Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Serenadă pentru cei singuri

Printre proiectele utopice la care visez de câteva zeci de ani se numără si acesta: de a dărui celui singur, un strop de tandrete, un strop de sperantă, un strop din lumina de sine. Mă gândesc intens la acest lucru si de fiecare dată îmi propun să demarez un proiect. Dar nu stiu cum se întâmplă că, se iveste, ca-n Legile lui Murphy, imediat un alt proiect si-l las pe acesta care e de o urgentă maximă pentru omenire, de o necesitate stringentă si care m-ar motiva personal, la fel de mult ca si un proiect guvernamental (dacă as avea oportunitatea de a participa la vreunul!). Desigur eu fac acum pledoarie pro domo.
Iannis Ritsos a formulat magistral într-un vers panseistic această stare de singurătate: „Fiecare e singur în nastere, în iubire si-n moarte. /Stiu, am încercat-o eu însămi. Zadarnic. / Lasă-mă să vin cu dumneata” - îi spune femeia singură de o viată, mult mai tânărului ei vizitator de după amiază – si e clipa de supremă tensiune dramatică atunci când ea vrea să-si părăsească locuinta, să evadeze, pe faleză, la dig, în colt, la cărămidărie unde se vede orasul crescând sub ochii ei, vrea să iasă împreună cu tânărul, pentru că nu o mai suportă peretii, pianul cel negru, păianjenii casei, lucrurile care stau să se prăbusească peste dânsa, si este nevoită să le sprijine cu umerii, cu bratele, cu fruntea. Si totul scârtâie si pocneste si nimic nu poate umple golul ca o uriasă hrubă sufletească. Desigur că nu va pleca nici de data aceasta, va rămâne prizonieră a propriei stări, a propriei angoase, a propriei temeri, din care nu există iesire. („Sonata clarului de lună”).
Desi fiecare se naste singur, omul este o fiintă socială, el trăieste într-o comunitate, într-o familie, în societate, într-o tară, pe un meleag de care anevoie se poate rupe. Încă de la nastere, orice micut simte căldura mamei aproape si ea îl va ajuta toată viata. Lipsindu-i această căldură, el se va dezvolta inegal, ca un infirm, ca un refuzat al societătii.
Am încercat aceste impresii chiar ieri, duminică, la Sfânta Liturghie, pe 27 decembrie, de Solemnitatea Sfintei Familii de la Nazaret. Ciudat: Până si Iisus a avut nevoie de o familie, desi, în mod paradoxal, El este Cel care se naste vesnic din Tată fără mamă si se întrupează din mamă fără tată.
Dumnezeu însă, i-a hărăzit si Fiului Său o Familie pe măsură. Născându-se în trup omenesc, după chipul si asemănarea Lui, i-a dăruit o Familie Sfântă, un tată purtător de grijă si o Maică Fecioară.
Da, nimeni nu ar trebui să trăiască pe lumea aceasta singur.
Pentru că nici în Cer nu vom fi singuri. Ne asteaptă cetele îngeresti, corurile de serafimi si heruvimi, blajinii plecati înaintea noastră, puzderia sfintilor care mijlocesc pentru noi, rudele si prietenii de care ne-am despărtit. Acolo doar, vom fi din nou laolaltă.
Dacă as fi vreodată un om influent, mi-as dori să propun forurilor înalte internationale, să instituie o zi, măcar o zi din an omului singur, omului de care nimeni nu are nevoie, de care nimeni nu întreabă, de care toti se împiedică, omul uitat, părăsit, marginalizat, abandonat si inutil ca o ploaie pe valuri care nu adaugă nici un strop de apă oceanului, mării sau fluviului, inutil ca un bob de nisip într-o mare sahară, ca o stelută între puzderia de stele perechi care hălăduiesc pe boltă.
Omului acesta as dori să-i închin oda mea si ea inutilă, pentru că stiu că nu va ajunge acolo unde trebuie si nimeni nu va sti de ea.
Ar trebui să existe si UN CRĂCIUN PENTRU CEI SINGURI, si un Revelion pentru cei singuri si o zi de Pasti pentru cei singuri, o zi din an, sau măcar un sfert de zi din an în care singuraticii să se întâlnească undeva, fie si la un colt de stradă, fie si la portile pădurii, pe lângă zidurile cetătii, la fereastra unde fetita cu chibrituri privea nesătioasă cum bradul imens si frumos colorat cu lumini si globulete, cu beteală si daruri, strălucea pentru cei din casă, adunati în jurul flăcării din cămin ori stând la masă si ospătându-se cu minunătii al căror miros răzbătea si prin ziduri.
Ar trebui ca oamenii singuri într-o zi, - doar a lor – să aibă voie să se adune într-un parc, într-o piată publică, în mijlocul cetătii si să protesteze, să facă greva foamei, împotriva singurătătii, să profereze amenintări inutile si să bată cu pumnii în cer, pentru a-si alunga angoasa si anxietatea provocate de marea si dureroasa singurătate a zilelor de sărbătoare si a duminicilor strânse peste an. Chiar dacă ar sti că totul e zadarnic, că n-ar putea misca nici pietrele, nici zidurile, nici iarba, nici sufletele celor din jur cu protestul lor desuet.
Dar fiindcă tot vorbim de proiecte utopice, haideti să ne închipuim un asemenea lant al solidaritătii umane, al celor singuri, care, fără să mai tină cont de conveniente, de vârstă, sau alte consideratii morale si sociale, s-ar prinde de mâini, de mijloc, de umeri si ar porni să mărsăluiască împreună – prin iarna vietii în căutarea primăverii vesnice. Si ar simti, poate pentru prima oară în viata lor, sau cel putin pentru prima oară după multi ani, căldura unei mâini, căldura unei respiratii aproape, căldura umărului tovarăsului de singurătate, căldura degajată de trupul uman, ceea ce le-ar încălzi mădularele care demult n-au mai simtit ceva asemănător. Atunci si pentru ei ar înflori, fără preget, orhideea sperantei; si ei ar simti adierea, mireasma unui crin lângă obrazul păsării poemului, si ei, poate ar asculta vrăjiti, melodia divină a glasului uman destinat doar lor, si ei s-ar auzi chemati tainic pe numele mic, asa cum doar în copilărie îi striga mama…
O zi în care să se steargă toate diferentele umane, să rămână doar sufletele lor neprihănite, în căutare de sufletele aidoma. Vârsta, conditia, specificitătile s-ar nivela si toti ar fi, asa cum au fost meniti să fie: copii ai lui Dumnezeu, aidoma Chipului Treimic.
Fiecare si-ar aduce partea sa de ofrandă si ar rezulta un dar urias făcut din inimi însetate si flămânde de dragoste, de tandrete, de duiosie si bunătate neasemuite.
Visez ca oamenii singuri în această zi să deschidă usile, ferestrele, portile, să-si părăsească pentru un timp casele lor în care stau ferecati, să-si părăsească gândurile întunecate, sentimentele de frustrare si să iasă în plină lumină.
Nici n-ar trebui să-si atârne la piept vreun însemn specific, fiindcă s-ar recunoaste ei însisi: i-ar îndemna acel dor care, cu ochii închisi devine si mai arzător, si mai flămând de suflete aidoma lor…
Limbajul lor este unul specific, dar în acea zi mondială a singurătătii absolute, ei ar descoperi un limbaj nou, un limbaj universal în care să se înteleagă cu totii, indiferent din ce colt al globului ar proveni.
Oamenii singuri au ceva special înscris în fizionomia lor: îi recunosti după ochii apatici, după încrengătura de riduri adunate la colturi, după grimasa fortată din jurul gurii, după paloarea din obraz, după gura înclestată, lipsită de privilegiul vorbirii. Îi recunosti după privirile în pământ (care-i trage, îi cheamă, îi ademeneste), după încovoierea spinării, însemn cert că pământul îi atrage, după pasii nesiguri, după glasul stins, după teama care li se ghiceste-n oase si-n suflet si după sfiiciunea manifestată în relatiile (putine si nevoite) cu ceilalti oameni.
Îi înteleg perfect pe acei disperati care-si aleg să-si curme viata în ziua de Crăciun, de Pasti, de Revelion sau în ziua nasterii lor. Nu-i aprob, dar îi înteleg. N-au mai suportat să fie singuri, au cedat. Pentru faptul că sunt crestină si mi-e frică de Dumnezeu, n-am s-o fac niciodată, dar îi înteleg pe deplin. E ceva de nesuportat.
Cândva, am avut o prietenă, de fapt, prietena prietenei mele, femeie în toată firea. O chema Ani. O femeie sensibilă, frumoasă, elegantă. Să tot fi avut vreo 60 de ani. Avea un fiu care locuia la ea împreună cu sotia lui.
Certurile repetate între mamă-fiu-noră, care au dus-o la o depresie gravă, situatia precară, lipsă de bani, de orice fel de multumire sufletească, Dumnezeu stie ce s-a întâmplat. Cred că sunt zece ani de atunci. A venit Ajunul si toti asteptau cu înfrigurare sărbătorile, preocupati, neatenti, egoisti, asa cum suntem, îndeobste.
Ani a dat telefon câtorva persoane să le întrebe dacă o primesc să-si petreacă sărbătorile de Crăciun la ei. Nimeni, absolut nimeni nu i-a răspuns afirmativ. Toti fugeau de ea. Era inoportună, nu folosea nimănui, o biată femeie singură, care mai era si depresivă.
În ziua de Crăciun, Ani s-a dus pe malul Dunării si s-a aruncat în fluviu. Nimeni n-a întrebat de ea, nici măcar fiul, pe care nu-l interesa de ce lipseste mama de acasă.
Au găsit-o după două săptămâni, (de nerecunoscut!) – si cineva, a identificat-o după fotografia din ziar. Stătuse la morgă câteva zile si nu fusese revendicată de nimeni. Apoi, după haine au aflat că este ea….
A avut parte de o înmormântare extrem de sărăcăcioasă si în loc de sicriu, o ladă maronie, aproape pătrată, negeluită, cu o cruce vopsită cu tempera negru.
Una din surorile sale cu care se afla în dusmănie, bocind, a zis, conducând-o la groapă:
„Ani, Ani, ca un câine ai trăit, ca un câine ai murit, ca un câine esti dusă la groapă!”
Prietenele s-au îngrijit să-i facă o mică pomană.
Nu mi-as fi amintit de ea, dar, zilele trecute, scormonind prin arhiva mea video, am dat de o casetă de la una din lansările mele de carte de la Casa Corpului Didactic. Era în 1997 si tocmai publicasem volumul Mysterion.
În această casetă, am recunoscut-o pe Ani, stând lângă fereastră, lângă Angela Cioltan, o altă prietenă dispărută de curând, ilustratoarea multora dintre volumele mele.
Am sărutat ecranul televizorului si am plâns…Erau amândouă, alături, o singurătate, lângă altă singurătate. Si nu m-am putut împiedica să mă întreb: Dacă cineva ar fi primit-o de Crăciun în casa lui/ ei, poate că soarta Anei ar fi fost alta, ar fi trăit si acum, si-ar fi dus bătrânetile, într-un azil cel putin, care e o comunitate, ar fi avut o apartenentă…Nu s-ar mai fi simtit atât de inutilă în ziua Nasterii Domnului. Si sigur n-ar fi recurs la acel gest disperat de a-si lua zilele, iarna în fluviul înghetat…ca un câine…
Da, oamenii singuri ar trebui să se înfrătească, să declare război singurătătii, să fie măcar o zi însotiti de altii aidoma. Si poate, cine stie, ar căpăta putină încredere, să-si biruie soarta, să-si biruie nesiguranta, tăcerea, slăbiciunea. Primul pas e foarte greu de făcut. Dar, de ziua mondială a singurătătii totul este permis, si ei prind curaj, curajul disperării si-si iau avânt să păsească încă unul si încă unul si iată…se trezesc în alt tărâm, care nu le e specific, dar pe care vor învăta să-l exploreze, să-l cerceteze plini de curiozitate ca pe un nou continent, ca pe o nouă tară de adoptie.
Nici un om n-ar fi mai recunoscător decât cel care a fost singur. Nici un om n-ar fi mai devotat celuilalt ca singuraticul care si-a petrecut întreaga viată într-o mutenie si înstrăinare completă.
Consider că sărbătorile pentru cel singur sunt cel mai greu de trecut zile si nopti si de aceea, cred că ele ar trebui instituite, doar pentru cei care au în jurul lor familia. Asa cum în America, existau cartiere, restaurante si magazine segregationiste: „Only for white men”, doar pentru albi si oamenilor de culoare li se interzicea cu desăvârsire intrarea în ele. Asa ar trebui să fie si sărbătorile: Crăciun pentru familisti, Pasti doar pentru mame si tătici, Revelioane pentru familii cu soacre, cuscri, nepoti si veri. Cel putin ai sti unde ai si unde nu ai voie să te duci. Si poate, cineva ar avea ideea strasnică de a organiza si un Crăciun pentru cei singuri, un Revelion pentru văduvi, un Pasti pentru cei părăsiti de partener, de copii, de nepoti, de prieteni. Dacă tot nu se pot integra si sunt dati la o parte de ceilalti….
Am trăit ieri în biserica noastră o Sărbătoare a familiilor crestine. A fost frumos, a fost de neuitat, dar si dureros, în acelasi timp.
Câteva zeci de familii din parohie au fost sărbătorite pentru fidelitatea în credintă, pentru că si-au păstrat jurămintele făcute în fata altarului, pentru trăinicia sentimentelor care i-a legat pe viată. Nimic mai frumos si mai de cinste.
Unele familii au serbat 60 de ani de căsătorie, altii 50, 40, 30, 10 ani de trai împreună. Acestia au primit de la părintele paroh, daruri si flori. Au fost felicitati si li s-a cântat „Multi ani trăiască!”
N-am putut să nu observ însă si un sentiment de frustrare, de tristete si regret în ochii unor crestini care, cu sau fără voia lor, sunt acum singuri ori îsi petrec ultimii ani într-o singurătate relativă. Unii au copii care-i vizitează sau nu, altii au frati si surori, veri si verisoare, nasi si fini, nu sunt cu desăvârsire singuri. Dar există si dintre acestia care-si duc existenta ca si când ar fi plecati demult din această lume si nu asteaptă decât anul, ziua si ceasul să plece la Domnul.
Pe margini, lăcrimau foarte tristi cei care nu au avut niciodată parte de asemenea bucurii în viată, ori au avut si au pierdut aceste sanse. E adevărat, să mentii o căsnicie atâtia ani este o dovadă a virtutilor crestine, în chip deosebit a răbdării, o exercitare a acesteia, zi de zi, noapte de noapte, clipă de clipă, cu greutăti inerente si cu bucurii destul de fragile. Unii sunt scindati sufleteste. Cu trupul trăiesc în familiile si casele lor, alături de soti si copii, iar cu sufletul trăiesc în altă parte….
„Ce să vă mai frământati cui rămâne casa, averea, terenurile, banii, de vreme ce nimeni nu ia nimic cu sine?!” – a predicat părintele paroh.
Lucru perfect adevărat. Cui să-i mai pese? Poate doar celor care rămân si se ceartă, unii ajung la procese, la ură, la discordie si chiar la dusmănie fătisă (vezi cazul fiilor lui Ion Dolănescu!)
Cât i-a folosit acestui reputat interpret român dacă a adunat averi nemăsurate? N-a făcut decât să semene discordie între fiii lui.
Revenind la Crăciunul pentru cei singuri, cei înditruiti a face legi si ordine ar trebui să se gândească să organizeze sărbători, întruniri, prilejuri de apropiere. În special în zilele de Crăciun – sărbătoare cu specific familial – li s-ar da posibilitatea de a-si ogoi rănile provocate de disparitia celor dragi, de părăsirea lor de către copii, de ingratitudinea rudelor care se înghesuie doar atunci când se împart averile defunctilor. Ca la un semn, mirosul fetid al banilor îi atrage magnetic si se înfiintează neîntârziat la „împărteală”. Dar câti din ei au făcut, fie si o vizită de Crăciun, rudei lor singure?
Am petrecut în ultimii ani, sărbătoarea de Crăciun – într-o perfectă singurătate si tristete malignă – Dumnezeu să mă ierte, nimeni n-ar trebui să fie trist în astfel de zile, când Pruncul se naste si ne este vestită mântuirea.
Crăciunul este o stare de spirit. Nu-i poti ordona sufletului să fie vesel si fericit, desi te străduiesti din plin să o faci. Descurajarea însă si o abisală stare de inutilitate si deznădejde te cuprind iremediabil. Si poti avea pe masă, toate bunătătile din lume. Ca si Sfintele Pasti, când nu poti ciocni de unul singur ouă, rostind: „Cristos a înviat!” – „Adevărat că a înviat!”
Nimic nu se duce pe gât, din pricina nodului nesuferit care stăruie si-ti opreste parcă si respiratia.
Si nu poti să nu te gândesti că nu e drept, că esti om, aidoma celorlalti, că ai vrea să te bucuri, să fii fericit, să simti o mână caldă pe umăr sau pe frunte.
O singurătate perfectă, ambalată frumos în staniol si cu fundite rosii, în interiorul căreia, altă singurătate geamănă, în interiorul căreia, altă singurătate, mezină, fiecare tinzând să-si depăsească propriile limite, dar, fiind înăbusite, la rândul lor de sirul lung de singurătăti colective, de singurătăti împreună.
Doar târâitul strident al telefonului – si el asuprit de singurătate – în vreo câteva rânduri, cu vesti de peste mări si tări, din Canada, America, din Germania, a spintecat în fâsii egale singurătatea din Noaptea cea Sfântă.
Oameni în căutare de oameni.
Oameni uitând de ceilalti oameni, suficienti lorusi, ghiftuiti de propria imagine din oglindă.
„Te simti cam singur în pustiu” – a constatat Micul Print.
„Singur te simti si printre oameni” – i-a răspuns, întelept, sarpele.
Singurătatea duce inevitabil la frângere, la rupere, la alienare.
Trebuie să fii foarte puternic ca să-i străbati potecile labirintice.
De aceea, voi, oameni, care aveti influentă în foruri înalte, propuneti, cereti, luptati pentru instituirea unei ZILE MONDIALE A OMULUI SINGUR, a unui CRĂCIUN PENTRU CEI SINGURI.
Si veti vedea ce roade frumoase veti avea. Fructele acestei singurătăti maligne, nu vă vor mai strepezi dintii. Si veti avea multumirea, de a vedea chipuri înseninate, împăcate, zâmbitoare, încurajate să lupte mai departe cu destinul care le-a fost nefavorabil încă de la început, pe parcurs sau la sfârsit.
Si veti afla în sufletul lor, floarea neasemuită a recunostintei si rugăciunile înmugurite pe buzele lor, pentru voi, cei care ati luptat, care le-ati întins o mână, un deget, pentru a nu se mai simti copii părăsiti de Dumnezeu si de semeni….
Astăzi, în Ziua în care s-a născut Domnul nostru Isus Cristos, un prieten, un distins medic si scriitor din Lugoj mi-a trimis, providential, un mesaj cu vorbele Parohului de la Rohia, pliate pe sufletul meu.
A fost ca o binecuvântare. Si nu pot să nu-i fiu recunoscătoare, acestui om, care, desi la câteva sute de kilometri distantă, desi nu mă cunoaste, a binevoit să-mi trimită un cuvânt de mângâiere în Zi de Nastere Sfântă.
”…Apoi, simt încă -— ceea ce nu-i deloc conform cu spiritul monahal — nevoia de afectiune, de nitică atentie, de o vorbă bună, cînd si cînd. Nu mă pot descotorosi întru totul de această lumească si ridicolă nevoie de putină simpatie si căldură. De o vorbă, de o vorbulită bună. Ridicol, stupid, abject!
Desi, desi…
Hristos pe cruce, gol, tintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în asteptarea doar a unei lungi si teribile agonii, n-a răsplătit El vorba bună a bunului tîlhar cu făgăduinta extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai?!
In vreme ce patriarhii, proorocii, dreptii Vechiului Legămînt mai zăceau încă în iad!
Oare ce făcuse tîlharul cel bun? Îl desferecase pe Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? NU! Îi adresase doar o vorbulită bună. I-a îndulcit si rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii, răutătii, pizmei si batjocurii de pe infectul maidan al Golgotei — cu o vorbă bună. De care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Se apropie Crăciunul. Aur si argint să dăm celor din jur nu avem. Doar cîte o vorbă bună să le rostim. E si acesta un dar de pret, ce-si poate avea locul în traista bunului Mos Crăciun.
Să ne rugăm Domnului să ne acorde un anotimp de linistire si tihnă spre a putea întîmpina cum se cuvine dulcea, duioasa Sărbătoare a Nasterii Sale. Si, în general, să ne acorde un mai acut simtămînt al vremelniciei si desertăciunii asa-ziselor noastre treburi preaomenesti (pentru ca, apoi, cîndva, cînd va fi să fie, să putem muri îndestulati de dulcele si teribilul joc al acestei vieti). (PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT).
Aferim! Subscriu total acestor cuvinte ale Parohului Nicolae de la Rohia.
Si-mi rezerv un gând luminos si pentru cel care mi le-a trimis.
„Cristos se naste/ Domnul coboară / îngerii cântă / magii îl adoară / Păstorii cântă / ieslea-nconjoară / mari minuni se întâmplară”.



Crăciun, 2010





Cezarina Adamescu    12/28/2010


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian