Grupaj poetic
Domnişoarǎ
Stimatǎ domnişoarǎ, sīnt īngerul tomnatic,
nǎscut dintr-o beţie a saltului īn gol,
port īn genunchi sfielnici elan de cal sǎlbatic
şi vulturii dorinţei, flǎmīnzi, īmi dau ocol.
Priveşte, domnişoarǎ, cum construiesc soldaţii
un pod de bǎrci legate pe fluviul dintre noi
şi ne īntind bucata de pīine evadaţii
din īnchisoarea clipei ce-apasǎ pe-amīndoi!
Prin vene-mi curge seva podgoriilor apuse,
cīnd mǎ zbǎteam ca leul īn cuşca unui vis
şi salahorii pīclei se zguduiau de tuse,
cǎrīnd īn lǎzi de zestre nǎmolul din abis.
Cum sǎ-mi īndrept aripa cea frīntǎ şi murdarǎ
cīnd plouǎ-acid pe timpul rǎmas ca un şantier
īnpustiit, pe care doar ciorile coboarǎ
īn spasmul cuminţeniei ce strīnge ca un fier?
M-am petrecut īn falduri, alunec pe luminǎ
şi simt rǎcoarea nopţii ca un ogar de soi,
sīnt predispus la tainǎ şi fluier peste vinǎ,
usuc pe rǎni noroiul şi-apoi mǎ spǎl cu ploi.
Mi-aş construi aripe din lemnuri de baladǎ
şi-aş exploda īn jerbe topindu-mǎ īn mit,
ca sǎ mai muşc din mǎrul ce stǎ-n curīnd sǎ cadǎ
ca un pǎcat de aur pe sufletu-mi coclit.
Ascultǎ, domnişoarǎ, cum cīntǎ veşnicia!
Īn trupul meu de īnger tomnatic port scīntei.
Sīnt cel ce-a fost şi spaima, precum şi bucuria.
Sīnt liber, domnişoarǎ. Atīta doar: sǎ vrei.
Foc īn exil
Te-aştept īn colibǎ, e balta aproape,
Pǎdurea, aici, este verde mereu
Şi caii sǎlbatici adorm līngǎ ape
Şi ploaia miroase a lacrimi de zeu.
Te-aştept, fǎrǎ noimǎ, cīnd trenul mai ţipǎ,
Cīnd lemnul pocneşte a semn dureros,
Te-aştept īn tǎcere, te-aştept īn risipǎ,
Te-aştept fǎrǎ spaimǎ şi fǎrǎ folos.
Aprind cīte-un foc, sǎ īl vezi de departe,
Prin papuri şi sǎlcii, luminǎ īn drum,
Şi-o barcǎ din trestii anin, sǎ te poarte
Ea singurǎ-n locul cu flǎcǎri şi fum.
Ţi-e viaţa uscatǎ, o simt dintre valuri,
Şi nici n-ai copacul sǎ-l īmbrǎţişezi,
Īntinzi şi īn somn cīte-o mīnǎ spre maluri,
Sǎ ieşi din vīrtejuri şi sǎ te salvezi.
Dar nu e scǎpare, oraşul e-o groapǎ,
Şi-n jurul lui, viaţa ‒ un cīmp pustiit,
Pe care o barzǎ, tīrīndu-se şchioapǎ,
Īşi simte pǎmīntul, sub ea, pregǎtit.
Īncearcǎ mǎcar sǎ te-abaţi pīn-la mine,
Prǎji-vom un peşte la jar, vom bea vin,
Şi-n tainele nopţii spǎla-vom rugine,
Cu ochii spre lunǎ şopti-vom Amin!.
Te-aştept unde doarme adīnc veşnicia,
Īn mijloc de smīrcuri şi plauri, şi stuf,
Īn locul īn care se-ntoarce pruncia
Din mersul ei silnic, cu glod şi zǎduf.
Se-aude iar trenul. Īncet, fantomatic.
Un şuier
Apusul a fost mīngīiat.
Te-aştept īn coliba din mediul acvatic,
Te-aştept līngǎ Dunǎre, la Calafat.
Aproape de liman
Mi se fǎcuse somn de-atīta mers şi m-am īntins pe tǎietura
galbenǎ a unui copac. Nu am mai apucat sǎ adorm, cǎci spatele
mi s-a udat de seva albǎ care mustea īnǎuntru şi se ridica la
suprafaţǎ prin venele lui tǎiate, lipicioasǎ ca un sīnge.
Mi-am scos merindea şi m-am tras la umbrǎ sǎ mǎnīnc şi sǎ
beau apǎ din izvorul pǎmīntului, care-mi curgea, printre pietre
şi muşchi, la picioare.
Cīt mai aveam oare de mers pīnǎ la castelul sau cetatea
care se zǎrea īn depǎrtare? O zi? Sau poate douǎ? Poate acolo
va fi chiar sfīrşitul lungului meu drum, acolo, īntre pereţii
groşi de piatrǎ, īncoronaţi cu maiestuoase creneluri. Acolo
poate fi totul ‒ frumoasa domniţǎ īnsinguratǎ ce-şi aşteaptǎ,
ca şi mine, izbǎvirea, bǎtrīnul īnvǎţat care mai tot timpul
adorme printre ocheanele lui, cu capul pe ceasloave, cu
lumīnarea aprinsǎ, servitorul hoţ pe care īl voi elibera īn
pustie, punīndu-i īn palmǎ cīţiva bani mari, de aur, biblioteca
īn care mǎ voi afunda nesǎtul pentru totdeauna, cu stīlpii ei
bruni, din lemn cireş, cu tainiţele īntunecoase īn care voi
adormi şi voi visa atīţia şi atīţia ani de-acum īncolo.
Drumul meu trebuie sǎ fi avut un rost.
Paşii eu doar i-am tras dupǎ mine, iar īnaintea
urmelor ce le-am lǎsat trebuie sǎ fi fost urmele
pe care am mers, firul īntins de cǎlǎuza nevǎzutǎ
care m-a adus pīnǎ aici, īn luminişul aceste pǎduri.
Iatǎ o pasǎre rotindu-se şi ţipīnd deasupra bǎtrīnei cetǎţi!
Oare nu e chiar acvila care m-a īnsoţit prin munţi, peste ape,
pe deasupra colinelor şi cīmpiilor care se uneau cu cerul
īnvineţit, ca un mozaic al rǎbdǎrii tǎcute, fierbinţi, istovitoare?
Acolo trebuie sǎ fie limanul a toate, capǎtul meu de drum
şi sfīrşitul. E prea adīncǎ liniştea acestor pǎduri, statornicia fǎrǎ
moarte a locului, a acestor ziduri brumǎrii, despre care nimeni pe lume,
niciodatǎ nu ar putea spune cīnd au fost ridicate, īntǎrituri care
vor cǎdea odatǎ cu pǎmīntul.
Mai departe de acele ziduri nu mai poate fi nimic.
Doar marea, dupǎ care voi tīnji pīnǎ cīnd voi īnchide ochii
şi chiar mult, mult dupǎ aceea, cīnd foşnetul valurilor va rǎsuna
īn seva mea albǎ, luminoasǎ precum aripile unei eternitǎţi pierdute.
Lacustră
Stăteam de vorbă sub ape, īntr-o linişte desăvīrşită.
Domneam, pe fundul lacului, ca un rege şi o regină
īntr-un palat acoperit cu o cupolă de sticlă, prin care
pătrundeau, pīnă la noi, razele de lumină, jucīnd,
īn dreptul chipurilor noastre, un dans feeric de brocarturi
scumpe, īnşelătoare. Aşezaţi pe buturugi, la masa
scoasă din vechiul barcaz scufundat, ne sprijineam
de coloanele de trestie şi papură; mīna ta se odihnea
pe capul unui sceptru īmpletit din stuf.
Verzi deveniseră ochii noştri şi nu mai aveau pupile.
Se lăsase peste lumina lor semnul eternităţii şi al īmpăcării,
deschişi, acolo jos, īntr-o lume stranie, īn care
toate dimensiunile sublimau īntr-una singură, uniformă.
Beam esenţe de alge şi muşchi, īndulcite cu miez de trestie,
din căni scobite īn lemn. Mīinile noastre se mişcau īncet
prin densitatea fluidă, degetele ne erau albe şi reci, lunecoase,
cu pielea ridată cumplit, ca a unor bătrīni.
Vorbeam sub ape, şi vorbele noastre se īnălţau
ciorchini de aer globular către suprafaţă, spărgīndu-se,
fără sunet, īn albia valurilor tăiate de vīnt. Afară, tot peretele
de stuf şoptea sub lumina soarelui ce pălea. Dedesubt,
noi nu simţeam nimic; aici, umbrele şi sclipirile se
īngemănau īn permanenţa unor timpuri prinse sub un
cavou de sticlă străvezie, care nu trădau nimic despre neputinţa
dinainte, care sfidau orice silinţă de īnchegare a ceea ce va urma.
Īn īmpărăţia negrelor scoici şi-a mīlului era linişte.
Peştii şerpuiau īn voie pe līngă noi, argintii ca nişte linguri
scăpate sub ape de fantomele unor pescari bărboşi
şi veşnic flămīnzi. Aşteptam amīndoi o nouă īnserare
Frumoasa altor vrremuri
Tu mǎ adormi, cǎci porţi miros de lapte
Şi-n pǎrul tǎu curg rīuri cu smochini,
Iar pe genunchii-ţi roz iau foc īn noapte
Vechi acatiste scrise-n iambi felini.
Atunci cīnd popii, galbeni, cad īn transǎ,
Cīnd falşi fachiri se scurg pe funii-n jos,
Lovindu-mǎ de frunze-ţi cer o şansǎ
Şi pregǎtesc pocale cu spumos.
O, tu, sǎlbatico, ce porţi īn vene
Suav parfum de strǎzi şi de-nserat,
Lasǎ-m-o clipǎ sǎ-ţi fac vīnt cu pene
Şi sǎ te ung cu-arnicǎ pe pǎcat!
Tu cea crescutǎ-n nunţi de felinare,
Īmpǎrǎţind hoteluri de nevoi,
Aprinde-mi foc şi scrīşnet din amnare
Şi-apoi aruncǎ-mi zdreanţa īn noroi!
De-ai īmpuşca cu glonţul rece-n fluturi
Şi dintre toţi doar unul te-ar iubi,
Trǎgīnd cu ochi legaţi, de dupǎ scuturi,
Pe mine-n piept, rīzīnd, m-ai nimeri.
Īn rochia ta se zbat adieri febrile,
Pantofii tǎi pocnesc scīntei pe nervi,
Am sǎ te-aştept īncins cu proiectile
Sub asistenţa foştilor tǎi servi.
Mi-ai nins pe timp, femeie īndrǎcitǎ,
Spurcatu-ţi mers l-am altoit de hram
Şi pielea de pe suflet, jupuitǎ,
Ţi-am atīrnat, s-o vezi cīnd treci, la geam.
Acolo, printre pietre, la Oracol,
Cīnd aprindeai platane mari de foc,
Cīt n-adormisem īncǎ la spectacol,
Parc-am simţit cǎ nu eşti cu noroc.
Tu, ce mi-ai lunecat amar prin vise,
Ţie buchete la ruini ţi-aduc,
Frumoasǎ doamnǎ-a tainelor ucise,
Şi-apoi mǎ-ntind īn patul tǎu de nuc.
Ieşirea de serviciu
Azi nu se lucreazǎ, se-nchid lacǎtele, se trag obloanele.
Vine ursul sǎ ne īntindǎ oasele, sǎ ne calce īn picioare.
Strǎzii acesteia de pulberi n-o sǎ-i mai rǎmīnǎ nici numele,
Oficiul Stǎrii Civile se va muta īntr-o moarǎ īncǎpǎtoare,
iar darul de nuntǎ cel mai sigur va fi tradiţionala jimblǎ cu sare.
Daţi-vǎ jos, clopotari adormiţi pe funii, ucenicii voştri
īşi doresc de-o viaţǎ sǎ mǎnīnce şi ei o pīine!
S-au mai īmpuţit apele Veneţiei aşteptīnd īntoarcerea lui
Ştefan ce Mare ca sǎ-şi rǎscumpere pǎcatele.
Visīnd īntr-una la patimile purificatoare, s-au īnmulţit
ciorile-n gard şi beţivii neamului, zarurile mǎsluite īşi
decanteazǎ spuza īn tīrtiţele puilor prǎjiţi.
Mama soacrǎ ţipǎ cǎ a ologit-o lumina, vecina aia singurǎ,
de la 4, iar s-a īncurcat cu pompierul din schimbul 3, iar
şi-a dat foc la casǎ. Rǎzboaiele civile beau Marghiloman
şi mǎnīncǎ icre la Dragomir, īn timp ce fetiţele deochiate
adorm īn scaune, sub ventilatorul mare al frizeriei.
Ia mai ascute-mǎ, Doamne, īntr-o luptǎ de clasǎ cinstitǎ,
ia mai piteşte-mi īn gaura din beci o cotǎ obligatorie!
Dǎ-mi zaţul vieţii la remaiat ca pe-un ciorap de damǎ
ofilitǎ şi cīntǎ-mi din trompetǎ Valurile Dunǎrii pīnǎ la
imbecilizarea completǎ, pīnǎ la uitarea de sine.
Mi-e dor şi mie, fraţilor, de-o revoluţie! Unde mai sīnt
revoluţiile de altǎ datǎ!?... N-a mai rǎmas mai nimic de
cules de prin terciul vieţii. Ar trebui sǎ ne bīzīie muştele,
sǎ vinǎ īn galop o herghelie īntreagǎ de cai albi peste
urbea asta stǎtutǎ, peste ifosele fiicelor de servitoare
ajunse ţoape naţionale.
La cantina publicǎ s-a mǎrit porţia de pilaf, s-a īngroşat
compotul. Iubiţii fac varice īn aşteptarea patului conjugal,
stau de şase la closetul bǎtrīnilor. Cei mai mulţi dintre noi
au cotit-o, au ieşit din sistem, au murdǎrit cerul cu lehamite,
cei mai singuri au luat calea codrului frate, sǎ īnfiinţeze o
casǎ de culturǎ şi odihnǎ pentru tǎtarii rǎmaşi pe-acolo,
care se cred īncǎ īn rǎzboi.
Ieşirea de serviciu e ca pe vremuri, nu trebuie sǎ plǎteşti nimic;
oricum te-aşteptǎ nişte chiloţi īntinşi la uscat.
Heraldicǎ
Am fost hrǎnit de mame cu burţile frumoase,
mi-au nechezat īn sīnge huţulii ursitori,
cīnd adormea speranţa aveam dureri de oase,
cīnd pīrīia norocul mǎ bīntuiau fiori.
Īmi amintesc cum vara mǎ īnecam periodic
şi mǎ trezeam cīnd toamna spǎrgea cīte-un pahar,
cum frecventam iabraşe dintr-un ţinut mai nordic
şi-nsǎmīnţam valutǎ, sǎ par mai gospodar.
Şi nici nu mai conteazǎ de chiar au fost acestea,
corsar de-am fost pe mare, de-am fost bǎiat model,
mǎ-mbǎt ca cu Bǎbeascǎ doar cīnd gīndesc povestea,
parcǎ strǎbat cu trenul saloane de hotel.
Hai, Doamne,-ntoarce roata, sīnt vremurile triste,
nici hoţii de corǎbii nu mai muncesc cu spor,
pe Bistriţa luntraşii vomitǎ īn batiste
şi-acarii sorţii Tale fug pe pǎuni īn zbor!
Fǎ, Doamne, chiar pustiul de bine ce-l aşteaptǎ
cǎţǎrǎtorii vieţii, la ei, pe-acoperiş,
ascunde-mǎ sǎ-ţi suflu cuvīntul ce īndreaptǎ
şi-apoi, ca mulţumire, dǎ-mi lapte sfīnt şi griş!
Mǎ vǎd ciocnind cafeaua cu uşa de la Capşa,
plǎtind birjarii nopţii spre un alcov de soi
şi-apoi īntr-o pǎdure jucīnd cu pomii leapşa
ca sǎ mǎ spǎl sub ploaie de timpuri şi noroi.
Am fost cules din lanul copiilor de suflet
şi obligat ventuze sǎ port ca sǎ iubesc;
azi numai anticarii mǎ recunosc la umblet,
denobilīndu-mi ceara din osul meu domnesc
Antón Lizardo
Apele mǎrii şi gīndul meu liber, zburīnd peste valurile
apusului roşiatic īnspre Antile, pierzīndu-se apoi īn
marele ocean şi, de acolo, cǎlǎtorind cine ştie unde,
cine ştie cīnd
Aşa aş sta pīnǎ la bǎtrīneţea din urmǎ, aici, īn taverna
portului de la capǎtul lumii, la masa de lemn murdar,
dormind şi visīnd līngǎ paharul de Tequini, la umbra
stufului şi copacilor cu frunze mari, nepǎmīntene
Antón Lizardo, cīţi venetici or fi tǎiat şi cīţi or fi īmpuşcat
fiii rebeli ai acestor pǎmīnturi pentru mirosul ǎsta
de scoici calde şi alge putrede al patriei tale?!
Aici, īn acest cap de ţǎrm din Alvarado, la sud de Veracruz,
la un strigǎt de Boca del Rio, aici e locul unde īţi poţi pierde
singurǎtatea omeneascǎ şi te poţi contopi cu singurǎtatea
spaţiului, a apei şi a pǎmīntului, a nisipului şi a cerului.
Viaţa īncepe aici a doua oarǎ şi ultima; larma oraşului e departe,
abia acum īncepe, dar e departe, nu rǎzbate pīnǎ la plajǎ
La mijlocul vieţii, aici, pe acest cap de ţǎrm, la sud de Veracruz,
la un strigǎt de Boca del Rio, departe de Europa care m-a crescut,
la mijlocul vieţii voi mai fuma cīteva ţigǎri şi-apoi mǎ voi tocmi
cu bǎtrīnii pescari pentru un vas mai trainic cu care sǎ mǎ rup
pentru totdeauna de pǎmīnt. Jumǎtatea vieţii ce-a mai rǎmas
va fi a apei, a mǎrii necuprinse şi a cǎlǎtoriilor pline de aventuri.
Mi-a spus Gonzalo, cīrciumarul care nu poate sǎ plece cu mine,
cǎ noaptea trecutǎ s-a īmpuşcat o femeie īn oraş fiindcǎ bǎrbatul ei
trǎia īn intenţii serioase cu a cincea prostituatǎ a vieţii, una dintre
frumuseţile publice ale tīrgului, un bun comun care īncepea
īn curīnd sǎ se ofileascǎ.
O, Antón Lizardo, ţǎrmul meu iubit, cīt de departe voi fi
de toate acestea şi cum o sǎ-mi amintesc cǎ tu mi-ai fost
frate şi alean la necaz, cǎ ţie īţi datorez viaţa mea, care
va urca de-acum pe talazurile zilelor şi anilor!...
Sǎ mai beau un pahar şi apoi mǎ voi pierde īn īnserare
cǎtre colibele pescarilor ce nu vor şti niciodatǎ cǎ plec
fǎrǎ gīndul īntoarcerii, fǎrǎ durerea nici unei amintiri
ce nu poate fi vindecatǎ.
Omul de zǎpadǎ
Copii frumoşi, sīnt Omul de zǎpadǎ
Care-a vǎzut prea multe-n viaţa lui
Şi care mai aşteaptǎ doar sǎ cadǎ
Pe el omǎtul Dumnezeului.
Nu mǎ mai pot juca precum odatǎ,
Cīnd nas de morcovi īmi puneaţi şi ochi
Din doi cǎrbuni, iar mǎtura stricatǎ
Mi-o aşezaţi sub braţ ca pe-un deochi.
Acum vǎ las, fiindcǎ e-un rost īn toate
Şi vreau s-o fac atīta cīt mai pot,
Īn sens invers şi-ncet de a-i strǎbate
Poveştii mele albe drumul tot.
A fost frumos atīţia ani de zile
Sǎ ne jucǎm alǎturi, nu-i aşa?
Definitiv rǎmīne scris pe file,
Īn cartea fericirilor de nea.
Cīnd veţi vedea cǎ nu mai sīnt īn locul
Īn care mǎ clǎdeaţi voi tot mereu
Veţi şti, mai mari, cǎ-mi port īn mine focul
Şi mǎ topesc dupǎ un plan al meu.
Cǎ Omul de zǎpadǎ e-o poveste
Ce din pǎcate are un sfīrşit,
Ca orice basm, dispare fǎrǎ veste
Cīnd timpul vieţii noastre-a-mbǎtrīnit.
Veţi şti, de-asemeni, cǎ am fost aparte
Şi cǎ m-aţi plǎmǎdit din fulg ceresc,
Cǎ frigul lumii īl simţeam ca moarte,
Plīngīnd prin rīsul vostru pǎmīntesc.
Eu plec acum, cīt īncǎ mai e iarnǎ,
Prin īncǎlziri globale mǎ disip,
Las viaţa voastrǎ-ntreagǎ sǎ discearnǎ
Trecutelor zǎpezi frumosul chip.
Mǎ voi gīndi la voi īntotdeauna,
Vǎ voi vedea-n paltoane şi galoşi
Şi voi simţi cum mi-aşezaţi cu mīna
Bulgǎri pe trup şi-am sǎ v-aud voioşi.
Cīnd veţi fi mari şi trişti şi singuri poate,
Cīnd veţi uita frumosul nostru joc,
Din liniştea zǎpezilor trǎdate
Vǎ voi aduce-n vis semn de noroc.
Iar de nu veţi avea nici somn īn noapte
Şi un opaiţ va lumina la geam,
Eu, Omul de zǎpadǎ şi de lapte,
Am sǎ vǎ ning precum cīnd ne jucam.
Īnger fǎrǎ statuie
Port cicatrici pe suflet, dar am cǎmaşa-nchisǎ,
istoria mi-e fixatǎ de sfinxul din Bucegi,
spre ceruri telefoane mai dau cu cīte-o fisǎ
şi mai curtez şǎgalnic fecioarele de regi.
Nu am mai fost la mare de la o vreme-ncoace,
s-au ramolit, se pare, stabilopozii vechi,
mǎ rǎcoresc īn crame de mǎnǎstǎri posace,
unde te ia rǎcoarea şi vinul de urechi.
Sīnt ultimul romantic, rǎmas cu o ştafetǎ,
o sǎ mǎ plimb cu facla pe fundul vreunui lac,
cioplesc, īn continuare, la camera secretǎ
şi transfuzez speranţe cu sīnge geto-dac.
Tu ce mai faci, iubito? Sǎ ştii, mi-e dor de tine,
sīnt mai bǎtrīn, desigur, dar īncǎ mǎ mai ţin,
mai pun faţa de masǎ şi-o sticlǎ pe ruine
şi-aşa, fumīnd, spre-o cioarǎ, paharul ţi-l īnchin.
Se rechiziţioneazǎ statuia mea de īnger
Dormi-voi prin avuzuri, ca cel ce-am decǎzut,
īnsǎ rǎmīn cu dreptul pe frunze sǎ mai sīnger
şi sǎ-i urez de bine cui mīrşav m-a vīndut.
Ehe, sīnt alte timpuri
, e-un ceas al demolǎrii,
mansardele sīnt pline de-ocheanele cu glonţ,
eu mǎ sfinţesc metodic cu scrīşnetul rǎbdǎrii
şi mǎ rǎzbun pe soartǎ legīnd-o strīns de clonţ.
Cunosc deci anotimpul dupǎ golanii zilei,
sǎrbǎtoresc cǎderea drept īnceput mai bun,
cīnd mi se face foame pǎzesc Cutia Milei,
cīnd scīrţīie credinţa alunec pe sǎpun.
Prea scurtele ierni
Ca lama unui brici mă taie raza
şi sīngerez cu boabe de argint,
mi s-a topit, a jilţului, speteaza,
răceala ei curată n-o mai simt.
Picioare de cleştar o iau la vale,
ce-a mai rămas din neguroase oşti,
cīnd jilţul meu de gheţuri se prăvale
şi-ncepe anotimpul pentru proşti?
Nimic lumina şi nimic seninul
Prinsesem pojghiţi aspre, de taiga,
mă oţelise la privire vinul,
pe care-l beam gīndind la dumneata.
Mai viscolea cu patimă de glonte,
mai nimereai să vii din cīnd īn cīnd,
te aşteptam pe blănuri de arhonte
şi focul īnmuiam, să-ţi fie blīnd.
Au fost prea scurte iernile acelea,
acum nu mai e iarnă pe pămīnt,
doar sufletul meu trist mai umblă lelea,
tot căutīnd al iernilor mormīnt.
Şi dacă tot va fi să fie soare,
şi poezii s-or scrie pe asfalt,
eu mă voi deporta unde-i ninsoare,
luīnd Siberii vaste cu asalt.
Şi, poate-atunci, făcīnd popas o clipă
să beau un ceai din caldul samovar,
te voi zări prin fumul gros de pipă,
pe care-o voi aprinde din amnar.
Te voi găsi, la fel şi tu, fugită
către limanul albelor zăpezi
şi-abia atunci, iernatică iubită,
de boala mea de frig ai să mă crezi.
August īn flǎcǎri
O ultimǎ lunǎ a verii de foc
Din soare bǎlteşte mercur clocotit,
E timpul cīnd rǎnile-n suflet se coc,
E timpul iubirii ce-n noi a murit.
O secetǎ-n firea īntreagǎ e-acum,
Pīrjolul ne muşcǎ perfid şi total
Şi nu e scǎpare pe nicicare drum,
Absente sīnt apa şi noi, şi un mal.
Din lipsa de umbrǎ se naşte infern,
E "unul" terestru infernul deplin,
Nevoia de dublu e sensul etern,
Īn lipsa lui totul e jar şi e chin.
Nici marea sǎ vinǎ aici līngǎ noi
Şi valul s-arunce colacul lichid,
Şi tot n-ar fi bine, cǎci nu sīntem doi,
Ar fi, īn rǎcoare, un salt invalid.
Nisipul se scurge, betoanele fierb,
Iar ceasul se-opreşte sub semnul fatal
Ca spre o vedenie un muget de cerb
Īnalţ cǎtre tine apelul final.
Mai e īncǎ timp, şi o toamnǎ mai e,
Şi-o iarnǎ, pierduto, veni-va la rīnd;
Sǎ dǎm un rǎspuns omenesc la de ce,
Īntīi sǎ-ncercǎm reunirea īn gīnd.
Un august īn flǎcǎri toridul sfīrşit
Al verii ce strigǎ stins cǎtre viaţǎ,
Sau poate acel īnceput fericit
Al toamnei de azi, deschisǎ spre ceaţǎ.
|
Dragos Niculescu 8/6/2016 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.