Scrisoare pastorală
Doină, Doină, cântec dulce…! Regină a sufletului românesc din adâncimi de vremi, nemuritoare, mereu tânără, mereu fără de seamăn între frumusetile lumii, ne mângâi si ne mai dai sperantă!
Cei ce cunosc mai bine zic că nici un neam din lume nu te cunoaste, sau, mai bine-zis, tu nu cunosti pe alt neam. Te-ai născut aici, în Carpati, între munti si mare, între Dunăre si Tara Codrilor, pe un plai de dor si-un picior de rai. Poate esti un înger trimis de Dumnezeu în grădina Maicii Sale, ca să semene florile, să unduie valurile, să legene ramurile si să bucure sufletele.
Dacă din colinde românii au tesut scutecele Pruncului Sfânt, din tine, Doină, si-au cusut straie pentru sufletul lor. Cu ele s-au îmbrăcat, când s-au dus cu oile în munti, când au tinut plugul pe brazdă, când au legănat copiii, când au plecat la cătănie ori la război, când au gustat iubirea, când si-au plâns bătrânetile si nefericirea, când si-au condus mortii la tintirim.
Te-au cântat fetele si feciorii, femeile si bărbatii, bătrânii si copiii. Ai fost ca o rugăciune dătătoare de liniste, de sperantă, de curaj si vitejie. Ai legat oamenii si generatiile între ele cu tesătura nevăzută a dorului si a dragului, ai înscris în armoniile tale toată istoria neamului, toate amintirile, suferintele si bucuriile, înăltările si poticnirile, viii si mortii. Ai fost ca o punte între cele ce-au fost, cele ce sunt si cele ce vor fi, între vii si morti, între disperare si victorie. Ai mângâiat pruncii din leagăn si le-ai rânduit visele; ai ajutat fetele să-si întrevadă ursitul si flăcăilor să-si presimtă împlinirea; te-ai bucurat cu învingătorii si ai închis ochii muribunzilor, ai desfătat pe toti la nunti si la botezuri, la hore si la nedei; ai încurajat bătrânii si pe cei aflati în suferintă. Cu tine românii n-au mai fost singuri, iar greul nu le-a mai fost prea greu; cu tine au putut să împingă mai usor carul istoriei si al vremurilor.
Te-ai întrecut primăvara cu trilurile privighetorilor si ciocârliilor, cu fluierul ciobanilor si plânsul mieilor; ai sters sudoarea secerătorilor vara; ai rumenit strugurii si merele toamna; ai dat sperantă iarna celor de sub troiene. Te-am numit, Zeită, ,,doină românească”, fiindcă te-am socotit întotdeauna a noastră, fiică, soră, sotie, mamă, bunică, iubită.
A fost o vreme, când erai pe buzele tuturor. Eram prunc, când te cântau copiii si tinerii care păsteau vitele pe deal, te cântau sătenii mei la arat, la secerat, la prăsit, la cosit. Dormeam vara afară si auzeam până după miezul noptii pe câte unul trecând, flăcău sau vârstnic, uneori bătrân, cântându-te pe drum. Mergea si cânta. Îi cunosteam după glas. Se opreau si câinii din lătrat ca să-i asculte. Stiu oameni care toată viata te-au avut pe buze si, cu sigurantă si în suflet. Fie că erau fericiti, fie necăjiti, suierau încet câte o doină, ca pe o rugăciune a inimii. Pe versurile ei îsi plângeau trăirile si durerile. La nunti, mergeau lăutarii în jurul meselor si cântau fiecăruia ,,cântecul lui”. Celor mai bătrâni si mai greu încercati de viată le cântau însă ,,doina”. Glasul lăutarului, acompaniat de fermecata vioară, te pătrundea până în suflet. Nici mâncarea nu-ti mai trebuia! Cântau doine seara târziu cei ce mergeau la clacă, la curătatul porumbului, la scărmănatul lânii si la alte treburi care se făceau ,,pe ajutate”. Cântau doine mamele, când îsi adormeau copiii. Cântau doine bocitoarele, când conduceau mortul la groapă si-n multe alte împrejurări.
Astăzi mai aud doine la televizor, la radio, pe tot felul de aparate moderne, la câte un spectacol organizat. Este ca un opreg, o catrintă, o legătură, o pereche de itari, pe care le scoti din lada de zestre a străbunicii, le îmbraci ca să te vezi în oglindă si le pui la loc. E minunat să asculti pe Dumitru Fărcas, pe Gheorghe Zamfir, pe Achim Nica, pe Constantin Gherghina si pe multi alti doinitori povestindu-ne istoria, copilăria, vremurile si viata, dar parcă nu-i destul.
As vrea să mai aud doina cântată de omul de rând, tânăr sau bătrân, la câmp, pe drum, acasă, peste tot. Din păcate, omul acestor zile e tot mai încruntat, mai crispat, mai împovărat, mai hăituit de griji si de nevoi! Îi place să asculte doina, muzica în general, dar nu să o cânte. Omul de ieri cânta Doina ca pe o spovedanie a sufletului său; omul de azi ascultă doina altora, dar nu descuie lacătul de la usa propriului suflet. Alte genuri muzicale sunt plăcute tinerilor. Aud adesea masini trecând pe drum. Au geamurile deschise si pe ele năvălesc asurzitor rafale de bubuituri, tipete, zgomote, hărmălae ca de pe fundul iadului. Se zice că aceasta e muzica tinerei generatii! Dumnezeule sfinte!
Întoarce-te, Doină, iarăsi printre noi, să te cântăm, să te-ascultăm, să ne spunem prin tine bucuriile, să ne plângem amarul. Cu tine în suflet si pe buze am fi iarăsi noi însine. Prea ne-am înstrăinat fără de tine. Parcă umblăm de-a baba-oarba, atâta vreme cât nu esti cu noi. Tu ne spuneai de unde venim ca oameni, ca neam, ca tară, cine suntem si încotro ne îndreptăm. Erai busola acestui popor.
Dacă esti, într-adevăr, îngerul acestui neam, sopteste-I lui Dumnezeu, asa cum stii tu mai frumos si mai convingător, că avem nevoie de El, avem nevoie de tine, avem nevoie de noi însine!
,,Doină, doină, cântec dulce,/ Când te-aud, nu m-as mai duce!/ Doină, doină, viers cu foc,/ Când răsuni, eu stau pe loc!”
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, mai spicuim un fragment:
,,NU SE POATE, SĂ NU SE POATĂ. Conflictul sau disonanta dintre instinctul poligamic al bărbatului si instinctul maternitătii femeii nu se poate înfrânge, nu se poate rezolva si nu se poate converti, decât în cazul când ambele părti trăiesc învătătura crestină din toate puterile fiintei. Crestinismul e a doua creatie a lumii, a doua creatie a omului, o creatie din nou a firii. Iisus Hristos însoteste pe om prin învătătura Sa, prin Biserica Sa, prin rânduielile Sale, prin Cuvântul Său; ajută pe om prin darurile Sale, prin sălăsluirea Sa în noi, si în toti, ca un Dumnezeu pretutindeni de fată; iar mai mult decât acestea, - care se stiau si până aci -, Iisus Hristos întovărăseste, cârmuieste chiar, creatia fiecărui om ce vine în lume, în temeiul pretutindenitătii si atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primară, care configurează viata în toate particularitătile sale, încât fiecare ins e unic între oameni. El decide în infinitul mic, ce calităti sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, si nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configuratiile - probabile pentru noi si sigure pentru Dumnezeu; El formează destinul nostru în asa fel încât o asezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configuratia si în luptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, Care creează în dependentă cu omul si potrivit cu faptele sale, ajungându -1 cu răutătile lui din urmă si întorcându-i-le în brate, sau iertându -1 de ele, dacă s-a silit, prin lupta cu sine însusi, să-si dobândească iertarea.
Iesirea din înghesuirea aceasta, după care: ,,Tu singur te pedep¬sesti cu răutatea si tu singur te lovesti cu ateismul tău”, nu e cu putin¬tă, decât trăind prezenta nevăzută a lui Hristos în noi, trăind învătătura crestină în toate fibrele fiintei, - ceea ce face cu putintă lui Dumnezeu să scoată afară, prin mecanismul ereditătii, neghina recesivă si, în vremea străduintei celui din cauză, să facă să revină multime de geneze recesive în geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu îi este foarte cu putintă. Puterile credintei, amplificate de puterea si binecu¬vântarea lui Dumnezeu, au influentă nebănuit de mare asupra eventualelor noastre infirmităti, Minunea acestei refaceri se întâmplă oriunde se află credintă îndeajuns, ca să strămute configuratia recesivă într-una dominantă, fie prin calea nasterilor, fie de-a dreptul. Puterea lui Dumnezeu nu are hotarele neputintei noastre si de aceea nimic nu-i este cu neputintă. Unde însă nu vrem si noi, nu intervine: ne-a făcut fără noi, dar nu desăvârseste lucrul fără noi.
Abia un bărbat, care are cap pe Hristos, va fi în stare să-si înfrângă pornirile pervertirii si să păzească netulburat, în vremea cuvenită, mugurul vietii, de la rodire până la desprinderea deplină de la sânul mamei. Un atare bărbat păzeste fără vrajbă predania pravilei bătrâne, care-i opreste în posturi si sărbători si în zilele asupra lor, - ca pe unul ce stie: ce binecuvântează Dumnezeu si ce pedepseste. Vorbim aci cu toată întelegerea si cunostinta ce s-a nimerit la îndemână, că bărbatii cu un sistem nervos rezistent sunt capabili de înfrânare. Pe când slabii, nervosii, dezechilibratii devin si mai anormali în urma înfrânării poftelor lor genetice. Persoanele tari se fac mai tari, prin această formă de asceză. Asta o spune Carrel, un mare doctor al timpului. Iată de ce la căsătorie nu ajunge numai numărul anilor, îngăduiti de lege, ci se cere si vârsta credintei în Dumnezeu, prin care, ,,păzind hotarele legii”, să se asigure stăpânirea peste patimi. Majoratul părtilor îl decide mintea, nu instinctul; credinta, nu necredinta; înfrânarea nu desfrânarea.
Viata noastră are trei faze, în dezvoltarea ei: faza vegetativă - până la nastere; faza bio-psihică, fără limite precise; si faza spirituală. Multi nu trăiesc decât primele două faze ale vietii, iar mai sus n-au nici gând s-ajungă. Trăind într-o căsătorie cu acestia, nu poti fi decât într-un permanent dezechilibru cu cerintele spiritului. Viata acestora e o înjurătură continuă la adresa spiritului, iar pentru partea crestină e un fel de mucenicie fără nădejde sigură.
Cresterea normală desfăsoară viata omului în faza spirituală, în trăirea intensă a credintei crestine; abia acum, tinerii ajunsi la trăirea crestină a vietii, numai cu aceasta aduc garantii suficiente că în căsătorie vor trăi, păzind legile lui Dumnezeu si înfrânând patimile contra firii. Căci oricum s-ar căuta, nu i se găseste acestui instinct alt rost de la Dumnezeu, decât singur rostul rodirii de copii. Orice denatu¬rare a acestui rost e desfrânare si cădere de la trăirea crestină la viata păgână.”
*
File de jurnal – 5 dec. 1981. ,,A venit la mie Doamna T., profesoară de istorie(…). Li s-a dat ca sarcină să facă monografia unei comune. A apelat foarte insistent la mine să i-o fac pe-a Malovătului.
Actiunea aceasta a monografiilor comunale e pornită de Institutul ,,N. Iorga” din Bucuresti. Vor să realizeze Dictionarul istoric al României. Dacă nu vor renunta la această metodă, lucrarea, dacă, într-adevăr, se va realiza, va fi o rusine pentru generatia noastră. Cadrele didactice, în majoritatea lor, consideră această actiune asemănătoare cu culesul porumbului. Amatorismul, incompetenta si dezinteresul vor genera adevărate calamităti. Metoda lui Lahovari a esuat demult si, totusi… Unii au dreptate, ca Doamna T.: ,,-Serviciu, navetă, casă, familie, cozi etc., când să mai fac si monografie?”
Au apărut noi decrete. Se interzice navetismul. Dacă în sase luni cei care fac naveta la tară nu-si fac buletin definitiv pe localitatea respectivă, li se dezleagă contractul de muncă. Va fi o catastrofă! Un fel de despărtire în drept si fapt a familiilor. Transferarea de la oras la sat prin decrete si legi e, practic, imposibilă. Sunt alte legi, nescrise, care generează emigrarea spre orase.
Am întâlnit pe Domnul Sevastian M., inspector la Consiliul Popular Judetean, sociolog de specialitate. Este întrebuintat la toate actiunile din primărie. A făcut recent teza de doctorat a lui A., actualul prim-secretar de la Olt, acum trebuie s-o facă si pe-a lui C., actualul vice-presedinte al judetului. Aceea a fost cu turismul, aceasta-i cu productivitatea la vagoane!
Despre actuala specialitate a sociologului, Henri Stahl ar fi spus următoarele: ,,Sociologul e ca un individ care intră într-o sală de spectacole după începerea programului si începe să-si caute locul pe întuneric, în timp ce toti ceilalti strigă să stea jos!” Domnul M. vrea să plece la vamă, unde e vorba să se deschidă un loc. Are nevoie de mai multă independentă si mai putină hărtuială.”
*
Dacă mai ai si tu…. Interpreta Rafila Barbos are o frumoasă priceasnă cu acest titlu, care ne îndeamnă pe fiecare să pretuim după cuviintă părintii, atât cât îi mai avem! Iat-o:
,,Dacă mai ai si tu încă o mamă,
Încă mai poti să te numesti copil;
Dacă mai ai si îti trăiesc părintii,
Încă mai poti să zici că esti copil!
Dacă ai harul si-ti trăieste mama,
S-o pretuiesti si vei fi fericit!
Dacă mai ai si îti trăiesc părintii,
Ai cui să-i spui, atunci când esti lovit!
Când capul ti-asezai la pieptul mamei,
Tot sufletul îti era mângâiat,
Cât de fierbinti au fost tale lacrimi,
Deodată totul te-a înviorat!
Acum, când poti să le mai duci o floare,
Un zâmbet dulce te va-ntâmpina,
Părintilor mai treceti pragul casei
Si sufletul lor se va-nviora!
Părintii tăi doresc să-i lasi aproape,
De sufletul tău cât ei mai trăiesc
Si când nu stii, în taină ei veghează,
În rugăciune ei te sprijinesc!
Si, iată, mama ta acum doreste,
Cu duiosie tu să-i dăruiesti,
Dragostea ei mereu si o jertfeste,
Iar osteneala ei s-o pretuiesti!
Mai poti ca să săruti acea mână,
Ce, îngrijindu-te, a obosit!
Cu dragoste ia-i dreapta si-o sărută,
Ce pentru tine a îmbătrânit!
Mai poti să dai azi florile iubirii
Părintilor din casa ce-ai crescut;
Nu la mormânt le trebe trandafirii,
Ci în căsuta-n care te-ai născut!
Ar vrea să intre-n casa ta prieteni,
Ce te-nsotesc si ei mereu cu drag,
Dar când părintii tăi îti deschid usa,
Simti cum răsare soarele în prag!
Dar când în lume nu mai ai pe nimeni,
Te simti străin si nu ai cui să-i spui,
Amarul greu ce-adesea te doboară,
Nu poti să i-l destăinui orisicui!
Mai poti să dai azi florile iubirii
Părintilor din casa ce-ai crescut,
Nu la mormânt le trebe trandafirii,
Ci în căsuta-n care te-ai născut!”
*
Pletosii. Era în 1979. Înfloriseră salcâmii. Luasem masină de curând, o Scoda 100 S de ocazie. Tăticu era angajat apicultor la ferma de stat. Se afla cu cei 175 de stupi în pastoral, la Negoiesti – Apa Neagră, undeva în apropierea orasului Baia de Aramă. La 2-3 zile îi duceam mâncare si ce mai trebuia. Într-o zi de sâmbătă, după-amiaza, m-am dus la dânsul. Am mai stat de vorbă, l-am mai ajutat la câte ceva pe acolo si, către seară, am plecat spre casă. Mă dusesem pe Floresti, am întors pe Balta. La Ponoare, pe o pantă, am auzit o bubuitură puternică si un scârtâit strident, am simtit o izbitură si masina s-a oprit. Am coborât. Roata din spate-dreapta era desprinsă. Planetara(osia) se frânsese din butuc si roata se mai tinea doar în cablul frânei de mână si în furtunul de lichid. Masina se sprijinea direct pe asfalt. Mai târziu am înteles că planetara fusese frântă demult, se mai tinea doar într-o aschie, care a cedat atunci.
Când am văzut situatia în care mă aflam, să înnebunesc, nu alta. Aveam carnet de câteva luni. O mie de probleme apăreau acum. Nu cunosteam pe nimeni în Ponoare. Masina trebuia dusă la un autoservice în Severin, cale de 60-70 km. Era nevoie de o remorcă sau masină. Cu cine voi ridica si voi pune masina mea în remorcă? Cum mă voi duce eu în Severin să găsesc un mijloc de transport pentru masină, fiindcă pe acolo rar se întâmpla să treacă vreun vehicul. Dacă plecam eu, masina putea fi demontată de hoti! Dimineata trebuia să fiu la slujbă. Cum voi putea să ajung? Parcă îmi căzuse cerul în cap. Nu stiam ce să fac. Mă învârteam în jurul masinii si mă rugam.
N-au trecut zece minute si am văzut doi tineri venind pe drum. Erau cu părul netuns, cu plete pe umeri, cu pantaloni scurti si-n papuci. M-am gândit: ,,Ăstia abia asteaptă să plec, ca să-mi demonteze masina!” S-au apropiat. Îi auzeam vorbind: ,,-Mai luăm cablul lui nea Mitu si ajungem până aici!” ,,- Bună seara!” a zis unul. Am răspuns la salut. ,, - Ce vi s-a întâmplat? Se rupse planetara? Se mai întâmplă! Hai c-o facem noi imediat!” Avea o voce caldă, prietenoasă, chiar părintească. ,, - Cum… o faceti dvs.?!” am zis eu neîntelegându-i gândul. ,,- Aducem acum aparatul de sudură si v-o facem boboc, de puteti să vă duceti cu ea până la Bucuresti!” Am înmărmurit.
Într-adevăr, au adus un aparat de sudură de la o casă din apropiere, au tras un cablu cu curent si s-au apucat de treabă. Au desfăcut butucul rotii, au sudat capătul de planetară, au pus butucul la loc, au suspendat frâna de pe partea aceea si au montat roata. Totul a durat maximum o jumătate de oră. M-au sfătuit să merg încet si când ajung în Severin să schimb planetara. Am vrut să le plătesc. ,,- Sunteti călător, nu vă luăm bani!” Eram uimit de nobletea si mărinimia tinerilor acelora. Tocmai ei, care aveau părul netuns, ca-n Occident!
Am multumit tinerilor, i-am multumit lui Dumnezeu si mi-am zis în sinea mea, că un neam care are un asemenea tineret nu poate să piară! Dumnezeu să le răsplătească pe unde or fi!
*
Sănătate mnezeu!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 10/10/2016 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.