Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Fragment din romanul - Puntea frântă

În seara de ajun, televiziunea a continuat în acelaşi stil. Pentru nuanţă, din când în când, se dădeau şi câteva imagini cu soţii Ceauşescu. Mă iritau. În minte mi-au venit cuvintele lui nea Ion, sudorul ,, Bă nene, pe unii o să-i cam belească!” Am zâmbit, apoi i-am avertizat şi pe cei de lângă mine:
- Ăştia chiar au belit-o! – le-am zis tuturor, pe un ton vulgar, în timp ce priveam la televizor.
- Vai de mine, ce urât vorbeşti! – mi-a reproşat Beatrice.
- Lasă-l, dragă! Expresie din popor! – mi-a luat parte Maria, ascultând şi ea, atentă, ştirea.
- Da, dar sunt copiii ăştia,… ce Dumnezeu!
- Ho, gata! Iertare!
- Parcă nu ţi-e a bună! Nu te înţeleg! Ce e cu tine? Ţara arde în foc şi baba se…! Tu eşti ăla !
- Şi ce-ai vrea să fac? Tu nu vezi că lumea o schimbă alţii?! Uite, îmi veni şi mie aşa, că o să-i judece şi pe ăştia cineva! Şi, când te gândeşti că se credeau ca Piramidele Egiptului, te umflă râsul!
- Ar trebui schimbaţi mai des, şi poate nu li s-ar mai urca la cap! Iar ăştia trebuie să dea socoteală! Mie mi-au distrus viaţa. – s-a plâns Maria
- Să-i aducă în faţa tribunalului, dar să ţină cont că au făcut şi bine! – a intervenit din nou Beatrice.
- Bine?! Aia nu e , ailaltă nu e, nici apă nu e, medicamente, vezi că nu sunt, dacă ziceai ceva, te legau, şi i-auzi,…! Ce drac de bine ai fi văzut tu, nu ştiu?!
- Dragă, să-i judece, nu zice nimeni nu, dar să fie drepţi cu ei! – a încercat să lămurească ea situaţia.
Noaptea de ajun a trecut ca oricare alta din zilele acelea. Spre dimineaţă, pe nişte pături întinse pe podea, am aţipit. Somnul s-a prelungit până mai târziu, câtă vreme oraşul arăta ca şi pustiu, iar împuşcăturile încetaseră. Ne-am trezit aproape de prânz, cu dureri de oase. Îmi era foame, dar nu aveam pâine.
- Să mă fi dus până la o alimentară! - le-am zis eu, cam reţinut.
- Vezi-ţi de treabă! Avem mălai, facem o mămăliguţă… Cu cârnaţii ăia şi o murătură…. Ne-ajunge! – m-a oprit Beatrice.
- Am mai picat şi noi pe capul vostru..! Acasă, sincer, îmi era teamă! Mă puteam trezi cu nu ştiu cine şi ne ciuruia ca pe câini.
- Stai liniştită, Maria! Ne descurcăm!…
Am prăjit cârnaţii şi câteva felii de salam date prin ou. Mirosea frumos. Pentru o clipă, toţi ne-am adus aminte că e ziua de Crăciun. Când însă nevastă-mea a adus şi un castron cu castraveţi muraţi, un zgomot de puşcă mitralieră ne-a băgat pe toţi sub masă. Un glonţ a spart geamul. Nevastă-mea a ţipat cât a putut. Maria a luat băiatul în braţe. Câteva clipe mai târziu, în încăpere aproape că se auzeau bătăile inimilor noastre. Focuri de armă, dincolo de bloc, spre restaurantul Parângu. Am rămas întinşi până s-a făcut linişte, apoi m-am ridicat şi mi-am aruncat privirea în stradă. La intersecţia străzilor Dezrobirii şi Nicolae Iorga, la nici cincizeci de metri de noi, s-a oprit o Dacie 1300, de culoare roşie. Cel care conducea a căzut cu capul pe volan. Pe bancheta din spate, am zărit un alt om răstignit.
- Mă fetelor, au rănit nişte oameni, nu putem să-i lăsăm aşa!
- Ştefan, nu te duce, te rog eu mult, nu te duce! – m-a implorat Beatrice.
- E sub demnitatea mea să stau cu mâinile în sân când ştiu că un om poate să moară! Nu se poate! Măcar văd dacă mai trăieşte! Chemăm o salvare!
Am luat în grabă o haină pe mine şi am coborât scările. Nicolae, băiatul Mariei, m-a prins la câţiva metri din bloc.
Înapoi, înapoi, mă băiete! –am strigat eu
Motorul Daciei funcţiona. Când eram la doar zece, cinsprezece paşi de intersecţie, de după colţul gardurilor, a apărut un cetăţean îmbrăcat în costumaţie militară. Mantaua însă era una şi aceeaşi cu cele pe care o purtau soldaţii în termen. Sub ea avea ascuns un pistol mitralieră, marca AKM! A început să tragă. Mai întâi spre blocurile de pe partea cealaltă a străzii, iar după aceea spre noi. Cu o iuţeală inexplicabilă, am sărit gardul viu, m-am trântit la pământ şi mi-am ferit capul.
- Culcat! Culcat, Nicolae! – am strigat către băiatul Mariei, apoi am privit către maşina din intersecţie. Cel care trăsese s-a urcat pe bancheta din spate. Cel de la volan şi-a ridicat capul, a întors cu o viteză uimitoare şi s-au pierdut de-a lungul străzii Petre Ispirescu.
Eram năuc şi cred că făcusem pe mine. Am încercat să mă ridic, dar nu mă puteam mişca. Înţepenisem în locul în care eram. Am auzit-o pe Cristina, apoi pe Maria, ţipând. În cele din urmă m-am ridicat. Dincolo de gard, într-o poziţie, în care nu-l observasem, se zvârcolea Nicolae. Fusese împuşcat. M-am repezit la el. Încă mai respira.
- Să nu mori! Salvarea! Să vină salvarea!
Până la spital, Nicolae însă a murit. A rămas la morgă.
În seara de Crăciun, am aflat că un tribunal „al poporului” a judecat cuplul Ceauşescu. Sentinţa, condamnarea la moarte! Un pluton militar i-a executat. Am privit, scârbit. Raţiunile faptei nu mă mai interesau. Ne-am mutat la Maria acasă. Am aprins lumânări în faţa uşii. Lacrimile curgeau de la ultimul etaj, până la parter. Maria parcă paralizase. Privea absentă. Mă temeam pentru ea şi pentru fata ei.
Abia la o săptămână mai târziu, l-am putut înmormânta pe Nicolae. În tot acest timp, şi Maria şi Cristina umblau zi şi noapte pe stradă. Îşi doreau moartea. Gloanţele trase de te miri cine, însă le-au ocolit.
Şi totuşi, Doamne, rău i-ai pedepsit! –mi-am zis, în gând, revoltat, când se cobora coşciugul în groapă

..................................................................................................................
O lună mai târziu ne-am făcut paşapoartele. Urma să o luăm din loc a doua zi, după ce le-am ridicat, spre Austria, şi de acolo, cu puţin noroc, oriunde. Ne-a sunat însă Maria. Era disperată.
- Trebuie să mergeţi cu mine! Ajuta-ţi-mă! Nu am pe nimeni! L-au omorât! L-au omorât!
- Pe cine? – abia am putut eu întreba.
- Unde?
- Pe Dumitru! Doamne ce să mă fac?!
Situaţia ne-a consternat din nou. Nu ştiam ce să mai credem. Într-o oarecare măsură ne şi temeam. Cei doi fuseseră în preajma noastră mai tot timpul. Şi totuşi, pe moment am renunţat la planurile noastre. Am însoţit-o pe Maria în oraşul de pe Bega. Ne-am prezentat la poliţie. Doi ofiţeri ne-au condus la capela din cimitirul săracilor. Acolo trebuia să-l identificăm pe Dumitru.
- L-au găsit nişte oameni, mort, lână calea ferată, aproape de aeroport. Ştiţi ceva? Ce căuta acolo? – a întrebat unul din ofiţeri
- Nu, nu ştiu! – a evitat Maria, un răspuns - dar poate nu e el!
Uşa s-a deschis. Un miros greu, aproape insuportabil ne-a izbit pe toţi. Un cadavru în descompunere, zăcea pe catafalc. Viermii îi ieşeau din gură şi de după urechi. Mi s-a făcut rău. Voiam să vomit şi am întors capul. Maria a rămas însă ţeapănă. Era asemenea unei statui de ceară. Îi pierise orice urmă de sânge din obraji.
- El e! Dumitru al meu! L-au omorât! L-au omorât!
Reprezentanţii poliţiei au schiţat câteva gesturi şi i-au zis aproape în şoaptă, că se fac cercetări.
- E, cercetări! – a oftat Maria.
Ei au tăcut.
- Actele lui s-au găsit? Avea dublă cetăţenie: rămână şi americană!…
- Da, doamnă! Toate documentele şi un bilet de avion spre Roma! Să mergem la secţie, facem formele legale să ridicaţi mortul şi, evident, vi le dăm.
La sediul poliţiei, ne-a întâmpinat un alt ofiţer. Din complezenţă, a transmis condoleanţe Mariei.
- Noi, oricum, ne facem treaba, adică efectuăm cercetări, e problema noastră şi trebuie să o rezolvăm, nu trebuie să vă mai deranjaţi. O sesizare în plus, ce mai contează. – a sugerat el
Ea a privit îndelung şi a tăcut.
- Vreau să-l iau acasă şi să-l îngrop creştineşte! – a zis într-un târziu.
După încheierea formalităţilor, am cumpărat un coşciug şi am închiriat o maşină. Dumitru s-a întors la Craiova cu ea. Noi, cu trenul.
În gara din Timişoara, la întoarcere, înainte de a ne urca în vagon, am cumpărat mai multe reviste şi ziare. Pe drum le-am răsfoit. Mai toate comentau scandalul de la Uniunea Scriitorilor. Subalternii lui Sorin depuseseră acolo o scrisoare, în care îl contestau. Sorin îşi dăduse demisia.
,,În ţara asta chiar se întâmplă ceva! Valorile se aruncă la coş şi … Ce să mai zic?! Gata, nu mai e de stat!” – mi-am şoptit, în barbă.
Am rămas totuşi lângă Maria, până a încheiat tot ritualul înmormântării, apoi ne-am luat bagajul şi am plecat.
- Mergeţi voi! Poate am să vă prind din urmă! – ne-a zis ea, cu lacrimi în ochi, la despărţire.
- Doar dacă ai fi în pielea ei, o poţi înţelege. O viaţă întreagă, să fii hăituit, şi totuşi să speri, până într-o zi, în care şi speranţă şi tot se năruie! Cum s-ar zice, să mergi veşnic, cu frică, pe o punte. Una îngustă, pe care echilibrul e doar idee. Vremurile o vor putrezi, ea se frânge, iar tu cazi. Cazi aşa, spre niciunde! – am încercat să-i explic situaţia Mariei, în drumul spre gară.
Acolo ne-am luat bilete până la Viena, şi am ieşit pe peron. Pe o bancă, am zărit un bătrân în haine mai mult decât ponosite. Îi tremurau şi capul şi mâinile. Lângă el, o jumătate de pâine, din care, probabil, mâncase. Mormăia ceva. L-am privit şi ascultat cu atenţie. Din când în când, gesticula. L-am recunoscut.
- Cât vedeai cu ochii, bălării! Şi lupii: Hauuu, hau-hauuu! Şi frig, de crăpau dracii! Iar lupii: Hauuu, hau-hauuu! De casa mea s-a ales praful! Şi ăştia…, că sunt nebun!
L-am privit din nou îndelung, apoi am urcat. Puţin mai târziu, vagoanele au alunecat pe şine. Aveam senzaţia unui gol. Parcă eram aruncat pentru a nu ştiu câta oară în valurile vieţii. Încercam să înot. Să mă îndrept cumva spre un ceva, însă un soi de teamă, de nelinişti mi se puneau junghiuri. După ce am urcat Dealul Balotei şi ne-am lăsat spre Valea Severinului, aveam senzaţia unei prăbuşiri în adâncuri, a unei prăbuşiri spre nicăieri. Beatrice m-a privit trist.
- Dumnezeu ne-a lăsat alături. Împreună vom fi orice s-ar întâmpla, dar oare o bine ce facem? - m-a întrebat ea, cu ochii blânzi, ca de căprioară.
- Ştiu eu?! La capătul drumului ar trebui să se întrevadă măcar un luminiş, un ceva mai definit… Omul ca să răzbească, trebuie să-l cunoască şi iar să cunoască.
- Bine, şi dacă nu?
- Ne-ntoarcem în noi şi ne mai naştem o dată!
- Şi?
- Şi! Va fi fost odată…, că dacă nu ar fi fost… O altă poveste şi mai ales una adevărată, care îşi va avea rădăcinile undeva, va începe din alt loc, cu un alt timp, apoi, tăcere, uitare, o altă uitare, nu chiar uitare, o uitare răscolită ca şi asta, probabil, o nouă rotunjire… şi un alt început. Inconştient, veşnic un nou început! Şi câtă durere!





Nicoale Balasa    12/22/2016


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian