechia.
Dintre actiunile deosebite ale Ligii Culturale s-a numărat solidarizarea cu memorandistii ardeleni (delegatie compusă din 300 de transilvăneni, care au înaintat la 28 Mai 1892 împăratului Franz Iosif I la Viena protestul si condamnarea politicii reactionare a guvernelor austro-ungare. Concluzia: A umat procesul si condamnarea liderilor memorandumului. Vasile Urechia a protestat si pe plan international apelând la cei mai prestigiosi oameni politici, savanti, scriitori si publicisti din Franta, Italia, Spania, Elvetia si Belgia, adunând volumul intitula : “Voci daco-latine. De la fratii”. (G. Clemenceau, Em. Flourens, Paul Deschanel, Jules Simion, A. Brunialti, G. Ascoli, C.M. Torres Coreedo, Ernst Lavisse, Em. Picot, Luigi Palma, Em. Zola, Fr. Mistral, Gionse Carducci, Henri Rochefort, Roberto Fava, Jules Meline, Ugo Larango, s. a.

Vasile Marin , Doctor în Drept International, unul dintre cei mai iscusiti avocati ai Baroului Bucuresti (când Baroul era atunci în epoca lui de aur), Comandant Legionar. S-a născut la 29 Ianuarie 1904, în Bucuresti, Comuna Grivita, din tată muntean din Vâlcea si mamă ardeleancă din Târnava Mare.
Copilăria si-a înrolat-o într-un comandament vesel, neastâmpărat si zburdalnic, care i-a creat un apetit serios de citire, când a devenit elev. “La nouăsprezece ani Vasile Marin era un om format. Avea o maturitate de gândire, o sigurantă, o precizie la care noi nu ajunsesem încă…Avea o mare dragoste si o întelegere deosebită pentru Mihai Vitazul, Bălcescu, Eminescu, Paulescu, Aurel Popovici, A. C. Cuza…(Mihail Polihroniade).
Amintirea lui păstrează imaginea unui tânăr înalt, istet, vioi, dârz, hotărât, ce iradia o ironie afectuoasă, impunând respectul tuturor. “Era în el o mare liniste si o mare lumină; linistea înnotătorului care, venind de departe (din larg), simte din nou pământul tare sub picioare; lumina celui care a găsit poarta înspre grădina sufletului”. (Nae Ionescu).
În cadrul hotarului Uniătii nationale, respectiv în Vatra universiătii, s-au creat două corpuri cu activitate distinctă: pe de o parte masa pasivistă, gregară cu scop parvenitist si preocupări exclusiv alimentare, tintă sigură a politicienilor corupti; iar la polul opus Aripa crestină, fiii de tărani, muncitori si intelectuali, dispusi să-si atingă menirea spirituală întru slujirea Bisericii si a Neamului.
Inimosul june muntean, Vasile Marin s-a înrolat în Aripa dreaptă, a Miscării Studentesti a anilor 1922, în acea studentime călită de luptă si de jertfă, care a devenit pionierul unei alte lumi. Din rândul acesteia s-a recrutat Elita, care a dăruit pe cei mai de seamă Fii ai Natiunii: Eroii, Martirii si Sfintii.
Întotdeauna Elita crestină-aleasă, apartine prezentului Neam, pentru a înfăptui viitorul Natiunii.
A fost colaboratorul de marcă al Revistei “Axa”, prieten al lui Nae Ionescu si Mircea Eliade. Primul său articol s-a intitulat: O singură ideologie: fapta; din care desprindem o rază de lumină: “Tara Românească are nevoie în vremurile acestea de oameni tragici si sintetici”(“Axa”, nr. 5/22 Ianuarie Bucuresti, 1933). Cât de autentic este si astăzi Vasile Marin. Iată cum îi conturează portretul filosoful Mircea Eliade: “Vasile Marin apartinea unei alte structuri spirituale; era bătăios, ironic, pasionat de lecturi si de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă si curajos gândită…Avea temperament de luptător si fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu”.(Vremea, anul X, nr.472, 24 Ianuarie, 1937).
La Congresul Tineretului legionar de la Craiova din 1935, Vasile Marin exclama: “…Sunteti beneficiarii unei avutii nepretuite, de gând, de jertfă, si de faptă. Mosteniti situatia creată în cei treisprezece ani de luptă de către studentimea natională crestină. Drumul vostru e liber si duce către izbândă. Dar nu trebuie să uitati că pentru a crea acest drum, care este astăzi al Neamului întreg, studentimea celor treisprezece ani de luptă, a fost martirizată si pigonită fără milă, a fost batjocorită si oropsită, a totalizat 500 de ani în închisori jilave si a îmbogătit tărâna strămosească cu multe si multe morminte tinere”. (“Cuvântul Studentsc” din 17 Aprilie 1935).
Într-un moment tragic al războiului civil din Spania, din anul 1936, când “se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Iisus”, Opt Comandanti legionari (printul Gheorghe Cantacuzino-general de armată, printul Alexandru Cantacuzino-Dr. în Drept International, Gheorghe Clime-inginer si avocat, Bănică Dobre-economist, Nicolae Totu -avocat, preot Ion Dumitrescu, în frunte cu Dr. Mota si Dr.Vasile Marin) au pornit voluntari să moară pentru apărarea catolicilor, la 5000 de km de Patria lor. “Când am plecat de aici, gândul care muncea sufletul lui Ionel Mota si Vasile Marin, îngrijorarea noastră fierbinte, era să avem norocul, să fim ajutati de Dumnezeu de a da o pildă de jertfă cutremurătoare”. (Alexandru Cantacuzino, Pentru Hristos, fragment dintr-un jurnal de front. “Tiparul Universitar”, Bucuresti, 1937)
Cu putin timp mai înainte, în ultima sa primăvară, Vasile Marin îsi elogia camarazii îngemănati cu eternitatea, în articolul Mortii nostri. “Pământul reavăn, mângâiat de razele calde ale soarelui din această primăvară timpurie, ne-a trimis în dar ghiocei albi ca spuma si violetele parfumate cu toată mirasma gliei si a cerului. Nu flori, ci suflete; sufletele mortilor nostri contopiti cu tărâna, care au învins încă o dată materia si au răzbit până la noi cu moartea pre moarte călcând…”(Cuvântul Argesului, 20 Martie, 1936). Peste câteva luni avea să calce si el pre moarte.
Vasile Marin a mers în fata morti să depună mărturie pentru viata lui, pentru credinta camarazilor, pentru biruinta Neamului. Într-o scrisoare adresată sotiei lui Doctorita Ana-Maria îi mărturisea: “Era o datorie de onoare, care apăsa pe umerii generatiei noastre. Mi-am făcut datoria cu acelas drag, ca si cum ar fi fost vorba de tara mea”. (Filon Verca-Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebes, 2004, p.205).
În ziua de 13 Ianuarie 1937, pe la ora 15 echipa voluntarilor de soc, legionară ocupa niste transee de-a lungul soselei Majadahonda. Peste o jumătate de oră ghiulelele inamice încep să cadă în jurul lor. Leii români se aruncă în luptă.“Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat si Marin cu fata ca de marocan (lăsase să-i crească barba)si pivirea întoarsă spre ascunzisurile sale sufletesti”. (Alexandru Cantacuzino-Pentru Hristos, op. cit.).
Simion Mehedinti, ilustrul antropolog, geograf si pedagog, scria în numărul comemorativ al Cuvântului Studentesc: “Murind de bună voie, ei au spus răspicat: Deschideti ochii la amestecul străinilor, care vor strivi tot ce este românesc în România, după cum strivesc astăzi tot ce este spaniol în Spania!...Ionel Mota si Vasile Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufletesti a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sângele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificatia istorică a mortii lor”.
Rugăciunea Arhierească rostită la prohodul lui Mota si Marin de Î.P.S. Nicolae Bălan- Mitropolitul Ardealului: “Doamne, Dumnezeul nostru…La picioarele Crucii si înaintea jertfei izbăvitoare a Unuia Născut Fiului Tău si Mântuitorului nostru…Tu ai hotărât să chemi pe calea jertfei, întru odihna care este la Tine, pe robii Tăi, iubitii nostri fii si frati Ion Mota si Vasile Marin…Nu să plângem am venit aici, căci smerenia cugetului nostru în fata bunăvoirii Tale de a primi jertfa alesilor Tăi nu ne îngăduie…Ci am venit să-Ti multumim, Părinte, că ni i-ai dăruit asa de mari si curati cu sufletul, ca să se învrednicească a primi duhul credintei pînă la moarte, duhul jertfei de sine, care este scara cea mai aleasă, dată nouă, oamenilor, de înăltare către Tine”.(Solia, vol. 2, nr. 5/21 Martie 1937).
În celebrul volum Crez de generatie al lui Vasile Marin, găsim un Cuvânt înainte, al lui Corneliu Zelea Codreanu, un cuvânt de îndemn la cunoasterea operei si de cinstire a Eroului-Martir:
Români,
Urmati cu sfintenie gândurile pe care ni le-a lăsat viteazul comandant legionar, mucenicul Vasile Marin.
Toti tinerii din tara aceasta să stie că urmând calea credintei martirilor vor birui si vor învia cu neamul lor în contra tuturor asupritorilor, uneltirilor si loviturilor… (20 Februarie 1937).
Vasile Marin a fost decorat post-mortem de către statul spaniol cu Medalia Cruces Rohas del Merito Militar.
Mai presus de toate însă, Dumnezeu i-a adăugat la Crucea eroismului si aura muceniciei, ce străluceste ca o nestemată pe Cununa Natiei.
“Si dacă de dincolo de mormânt Vasile Marin îsi judecă sfârsitul, cred că trebuie să fie multumit. Căci a sfârsit asa cum a trăit: simplu, elegant, mândru, dar încălzit, transfigurat de credintă”. (Mihail Polihroniade- “Schită biografică”, în Cuvântul Studentesc, Ian./Feb.1937).


Vasile Cristescu (1902-1939), desemnat de Vasile Pârvan ca urmas al său la Catedra de Istorie. Licentiat al Facultătii de Istorie din cadrul Universitătii Bucuresti. Doctor în Istorie cu specializări la Berlin si Roma. Din 1924, ajunge profesor la catedra de Istorie antică a Universitătii Bucuresti. Este autorul unor valoroase studii despre Istoria Daciei.
Vasile Cristescu s-a remarcat deplin ca reprezentant al Generatiei sale de aur. A fost un om al faptei, al onoarei, al devotamentului si al jertfei. A fost arestat împreună cu alti lideri legionari, între care printul Alexandru Cantacuzino, cu care a realizat o evadare spectaculoasă, dar descoperit în cele din urmă de securitate este împuscat la locuinta sa din Bucuresti, în ziua de 26 Ianuarie 1939.
Un portret complet si adevărat l-a realizat un alt lider si camarad Mircea Nicolau: “…Intlectualul de cea mai pură esentă si exemplară împlinire, strălucea la paritate, si ca luptător desăvârsit în slujba neamului… Vasile Cristescu întrunea la modul absolut ireprosabil cele două ipostaze: de cărturar valoros si de om al cetătii”. (Mircea Nicolau-Vasile Cristescu: Un istoric de seamă si erou, în “Gazeta de Vest”, Februarie 1994, p. 29).

Vasile Băncilă(1897-1979. Brăilean ca si Nae Ionescu, a fost între primii discipoli ai Marelui Filosof. Licentiat în Filosofie la Bucuresti si cu o specializare în Franta, în 1924 îsi începe activitatea publicistică în paralel cu cea didactică. Este un colaborator constant al “Gândirii” alături de Nichifor Crainic. Calitătile sale deosebite l-au confirmat ca pe un remarcabil filosof al religiei, acoperind practic aproape întreaga suprafată a unui traditional sistem de filosofie disciplinară: metafizică, teoria cunoasterii, ontologie, filosofia istoriei, filosofia culturii, filosofia limbii, filosofia natiunii, etică, sociologie, psihologie, pedagogie.
Demonstrând virtutiile unui gânditor crestin de mare fortă, Vasile Băncilă s-a bucurat de prietenia marilor personalităti: Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Petre Tutea, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Vasile Voiculescu, Pan Vizirescu, Constantin Noica, Al. Busuioceanu, Ion Chinezu, Emil Cioran, Bazil Munteanu, Grigore Nandris, N. Bagdasar etc.
Vocatia sa de metafizician crestin s-a asumat si concretizat deplin în pedagogia hristică:“Educatia religioasă este consolidarea Botezului, un fel de botez prelungit…Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăsirii tuturor din acelasi sens, care ajunge să umple toată realitatea concepută ca o nesfârsită ordine providentială. Sărbătoarea este existenta unificată si transfigurată”(Rost, nr.10-11, 2003, p.6). Cele două cracteristici fundamentele ale activitătii filosofice a lui Vasile Băncilă, după părerea lui N. Bagdasar au fost, “reflectarea liberă asupra problemelor, emancipată de spiritul de eruditie”.



Vasile Voiculescu, poet, scriitor, medic militar. S-a născut în 13 Octombrie 1884, la Pârscov-Buzău. Absolvent al Facultătii de Medicină din Bucuresti, în 1910, va practica medicina cu dăruire toată viata, fiind supranumit “”doctorul fără de arginti”. Debutează în 1916 cu volumul de versuri intitulat Poezii. A colaborat intens la Revista “Gândirea”. A participat în Campania din Moldova între 1916-1918, primind pentru meritele sale “Coroana României cu spade”.
Omul si opera un tot inseparabil. Vasile Voiculescu este unul din rarii scriitori a cărui permanentă grijă a fost aceea de a se pune tot timpul de acord cu propria constiintă. Asceza din timpul pustiei si ciumei rosii, puterea de a refuza colaborarea, trăirea moral-religioasă l-au aprofundat într-o continuă comuniune cu Dumnezeu. Prigoana împotriva lui Hristos i-a impus cu bucurie purtarea Crucii mântuitoare: “Chip al infinitului răstignit în noi/ Punem slabele noastre brate peste ale Tale/ Pironeste-mi-le de aripele-ti triumfale/ Să mă înalt cu Tine din lăuntricul gunoi”. (Crucea înăltare). La 74 de ani, vârsta senectutii sale este împovărată de regimul cumplitelor temnite, Jilava si Aiud. “Pe doctorul Vasile Voiculescu (îsi aminteste Vasile Blănaru-Flamură) l-am urmărit un timp prin fereastră în tarcul plimbărilor. Era ca o umbră. Nu mai purta barba care îl făcea măret de interesant, abia îsi târa picioarele, atât de distrofic ajunsese. De la o vreme nu l-am mai văzut….apoi a venit slobodna si nu prea multă vreme după aceea veni săvârsirea marelui poet al spiritului”.(Vasile Blănaru-Flamură, Mercenarii Infernului, vol.I. Ed. Elisavaros, 1999, p.264)

Vasile Tepordei, preot, născut la 5 Februarie 1908, la Cârpesti Cahul. Tepordei a fost initial o mosie din Soroca, dăruită de Stefan cel Mare celor 7 frati Tepordei, pentru vitejia lor în lupta de la Lipnic (1470) si răzesiti. După 1812, s-au strămutat la Cârpesti în Cahul. A urmat Seminarul la Ismail si apoi la Chisinău. Tot aici a studiat Teologia cu renumitii profesori: Gala Galaction, Nichifor Crainic, Iuliu Scriban, I. G. Savin, s.a.
În 1929 a debutat ca jurnalist, publicând în: “Luminătorul”, “Misionarul”, “Raza”, “Cuvânt Moldovenesc”, “Calendarul”, “Zorile”, “Gazeta Basarabiei”. În 1934 si-a dat licenta în Teologie cu Teza: Contributia lui Alexie Mateevici la Istoria Literaturii Române. Este hirotonit preot în 22 Iulie 1939. După cedarea gratuită a Basarabiei si Bucovinei de Nord, de către Carol al II-lea URSS-ului, ilustrul gazatar Vasile Tepordei s-a refugiat la Bucuresti, unde a înfiintat “Raza Basarabiei”. A functionat ca profesor secundar la mai multe scoli, slujind totodată la diferite biserici. Patriarhia română i-a conferit titlul onorific de “Iconom Stavrofor”. În Octombrie 1948, securitatea l-a ridicat de la domiciliu si l-a predat în Februarie 1949, unor agenti sovietici, care l-au dus la Tribunalul sovietic din Constanta, condamnându-l la 25 de ani de detentie. A umblat fără pasaport prin câteva lagăre siberiene până în 1956, când a fost eliberat. Din 1957-1983 devine preot activ la parohia Izlaz-Brănesti (Ilfov) si biserica Mărcuta. Invitat de fiul său la New York, în 1976, a fost rugat apoi să rămână în SUA, dar a refuzat categoric: “Nu dragii mei! Locul meu este în România, între si cu refugiatii basarabeni. Eu nu pot trăi fără ei, care sunt Basarabia românească. Acolo doresc să închid ochii, privind spre Răsăritul tării, dacă altfel nu se va putea”. (Vasile Tepordei-Scrieri Alese. Ed. Flux, Chisinău, 2005, p.36).
Si s-a putut…
Într-o lumină favorabilă demnă de nobletea sa, l-a pus Miropolitul Ardealului Antonie Plămădeală: “Oriunde si oricând, părintele Vasile Tepordei si-a dăruit simtirea patriotică, bogătia inimii, gândirea judicioasă, cutezanta legitimă, experienta utilă, fortele si timpul cu neprecupetire. S-a învrednicit să fie inima, mintea si condeiul Moldovei Românesti de la hotarul de răsăit al Tării. Iar pentu generatiile următoare a fost exemplu si îndemn…A fost numit “steagul Basarabiei românesti”. Părintele Tepordei este ultimul mare preot al Basarabiei”. (Antonie Pămădeală-Basarabia. Sibiu, 2002, p.160)
Iată cum ne descrie fermecătorul Crăciun luminatul basarabean; “Nu stiu de ce, însă, dar ca la noi în Basarabia, parcă nicăieri nu-i de Crăciun asa de frumos. Poate că asta din cauza obisnuintei si a legăturii noastre cu oamenii, cu atmosfera, cu aspectul geografic, cu un cuvânt, cu sufletul acestui de Dumnezeu păzit colt de tară…Cine a cunoscut Crăciunul nostru basarabean si l-a trăit, nu-l poate uita. S-a identificat cu bucuriile si frumusetile lui. Atât la tară cât si la oras, Crăciunul are două sensuri, unul pur spiritual si altul omenesc”. (“Basarabia”, an I, nr. 143, 25 Decembrie 1941, p.1).













Gheorghe Constantin Nistoroiu    1/1/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian