Nichita si glasul său etern
Acum, la 25 de ani de la ceea ce s-a convenit să se numească „revolutia română”, (care a fost doar antitotalitară si nu anticomunistă, cum declară retinut chiar„înfăptuitorul” ei), se cuvine să ne amintim că, printre cele trei evenimente majore din istoria noastră contempoprană, petrecute în ultima lună a anilor 1918, 1947 si 1989, - adică Marea Unire, abolirea monarhiei si revolta anticeausistă,- este si ziua de 13 decembrie 1983, momentul plecării fizice dintre noi a celui de al doilea poet national Nichita Hristea Stănescu.
Pentru a-i întelege chipul, firea, gândirea si exprimarea singulară si mai ales pentru ce s-a convenit să i se atribuie denumirea conventională de „al doilea poet national”, acum la 31 de ani a plecării sale în nefiintă, redăm mai jos esenta poeziilor sale, spiritul lor dar mai ales sunetul lor cu totul si cu totul aparte, ce s-a ridicat distinct tocmai într-o lume în care în acest domeniu s-a făcut risipă de exprimare lozincardă, într-o vreme când literatura a fost folosită masiv pentru deturnarea spirituală a Neamului de la a fi Dacii primordiali la a ne mai fi, decât „oameni ai muncii”,unealtă de lucru tăcută în vasta lume periferică si agresivă a internationalismului proletar. În acet timp, din punct de vedere statal, noi nu mai eram nici daci, nici romani, poate cumva ceva slavi, dar cu sigurantă „oameni ai muncii,” fără identitate si mai ales de tot fără opinie. Ceea ce a reusit colegul nostru de clasă, de pe când eram elevi la liceul Caragiale din Ploiesti, poate fi socotit un miracol. Limbajul său asezat, direct, firesc,- nu neapărat criptic si mai ales esopic, - ne-a exprimat magistral, mai ales când peste el a fost mereu deschsă vocea de bruiere a trombonului propagandistic laudativ a ceea ce trebuia vestejit si respins ca nociv Neamului si Tării, a celui trecut în analele istorice ca al doilea poet comunist din estul Europei, după rusul Vladimir Maiacovski.
ÎNTR-O ZI CAM PE LA PRÂNZ
prima poezie scrisă la 7 ani (1940)
Într-o zi cam pe la prânz,
Gheorghită mergea cu-n mânz.
Cum mergea cu mânzu-agale
Îi iesi un hot în cale.
Hotul, fiind bandit din fire,
Îi luă mânzul cu grăbire.
Gheorghită rămase cu buza umflată
Că n-a avut si el o bâtă lată
Pe bandit să-l bată.
ARDEA SPITALUL
Ce vis ciudat mă străbătu azi-noapte!...
…Ardea spitalui cu bolnavi cu tot
si flăcările sfârâiau în cărnuri,
râs alb cutremurat de savaot.
Ce râs, ce râs mă străbătu azi-noapte!
Ce râs de ziduri prăbusite
strivind sub ele urlete, clipite
si razele căzute ale lunii.
Si luna…cum mai fulguia azi-noapte
Pe străzile pierdute-adânc în vis…
Si cum mai fulguia pe cărnuri aspre!
Desfrâu de flăcări si de vis ucis.
debut în Gazeta literară nr.12 din 1957, la 24 de ani
PE CÂMPUL DE PIATRĂ
la începutrul comunismului
Pe câmpul înghetat caii mureau, câte unul
în picioare, cu ochii deschisi, de piatră.
Vântul îi răsturna pe rând, câte unul
bubuiau pe rând, câte unul,
ca pe o nesfârsită tobă de piatră.
Eram copil pe-atunci: mi-era frig,
si priveam, clăntănind, picioarele lor paralele,
cu potcoavele-n aer, aburind de frig...
Unui, doi, trei, patru, număram clăntănind de frig
picioarele lor paralele.
Nu mă mai gândeam la nimic.
Mama s-a dus la oras si-o să aducă pâine.
Peste tot e numai zăpadă...caii...si altceva nimic,
...patru, cinci, sase, sapte, si altceva nimic.
De-ar veni odată cu pâine !
CINE SUNT EU ?
CARE-I LOCUL MEU ÎN COSMOS ?
Fără mine nu se poate; dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovadă că m-am tras din mine însumi;
adică din acel mine care -a fost.
Eu sunt cel care nu se poate fără de el,
eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenta lui Dumnezeu.
Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenta lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.
Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu “l-am făcut” pe Dumnezeu.
Eu nu sunt nici bun, nici rău,
Ci sunt pur si simplu.
Eu sunt cuvântul “sunt”.
Eu sunt spiritul care întelege cuvântul”sunt”.
Eu sunt trupul abstract al lui “sunt”
si literele lui.
Eu sunt locul în care există “sunt”
si patul lui în care doarme.
SĂ NE IUBIM CA FLORILE
Să ne iubim ca florile
în noi însine.
Să crestem pe ramura
vie a cuvântului.
Eu sunt A
petala strigării,
tu esti U,
friguroasa floare.
Să ne iubim ca florile
în noi însine,
cu litere singure
în interiorul cuvântului.
O,tu, cuvântule,
sex si matrice
din care se naste
întreg viitorul.
Să ne iubim ca florile
în noi însine,
în voi însivă,
în ei însisi;
ca florile, numai ca florile,
florile dalbe,
flori de măr...
ÎN DULCELE STIL CLASIC
Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnisoară.
Dintr-o frunză verde, pală,
pasul tău de domnisoară.
Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnisoară,
dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnisoară.
O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roscată fundă.
Inima încet mi-afundă.
Mai rămâi în mersul tău
parcă pe timpanul meu,
blestemat si semizeu,
căci îmi este foarte rău.
Stau întins si lung si zic:
domnisoară, mai nimic
pe sub soarele pitic,
aurit si mozaic.
Si doar asta vreau să spun:
Pasul trece, eu rămân.
SUNT UN OM VIU
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viată.
Mă cutremură diferenta dintre mine
si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor,
dintre mine si numere,
bunăoară între mine si 2,între mine si 3.
Am si un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
miscările aproape perfecte ale cerului.
si o rană întâmplătoare la mână,
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea întelegere
pe care o am pentru Ulise - si
admiratia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Aligheri.
Cu greu mi-as putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(poate si fiindcă există pe lume
astfel de versuri).
Îmi place să râd, desi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârsit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de a sti,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ti privesti
o fotografie din copilărie !
E un timp al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
si nici măcar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti oferă vreo sansă
să-l mai regăsesti.
Îmi desfac papirusul vietii
plin de hieroglife,
si ceea ce pot comunica
acum aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfactii,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită,
în pământ si-n pietre si în schelării,
umbra de mi-as tine-o doar o clipă pironită,
s-ar umple de ferigi, de bălării.
Dar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l asa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
si Eufrat.
C Â N T E C
E o întâmplare a fiintei mele:
si-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbrătisare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dălti ce despart
fluviul rece de dalta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
du-mă, fericire, în sus si izbeste-mi
tâmpla de stele până când
lumea mea prelungă si în nesfârsire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, mult mai curând.
Ce bine că esti, ce mirare că sunt !
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată;
una foarte jos, întoarsă spre pământ,
una foarte sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că esti, a întâmplării că sunt.
R U G Ă C I U N E
Iartă-mă si ajută-mă
si spală-mi ochii,
si întoarce-mă cu fata
spre invizibilul răsărit din lucruri.
Iartă-mă si ajută-mă
si spală-mi inima
si toarnă-mi aburul sufletului
printre degetele tale.
Iartă-mă si ajută-mă
si ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
si-mi striveste trupul cel vechi.
Iartă-mă si ajută-mă
si ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.
BALADA MOTANULUI
Motan m-as fi dorit să fiu,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu ghiare si mustete lungi,
cu-n ochi verzui si-un ochi căpriu.
La ora când târâs, grăpis
zăpada noptii se adună,
eu, cocotat pe-acoperis
să urlu a pustiu la lună.
Si-atuncia sapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
si să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc, urlat, scârbos;
iubesc doar locul, nu stăpâni
precum fac câinii pentr-un os.
Si iarăsi sapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna...
Motan m-as fi dorit să fiu,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu ghiare si mustete lungi,
cu-n ochi verzui si-un ochi căpriu.
Când zorii ziua o deznoadă,
să mă tot duc, să mă tot duc
si tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc
Jegos si obosit apoi,
cu matele în liturghie,
să mă adun, să mâ-nconvoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n fata unui sobolan
spinarea să mi-o fac colan,
să scuip, să scuip si-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
cu-n ochi verzui, cu-n ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor,
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră -n vin să stea.
“Hei, viată, viată, iesi din cort.
Hai, pune-mi-te iar pe dant...
Te uită...zace colo-n sant
motanul mort, motanul mort.”
|
prof. Traian Bădulescu 12/20/2014 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.