Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Imnul Mucenicilor Neamului


( fragment din FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )

Suferinta arde în răbdare, luminează în bucurie,
cântă în rugă, slăveste în har, multumeste în durere,
biruieste în Cruce si se înaltă în Jertfă.

Suferinta înteleasă ca virtute este consubstantială cu omul crestin, care crede cu toată fiinta în Creatorul său, care are nădejde în Iubitorul de oameni- Iisus Hristos si dragoste netărmurită în Dătătorul de viată –Duhul Sfânt, care iubeste nelimitat si face tot ce îi stă în putintă să-si iubească Neamul său atât de ales, pe care Bunul Dumnezeu îl iubeste nespus.
Toate sistemele morale, filosofice si religioase au încercat să dea un răspuns satisfăcător cu privire la suferintă. Si evident n-au reusit, fiindcă au confundat suferinta care este o virtute crestină, cu durerea exprimată ca o nevointă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înselare,etc.). Sfântul Nichita Stihatul spunea că “atotreaua iubire de sine…pune în minte boli si pătimiri ale trupului, greu de vindecat”(Meditatii la Medicina Biblică. Dr. Pavel Chirilă/Pr. Mihai Valica. Editura Christiana. Bucuresti, 1992)
Virtutea ca suferintă se datorează faptului că omul crestin slujeste Ziditorului, în timp ce durerea se regăseste deplin la toti cei care slujesc Zidirii (Creatiei). Pentru crestinul autentic “durerea”este o cale de a ajunge virtuos, desăvârsit. Durerea îsi are izvorul în patimile poftei (lăcomia, egoismul, îmbuibarea, desfrânarea, avaritia…), în patimile mâniei (înfumurarea, trufia, orgoliul, ura, violenta, hula, denigrarea, calomnia,…) si în patimile ratiunii (necredinta, mândria, fătărnicia, minciuna, amăgirea, rătăcirea, viclenia, închipuirea, pizma, grăirea de rău, iscodirea, dispretuirea, iubirea de sine, cugetarea de sine, osândirea, înselarea, apostazia,etc.). Toate aceste patimi sunt înrudite între ele si “lucrează” împreună.
În societatea foarte agitată de astăzi, durerea si-a extins stăpânirea “democratică” aproape peste tot si peste toate. Fugind de suferinta crestină, oamenii aleargă în bratele larg deschise ale disperării, la mângâierea depresiei, pe podiumul bolilor trupesti si sufletesti, clasice sau moderne…, cu cele mai cumplite alinări: stresul, deznădejdea, ateismul, imoralitatea, nihilismul, demonismul, sectarismul, erezia, violenta si ca ultimă rezolvare, sinuciderea, uciderea, crima politică, genocidul.
Suferinta si Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos a devenit izvorul celor sapte cauze ale durerii si suferintei crestinului: Vrăjmasul, oamenii, firea personală căzută (cu toate patimile care-si au sălas în inima noastră), suferinta îngăduită de Dumnezeu ca ca putintă a jertfei noastre, suferinta acceptată de noi ca măsură a credintei noastre, suferinta din iubirea pentru semenul nostru, suferinta Crucii sau jertfa ca împlinire si dăruire întru dreagostea de Dumnezeu si de Neam.
Durerea de la diavol, se asează din invidia si ura sa împotriva omului, care are posibilitatea sfinteniei, desăvârsirii si se reflectă în deosebi în patimile mintii si ale cugetării (părerea de sine, lauda, întunecarea, rătăcirea, înselarea).
Durerea de la oameni, provine din rândul celor care calomniază, hulesc, defăimează, profanează si prigonesc aproapele.
Durerea din firea noastră căzută, se iveste în general din patimile trupesti înscăunate în inima noastră (desfrâu, nedreptate, lăcomie, lene, iubire de arginti…)
Aceste cause fundamentale ale suferintei si durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Primele două dureri sunt “oferite” ca “dar” celor chemati, celor cu un caracter integru, celor fermi, celor statornici în credintă.
Cea de-a treia durerea apartine insului, individului, autonomului, “muritorului de rând”, care se bălăceste într-o “mlastină spirituală” a poftelor, pervertind sufletul.
Celelalte patru cauze ale suferintei desi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice în lumina si focul credintei, nădejdii si al dragostei, fiindcă suferinta arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, slăveste în har, multumeste în durere, biruieste în Cruce si se înaltă în Jertfă.
Durerea poate avea consecinte groaznice, dacă nu se intervine duhovniceste prin sfintele taine. “Suferinta si durerea în viata noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucuresti, 2001, p. 145). Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este revelator în acest sens: “Mă bucur de suferintele mele pentru voi si împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica”. (Coloseni 1, 24)
După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificatie:” în chip inegalabil si Hristos era “dator” să sufere, dar a si murit, si nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc si sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru si pentru întreaga Biserică a crestinilor”(ibid, p.145). Fiecare suferintă este o descoperire în Mântuitorul nostru, care naste o nouă existentă. Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferintei întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor rămâne cel al Apostolului nostru Andrei, care vede bucuria si tămăduirea în suferintă înainte de răstignirea sa: “Bucură-te Cruce Sfintită cu trupul lui Hristos…Eu cu îndrăzneală si cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeste-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeste-mă, că totdeauna te-am dorit si am poftit a te îmbrătisa. O, prea bună Cruce, care ti-ai câstigat frumusetea si bunacuvintă din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).
Suferinta nu conduce la deznădejde, dimpotrivă prin Credintă si Nădejde, traversează această lume, urcând si păsind pe înăltimea cerului întru biruintă, după pilda lui Iisus Hristos: ”în lume necazuri veti avea: dar, îndrăzniti, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Suferinta crestină este direct proportională cu plinirea mângâieri. “Binecuvântat este Dumnezeu si Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor si Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem si noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi însine suntem mângâiati de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc si patimile lui Hristos în noi, asa prisoseste prin Hristos si mângâierea noastră”(2 Corinteni 1, 3-5).
Durerea se trăieste întru sine, pentru sine si de aici tot chinul si necazul: boli, deceptii, depresii, amăgiri, înselări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.
Suferinta trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam si întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare, iluminare, întelepciune, înăltare, mucenicie, martiriu, sfintenie, adică sănătate si trăire duhovnicească.
Crestinismul nu acceptă lauda pentru om, dar virtutiile se mărturisesc prin fapte. Singura lauda sfântă este cea întru suferintă: ”Ne lăudăm si în suferinte, bine stiind că suferinta aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu rusinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).
Asadar, Suferinta este izvorul tuturor virtutilor crestine. Toată durerea si chinul se îndreaptă prin pocăintă (asumarea responsabilitătii faptelor si iertarea cerută lui Dumnezeu). Pocăinta împlinită prin rugă si post, devine astfel suferintă, care prin răbdare si har se transformă în biruinta Crucii. Răul, suferinta, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare fată de păcatele noastre, cunoscând că totul este prin Pronia Sa, spre folosul nostru.
Suferinta îsi are o natură spirituală, exterior-interioară, mai întâi Dumnezeu, apoi aproapele si abia pe urmă eul, pe când durerea este doar interioară. Suferinta înnobilează, purifică, înaltă, durerea degradează, înrobeste, profanează. Absenta pocăintei conduce la aparitia groazei.
Suferinta este râvna neobosită care dezmosteneste tristetea durerii. Suferinta e viata spiritului, iar durerea e moartea trupului si a sinelui.
În Suferintă nu te afli niciodată singur, ai alături pe Dumnezeu, pe Sfiintii si Îngerii Domnului, pe aproapele, trăiesti în comuniune, în har, în lumină, în vreme ce durerea te izolează, te schimonoseste, te miceste. Durerea te aruncă într-o singurătate ca într-un abis. Prin durere, Eclesiatul, percepe dispretul pentru viată, cade în deznădejde: ”toate sunt desărtăciune si vânare de vânt”(Eclesiatul 2, 17). Prin Suferintă thracul Iov se mângâie, cu nădejdea Învierii: “Eu stiu că Răscumpărătorul meu este viu si că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Si afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea si ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Si de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Cauza durerii suntem noi însine. Sufletul nostru are deplină libertate să aleagă între binele suferintei si răul durerii.“ Prin suferintă omul ajunge să se purifice, să se desăvârsească, să-si înalte sufletul, să se sfintească si să se crestineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinta Strămosească. 2004, p. 37).
Este evident faptul că Suferinta are ca temelie Nădejdea si ca balsam Credinta. Datorită acestor virtuti teologice, Suferinta este eminamente virtutea crestină ortodoxă. Aripile Suferintei sunt deci: Credinta si Nădejdea. Cum, credinta nu poti să ti-o pui în semeni, ci numai în Bunul Dumnezeu, devine evident faptul că nădejdea, chiar dacă poate veni si de la aproapele, ea nu este niciodată deplină si nici sigură.
Diferenta este pe măsură: în om trebuie să te încrezi ca în om, iar în Dumnezeu trebuie să nădăjduiesti ca în Dumnezeu. Aceeasi dimensiune trebuie păstrată desigur si în privinta Dragostei: pe om îl respecti, îl admiri si-l îndrăgesti, în timp ce pe Dumnezeu, Singurul trebuie doar să-L iubesti.
Cel mai bun prieten, cea mai apropiată rudă, te poate ajuta la nevoie sau, mai sigur, poti deveni tu “nevoia” lor.
Deseori nădejdea în aproapele poate provoca suferinta unei dureri ce poate săpa o prăpastie de netrecut. Întotdeauna însă, Dumnezeu vindecă si deznădejdea cu o singură conditie: să nu fie prea târziu!
Bunul Dumnezeu ne întelege căderile, lasitatea, trădările si ne oferă timpul, răbdarea Sa divină pentru îndreptare. Important este însă ca pocăinta (îndreptarea) să nu vină în al XII-lea ceas, chiar dacă nădejdea în El este nelimitată…
Deznădejdea este durerea cea mare, care vine din absenta credintei, care ne face capabili de a trăda totul: un părinte sau ambii,un frate, un prieten, un duhovnic, sotia, copii, dascălii, voievodul, poporul sau chiar pe însusi Dumnezeu.
Lumea care este Capodopera lui Dumnezeu, cel mai sublim Poem al Cunoasterii, nu trebuie să îndure durerea unei vieti ci bucuria suferintei,care are o finalitate sublimă. Logica firii umane ar prefera direct fericirea, fără nici o asumare, fără nici o responsabilitate, fără un prea mare efort, ca pe un drept ce i se cuvine. Rationamentul crestin, care este credinta, impune o altă logică (logica divină): suferinta ca împlinire a jertfei, a împlinirii, a iubirii. Asa cum Dumnezeu suferă din iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său omul trebuie să sufere, nu ca reciprocitate, ci ca devenire întru asemănare cu Creatorul si Ziditorul său. De aceea, pentru atei, Crucea este nebunie, după cum spunea cel mai mare apostol, Pavel, pentru că nici o religie anterioară Mântuitorului nostru, nu a ridicat întelegerea umană la dumnezeirea mai presus de ratiune. Căci altfel este de neînteles cum Dumnezeu Cel necuprins se face om, cum El suferă bătăi si batjocuri de la propria Sa făptură. Si toate aceste suferinte sunt doar pentru a se face mântuire si a da nădejde de mântuire omului, care până la moarte si dincolo de ea, sălăsluieste în Dragoste.
Sensul Suferintei crestine este fără nici o tăgadă trinitar: Adevăr, Libertate, Iubire.
Pentru Adevăr, Dumnezeu a tratat suferinta umană cu dragostea Sa trinitară: Tatăl si-a sacrificat Fiul pentru noi, Fiul S-a jertfit pentru noi, iar Sfântul Duh a consuferit cu Fiul si Tatăl, aducându-ne Învierea cea din morti si Înăltarea întru biruintă.
Suferinta în Hristos este înteleasă si ca o “metodă pedagogică”, dumnezeiască, prin care Dumnezeu intervine si mai pregnant în lucrarea nădejdii, purtându-ne grija spre mântuire.
“Mărturisirile” Fericitului Augustin sunt istoria oricărui suflet pe care păcatul îl înăbusă si în care suferinta cheamă harul izbăvitor al lui Dumnezeu: “Dumnezeul virtutiilor, întoarce-mă la Tine, arată-mi fata Ta si mântuieste-mă! Fă-mă, Doamne, să Te caut!” (Thonnard Tr. I.-traite` de vie spirituelle a l’ecole de Saint Augustin. Paris. 1957. p.36)
Suferinta înteleasă si acceptată, poate fi o adevărată binefacere si într-un fel, o imunitate la durere. Suferinta ne ajută să ne cunoastem firescul din noi. Este de fapt măsura credintei noastre. Dacă “Omul” este măsura tuturor lucrurilor”, Suferinta este măsura tuturor crestinilor ortodocsi. Prin urmare suferinta noastră trebuie să o întelegem si ca o legătură puternică stabilită între oameni, ca o compătimire.
În acest proces de solidaritate, suferintele unora pot fi binefăcătoare altora, asa cum suferintele Străbunilor nostri au constituit temeiul continuitătii si permanentei noastre spirituale. Toate ideile lor, toate străduintele pe care le-au impus, credinta si nădejdea jertfite pe Altarul lui Dumnezeu si al Neamului le-au lăsat generatiilor viitoare cu valoare de Testament al împlinirii si al biruintei. “Suferinta pentru altii este stâlpul de care se reazemă propăsirea universală a omenirii”. (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Op. Cit. p. 41).
Golgota a devenit prin Jertfa Mântuitorului- Muntele suferintei universale; iar Crucea sfiintită cu scump Sângele Său s-a transformat în Altarul absolut al Învierii si al Judecătii tuturor natiilor: ” Când va veni Fiul Omului întru slava Sa si toti sfintii si îngerii cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale si se vor aduna înaintea Lui toate neamurile…” (Matei 25, 31-32).
Politica mondială modernă, autoritaristă si totalitară, ecumenicistă s-a zbătut si se zbate cu înversunare si violentă nihilistă să desfiinteze: Natiunea, Biserica, Traditia, Neamurile, Morala, Cultura si să aleagă o serie de lideri care să conducă popoarele, transformându-le, fie într-o masă amorfă, debusolată, dezrădăcinată, pierdută, fie într-o turmă manipulată, îndobitocită si manevrată după bunul lor plac, savurându-le mefistofelic durerea. “Liderii mondialismului” hotărăsc care să fie viata neamurilor si a popoarelor, câti copii au dreptul să se nască la nivel de familie, de rasă, de popor, cu ce să se ocupe fiecare popor în parte, cine să aibe brevet de consum si cine să-si distrugă Via, sau alte culturi, ce cultură “umanistă”, sau “illuministă”trebuie să promovăm, ce religie trebuie îmbrătisată pentru a împăca pe toată lumea (nu si pe Dumnezeu), cine să fie canonizat, beatificat, laureat al premiului Nobel pentru Pace, Drept între popoare sau Cavaler al nu stiu cărui ordin (?) !
Dar mai ales, ce economie poate avea fiecare tară, pentru “bunăstarea” ei asa cum există scris scenariul !
Crestinismul ortodox a creat în cultura, arta, poezia si teologia universală- Sinteza sublimă a desăvârsirii.
Dragostea Natiunii noastre precrestine si crestine a dat frumusete Patriei si universului, a contribuit la armonia generală a lumii, a dat pământului civilizatie, iar cerului cultura si spiritualitatea cea mai înaltă.
Iată cum a dat măsură valorii Crestinismului în omenire, gânditorul francez Ernest Legouve: “Voiti să vă dati seama de influenta Religiei crestine în civilizatie? Închipuiti-vă un moment că n-ar fi existat…Stergeti cu gândul ceea ce trăieste în ea, în trei domenii: al Frumosului, al Adevărului si al Binelui. Începeti cu artele plastice. Intrati în toate muzeele si despuiati de pe ziduri icoana lui Hristos. Faceti să dispară toate pânzele si toate statuile care reprezintă pe Sfinti, Martiri si Apostoli. După pictură si sculptură, treceti la arhitectură, apoi la muzică; stergeti numărul compozitorilor: Handel, Palestrina, Bach si multi altii. Scoateti operele lui Beethoven, Motzart, Pergoles, Rossini si a tuturor acelora care s-au inspirit din Religia crestină. Intrati după aceea în sfera gândirii si a poeziei. Dati la o parte pe Bossuet, Pascal, Fenelon, scoateti Polyeucte a lui Corneille si Athalia lui Racine…Urmăriti rimele lui Christos în versurile lui Lamartine’, Victor Hugo si Musset. Nu este însă tot.Faceti un pas mai departe. Distrugeti spitalele ridicate sub inspiratia credintei crestine. Stergeti în fine, stergeti toate urmele lăsate pe pământ de sângele curs din rănile ACELUIA, care se mai numeste si CEL RÂSTIGNIT. După această muncă, întoarceti-vă, îmbrătisati cu o azvârlitură de ochi cele 20 de veacuri însământate în urma voastră si priviti fără frică, dacă puteti, golul pe care l-ar lăsa în lume CRUCEA”.
Si totusi filosoful francez a uitat să adauge Cerul si Pământul Daco-României noastre martirice, duhovnicesti si sfinte, Icoane zugrăvite cu sângele mucenicilor si jertfele mamelor fiecărui veac, din care au odrăslit mai multe Cruci decât fii.
Fără Cruce si Cerul si Pământul ar fi fără Cruce (adică fără jertfă, fără sens).
Suferinta împlinită în jertfă are un timp al ei istoric, după care urmează Învierea (Adevărul-Libertatea- Dreptatea).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru iubirea de oameni, dar si ca să de-a mărturie despre Adevăr: “Eu spre aceasta M-am născut si pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr ; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37).
Curajul crestinului este de a crede în Dumnezeu, si de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun si mai frumos Neamul său. Curajul si mărturia implică risc, implică durere, implică suferintă, dar întotdeauna finalitatea lor este Dragostea, vesnica bucurie si fericire. Credinta este o atestare a curajului suprem.
Arborele genealogic al Credintei este Divinul. Viata întru Dumnezeu trebuie să fie viata omului. Viata Bisericii trebuie să fie viata societătii, cu întreaga conotatie spirituală: religioasă, morală, culturală, politică, socială.
Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricosează, devastează totul, instaurând anarhia, ci bratul Bisericii, care apără, care zideste, care dăruieste valoare fiecărui lucru, instaurând monarhia Adevărului si a Dreptătii.
Mărturia este dreptul de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor, Mărturisitorilor si Sfintilor sunt Icoanele sfinte prin care surâde si ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale mostenirii noastre ceresti.
Deseori în viata Bisericii, respectiv a Istoriei s-a înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul XX, si parcă nicăieri, ca în tara noastră. Vreau să cred că în final a învins Binele, deci Biserica, chiar dacă multe sunt încă întrebările care mai asteaptă răspuns.
Secolul XX a fost timpul când diavolul si-a jucat marea sa carte: Ateismul, marxismul, bolsevismul, dându-si atestatul în definirea nimicirii, când ura s-a întetit în aproapele, s-a intensificat în dusman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptătii, profanând cununa adevărului, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtutiile, ordinea, omul, Natiunea promovând ignoranta, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hotia, coruptia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, bigotismul, demagogia, sarlatanismul, erezia, sectele, violenta, calomnia, teroarea, înselarea, tortura, manipularea, crima, apostazia, genocidul, hrănind monstrul numit “Holocaustul Rosu “ cu sutele de milioane de destine, când Statul nihilist a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Mosilor si Strămosilor, a uzurpat legea divină a Traditiei, a Culturii, a Învătământului, a Muncii, a Bunăstării, a Onoarei si a Demnitătii, când “individul-ideolog” si-a ucis “fratele-doctrinar”, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui, când discipolul si-a torturat maestrul, când logodnica si-a cununat alesul cu securitatea, când cel scăpat din mare primejdie si-a ucis salvatorul, când dezertorii si trădătorii au fost pusi în onoruri, ierarhii si demnităti, când sistemul-comunist, a uzurpat Vatra părintească a Neamului daco-român primitor de Dumnezeu si străini, si când Răscumpărătorul omenirii, a fost hulit, batjocorit, întemnitat si ucis de milioane de ori prin cei sacrificati în numele LUI .
A fost însă si vremea, cănd Biserica si-a dat Marea Jertfă: de Eroi, de Martiri, de Sfinti de Mărturisitori, de Iubire, când Natiunea noastră-Biserica stămosească, a strălucit în slava sa, binecuvântând Cerul cu dragoste, când toate fiintele înnobilate de botezul crestin, au odrăslit în toate locurile prin întărirea în Credintă, chemarea la Mărturisire, răbdarea în Nădejde, suferinta prin Dăruire, cuminecarea întru Jertfă, când tăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, sotia, mama, învătătorul, preotul, monahul, monahia, ierarhul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, printul s-au întărit în Credintă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, devenind Modele, devenind Icoane.
Rezistenta Mărturisirii este o trăire consubstantială a credintei si a curajului, este o conjugare a acestor două mari virtuti, care se preling în jertfă si se contopesc în iubire. Rezistenta este misiunea si binecuvântarea de a trăi crestineste. Mărturisirea este împlinirea acestei Rezistente. Rezistenta este mărturia despre Adevăr si Dreptate. Acoperământul si podoaba ei sunt vesmântul Crestinismul si porfira Ortodoxiei. Cele cinci guri ale Istrului Rezistentei, ce se revarsă în Iubire, sunt: Cuviosul, Eroul, Martirul, Mărturisitorul si Sfântul.
Rezistenta prin Religie cere asadar: Recursul divin al Memoriei la Ortodoxie. Pierderea memoriei, alterarea, compromisul, indiferenta sau uitarea, amputează Istoria, încremeneste Biserica, contorsionează omul, tine în robie comunitatea. Profanarea crestinismului, prin flagelul manipulării, al coruptiei, al imoralitătii, al egocentrismului, al politicianismului venal, al ateismului pervers, a complotismului mercenar, a evlaviosului ecumenism a condus la detronarea Natiunii si instaurarea dictaturii absolutiste a nihilismului. Conotatia apocaliptică a faptei lor, împroscă Natiunea, împroscă Adevărul, bălăceste Istoria. Tocmai de aceea Memoria, Mărturia, Mărturisirea, trebuie să ateste Miscarea de Rezistentă a tuturor crestinilor, dar mai cu seamă a Clerului ortodox. Chiar dacă conducătorii Miscării de Rezistentă, au fost mireni (civili sau militari), Locotenentii Miscării au fost preotii, iar Cetătile Rezistentei, Muntii si Mânăstirile.
Bucuriile Suferintei prind rădăcini doar în caracterul ales, ce înfloreste în mireasma fără prihană a crestinului ortodox, binecuvântat cu rodul vesniciei.
“Inelele de logodnă” ale oricărui regim totalitar sunt cătusele si lanturile terorii ateo-nihiliste hrănite cu sângele muceniciei.
Mucenicul e visul de dimineată al nădejdii celei mari, odrăslit în pământul soarelui-răsare, ca- ntr-o bulboană de cer din care picură luceferi.
Sământa lui despică noaptea de lumină a Rugului Aprins din Taina de sus, iar trupeasca-i tulpină de jertfă, lămurită în surâsul răcoarei de tină se prinde-n hora zorilor.
Inima lui nuntind curată ca floarea necovârsitei zămisliri, cu pâlpâirea fierbinte de har, dezleagă amurgul din ieslea de lumină a sufletului, dăruind Neamului, nemurire.
Privirea lui îmbrătisată în sărutul de izbăvire, ce stă presimtire în ascunsul de taină serafic, cerne mierea de mir din strunele Cuvântului înflorit în mlădierea Dorului Sfânt.
Lacrima lui zăvorâtă în făclii de lumină a cuprins cerul ferecat de mireasma celor cuminecati în iubire.
Soapta lui, stăruinta cea neînteleasă în cugetul desprins din răscolul de slavă, scânteie-n făptura plină de râvna învăpăiată a flăcărilor de dor.
Cuvântul lui înfiripat în prundul vioriu al Doinei, se prinde ca o lacrimă de foc în Numele de slavă al Domnului.
Credinta lui e amiază de duh brodată cu fir de ninsoare, ce se-naltă ecou într-o plămadă de îngeri, ca mărturie a vesniciei noastre.
Ruga lui e primenită-n cununa de psalmi, cununată cu limpezirea heruvimă, ce mistuie spita proorocească a lui Zamolxe întru dăinuirea divină.
Curajul lui răsunet de Înviere, revărsat în smaradul de strune zglobii, desface corola îmbobocită a gândurilor albe, în fulgerele cupelor rubinii de-nflăcărare.
Răbdarea lui brodată din echinoxul vesniciei, din clarul Chemării dintâi a lui Andrei, înseninează izbânda eroului prevestită în nesfârsitul sir de Balade, leagăn al pruncilor zămisliti spre Poteca de sus.
Demnitatea lui este împletită-n răsină de sihastrii, pironită-n streasină de cer, lângă plămada multpreadoritului Mire, Purces din Aminul Iubirii, viu sâmbur înmugurit în patima dreptătii.
Nădejdea lui este potirul îmbărbătat cu sângele de Neam, când ni s-a scris zidirea în marele Poem al Frumusetii dumnezeiesti.
Crucea lui de-viată-purtătoare, simtirea sfântă a unui pecetluit îndem, stă chezăsie în cer si pe pământ prin înnoirea vesnică a Îvierii.
Jertfa lui e un stihar fără pihană, învesmântată în sfânta bucurie, pătrunde-n noi adâncă înfiorare, firidă a stihului smerit îngenuncheat în smirna Dorului si-a Doinei.
Mucenicul a înflorit deodată cu întregul nostru folclor milenar, în pristolul pâinii dospite, rumenită în sufletul dăruirii noastre, chemând a Cină pentru toti.
Mucenicul e Colindul de dor ce urează vesnicia Pruncului Sfânt, în Cerdacul Nasterii Preacurate.
În toată fiinta lui înfloresc mărgăritarele dragostei, care ne împresoară cu cântul binecuvântării.
Pentru toate aceste Vlăstare alese ale Neamului Daco-Român care au pătimit în închisori si prigoane, pentru toti acesti binecuvântati Fii ai lui Dumnezeu ce-au îndurat în temnite, pentru toti acesti Miri întru Hristos, care s-au împlinit în suferintă si jertfă aducem prinosul nostru de cinstire:
- Bucurati-vă bucurându-ne că Bunul Dumnezeu v-a dăruit Iubirea !
- Bucurati-vă bucurându-ne că ati dăinuit Neamul vostru asumându-vă suferinta lui !
- Bucurati-vă bucurându-ne că ati odrăslit Alese Mlădite în Grădina Maicii Domnului !

(Brusturi-Neamt, martie 2011)

…………………………………………………….
( FRAGMENT DIN ” REZISTENȚA PRIN RELIGIE ÎN TIMPUL REGIMURILOR TOTALITARE )





Gheorghe Constantin Nistoroiu    3/7/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian